ISTORICUL UNIUNII EUROPENE - Etapele realizarii Uniunii Europene

Istoricul Uniunii Europene

1. Ideea de uniune europeana

Ideea este foarte veche. Dante Alighieri in "Divina comedie" isi imagina o Europa unificata, aflata sub conducerea unui suveran aflat deasupra celorlalti suveran Limba comuna urma sa fie latina, iar moneda comuna florinul care avea o circulatie larga in Europa ca urmare a activitatii negustorilor din Florenta.

In secolul al XVII-lea, Ducele de Sully in "Grand Dessin" a lansat ideea unui "corp politic al tuturor statelor Europei" care sa poata produce intre membrii sai o pace inalterabila si un comert perpetuu.

Immanuel Kant, in 1795 a elaborat un "Proiect de pace eterna" bazat pe o federatie de state libere, avand o constitutie de tip republican.

Victor Hugo, in discursul rostit la al treilea Congres International de Pace de la Paris din 1849 spunea ca "va veni o zi cand vom vedea aceste doua grupuri imense, Statele Unite ale Americii si Statele Unite ale Europei, unul in fata celuilalt, intinzandu-si mainile unul celuilalt peste mari, schimband produse, comert, industrie, arte, genii.".

Napoleon a incercat unificarea Europei sub autoritatea Frantei, dar impotriva vointei popoarelor, ceea ce a provocat explozia nationalismelor europene.

Saint Simon (1814) prevedea constructia Europei in jurul unei aliante Franta-Anglia, condusa de un monarh "lider stiintific si politic". (v. Adrian Nastase, Europa quo vadis?, Ed. Monitorul Oficial, Bucuresti, 2003, p.21-29). Acestei aliante i se puteau alatura si alte state care se eliberau si isi creau institutii reprezentative.

Si alti vizionari au formulat proiecte de unificare a Europe Dupa primul razboi mondial, Aristide Briand in 1929, in Adunarea Generala a Societatilor Natiunilor a propus sa se constituie "un fel de legatura federala" intre natiunile europene.

In 1944, reprezentantii miscarilor europene de rezistenta europene, reuniti in Elvetia, au elaborat un program european care statua ca realizarea unei Europe prospere, democratice si pacifice sub forma unei reuniuni de state suverane, separate prin frontiere politice si vamale este imposibila, afirmand ca doar o federatie europeana ar putea inlatura cauzele celor doua razboaie mondiale.

In 1946, Winston Churchill, la Universitatea din Zrich, a sustinut ideea unor "State Unite ale Europei", construite in jurul Frantei si Germaniei, sub auspiciile Marii Britanii si ale SUA.

In 1947, mai multe miscari care militau pentru unitate europeana au format "Comitetul International de coordonare a miscarilor pentru unificarea Europei". Primul Congres European tinut la Haga in 1948, care a reunit peste 800 delegati din 19 tari, a formulat ideea unei zone europene de comert liber si a necesitatii de creare a unor institutii europene - un Parlament European si o Curte de Justitie. Richard Caudenhove-Kalergi a creat miscarea "Pan Europa" [1].

2. Etapele realizarii Uniunii Europene

Este unanim recunoscut ca la baza infaptuirii Uniunii Europene se afla Planul Marshall care a creat conditiile unui sistem de cooperare economica care a permis primele proiecte de integrare europeana.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, cele doua superputeri, Uniunea Sovietica si SUA, si-au disputat puternic zonele de influenta, in special in Europa. Marea Britanie, asociat al Statelor Unite, se angajase sa sustina linia de rezistenta formata de Grecia si Turcia. La 21 februarie 1947, Ambasada Marii Britanii din SUA a anuntat Secretariatul de stat din Washington ca, datorita gravelor dificultati cu care se confrunta economia britanica, nu mai avea forta economica si militara pentru a suporta imensele cheltuieli cu bazele militare din Marea Mediterana.

In acelasi timp, in Europa prindeau si castigau teren miscarile socialiste si comuniste pro-sovietice, ajungand chiar la desemnarea unor ministri comunisti in guvernele Italiei si Frante In acest context, Truman, presedintele american care i-a succedat lui Roosevelt, la 12 martie 1947 s-a adresat sesiunii comune a Congresului SUA si a solicitat autorizatia pentru alocarea a 400 milioane dolari in ajutorul Greciei si Turcie Congresul SUA l-a aprobat si a stabilit obiectivul de a "manifesta o atitudine ferma a Washingtonului fata de Moscova".

La 5 iulie 1947, la Universitatea Harvard, secretarul de stat al SUA, George Marshall, cu ocazia discursului tinut la acordarea titlului de doctor honoris causa, a atacat dur pretentiile de superputere ale URSS care urmarea fie numai o adeziune sau chiar o incorporare fortata a Germaniei la cauza socialismului pentru a realiza revolutia mondiala.

Interesul SUA de a sprijini economic Europa occidentala viza si relansarea propriei economii aflata in recesiune, relansare posibila prin cererea mare de marfuri dar si stoparea avansurilor socialiste si comuniste din Italia si Franta care, impreuna cu nationalizarea laburista din Marea Britanie, ar fi periclitat mentinerea economiei de piata in aceasta parte a lumi

La 12 iunie 1947, la initiativa Marii Britanii si Frantei a avut loc la Paris o conferinta care s-a finalizat cu constituirea unui Comitet European de Cooperare Economica (CECE) care a avut menirea de a realiza un studiu privind necesitatile europene de import din zona dolarulu Studiul a fost aprobat in Conferinta din 22 septembrie 1947 si a fost transmis in SUA.

La 3 aprilie 1948, presedintele SUA a semnat Legea asistentei externe (Foreign Assistance Act) prin care este sustinut Programul de Recuperare Europeana. In acest fel a demarat oficial Planul Marshall. A fost creata Administratia de Cooperare Economica (CECA), ca agentie federala pentru organizarea ajutorului, aceasta functionand pana la 30 septembrie 1951.

La 16 aprilie 1948 s-a semnat la Paris conventia constitutiva a Organizatiei Europene de Cooperare Economica (OECE), ca agentie europeana a Planului Marshall, avand ca membri fondatori 16 state europene: Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia si Turcia, R.F. Germania si Spania. SUA si Canada au fost admise ca membri asociati, iar Iugoslavia a primit statut de observator[2]. Ajutorul dat de SUA Europei, intre 1949-1961 a fost de peste 30 miliarde dolar

OECE nu s-a concentrat numai pe distribuirea ajutorului american, SUA actionand si in directia unei cooperari intraeuropene.

Startul constructiei europene a fost dat de ministrul de externe francez Robert Schuman care, la 9 mai 1980, intr-un discurs a propus crearea unei "inalte autoritati" supranationale, care sa dirijeze productia si desfacerea otelului si carbunelui in Europa. La baza propunerii lui Schuman se afla planul elaborat de Jean Monnet. Ideea era mai veche si fusese lansata de Konrad Adenauer, cancelarul demo-crestin care a reconstruit Germania. Acesta, in 1949 a propus o "asociere de drept international pe baza de cooperare" in care "Germania ar participa cu regiunea Ruhr, Franta cu minereul din Lorena, Franta, Germania, Saarland, Luxemburg, Belgia cu industriile lor grele" [3].

La 18 aprilie 1951, la Paris, Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), intrat in vigoare la 23 iulie 1953. Tratatul viza "plasarea productiei franco-germane de carbune si otel sub o Inalta autoritate comuna, intr-un organism deschis participarii celorlalte tari ale Europei" (Robert Schuman, Declaratia de la 9 mai 1950).

Dorinta de colaborare viza si alte domenii, intre altele si cel al aparari S-a incercat crearea unei armate exclusiv europene a statelor membre CECO avand ca punct de plecare Planul Pleven.

La 26 mai 1952, aceleasi 6 state fondatoare CECO au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeana de Aparare (CEA), sub forma unei organizatii supranationale cuprinzand un Comisariat, un Consiliu de Ministri, o Curte de Justitie si o Adunare Parlamentara. O autoritate militara comuna la nivel european avea in subordine trupele europene [4]. Acest Tratat CEA nu a mai fost pus niciodata in aplicare urmare a faptului ca, in 1954, Adunarea Nationala Franceza nu l-a ratificat.

In 1953 Adunarea Parlamentara a CECO a elaborat un proiect de tratat privind o comunitate politica. Comunitatea Europeana astfel infiintata avea competenta generala in domeniile politicii economice, al securitatii si politicii externe, urmand ca in doi ani sa absoarba CECO si Comunitatea Europeana de Aparare[5].

Conferinta la nivel inalt de la Messina (Italia) din 1955 a decis ca viitorul cooperarii europene sa se bazeze pe integrarea economica si, in special, pe realizarea unei piete comune intre statele membre. In acest scop a fost constituit un comitet interguvernamental, condus de ministrul de externe al Belgiei, Paul-Henri Spaak. Raportul intocmit de acest comitet a stat la baza proiectului de Tratat pentru infiintarea Comunitatii Europene (CEE).

In 1957, la Roma, au fost semnate Tratatul instituind Comunitatea Europeana (CEE) si Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA) sau EURATOM.

Tratatul CECO a creat patru institutii: o Inalta Autoritate, o Adunare responsabila cu controlul politic, un Consiliu al Ministrilor, constituiti din reprezentanti ai statelor membre, si o Curte de Justitie. Acestea aveau competente in domeniul pentru care s-a convenit Tratatul.

CECO mai dispunea de o Curte de Justitie - organism jurisdictional avand ca scop respectarea normelor Tratatulu

Si Tratatul de la Roma prevede constituirea unor institutii - o Comisie (Inalta Autoritate), executivul independent al Comunitatii, Consiliul de Ministri, ca organ interguvernamental si autoritate legislativa, Curtea de Justitie - autoritate judiciara si o adunare parlamentara cu rol consultativ.

Prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965, cunoscut sub numele de Tratatul de fuziune, s-a realizat unificarea executivelor celor 3 comunitati (cele 3 Consilii de Ministri ale CEE si CEEA) si Inalta Autoritate (CECO) inlocuindu-le cu un Consiliu de Ministri si o Comisie[6].

Urmare a summit-ului de la Paris, din decembrie 1974, incepand cu anul 1975, sefii de state sau de guverne se reunesc de trei ori pe an, in cadrul Consiliului European (acesta este alt organism decat Consiliul Europei), pentru definirea liniilor politice generale ale Comunitati

In 1976 a avut loc prima extindere prin aderarea Regatului Unit al Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei, iar, mai apoi, in 1981, a Greciei si, in 1986, a Portugalie

La 20 septembrie 1976, Consiliul a aprobat conditiile pentru alegeri directe, in Parlamentul European, si s-a semnat Actul privind alegerea reprezentantilor Adunarii prin sufragiu universal direct. Primele alegeri au avut loc in iunie 1979.

In 1985, Lordul Cockfield, comisarul european pentru Piata Interna a dat publicitatii Carta Alba, document care a pus bazele unui program legislativ in vederea realizarii pietei interne, obiectiv propus sa se realizeze pana la 31 decembrie 1992.

In anul 1986, prin Actul Unic European (AUE), care a incorporat Carta Alba, s-a facut prima mare reforma a Tratatelor Comunitatilor. AUE a avut ca obiectiv finalizarea asa-numitei piete interne, definita ca "o zona fara frontiere interne in care este asigurata libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului" si intrata in vigoare la 1 ianuarie 1993.

La 7 februarie 1992 s-a semnat Tratatul de la Maastricht, aprobat in decembrie 1991 si intrat in vigoare in noiembrie 1993, cunoscut ca Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE). Acesta si-a definit ca obiective:

1. trecerea de la piata unica la o uniune economica si monetara, comportand si trecerea la o moneda unica;

2. afirmarea identitatii pe scena internationala printr-o politica externa si de securitate comuna, inclusiv o politica de aparare comuna;

3. intarirea protectiei drepturilor si intereselor resortisantilor statelor membre prin instituirea unei cetatenii a Uniunii;

4. dezvoltarea unei cooperari mai stranse in domeniul justitiei si afacerilor interne (JAI), garantandu-se siguranta si securitatea popoarelor in conditiile unei libere circulatii a persoanelor[7];

5. mentinerea integrala a acquis-ului comunitar si dezvoltarea lui in vederea asigurarii eficacitatii mecanismelor si institutiilor comunitare.

Formele de cooperare instituite prin TUE sunt structurate pe 3 piloni:

- primul pilon, are caracter supranational si este constituit din ansamblul dispozitiilor privind comunitatile europene, care nu se mai limiteaza la competentele strict economice ale Comunitatii Economice Europene , ci a devenit una generalizata, incluzand educatia, pregatirea profesionala, tineret, cultura, sanatate publica, protectia consumatorilor, infrastructura pentru transport, telecomunicatii si energie, precum si politici industriale;

- al doilea pilon il constituie politica externa si de securitate comuna (PESC). Consiliul European defineste "orientarile generale ale PESC pe baza carora Consiliul de Afaceri Externe hotaraste, in unanimitate, domeniile ce pot face obiectul unei actiuni comune. Uniunea este reprezentata de Presedintie;

- al treilea pilon il constituie Justitia si Afacerile Interne (JAI). Dreptul de initiativa apartine statelor membre si Comisie Consiliul Ministrilor poate sa adopte, in unanimitate, pozitii comune, decizii cadru in scopul armonizarii legilor si regulamentelor in statele membre, decizii obligatorii in orice alt domeniu apartinand de acest pilon, precum si conventii pe care le recomanda statelor membre spre adoptare. Exista un Comitet de Coordonare, compus din inalti functionari care formuleaza avize destinate Consiliului si care pregateste lucrarile acestuia[8].

In 1995 a avut loc o noua extindere - Austria, Finlanda si Suedia. Aceasta extindere s-a desfasurat conform practicilor anterioare, prin schimbarea aritmetica a aranjamentelor institutionale. Pregatirea extinderii prin includerea tarilor din centrul si estul Europei a fost incredintata unei noi Conferinte Interguvernamentale (CIG), prin TUE, care a fost inaugurat formal la Torino in martie 1996, sub presedintia italiana. CIG a avut ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Maastricht. Finalizarea a avut loc prin Tratatul de la Amsterdam, semnat in octombrie 1997, si a intrat in vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam avea trei parti: 1. Modificari aduse tratatelor; 2. Simplificare; 3. Prevederi generale si finale. Au fost reformulate obiectivele Uniuni

In afara reformularii obiectivelor a fost introdus conceptul flexibilitatii, in sensul acceptarii unei "cooperari mai stranse" a unui grup de state hotarate sa atinga un nivel mai ridicat de integrare fara ca progresul in aceasta directie sa mai fie conditionat de asteptarea celorlalte state membre. In ce priveste reforma institutiilor a fost extinsa participarea directa a Parlamentului European in domeniul legislativ prin procedura codeciziei intr-un numar tot mai mare de noi domenii[9]

Dupa adoptarea acestui tratat au formulat cereri de aderare si alte state printre care si Romania (Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania). Cu privire la aceste cereri Comisia a adoptat, la 16 iulie 1997, Agenda 2000.

O noua modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana, a Tratatelor care instituie Comunitatile europene si unele acte asociate a avut loc prin Tratatul de la Nisa, intrat in vigoare in ianuarie 2003 si care a avut ca scop crearea unui sistem functional pentru un numar mai mare de membri si gestionarea unei extinderi fara precedent.

Deoarece nici Tratatul de la Nisa nu a putut rezolva problemele cu care se confrunta constructia comunitara, prin Declaratia de la Laecken din 2001 a fost instituita Conventia europeana care a avut ca scop redactarea unui text constitutional care sa raspunda in mod real nevoilor comunitatii europene.

La 28 februarie 2002, in hemiciclul Parlamentului European de la Bruxelles, Conventia Europeana, conceputa ca un forum mai larg de dezbatere, a reunit reprezentantii tarilor membre, dar si ai celor candidate, 28 la numar, incluzand si Turcia, ai Comisiei europene si Parlamentului European. Lucrarile au durat pana la 10 iulie 2003. Au fost 26 reuniuni plenare si numeroase intalniri ale celor 11 grupuri de lucru. Presedintia Conventiei a fost exercitata de seful statului francez, Valery Giscard d'Estaing, ajutat de doi vicepresedinti, fosti prim-ministr Belgianul Jean Luc Dehaene si italianul Giulliano Amato. A fost proiectul noului Tratat constitutional.

Consiliul European din 19-20 iunie 2003 a decis convocarea unei conferinte interguvernamentale (CIG) pentru adoptarea noului tratat fundamental al UE.

La 29 septembrie 2003, Consiliul de Afaceri Generale si Relatii Externe, alcatuit din ministri de externe ai statelor membre, a decis convocarea CIG la data de 4 octombrie 2003. Romania, Bulgaria si Turcia au participat cu statut de observator. Datorita divergentelor aparute intre participanti proiectul nu a putut fi adoptat.

Consiliul European, reunit la Bruxelles la 12-13 decembrie 2003, a luat nota ca nu a fost posibil pentru CIG sa gaseasca un acord global privind Tratatul constitutional si s-a cerut presedintiei, detinuta de Irlanda, ca, pe baza consultarilor, sa se faca o evaluare a perspectivelor de progres si sa pregateasca un raport pentru Consiliul European din martie 2004.

Urmare a unor formule de compromis, acceptate de toti participantii, a fost posibila incheierea CIG la Consiliul European din 18 iunie 2004, prin adoptarea proiectului de Tratat constitutional, care, din motive istorice, a fost semnat la Roma, la 29 octombrie 2004. Denumirea completa a Tratatului este "Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa". In lucrare vom folosi pentru acesta si termenul de Constitutia de la Roma.

Schimbarile de esenta aduse de Tratatul constitutional vor fi analizate la fiecare capitol in parte. Anticipam, precizand sintetic, aceste schimbari:

- introducerea sistemului de vot cu dubla majoritate in Consiliul UE. Deciziile cu majoritate calificate vor necesita sprijinul a 55% din statele membre, reprezentand 65% din populatia Uniuni O decizie care se ia cu majoritate calificata poate fi blocata doar daca i se opun minimum 4 state, iar daca pragul de blocaj este aproape sa fie atins, statele membre vor face eforturi pentru gasirea unei solutii de consens;

- a fost inclusa in Tratat si Carta Drepturilor Fundamentale ale UE, fiind astfel deschisa calea aderarii ulterioare a UE la Conventia Europeana a Drepturilor Omului;

- UE a primit explicit personalitate juridica. Facem mentiunea ca personalitate juridica au avut Comunitatile;

- a fost creata functia de presedinte al Consiliului European, ales prin vot de sefii de stat sau de guvern ai statelor membre;

- s-a renuntat la sistemul "pilonilor UE" introdus in 1993 prin Tratatul de la Maastricht;

- s-a prevazut posibilitatea dezvoltarii unei aparari europene si s-a introdus o clauza de solidaritate a statelor UE in fata unui atac extern asupra uneia dintre ele;

- Parlamentul European va avea cel mult 750 membri, fata de 736 in prezent, pragul minim fiind de 6 eurodeputati pentru un stat membru (fata de 4 in prezent), iar cel maxim de 96 (fata de 99, astazi);

- a fost recunoscuta dimensiunea sociala a Uniunii, intre obiectivele acesteia fiind si dezvoltarea unei economii sociale de piata si progresul social;

- in domeniul justitiei si afacerilor interne s-a prevazut un Parchet european cu competenta in lupta contra fraudelor comunitare, precum si impotriva criminalitatii grave, cu dimensiune transfrontaliera. Va fi creat un Comitet permanent pentru cooperare in domeniul interne.

Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa urma sa intre in vigoare dupa aprobarea sa de catre toate statele membre. S-a prevazut o data, ca ipoteza de lucru, pentru finalizarea aprobarii de catre statele membre - 1 noiembrie 2006.

Supusa ratificarii, Constitutia pentru Europa nu a trecut acest test. A fost respinsa la vot mai intai de Franta si mai apoi de Olanda. Increderea in succesul acesteia a fost atat de mare incat nu a fost prevazuta si o solutie de avarie. Ce se intampla daca unul sau mai multe state o resping. Solutia a venit mai tarziu din partea Germaniei care a detinut presedintia Consiliului de Ministri al Uniunii Europene in semestrul I al anului 2007 si consta in adoptarea unui Tratat de reforma al Uniunii Europene ("Tratat de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana si a Tratatului de instituire a Comunitatii Europene"). Asupra acestui tratat revenim in sectiunea 4.

3. Semnificatia si sensul evolutiei comunitare

La sfarsitul primului razboi mondial, in ciuda ideilor exprimate in timp, asa cum am aratat, despre unirea statelor Europei, o astfel de realizare parea imposibila. Marele sociolog roman Dimitrie Gusti[10], intr-un studiu consacrat natiunii si statului national in raporturile juridice si politice internationale, referitor la Conferinta de pace de la Versailles, aprecia ca omenirea asista la un insemnat capitol istoric: la o inmormantare si la o inviere. A murit statul vechi, vesnic agresiv si cuceritor, bazat, inauntru si in afara, pe simpla putere, brutala, si i-a luat locul statul nou intemeiat pe ideea nationala si democratica. "Victoria finala a principiului national inseamna inceputul unei noi ere de legislatie internationala; de astazi titlul juridic al intemeierii de viitoare state va trebui sa fie dreptul natiunilor de a dispune de ele insesi (.). Intregul program politic al pacii, care s-a incheiat la Versailles, este cuprins aic Singurul criteriu pentru reconstituirea hartii politice a Europei va trebui sa fie harta natiunilor, iar congresul pacii ar fi avut de facut numai o opera de inregistrare, aceea de a stabili coincidentele dintre frontierele politice si cele nationale. Astfel s-a nascut o Europa noua. Iar pentru a ne da seama de puterea creatoare a vietii politice noi, pe care a avut-o ideea nationala, este de ajuns sa amintim ca, inainte de pacea de la Versailles, in Europa erau 28 state si 62 natiuni (numai Austro-Ungaria continea 10 natiuni); asadar, majoritatea natiunilor erau asuprite, caci din 28 state numai 7 erau alcatuite din cate o natiune, prin urmare, din 62 natiuni numai 7 erau propriu-zis independente, avand organizatia lor politica proprie (.). Astazi, popoarele au devenit natiuni, iar statele dinastice, state nationale."

Realitatea cruda a celui de-al doilea razboi mondial a dovedit nerealismul acestei sperante de pace bazate pe state nationale, atat de frumos exprimata de Gust Si speranta s-a ivit din nou, plecand de la doua state europene, etern rivale, si care intotdeauna au avut ceva de disputat - Franta si Germania.

Europa postbelica a fost caracterizata de euforie federalista. Statele europene insa au manifestat prudenta fata de ideea de federalism in special din cauza temerii pierderii suveranitati

Jean Monnet, care a realizat experimentul planificarii economice in perioada imediat urmatoare, credea ca singura posibilitate de a evita un razboi in Europa era de a inlocui suveranitatea nationala cu o constructie federala de "State ale Europei", obiectiv care putea fi atins printr-o integrare functionala, care presupunea cooperare supranationala in anumite sectoare economice. Cooperarea dintre state in cadrul Organizatiei pentru Cooperare Europeana constituita pentru derularea Planului Marshal a fost in esenta o cooperare interguvernamentala. Pentru intarirea legaturilor dintre state era necesara infiintarea unei institutii careia sa i se dea puteri supranationale. In acest sens, Robert Schuman a propus infiintarea unei organizatii independente de guvernele statelor care o compun, careia sa i se dea competente pentru doua din componentele cheie ale economiilor lor - carbunele si otelul.

In privinta directiilor de evolutie a constructiei europene, se disting mai multe curente de gandire:

- functionalismul sectorial al lui Monnet, inspirat de institutionalismul juridic francez (integrarea functionala). A stat la baza realizarii CECO si Euratom care au avut o abordare sectoriala a cooperari Tratatul CEE a vizat guvernarea tuturor sectoarelor economice;

- interguvernamentalisti - care se pronunta pentru cooperarea interguvernamentala. Acest curent a fost reprezentat si de fostul presedinte francez Charles de Gaulle care s-a exprimat in sensul ca trebuie reorientat procesul de constructie europeana de la un caracter supranational la unul interguvernamental. Era raspunsul la planul Fouchet (1961-1962) care avea ca obiectiv crearea unei Uniuni a Statelor care sa aiba o politica externa si de aparare comuna prin centralizarea institutiilor comunitare. Ulterior, in 1965, in relatia Frantei cu ceilalti parteneri europeni s-a produs criza numita a "scaunului gol". Charles de Gaulle a respins propunerile institutiilor comunitare vizand extinderea votului majoritar in Consiliu, cresterea atributiilor bugetare ale Parlamentului European si a propus ca majorarea cheltuielilor Comunitatii sa se faca din resurse propri Ca urmare, Franta nu si-a mai ocupat locul in Consiliu. Criza a incetat in 1966, in urma "compromisului de la Luxemburg" prin care s-a decis ca, in cazul in care sunt in joc interese foarte importante ale unui stat membru, Consiliul va prelungi discutiile pana la ajungerea la un compromis care poate fi adoptat in unanimitate;

- neofunctionalismul avand ca intemeiere teoretica conceptul "spillover process". Este vorba de revarsarea competentelor comunitare de la un domeniu la altul;

- federalismul interguvernamental ca metoda a constructiei europene in opozitie cu metoda interguvernamentala si intr-o anumita continuitate cu functionalismul sectorial. Are la baza propunerea lui Joschka Fischer, ministru german de externe, inspirata din experienta germana a federalismului corporatist. Printr-un discurs tinut in mai 2000, la Universitatea Humboldt din Berlin, acesta a lansat o dezbatere europeana privind trecerea de la UE la Statele Unite ale Europe Viza Tratatul institutional si Constitutia Europeana, instituirea unui guvern unional si a unei presedintii europene. "Europa statelor natiune" urma sa fie conciliata cu "Europa popoarelor" prin urmatoarele masuri:

- realizarea unui parlament bicameral prin crearea a doua camere care sa reprezinte natiunile, actualul Parlament European fiind un reprezentant al popoarelor;

- distribuirea competentelor intre cele trei nivele ale administratiei (europeana, nationala, regionala), in lipsa careia nu putea exista o corecta aplicare a principiului subsidiaritatii;

- adoptarea unei Constitutii Europene care sa includa si un Catalog al drepturilor fundamentale ale cetatenilor europeni[11].

Raspunsul francez la propunerea lui Fischer a fost dat prin Hubert Vedrine care a apreciat propunerea ca fiind precipitata, aratand, totodata, ca Franta nu a abandonat teza apararii identitatii nationale in constructia europeana si in procesul de integrare europeana. Franta continua sa aiba o viziune suveranista a statului, iar modelul de Uniune dorit de Franta era al unei "uniuni de state" fata de "federatia europeana" a lui Fischer[12].

In acest context, presedintele francez Chirac, in anul 2000, aflat in fata Parlamentului german, pastrand unele dintre ideile unanim acceptate de francezi, respectiv identitatea nationala, refuzul realizarii unui suprastat european, repartizarea mai clara a competentelor, participarea Parlamentelor nationale la activitatea comuna, specificitatea institutiilor europene, a trebuit sa accepte si unele dintre ideile lui Fischer, fapt ce a permis deblocarea "crizei de proiect comunitar si apropierea extremelor federaliste si interguvernamentale". In discursul rostit cu aceasta ocazie, desi a respins termenul de "federal", a fost de acord cu Fischer in doua directii importante:

- crearea unui "grup pionier" de state in jurul axei franco-germane, care, ajutat de o institutie noua, Secretariatul General al Cooperarii Intarite", trebuia sa duca la capat, incepand cu 2001, o accelerare a integrarii in domeniile politicilor economice, politicii externe si de securitate comuna, apararii comune, securitatii interne;

- elaborarea unei Constitutii Europene care sa includa Carta drepturilor fundamentale ale UE, sa faca o mai clara distributie a functiilor in UE si sa stabileasca limitele geografice ale acesteia[13].

Acceptarea ideii necesitatii adoptarii unei Constitutii este in favoarea federalismului pentru ca, in mod firesc, o constitutie presupune a avea si un stat.

Putem aprecia, deci, ca evolutia Uniunii Europene s-a facut in doua directii:

- de la economic la politic, constand in evolutia de la cele 3 comunitati economice initiale (CECO, CEE si Euratom) spre o uniune cu competente largite;

- de la national la federal, constand in existenta unor institutii supranationale si in existenta unei constituti

Totodata, evolutia a avut loc si in planul intinderii europene, de la cele 6 state fondatoare la cei 25 membri in prezent, si 27 membri, in perspectiva aderarii Romaniei si Bulgariei la 1 ianuarie 2007.

4. Semnificatia si perspectivele Tratatului de reforma

Evolutia comunitara in directia adoptarii unei Constitutii parea sa dea castig de cauza federalismului, directia fiind de la interguvernamental spre integrat. Uniunea Europeana tindea spre un nou statut depasind formal categoria organizatiilor internationale in directia primirii unor competente care tin mai degraba de esenta statului federal.

Respingerea Tratatului constitutional impunea gasirea unei solutii pentru continuarea constructiei comunitare.

Cu ocazia aniversarii a 50 de ani de la Tratatul de la Roma, in Declaratia adoptata la 25 martie 2007 la Berlin s-a subliniat ca Uniunea Europeana este raspunsul la provocarile majore care depasesc granitele nationale. Ca "acest model european imbina succesul economic cu responsabilitatea sociala. Piata unica si moneda unica ne fac puternic Astfel putem modela in functie de valorile noastre interdependenta tot mai accentuata a economiei globale si concurenta tot mai mare de pe pietele internationale. Bogatia Europei sta in cunostintele si capacitatea cetatenilor sa Acestea reprezinta cheia cresterii economice, a ocuparii fortei de munca si a coeziunii sociale (.) Odata cu unificarea europeana, un vis al generatiilor trecute a devenit realitate. Istoria noastra ne aminteste ca trebuie sa protejam aceasta unificare pentru binele generatiilor viitoare. In acest sens trebuie sa reinnoim mereu forma politica a Europei pentru a tine pasul cu vremurile. De aceea, astazi, la 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma, suntem uniti in scopul nostru de a aseza Uniunea Europeana pe noi baze comune inainte de alegerile parlamentare europene din 2009".

Parlamentul European a adoptat la 11 iulie 2007 o Rezolutie de convocare a Conferintei interguvernamentale (CIG) cu un mandat menit sa transforme majoritatea innoirilor cuprinse in Tratatul constitutional in amendamente la tratatele in vigoare.

Consiliul European a stabilit mandatul Conferintei interguvernamentale (CIG) de redactare a unui tratat, denumit "Tratat de reforma", de modificare a tratatelor existente in vederea consolidarii eficientei si legitimitatii democratice a Uniunii extinse, precum si coerentei actiunii sale externe. Se renunta la conceptul constitutional care presupunea abrogarea tuturor tratatelor existente si inlocuirea acestora cu un text unic intitulat "Constitutie".

Mandatul CIG prevede:

- Tratatul de reforma amendeaza TUE, care isi pastreaza titulatura si Tratatul de instituire a Comunitatii Europene (TCE) care se va numi "Tratatul privind functionarea Uniunii";

- Uniunea inlocuieste Comunitatea si ii succede acesteia;

- cele doua tratate nu vor avea caracter constitutional;

- "ministrul afacerilor externe al Uniunii" se va numi "Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate";

- se va renunta la denumirile de "lege" si "lege-cadru", pastrandu-se cele de "directive", "regulamente" si "decizii";

- nu va mai exista in tratatele modificate nici un articol care sa faca referire la simbolurile UE precum steagul, imnul sau deviza;

- vor fi pastrate elementele de noutate de la CIG 2004 privitoare la delimitarea competentelor care revin UE si respectiv statelor membre, natura specifica a politicii externe si de securitate comuna, rolul consolidat al parlamentelor nationale, caracterul atribuit Cartei drepturilor fundamentale si crearea unui mecanism in domeniul cooperarii judiciare si politienesti in materie penala, care sa permita statelor membre sa avanseze in directia unui act specific, permitand in acelasi timp celorlalte sa nu participe la aceasta;

- extinderea codeciziei la 50 de domenii incluzand domenii cheie de politica, printre care libertatea, securitatea si justitia;

- participarea parlamentelor nationale la activitatea Uniunii, fara a aduce atingere competentelor stabilite Uniunii;

- deschiderea pentru public a dezbaterilor legislative care au loc in cadrul Consiliului de Ministri;

- posibilitatea ca un milion de cetateni din statele membre ale Uniunii sa ceara Comisiei sa prezinte o noua propunere legislativa;

- prevederea ca decizia de a ramane in Uniune este optiunea statelor membre si recunoasterea dreptului de retragere;

- extinderea votului cu majoritate calificata la mai mult de 40 de domenii noi;

- simplificarea modului de calcul cu majoritate calificata;

- cooperarea simplificata;

- dubla majoritate (55% din populatie sau 55% din numarul de state pentru minoritatea de blocaj);

- clauza de solidaritate care va da forta obligatorie statelor membre de a se sustine reciproc in eventualitatea unui atac terorist, calamitate naturala sau provocata de om;

- conceptul de minoritate de blocare alcatuit din membrii Consiliului reprezentand cel putin 75% din populatie sau cel putin 75% din numarul statelor membre;

- instituirea functiei de Presedinte permanent al Consiliului European.

5. Uniunea Europei Occidentale (UEO)

Este o structura de securitate, in exclusivitate europeana, care a luat fiinta prin Tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948 semnat de Franta, Marea Britanie, Belgia, Olanda si Luxemburg. Scopul tratatului, formulat in preambul, era "al garantarii reciproce a securitatii statelor semnatare si angajamentul ferm al acestora de a lua masurile necesare in cazul revenirii Germaniei la o politica de agresiune".

Ulterior, ca urmare a schimbarilor petrecute in lume, a "razboiului rece" si esuarii Tratatului privind Comunitatea Europeana de Aparare, s-a procedat la revizuirea Tratatulu Au fost invitate Germania si Italia sa adere la acest tratat si noul tratat s-a transformat in Uniunea Europei Occidentale.

Germaniei i-au fost impuse restrictii militare: o armata de cel mult 12 divizii; nu va avea un stat major general propriu; nu va produce sau achizitiona armament nuclear, chimic si bacteriologic (N.B.C.) si nu va dezvolta anumite tipuri de tehnica militara terestra, de aviatie si maritima cu potential ofensiv. Aceste restrictii au fost in vigoare pana in anul 1986 cand au fost ridicate la insistentele Germaniei, cu exceptia armelor de nimicire in masa (N.B.C. sau A.N.M.).

Dupa admiterea Germaniei in NATO, aceasta alianta occidentala (UEO) s-a transformat dintr-o institutie cu caracter militar, intr-o organizatie de securitate cu caracter politic.

In 1984, urmare a Memorandumului Frantei cu privire la UEO, prin care s-a afirmat ca "UEO este singura instanta europeana competenta in materie de aparare", a fost reactivat Consiliul de Ministri al UEO, alcatuit din ministrii apararii ai statelor membre.

In anul 1986 a avut loc o intalnire intre presedintele american, Ronald Reagan, si secretarul general al PCUS, Mihail Gorbaciov, care, in discutiile purtate, au fost pe punctul de a lua hotarari care vizau soarta Europei si a intregii lumi, fara a consulta si statele europene.

Franta a propus semnarea unei Carte de Securitate a Europei ca o contrapondere la o intelegere SUA si URSS.

In 1987 s-a semnat "Platforma asupra intereselor europene in materie de securitate".

Spania si Portugalia au devenit si ele membre ale UEO in anul 1987 ca urmare a aderarii la Comunitatea Europeana.

In 1990 s-a pus problema unei noi abordari a relatiilor cu fost URSS in domeniul controlului armamentului, problema care sa faca obiectul unei CIG care sa analizeze si modul in care UEO poate fi integrata organic in Uniunea Europeana.

In Tratatul de la Maastricht, la art. J4, se prevede: "Uniunea Europeana cere UEO, care este parte a dezvoltarii Uniunii, sa elaboreze si sa aduca la indeplinire deciziile si actiunile Uniunii, cu implicatii in domeniul apararii".

Ulterior, compunerea UEO a fost largita cu membrii Uniuni In 1997 erau membri plini: Belgia, Danemarca, Franta, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Marea Britanie; membri asociati: Islanda, Norvegia, Turcia; observatori: Irlanda, Austria, Finlanda, Suedia; parteneri asociati: Bulgaria, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Romania, Slovacia.

6. Aderarea Romaniei la Uniunea Europeana

Romania a avut legaturi cu Uniunea Europeana inainte de Revolutia din decembrie 1989. In anul 1980 s-a semnat un Acord pentru crearea comisiei mixte Romania - UE.

In anul 1993 s-a semnat Tratatul de asociere intre Romania, pe de o parte, si Comunitatile Europene si statele membre ale acestora, pe de alta parte, care a intrat in vigoare la 1 februarie 1995, pentru o perioada de 5 ani, fiind prelungit ulterior cu inca 5 an

Obiectivele acestei asocieri erau urmatoarele:

- asigurarea unui "cadru adecvat pentru dialogul politic intre parti", care sa permita aprofundarea si extinderea acestei componente a raporturilor bilaterale;

- promovarea dezvoltarii comertului, precum si a unor "relatii economice armonioase" intre parti;

- asigurarea unui "fundament solid pentru cooperarea economica, sociala, financiara si culturala" intre Romania si Comunitatile Europene;

- sprijinirea eforturilor Romaniei de dezvoltare a unei economii de piata si de consolidare a democratiei;

- crearea de institutii adecvate pentru a face efectiv demersul de asociere a Romaniei la UE;

- asigurarea unui cadru corespunzator privind "integrarea graduala" a Romaniei in Comunitatile Europene, Romania actionand in acest sens pentru indeplinirea tuturor conditiilor necesare.

Principiile generale ale asocierii Romaniei la UE

- angajamentul partilor de a se abtine de la introducerea, pana la intrarea efectiva in vigoare a Acordului, a unor reglementari care s-ar afla in contradictie cu prevederile deja negociate (clauza "stand-still" sau "status-quo");

- "asimetria in acordarea reciproca de concesii comerciale", concretizata in faptul ca ansamblul Comunitatilor Europene isi vor indeplini angajamentele cu precadere in prima parte a perioadei de tranzitie, in timp ce concesiile la care a convenit Romania vor fi puse in aplicare, in cea mai mare parte a lor, in a doua parte a perioadei de tranzitie;

- disponibilitatea partilor ca, dupa intrarea in vigoare a Acordului, pe parcursul perioadei de tranzitie, sa procedeze de comun acord, functie de conjunctura existenta in sectoarele vizate, la "revederea perioadei si ameliorarea concesiilor reciproce", inclusiv la accelerarea calendarului de aplicare a acestora (clauza de accelerare);

- stabilirea, pentru realizarea asocierii, a unei perioade de tranzitie de maximum 10 ani, impartite in doua etape egale.

Prin semnarea Tratatului din 25 aprilie 2005, Romania a trecut de la statutul de "stat candidat" la statutul de "stat in curs de aderare".

In vederea aderarii la 1 ianuarie 2007, Romania a fost supusa unui proces de monitorizare. Primul raport de monitorizare a fost publicat de Comisie in data de 25 octombrie 2005. In 2006 au mai fost doua rapoarte. Raportul Moscovici, prezentat Parlamentului European la 29 noiembrie 2006, a recomandat primirea Romaniei in UE, care a avut loc, asa cum s-a preconizat, la 1 ianuarie 2007.

1.7. Constructia europeana. Repere cronologice

Exemple de teste de verificare a cunostintelor

1. Dante Aligheri vedea Europa unificata condusa:

a) de un monarh, lider stiintific si politic;

b) de un suveran, lider stiintific si politic, aflat deasupra celorlalti suverani;

c) de un suveran aflat deasupra celorlalti suveran

2. Cele trei comunitati care au stat la baza Uniunii Europene sunt:

a) CECO, CEA, CEE;

b) CECO, CEE, CEEA;

c) CECO, UEO, CEEA;

d) CECO, CEE, UEO.

3. Institutiile politice ale CECO erau:

a) Inalta Autoritate, Adunarea Comuna, Consiliul Ministrilor;

b) Comisia, Consiliul, Consiliul European si Parlamentul;

c) Adunarea Parlamentara, Consiliul European, Consiliul de Ministri si Comisia.

4. Functionalismul sectorial a stat la baza Tratatului CEE si a avut o abordare sectoriala a cooperari

Raspunsuri: 1) c; 2) b; 3) a; 4) f.