Specii de Animale Disparute din Romania

Daca am face un salt in timp pe teritoriul Romanei am fi cu siguranta socati de animalele pe care le-am intalni aici. Nu este vorba de dinozauri, ursi de pestera sau tigri cu colti pumnal. Insa, daca am calatori in timp cu doar doua-trei sute de ani in urma, am vedea cu proprii ochi focile de la Marea Neagra, antilopele din Moldova si Dobrogea, caii si magarii salbatici din Baragan, elani, bourii si zimbri din padurile Ardealului,Valahiei si Moldovei, stolurile de dropii din jurul Bucurestiului, Timisoarei, Calarasului, Constantei si Brailei, zaganii de pe piscurile Carpatilor. Disparitia lor este o pata negra in istoria noastra. Vina o poarta vanatoarea nesabuita si distrugerea habitatelor.

10. Elanul (Alces alces alces) 

Ideea ca elanul pe care-l asociem de obicei cu intinderile nesfarsite de padure din Siberia si Alaska, sa fi trait la noi, pare cel putin fantezista. Adevarul este cu totul altul. Elanul este cel mai mare reprezentat al cerbilor. Un mascul adult din subspecia europeana poate atinge o inaltime de 2 metri la umar, precum si o greutate ce depaseste uneori 500 kg. Elanul a fost cunoscut si vanat de stramosii nostri Romanii il numeau plotun o denumire ce a disparut o data cu impresionatul erbivor. Dovezile lingvistice, istorice si toponimice despre plotun abunda in folclorul si civilizatia romaneasca. Ajunge sa amintim aici balada "Voda capitan Matei", din care aflam ca pe vremea lui Matei Basarab se

"Vanau zimbrii ai pletosi,
Cerbii falnici, ramurosi,
Si plotunii lopatosi. ".

Lucrarea Geografia au descrierea universala a Pamantului scrisa intre anii 1593-1594 de Giovanni Antonio Magini, cuprinde o descriere detaliata a tarilor romane, aratand ca Transilvania are codrii mari si paduri nesfarsite, unde traiesc intre alte animale, si elani. Ilustrul domnitor moldav Dimitrie Cantemir face referire in Descriptio Moldaviae la plotunii care apareau iarna pe malurile Nistrului, veniti probabil din Polonia. Dupa anul 1800 nimeni nu mai pomeneste de plotun in fauna tarilor romane, socotindu-l disparut. In secolul XX insa, plotunul reapare sporadic in Romania. Astfel primul plotun resemnalat pe pamant romanesc a fost un mascul fotografiat in anul 1964 pe grindul Letea din Delta Dunarii. Ziarul Scanteia din 14 ianuarie 1970 anunta aparitia unui plotun in padurea Frasinul din judetul Suceava. In ocolul silvic Husi apare un cuplu de elani. In noiembrie 1971, o femela cu puiul sau sunt semnalati in Insula Borcea. Un alt exemplar este impuscat in acelasi an in judetul Neamt. In anul 1977, o pereche este observata si in judetul Botosani. Anul 1978 aduce un caz de braconaj prin care este ucis ultimul plotun din Romania. Crima ecologica s-a savarsit in fondul de vanatoare Galbena, aflat la limita de nord dintre judetele Vrancea si Bacau.

9. Antilopa Saiga (Saiga tatarica tatarica) 

Saiga este singura antilopa care a trait pe teritoriu romanesc. Cel ma faimos mamifer descris de Dimitrie Cantemir ca facand inca parte din fauna Moldovei acelor timpuri, mai supravietuieste astazi doar in stepele kalmuce din Rusia, in Kazahstan si Mongolia. Oricat ar fi de greu de crezut, aceasta antilopa cu infatisare ciudata, traia in numar mare nu doar in campiile din Basarabia, Vaslui si Iasi, ci si in Campia Baraganului si stepele dobrogene. Mai multe documente din secolul al XVI-lea atesta ca era vanata si in zona Bucurestiului. Animalul era binecunoscut indeosebi in Modova, unde vanatorii razesi o denumeau neaos, din tata-n fiu drept "oaie salbatica", cee a ce dovedeste ca erau familiari cu animalul in cauza, inca dinaite ca triburile tataresti, de la care antilopa mosteneste denumirea de Saiga, sa fi invadat tarile romane.

Antilopa saiga atrage atentia datorita ciudatului sau nas lung si coroiat, in forma de trompa Forma nasului este o adaptare la alergatul in viteza pein aerul inghetat al stepelor pe timp de iarna. Avand cavitate nazala foarte mare, aerul este incalzit natural inainte de a patrunde in plamani. Astfel echipate, antilopele pot alerga in viteza mare o perioada de timp suficient de lunga incat sa scape de haituiala lupilor. Saiga a fost vanata intens in Moldova, astfel incat a disparut definitiv in secolul al XVIII. Specia nu o duce bine nici astazi, disparand recent din majoritarea stepelor rusesti si ucrainene. In prezent, mai supravietuiesc doar 50.000 de exemplare din cele 4-5 milioane cate erau la nivelul anului 1900.

8. Tarpanul sau Calul Salbatic European (Equus ferus ferus) 

Stramosul tuturor raselor de cai din Europa a fost, inca din cele mai vechi timpuri, un locuitor al teritoriului unde astazi este Romania. Resturile fosile vorbesc despre vanatoarea cailor salbatici inca din timpul Paleoliticului timpuriu. Surpriza vine din timpul perioadei Neoliticului, cand sunt descoperite dovezi conform carora calul era deja domesticit in zona cuprinsa intre Tisa, Dunare si Marea Neagra. Daco-Getii, deopotriva vanau si onorau caii salbatici, multe fosile ecvine fiind desoperite in mormintele din Candesti, Socodor, Varsand, Barlad, Piatra-Neamt, Zimnicea, Matasaru si multe altele. In timpul Evului Mediu romanesc, ne parvin o serie de dovezi deosebit de interesante. Bunaoara, intre anii 1551-1552, pe domeniile cetatii Fagaras a fost contruit un parc special pentru mentinerea cailor salbatici capturati in imprejurimi. Regele de origine romana al Ungariei, Matei Corvin, aminteste in lucrarea De Rerum Hungaricarum Decadens, scrisa in anul 1495, ca in padurile Transilvaniei alaturi de bouri si zimbri se afla si cai salbatici de padure.

Dupa anul 1700, caii salbatici din Ardeal sunt ucisi pana la ultimul exemplar in vanatorile nobililor maghiari si sasi dupa cum aminteste textul Nova Dacia, scris in anul 1743 de Francisc Fasching. Totusi, la nivelul anului 1700, in Moldova existau inca herghelii mari de cai salbatici care traiau de alungul malurilor Prutului si Nistrului, dupa cum ne asigura si Dimitrie Cantemir. In secolul al XVII-lea alte documente pomenesc despre ultima herghelie de cai salbatici din Baraganul Ialomitei, pentru ca un secol mai tarziu, tarpanul sa dispara definitiv din Tarile Romane. Povestea trista a cailor salbatici europeni nu se sfarseste aici. In secolul XIX, cazacii, tatarii si taranii rusi urmareau si vanau cu inversunare tarpanii, deoarece proprii cai domestici fugeau si se resalbaticeau alaturi de tarpani. Odata recuperati, aveau deja caracterul salbatic al rudelor lor, find atat de agresivi incat distrugeau atelajele cu lovituri de copita si muscau pe oricine incerca sa-i calareasca. Ultimul tarpan a murit in captivitate in stepele Askania Nova din Ucraina. Era anul 1876 Trist sfarsit pentru un animal magnific care traia in Europa medievala din Spania si Franta pana in centrul Rusiei.

7. Colunul sau Magarul Salbatic Mongol (Equus hemionus hemionus) 

Seria surprinzatoare a prezentarii animalelor cunoscute de stramosii nostri continua cu nimeni altul decat magarul salbatic mongol sau colunul, ale carei populatii vestice au trait si pe teritoriile romanesti, dupa cum atesta o serie de dovezi osteologice, botanice, toponimice, istorice si populare. In cimitirul culturii Hamangia de la Cernavoda s-au descoperit resturile a sase coluni. La Techirghiol au fost deshumate 22 de resturi fosile Zootoponima romaneasca inregistreaza colunul inca din Evul Mediu. La 29 ianuarie 1322 este mentionat satul Colun de langa Sibiu. In Moldova, este fondat pe 27 mai 1443, langa Studinet, satul "Unde a fost Colunu". Alte sate cu aceeasi denumitre se afla in judetele Vaslui, Bacau, Botosani, Soroca (in Basarabia). In Valahia, magarul salbatic era cunoscut si vanat in judetele de astazi Dambovita, Buzau, Olt si Ilfov.

Disparitia timpurie a magarului salbatic mongol sau a colunului din fauna tarii noastre, se datoreaza perfectionarii armelor a arbaletei in primul rand, urmata de apartitia pe scara mare a armelor de foc. Nu putem sti cu siguranta cand a disparut colunul de pe teritorile romanesti. Faptul ca Dimitrie Cantemir il cunoaste, dar nu il include printre animalele din Descriptio Moldaviae, este un argument in plus ca aceasta specie de magar salbatic a disparut la sfarsitul secolului al XVII-lea. Traditia populara a depistat in cateva sate teleormanene obiceiul stravechi de a folosi balega de colun in afumari si descantece. Colunul se afla in pericol de extinctie totala in prezent. Hergheliile din rezervatiile Badkis si Barsa Kelmes din Kazahstan au fost decimate de braconieri. La nivelul anului 2008 mai traiau circa 4.500 de coluni in rezervatiile din Mongolia si nordul Chinei.

6. Bobacul sau Marmota de stepa (Marmota bobak) 

Marmota de stepa, pe care astazi o intalnim raspandita din Belarus si Ucraina pana in centrul Kazahstanului, a trait in trecutul nu foarte departat si in campiile din Tarile Romane. Paleontologul roman I.Z.Barbu semnalase in anul 1930 resturi fosile de bobac in Botosani si Cluj. Denumirea sa de bobac sau baibac este un imprumut din turco-tatara. Bobacul sau marmota de stepe este ruda apropiata a marmotei alpine, dupa cum dovedeste si observatia milenara a taranului roman, atent cunoscator al fiecarei veituitoare. Toponimia a pastrat la randul sau o serie de dovezi ale prezentei acestui animal in fauna Romaniei, dovezi concretizate prin denumiri de sate precum Tarina Baibacilor, Baibaci, Baibaraci, Bibaraceasca, La Baibaci, Gura Baibaciului etc.

Prezenta bobacului sau a baibacului in diferite zone ale tarii este evidentiata indirect de onomastica si folclor. In Teleorman, Calarasi, Giurgiu, Braila, Ialomita si Ilfov, porecla e baibac era data unui barbat mic de statura, gras si rotofei precum o marmota. Deosebit de pretuite erau blanurile de bobac din care se confectionau in vechime haine pentru femei si copii, denumite baibarace. In Valahia, haina respectiva se numea baibafir, si constituia un cadou pretios intre darurile de nunta ale mireselor de vita boiereasca. Datorita blanii sale foarte pretuite, bobacul dispare din Moldova in preajma anului 1761, in Baragan si Dobrogea supravietuind pana in pragul anului 1800. Ca si alte specii de rozatoare, marmotele de camp sunt susceptibile de transmiterea ciumei bubonice. O populatie de bobaci din Ural este responsabila de raspandirea valului de ciuma care a ravasit Rusia la sfarsitul secolului al XIX-lea.