Poezii despre copilarie si vietuitoare

Poezii despre copilarie si vietuitoare

Copilaria este varsta fericirii umane, cand totul se poate. Poetii au cantat-o in versurile lor, evidentiind atat bucuriile, cat si suferintele unor copii, fata de care au manifestat dragoste si intelegere.

Copiii iubesc vietuitoarele, vazand in ele niste virtuali prieteni de joaca. Un catel, o pisica, soarecele, puii de gaina sunt acceptati fara rezerve de copii. Prin vietuitoare, universul cunoasterii copilului se largeste. Apoi, cunoasterea vietuitoarelor are loc intr-un cadru natural, ele armonizandu-se cu natura.

Tudor Arghezi este considerat nu numai poetul "Psalmilor", ci si "al boabei si faramei" pentru ca a cultivat si poezia de inspiratie ludica. Cele mai cunoscute volume sunt: "Prisaca", "Martisoare", "Buruieni" si "Ce-ai cu mine, Vantule", in care zugraveste cu intelegere si duiosie universul marunt.

Tudor Arghezi, ca si alti poeti, pune in legatura copilaria nu numai cu lucrurile si fenomenele naturii, ci si cu animalele, pe care le inzestreaza cu sentimente omenesti. Cea mai reprezentativa poezie a sa, in acest sens, este "Zdreanta". Autorul comunica cu vietatile, lasa sa se observe bucuriile si emotiile copilariei, el insusi "se copilareste". Aceste versuri sunt pline de lumina pentru ca Tudor Arghezi n-a fost un melancolic, ci un optimist cu o tandra afectiune pentru animale:

"L-ati vazut cumva pe Zdreanta,

Cel cu ochii de faianta?"

Poetul retras in atmosfera linistita a gospodariei sale, intre caini, pisici, pasari si flori, savureaza pacea launtrica, realizand versuri bucolice, in care vietatile devin personaje indragite. Astfel, Zdreanta:

"E un caine zdrenturos

De flocos, dar e frumos".

Portretul acestui catel dovedeste o maiestrie neintrecuta, intrucat poetul manuieste comparatiile si epitetele intr-o maniera originala, producand efecte stilistice inedite:

"Parca-i strans din petice,

Ca sa-l tot impiedice,

Ferfenitele-i atarna

Si pe ochi, pe nara carna,

Si se-ncurca si descurca,

Parca-i scos din calti de furca.".

Siretenia catelului e bine surprinsa de poet, prin versuri potrivite:

"De cand e-n gospodarie

Multe a-nvatat si stie,

Si pe branci, taras, grapis,

Se strecoara pe furis.

Pune laba, ia cu botul

Si-nghite oul cu totul."

Gospodina il dezvata printr-un viclesug, pe care Zdreanta nu-l va pricepe, dandu-i un ou fierbinte, iar cand vede gaina, el constata:

"Cand se uita la gaina,

Cu cotetul lui vecina,

Zice Zdreanta-n gandul lui:

S-a facut a dracului!"

Poezia "O furnica" cuprinde cinci strofe in care se realizeaza portretul furnicii si se introduce un dialog prin care poetul isi manifesta duiosia pentru universul marunt. Furnica este portretizata prin repetitie si prin epitet personificator:

"O furnica mica, mica,

Dar infipta, va sa zica."

In continuare este prezentata aventura furnicii care a sarit dintr-un visin si a ajuns sa exploreze picioarele poetului. Amuzat, poetul doreste sa-i arate drumul inapoi si sa o fereasca de primejdiile intalnite intr-o lume necunoscuta.

Mesajul transmis este usor de identificat si pune accent pe necesitatea de a avea grija de fiintele marunte care se ratacesc intr-o lume straina. Intreaga poezie se bazeaza pe alegorie si pare inspirata din celebra fabula "Greierele si furnica" de La Fontaine.

Poeta celor mici este Elena Farago, care a creat mai multe poezii in care pledeaza pentru ocrotirea vietuitoarelor. Cele mai cunoscute sunt "Gandacelul" si "Cucul", in care este celebrata frumusetea naturii, punandu-se accent pe bucuria de a trai.

Versurile ei pentru copii sunt alerte ca ritm, luminoase si formative, cultivandu-le celor mici deprinderi si sentimente frumoase, ca in "Bondarul lenes", unde insecta se infrupta din bunatatile carate de neobosita furnica, pe care insa n-ar catadicsi s-o ajute si el sa-si duca pretioasa povara; o ipostaza a blamarii lenei, din fabula lui La Fontaine, dar cu virtuti didactico-pedagogice.

Poezia "Motanul pedepsit" seamana cu "Zdreanta" al lui Arghezi, dar fara fiorul, farmecul de acolo: un motan saliveaza de pofta, cu ochii indreptati spre un cuib de randunica de sub o streasina, unde ciripesc niste ispititori pui golasi; cand sa-i inhate, se pomeneste izbit in cap de o piatra, "justitiara" fara intentie, azvarlita intamplator de un copil. Lui Petrica (acesta era copilul) ii pare rau pentru durerea pricinuita pofticiosului motan, dar nu-i scapa ideea dreptatii:

"Te-am lovit, si rau imi pare, -

Dar de bietii puisori

Tie cum nu ti-a fost mila,

Cand sarisesi sa-i omori?"

Poeta coboara in sufletul celor mici, care vibreaza firesc la durerile lumii, fie si transpuse in cele ale vietatilor necuvantatoare.

Intr-o alta poezie, un copil ("Nelu"), care face firimituri dinadins, nu are sentimentul ca ar contrazice sfaturile de buna-conduita ale mamei sale, fiindca el intentiona sa-si ospateze puii randunicii, care trebuie si ei hraniti de cineva, neajutorati cum sunt:

"- Si de ce imi faci gunoi?"

"- Pentru puii randunicii,

Ca sa aiba si ei, micii,

Azi la masa, prajituri!"

In poezia "Micul vanator", considerata o bijuterie a poetei, se vorbeste despre un baiat, Mihnea, care iubeste mult vanatoarea, dar nu poate impusca animalele. Textul este o chinuitoare framantare a copilului prins intre dorinta nestapanita de a se manifesta cumva exemplar si sentimentele lui gingase pentru lumea vietatilor marunte, fara de care viata ar fi urata. L-ar ruga pe tatal sau sa-i dea sa duca si el din vanatul acestuia, de ochii lumii, in drumul de intoarcere acasa, dar nu poate vedea pasarile murind.

Aceasta poezie concentreaza si acorduri saltarete, umoristice, dar si simturi autentic umane:

"Pui de vanator, vezi bine,

Dar cu mila ce ma fac?

Cand mi-o spune tata. - Tine

Pusca drept, si trage bine

Ce ma fac mai Pik, ce fac

Cand va face pusca pac,

Si-oi vedea eu pasarele

Moarte din pricina mea?"

In 1962, dupa moartea poetului Lucian Blaga, apare volumul "Poezii", care cuprinde ciclurile "Mirabila samanta", "Vara de noiembrie", "Stihuitorul". Primul ciclu, "Mirabila samanta", cuprinde versuri care celebreaza miracolul naturii si candoarea copilariei. Din acest ciclu face parte si poezia "Carabusul de arama", care abordeaza tema naturii si a vietuitoarelor. Ca specie literara este o idila, in care elementele de pastel se interfereaza cu cele de meditatie.

"Susur mare de lacustre

si de gaze fara numar.

Carabusul de arama

s-a oprit pe caldu-ti umar."

Naive, aceste poezii se adreseaza simplu copiilor si nu stii ce sa admiri mai degraba: varietatea subiectului, duiosia admosferei sau frumusetea versului.