Pescuit la salau cu twister & jig

Pescuit la salau cu twister & jig

Pescuitul la salau este destul de dificil , mai ales cand se face de pe mal . De aceea pescarul care pleaca in cautarea acestui peste trebuie sa aiba informatii corecte si un echipament adecvat .

-Cand pescuim ? Lunile mai , iunie si octombrie sunt favorabile pescuitului la salau , acesta putand fi gasit in aproprierea malurilor , cu ape mai mici . In restul anului este bine sa cautam salaul in ape mai adanci .

-La pescuitul din barca se poate folosi toata gama de artificiale pentru ca scade riscul de a le pierde prin agataturi . Putem folosi si voblere mai scumpe , daca apa este mai adanca , sau lingurite rotative daca apa este mai putin adanca (2m) .

-La pescuitul de pe mal , totul se complica . Riscul agataturilor creste si trebuie gasita o modalitate de a elimina pierderile banesti , stiind faptul ca un vobler performant este destul de scump . Solutia poate fi folosirea unui ansamblu jig & twister , foarte eficient la salau .

-Jigul , peste care se trage un twister de silicon este o solutie mult mai putin costisitoare . Twisterele prinzatoare la salau se gasesc intr-o gama mare de dimensiuni si culori , si nu voi insista asupra lor .

-Jigurile , pot fi si ele de diferite greutati , cu capul de plumb colorat sau nu , cu acul mai mare sau mai mic . Daca dorim sa avem lanseuri mai lungi , vom alege un jig mai greu . Bila de plumb poate fi sferica , semisferica sau cu forme speciale . Mai uzuale sunt cele cu plumbul sferic .

-Ce se intampla cand un jig cu capul sferic cade pe fund ? Practic acesta se aseaza pe o parte si carligul cu twisterul ating fundul . Prezentarea artificialei pentru salau nu este atractiva . Plus de asta riscul de agatatura creste si in acest caz .

-Pentru a elimina si aceste imperfectiuni , vom folosi asa numitul jig stand-up . Este vorba de un jig care are capul de plumb , cu o parte plata ( vezi poza ) .

-Cand jigul stand-up , atinge fundul , lasa carligul si implicit twisterul indreptat in sus . Pe langa faptul ca riscul de agatatura scade , in momentul cand salaul ataca , este deja ca si intepat .

-Cum lansam si recuperam ? Dupa lanseu , in momentul cand jigul & twisterul ating apa nu inchidem pick-up-ul mulinetei imediat , pentru ca ansamblul sa poata cobora la verticala . Totodata varga se tine cu varful in jos . Scufundarea artificialei se controleaza tinand un deget pe fir .

-Recuperarea in ape adanci se face lent . Din cand in cand facem o pauza in recuperare , dand ragaz salaului sa muste , chiar daca naluca ajunge pe fund . In apele mai putin adanci se poate folosi un ansamblu jig & twister mai usor , jucand cu mici salturi deasupra fundului .

-Observatii : La acest mod de a pescui , utilizarea unei vergi mai lungi (2,5 - 3 m) este recomandata .

PESCUITUL CU PESTE VIU

-In apele interioare traiesc unele specii de pesti denumite in mod obisnuit "pesti rapitori", datorita obiceiului lor de a ataca alti pesti mici pentru a se hrani. Acestei grupe ii apartin pastravul, stiuca, bibanul, mihaltul, cleanul, somnul, salaul si avatul. Toti acesti pesti fac, desigur, obiectul unui tip special de pescuit, acela care exploateaza instinctul lor vorace si-i indeamna sa atace momeala vie - un alt peste mic care le este oferit. Din vremuri indepartate, forma aceasta de pescuit este cunoscuta de pescarii din toata lumea si, pe drept cuvant, se poate spune ca tehnicile mai moderne sunt doar o varianta a sistemelor vechi folosite pentru capturarea unor exemplare mari. Intalnim referiri precise in legatura cu aceste sisteme in scrierile multor autori, incepand cu Oppianos si pana la Isac Walton. Cercetand aceste marturii, pescarii de astazi au reusit sa perfectioneze tehnicile pana la obtinerea unor rezultate cu adevarat remarcabile.

In textele vechi putem citi intr-adevar si recomandarea de a incerca capturarea unor stiuci mari legand de labele unui boboc (de rata) o ancora solida, in speranta ca rapitorul il va ataca. Astfel, mai aflam ca un boistean foarte mic, facut sa se miste in straturile mijlocii ale apei, il determina sa muste pana si pe cel mai prudent dintre clenii din rau. Fiecare pagina din acest volum mai contine si recomandari pentru cele mai potrivite sisteme de capturare ale rapitorilor, sisteme care, in esenta, se dovedesc foarte asemanatoare cu cele folosite astazi. Nu intotdeauna se pot gasi stiuci sau bibani dispusi sa atace; pestele trebuie atatat, trezindu-i-se instinctul de vanatoare; sa se faca deci in asa fel incat sa nu refuze momeala oferita chiar daca nu este flamand. Exista asadar o tehnica speciala de pescuit, care comporta o cunoastere aprofundata a uneltelor necesare pentru a o practica, a momelilor folosite, a modului de a le pastra, de a la transporta si de a le intrebuinta.

UNELTELE

-Varga: Folosind pestisori vii, pescarul sportiv poate practica doua forme de pescuit, anume o activitate de asteptare in speranta ca un rapitor observa momeala si o ataca, sau o activitate de miscare, in timpul careia pescarul urmeaza sa-si caute capturile si sa le convinga sa insface pestisorul. Fiind vorba de doua tipuri de pescuit complet diferite, va trebui neaparat sa dispunem de uneltele specifice pentru fiecare dintre ele, deoarece in primul caz, chiar daca vergile sunt lungi si grele, nu provoaca inconveniente, in timp ce in al doilea caz e necesar sa dispunem de unelte usoare care sa permita o deplina libertate in miscari. Sa examinam, deci, mai intai vergile pentru pescuitul de asteptare. Nu le putem numi in sens propriu "vergi pentru pescuitul de fund", deoarece momeala, adica pestisorul, trebuie sa se poata misca si deci sa se roteasca la o anumita distanta de fund. Numai in astfel de cazuri se poate vorbi de un adevarat pescuit pe fund, dar numai cand momeala este tinuta ancorata intr-o anumita pozitie, cu ajutorul unui plumbaj greu. Fiind vorba deci de un pescuit care nu impune mari deplasari, se vor putea alege si vergi grele. Daca odinioara erau construite din bambus solid, actualmente se prefera folosirea unor modele mai usoare, din fibra de sticla. De aceea avem posibilitatea sa alegem intre vergile cu mulineta si vergile simple. Primele sunt, desigur, cele mai indicate deoarece, pe langa faptul ca permit explorarea unei zone mai intinse de apa, dau posibilitatea unei lupte mai eficace cu acele exemplare enorme, din pacate foarte rare, care accepta uneori momeala vie. Totusi, si pentru modelele de lanseta folosite in acest caz, se impune o subimpartire. Pentru aceia care pescuiesc in ape curgatoare sunt mult mai utile vergile lungi si grele (preferinta este dictata de necesitatea de a folosi uneori plumbaj chiar si de peste 50 g), in timp ce pentru pescuitul in lacuri si balti, unde se foloseste mai ales o pluta de sustinere si deci un plumbaj usor, varga trebuie sa fie, de asemenea, lunga, dar mai usoara si deci inzestrata cu o mai mare elasticitate si flexibilitate. In concluzie se poate spune ca pentru pescuitul in rauri este indicata o varga de bambus prevazuta cu inele de conducere a firului, in timp ce pentru apele statatoare este mai bun un model din sticla tubulara.

In ceea ce priveste vergile fixe, desi in momentul de fata sunt folosite foarte putin, trebuie sa precizam ca este necesar sa fie foarte lungi si foarte solide. O varga buna de bambus sau o varga din sticla tubulara de circa 6 m poate insa sa le fie foarte utila acelora care se dedica in special capturarii bibanului in lacuri si balti. Dupa cum se poate deduce, aceste vergi nu sunt de tip special si este foarte usor ca printre uneltele fiecarui pescar sa se afle una sau mai multe de acest fel.

Mai complicata este poate cautarea unei vergi potrivite pentru pescuitul din miscare. Daca este adevarat ca pentru a pescui la biban din barca ne putem folosi foarte bine de o varga pentru lansare usoara sau mijlocie, tot atat de adevarat este ca pentru a incerca capturarea unor stiuci mari se impune folosirea unor vergi mai puternice si mai solide. Tot pentru a simplifica am putea spune ca pescarul din miscare are nevoie de doua vergi pentru lansare (lansete): una usoara pentru pesti de talie mijlocie, adica pana la greutatea de 1 kg, si una grea, pentru exemplarele mai mari. Pescuind din barca, va trebui sa preferam vergi scurte, in timp ce de pe mal, de cele mai multe ori, este potrivit sa folosim o varga lunga, care sa ne permita sa dominam capturile cu priceperea necesara pentru a evita sa se bage in denivelarile fundului si ale malurilor. In orice caz va fi necesar sa folosim vergi cu rigiditate diferita in functie de specia de peste cautata. Din moment ce am vorbit despre rigiditatea vergi, sa examinam motivele care recomanda alegerea, tinand seama si de aceasta caracteristica.

In primul rand trebuie sa amintim ca majoritatea capturilor nu au o greutate prea mare; intr-adevar, un biban de 500 g, sau un clean de 1 kg sunt deja considerati de marime importanta, deci pentru aceste specii varga poate fi flexibila, pentru a evita ruperea firului cu care se incearca capturarea. Stiuca ajunge sa treaca usor de 3 kg, de aceea este necesara o varga mai rigida, care sa permita o manevra de recuperare destul de ferma; somnul poate avea talii si mai mari.

Mai trebuie sa tinem seama si de rezistenta maxilarelor sau a peretilor bucali ai diferitilor pesti. Un biban sau un clean nu pot fi tratati cu violenta, pentru ca au gura foarte delicata ce se sfasie usor, deci pentru acestia sunt necesare vergi flexibile, in timp ce stiucile au maxilarele solide, astfel incat pot fi scoase cu fermitate sin apa. In afara de aceasta, duritatea cerului gurii la acesti pesti este atat de mare incat este nevoie de o intepare ferma pentru a reusi sa patrunda carligul; O astfel de intepare viguroasa se realizeaza in mod corect numai cu o varga suficient de rigida. Sa incercam deci sa stabilim care este deosebirea dintre o varga rigida si o varga flexibila. De obicei pescarii spun ca un varf este flexibil cand diametrul sau la capat nu depaseste 2-3 mm; o astfel de dimensiune indica faptul ca unealta se indoaie cu deosebita usurinta la tractiune, descriind un arc foarte pronuntat cand este supusa la efort.

O varga prevazuta cu un varf de dimensiune mai mare decat cea mentionata va fi mai rigida, desi rigiditatea propriu-zisa este caracteristica vergilor care se indoaie numai daca sunt solicitate la un efort de multe kilograme.

Mulineta: si pentru aceste unelte este valabil, partial, ceea ce s-a spus mai inainte referitor la vergi. Intr-adevar, nu exista mulinete concepute in mod special pentru pescuitul cu peste viu. Se folosesc deci modelele obisnuite, alese dupa criterii specifice. Se poate spune ca cele grele pot fi folosite cu succes numai pentru acele tipuri de pescuit care impun folosirea unui plumbaj de peste 30 g, din cauza proprietatilor lor de rezistenta la uzura si a unei mai mari capacitati de tractiune, in timp ce modelele usoare si mijlocii se preteaza la toate celelalte forme de pescuit. Fireste, pescarul trebuie sa aleaga cu pricepere, deoarece cu siguranta ca nu se poate folosi cu eficienta o mulineta "micron" pentru pescuitul stiucilor mari, chiar daca se foloseste plumbaj de numai 3 g; aceasta deoarece o unealta de acest fel nu permite tragerea ferma a unui exemplar care dupa infigerea carligului se zbate cu toata puterea. O mulineta foarte mica poate servi cel mult la capturarea bibanilor de talie mijlocie. Data fiind dificultatea alegerii, pescarul va opta pentru modelele de tip mijlociu, care datorita caracteristicilor lor pot fi indicate pentru mai multe intrebuintari. Intotdeauna vor fi mulinete cu bobina fixa, intrucat atat cele rotitoare simple cat si cele care multiplica de 4 ori necesita lanseuri prea violente, care ar pune in pericol integritatea pestisorilor folositi ca momeala.

Firul: Trebuie impartit in doua parti. Prima, adica aceea care ramane infasurata pe mulineta si care nu este niciodata in contact cu pestele si a doua, adica struna, care adeseori patrunde in gatul capturii. Referitor la prima portiune, vom spune pe scurt ca aceasta trebuie sa fie aleasa proportional cu talia si deci cu greutatea capturilor pe care presupunem ca le vom face, si, pe cat posibil, de o culoare care sa se potriveasca perfect cu mediul si apa in care va fi cufundata. De obicei, la pescuitul cu peste viu, nu se insista prea mult in alegerea firului. Astfel, pentru biban, se folosesc de preferinta fire cu diametrul maxim de 0,20, in timp ce pentru stiuca sau somn se ajunge chiar si pana la 0,40, desi dimensiunea medie care trebuie sa se foloseasca in acele locuri in care exemplarele mari sunt numeroase este cuprinsa intre 0,30 si 0,35.

Struna insa trebuie sa fie examinata mai amanuntit. Pentru unii pesti se impun calitati deosebite, care fac necesara folosirea unor materiale speciale. Deoarece numarul pestilor rapitori nu este mare, sa examinam alegerea acestei foarte importante parti a uneltelor, de care poate depinde chiar si rezultatul actiunii de pescuit, in functie de fiecare rapitor. Sa incepem cu stiuca, considerata rapitor prin excelenta. Are o gura prevazuta cu mai multe serii de dinti foarte ascutiti, indoiti inapoi, cu care reuseste sa reteze un fir de orice sectiune, in afara de cazul cand firul trece printre un dinte si altul fara a fi retezat.

Pescarii au incercat toate mijloacele: infasurand firul de nailon cu o lita subtire de cupru, in asa fel incat il faceau rezistent, pastrand totusi o flexibilitate foarte buna; incercand cu par de cal sau cu nailon rasucit, cu speranta ca firul nu va fi retezat de dintii rapitorului, incercand sa pescuiasca chiar si cu fir de matase impletita. Dupa incercari repetate s-au dat batuti si au trecut la sarme de alama, de cupru, de otel. Aceasta din urma a fost apoi adoptata definitiv. Sarma de otel simpla prezinta insa gravul inconvenient ca este casanta cand prinde cate o indoitura gresita, de aceea se folosesc impletiturile subtiri, strune foarte bune din mai multe fire avand uneori un diametru chiar si de numai 0,10 mm si o rezistenta de circa 2 kg.

Vopsite in culori opace pentru a se asorta cu vegetatia, aceste sarme se pot innoda si lega ca orice fir. In incheiere vom mai mentiona doar ca pentru a lega perfect strunele metalice la un carlig sau la o ancora este intotdeauna mai bine sa lipim legatura cu cositor sau sa fixam nodul cu ajutorul unei infasurari usoare cu fir de matase, vopsit apoi cu lac de nitroceluloza. In ultimul timp s-au obtinut rezultate foarte bune confectionand strune formate din mai multe fire sintetice subtiri rasucite. In conditii speciale de lumina si de limpezime a apei sunt mai putin vizibile si, cand musca, pestele le vede mai putin decat vede un fir mai rigid si cu diametrul mai mare. Sunt utile mai ales cand trebuie sa se foloseasca diametre mai mari de 0,25.

Bibanul, cu firea sa destul de naiva, se arata uneori deosebit de banuitor, mai ales in unele locuri, asa incat adeseori suntem obligati sa-l pescuim cu fire fine, care fac recuperarea lunga si problematica. Cleanul atinge maximum de suspiciune; intr-adevar, reusim sa-l pescuim cu succes numai cu strune sub 0,15. Sa mai adaugam ca numai in apa perfect limpede accepta momelile vii; Putem deci usor sa ne dam seama cata dificultate prezinta capturarea sa.

Pluta: constituie o mare dificultate pentru pescar la pescuitul cu peste viu. Rapitorul atinge momeala vie, poate o si ucide printr-o muscatura, apoi, simtind rezistenta plutei, da drumul prazii. S-ar putea obiecta ca pentru a evita inconvenientul este suficient sa se foloseasca o pluta usoara, care sa se scufunde cu usurinta. Dar o asemenea pluta nu ar rezista nici macar la tractiunea momelii vii. Poate fi folosita numai in cazul pescuitului cu pesti vii mici si probabil aceasta explica motivul pentru care bibanul si cleanul sunt capturati cu oarecare usurinta cu acest sistem. Procedand in ordine, sa examinam mai intai, iara, stiuca. Pentru capturarea sa este nevoie de o momeala vie (oblete, caras, boistean, babusca, rosioara mica), lunga de 5 - 10 cm, dar aceasta momeala, in ciuda dimensiunilor sale reduse, reuseste sa scufunde cu usurinta orice pluta in forma de fus. Din aceasta cauza multi folosesc mingi de ping-pong din celuloid, care sunt foarte rezistente la scufundare, sau dopuri mari (de damigene).

S-a mai incercat sa se inlature acest neajuns folosind plute speciale din material plastic prevazute cu o gaura in partea de sus, in asa fel incat de indata ce stiuca trage pentru prima oara, se umplu complet cu apa si devin deci practic lipsite de rezistenta. Acestea sunt mai rare.

Mai potrivit poate este sistemul de a lega la fir doua sau trei plute in serie, astfel incat rezistenta sa se imparta, dar sistemul acesta este valabil numai pentru apele de mica adancime, in care nu este necesar sa se foloseasca pluta culisanta. Folosirea acesteia din urma se impune, dupa cum am vazut deja, cand distanta dintre momeala si pluta depaseste lungimea vergii, adeseori chiar si de doua sau de trei ori. Pluta culisanta propriu-zisa, care culiseaza pe toata lungimea firului si care este oprita in partea de jos de un alt suport mic, este indicata pentru clean, dupa cum vom vedea mai departe, dar devine imposibil de folosit pentru stiuca, deoarece pestisorul care trage in jos sfarseste prin a se baga in algele de pe fund. Nu ramane, asadar, decat vechiul sistem al plutei voluminoase, cu dimensiunea si profilul alese in asa fel incat pestele momeala sa se poata scufunda doar cu mare greutate. Cand se va scufunda ferm, inseamna ca stiuca a atacat cu siguranta momeala.

Pentru salau nu se foloseste aproape niciodata pluta iar cand se foloseste - se folosesc momeli mici care pot fi sustinute si de plute foarte sensibile fara a alarma pestele. Daca pescuitul are lor in apa curgatoare, muscatura este atat de violenta incat orice pluta dispare dintr-o data sub apa.

Pentru biban momeala este intotdeauna foarte mica, un oblete de cel mult 5 cm; de cele mai multe ori, insa, se foloseste sau , pesti momeala care practic nu reusesc sa scufunde nici o pana, astfel ca alegerea plutei nu prezinta probleme. Daca este necesar sa se pescuiasca in larg si deci sa se foloseasca o pluta mai voluminoasa din cauza unui lestaj mai greu, practic nu exista probleme deoarece urmeaza sa se captureze pesti mai naivi, care nu dau prea mare atentie rezistentei plutei.

Clenii, in schimb, sunt atat de banuitori incat dau drumul oricarei momeli care le opune oarecare rezistenta.

Carligul: pentru pescuitul cu pesti vii se pot folosi carlige de toate felurile; incepand de la obisnuitele modele Crystal, pana la ancore cu doua sau trei varfuri. Pentru capturile de talie mijlocie (biban si clean) se foloseste de obicei carligul Crystal simplu, de marime destul de mare, tinand seama atat de dimensiunile pestelui pe care dorim sa-l capturam, cat si de acelea ale momelii folosite.

Trebuind sa luptam cu pesti mai robusti, ca de exemplu cu stiuci, este preferabil sa se foloseasca un carlig de tip forjat sau acele carlige speciale albe cu tija foarte lunga si cu indoitura perfect conturata.

In cazul acesta, carligul poate fi ales chiar si de nr. 1, pentru ca este vorba de prins pesti care au o deschiderea a gurii foarte mare.

Ancorele pot avea doua, trei si chiar patru varfuri. In afara de aceasta pot fi cu profil unic, cand cele doua varfuri sunt asezate in acelasi plan, uneori usor divergente.

Tot in cazul ancorelor putem gasi modele prevazute cu doua carlige lungi si unul mai scurt care serveste la fixarea pestelui momeala, precum si modele prevazute cu un fel de ac folosit pentru a consolida prinderea momelii. Acul este introdus sub piele, pe partea laterala a pestelui momeala.

In tara noastra se folosesc de obicei ancore cu trei carlige identice, in timp ce in alte tari sunt foarte folosite modelele cu un carlig mai mic sau indoit sub un unghi fata de tija pentru ca, pe langa fixarea mai buna a pestelui viu si mentinerea in viata o mai mare perioada de timp, sunt mai putin observate de rapitori, care ataca deci momeala cu mai multa incredere.

De obicei carligele simple se monteaza pe strune din fir, dar in unele cazuri, de exemplu pentru pescuitul la stiuca, trebuie sa fie legate la o struna metalica. In cazul acesta, deoarece au o pana de tip normal, trebuie sa se procedeze la o montare speciala. Fiind vorba de un sistem foarte simplu, il explicam pe scurt.

Struna metalica este sprijinita pe tija carligului si trece ce circa 3 cm dincolo de indoitura; se infasoara cu o sarma subtire de cupru arsa incepand de la pana si pana la indoitura carligului. Se indoaie apoi o sarma de otel in partea de sus la contactul legaturii deja facute si se repeta legatura cu sarma de cupru in sens invers, fixand-o insa langa pana printr-un nod strans cu o penseta. Pentru a asigura tinerea carligului este suficient sa se acopere legatura din cupru cu cateva pensulari cu un lac de nitroceluloza foarte gros, dar este preferabil, desigur, sa se efectueze o lipitura usoara cu cositor pe toata lungimea infasurarii. Pentru a fi siguri ca cositorul face priza, este nevoie sa se foloseasca un acid special pentru suduri si intrucat acidul ar putea ataca atat carligul cat si struna, este absolut necesar sa spalam perfect zona lipita, ungand-o apoi cu un strat subtire de ulei lubrifiant.

Asezate in pliculete din hartie parafinata sau din plastic, carligele astfel pregatite pentru folosire nu-si modifica calitatile un timp indelungat.

Ancorele se leaga foarte simplu la strunele metalice, intrucat este suficient sa se rasuceasca otelul dupa urechiusa si sa se fixeze legatura cu o picatura de cositor. Unii obisnuiesc sa lege carligele simple la sarma de otel folosind nu sarma de cupru, ci un fir de matase rasucit. Metoda este, desigur, mai simpla, insa sarma tinde sa taie legatura; in cazul capturarii unor stiuci de talie mare, exista pericolul ca matasea sa fie retezata si captura sa scape.

In acelasi mod in care s-a fixat ancora la sarma, la capatul opus al strunei se aplica vartejul sau un inel mic, care serveste la legarea agrafelor cu vartej. Pentru toate aceste tipuri de legatura insa, majoritatea pescarilor folosesc cu incredere produse gata confectionate.

Plumbajul: lestajul care se foloseste la pescuitul cu peste viu variaza mult in functie de cerintele reclamate de fiecare forma de pescuit practicat. Poate consta dintr-o serie de bile mici despicate, utile pentru echilibrarea unei plute mici, dintr-un plumb greu de forma prismatica, folosit la pescuitul stiucii pe fund in ape curgatoare, sau dintr-o oliva simpla care culiseaza pe fir. In functie de pestele cautat, locul si activitatea de pescuit, greutatea lestajului va fi modificata, astfel incat poate trece de la cateva fractiuni de gram pana la 100 de grame si chiar mai mult. In general, in apele statatoare, greutatea nu este prea mare, chiar si atunci cand momeala trebuie sa se ancoreze solid pe fund; circa 20 g sunt suficiente pentru a trage in larg si in adanc pestele viu si, in plus, greutatea e suficienta pentru a impiedica momeala sa deplaseze firul de la locul dorit. Folosind o pluta sau pescuitul prin asa-zisul sistem "cu recuperare", lestajul este si mai redus, astfel ca in majoritatea cazurilor este suficienta o greutate de 5-10 g.

In apele curgatoare, in special in cele repezi, lucrul este cu totul diferit; aici este necesar ca momeala, ajunsa pe fund, sa ramana complet nemiscata in pofida fortei curentului apei. Iata ca se impune necesitatea unor greutati cu adevarat mari, mai ales daca incercam sa capturam rapitori care traiesc la adancimi mari, foarte agitate. Acelasi pescuit cu pluta necesita un plumbaj greu, intrucat trebuie evitat ca involburarea apei sa ridice momeala de pe fund sau de la adancimea la care se pescuieste.

In afara de greutate trebuie sa stim sa alegem si tipul plumbajului, deoarece se pot realiza plumbaje de aceeasi greutate prin sisteme diferite. La pescuitul cu pluta fixa pe fir, sistemul de distribuire a greutatii, impartind-o in multe bile mici, este cel mai bun. Acest sistem nu se poate aplica daca pluta este culisanta.

Inainte de toate lansarea devine dificila din cauza numeroaselor bile si, pe langa aceasta, momeala coboara pe fund cu o viteza foarte redusa ceea ce poate constitui, in unele cazuri, un inconvenient. Se impune deci folosirea unui plumbaj grupat, adica format dintr-o singura greutate, aplicat la o distanta potrivita de momeala; un plumbaj format in acest mod va fi observat cu usurinta de catre pesti, asa incat este preferabil sa se foloseasca un plumbaj care sa culiseze pe o portiune limitata de fir, in asa fel incat atunci cand un peste musca, sa nu-i observe imediat inertia. De obicei in cazul acesta plumbajul este format dintr-o oliva gaurita care culiseaza intre doua bile despicate asezate la o distanta de circa 50 cm una de cealalta si care au functia de opritor atat in partea de sus cat si in partea de jos. Pescuind pe fund se poate folosi un plumbaj asezat la capatul firului; intotdeauna este fix si serveste bineinteles la acele actiuni de pescuit in care pestele viu trebuie sa ramana nemiscat pe fund intr-un loc anume. Sau poate culisa pe fir si, in acest caz, se foloseste in general la tipurile de pescuit "cu recuperare". In ambele cazuri lestajul consta dintr-un singur plumb.

Accesorii: putine unelte pot fi considerate accesorii speciale pentru pescuitul cu peste viu.

Cel mai important este acel triunghi metalic, confectionat din sarma de otel, caruia i se spune "pater noster". Serveste pentru a tine la distanta firul cufundat perpendicular, momeala si in acelasi timp, fiindca se poate roti, ii ofera pestisorului libertatea de miscare.

De obicei accesoriile de acest fel sunt denumite "seturi pentru stiuci" si se pot cumpara in diferite marimi. Se fixeaza pe fund la cca. 50 cm de fund, in asa fel incat pestele viu sa se poata misca foarte aproape de fundul apei. In ape statatoare, deasupra lui "pater noster" se aplica o pluta sferica mare, vopsita in negru, astfel incat sa asigure o pozitie perfect verticala a firului; pe langa aceasta, pluta da posibilitatea de a nu se intinde firul, asa incat cand un peste musca, nu se simte rezistenta varfului vergii.

Acelasi scop il au si vartejurile cu trei urechi de legare, confectionate fie in forma de triunghi, fie in forma de T. Ultimele se gasesc mai usor in comert. Legand struna de urechea laterala, se poate evita rasucirea momelii pe firul principal, astfel incat se va forma un ansamblu care are in partea de jos plumbajul legat la o portiune de fir, lateral struna cu carligul si momeala, iar in partea de sus firul mulinetei.

Pentru pescuitul in ape bogate in alge mai exista niste plute mici numite "sustinatoare", care se fixeaza pe fir inaintea plutei propriu-zise. Au o lungime de cca. 1 cm, sunt cilindrice, cu diametrul de aproximativ 5mm. Scopul lor este de a tine firul ridicat la suprafata apei, de aceea pe acesta se fixeaza doua sau trei, la circa 50 de centimetri una de cealalta.

MOMELI

Teoretic, orice peste mic poate servi la capturarea unui rapitor, insa exista specii care sunt mai indicate, datorita caracteristicilor lor specifice. Vom enumera in continuare, in ordine alfabetica, aceste specii; pe langa aceasta, se vor arata, in general, rapitorii pentru care ele se dovedesc mai eficace.

Babusca: in lacuri, in canale si in balti, este o momeala foarte apreciata de catre stiuci si daca are talia mica, adica daca nu trece de cca. 6 cm, si de catre biban si Micropterus Salmoides. Deoarece babusca are tendinta de a se ascunde in vegetatia acvatica, trebuie sa fie folosita la oarecare distanta de alge ori de trestii, sau pescarul trebuie sa se foloseasca de mijloace cu care sa impiedice momeala sa se ascunda printre obstacole.

Dupa ce este prinsa in carlig nu face multe miscari si, daca este agatata de buza, dupa scurt timp se lasa sa atarne inerta. Este nevoie asadar sa se inlocuiasca des sau sa se miste din cand in cand firul pentru a le revitaliza.

Babustele de talie mijlocie se prind de obicei de spate cu ajutorul unei ancore de marime proportionala cu dimensiunile lor. Acesti pesti se captureaza usor cu undita la locul de pescuit si, deoarece necesita o cantitate foarte mica de oxigen, pot fi transportati foarte usor.

Boarta: poate fi pescuit cu vergi usoare, plute foarte sensibile si carlige microscopice prinzand pe ele bucati de rama sau larve de musca. Cand este nevoie sa avem la dispozitie o cantitate mai mare se foloseste plasa, acest peste fiind considerat ca o momeala foarte buna pentru avat si salau. Deosebit de populate in boarte sunt apele linistite, unde se poate face o rezerva suficienta, fara prea multa pierdere de timp, folosind metoda cu sticle mari, pe care o vom explica mai departe.

Ca toti pestisorii vii, si boarta are nevoie de ingrijiri pentru a ramane in viata, de aceea va trebui ca recipientul cu momeala sa fie tinut in apa curenta sau cel putin sa se schimbe apa foarte des.

In afara de avat, este o momeala foarte buna si pentru bibani si stiuca.

Trebuie prin cu finete de cele doua buze in carlige cristal, de la nr. 5 la nr. 8.

Caracuda: este unul dintre pestii cei mai folositi ca momeala de catre pescari, indeosebi pentru capturarea stiucii, somnului si salaului. Este foarte rezistenta pe carlige. Se preteaza pentru pescuitul pe fund precum si pentru acela in straturile mijlocii ale apei, dar nu este recomandabil sa se foloseasca in locurile cu multe plante acvatice, din cauza tendintei lui de a se ascunde printre acestea. Se prinde in carlig de buza, sau dupa inotatoarea dorsala, daca este de marime mijlocie.

Obletele: obletii mici, cu lungimea de maximum 4 cm sunt foarte eficienti pentru pescuitul bibanului; obletii ceva mai mari sunt potriviti in schimb pentru clean, in timp ce exemplarele si mai mari servesc numai la pescuitul stiucii, salaului si avatului.

Pentru capturarea obletilor mici, se poate folosi o varga prevazuta cu carlige mici sau o plasa cu ochiuri foarte mici si dese.

Fiind foarte delicati, obletii pot fi mentinuti in viata numai schimband incontinuu apa din recipientul in care sunt pastrati sau avand grija de a face o oxigenare permanenta cu ajutorul unui aparat special. In sezonul rece transportul lor este mult mai usor decat in sezonul cald, perioada in care mor in numar mare.

Obletele se prinde de buza pe un carlig simplu sau pe o ancora; doar pentru pescutul cleanului se prefera prinderea de coada.

Porcusorul: este foarte apreciat ca momeala naturala pentru pescuitul bibanului si al cleanului. Poate fi prins in canele si in gropi cu ajutorul unei plase cu ochiuri foarte mici cu care se scotoceste pe fundul apei. Porcusorii stau ascunsi in nisip si in mal, mai ales in apropierea algelor.

Datorita rezistentei lor pot fi pastrati un timp indelungat intr-un recipient incapator, tinut la racoare si intr-un loc intunecos; singura precautie pe care trebuie sa o avem in vedere este de a schimba des apa sau de a lasa un curent slab de intrare si de iesire, asigurand o primenire lenta dar continua.

Cu porcusorul se pescuieste razant pe fund sau cu firul prevazut cu pluta; pestisorii trebuie sa fie prinsi de cele doua buze intr-un carlig subtire, de marime proportionala cu talia lor. Pentru a fi manevrati este indicat sa fie infasurati usor intr-o carpa.

Rosioara: ambele varietati de rosioara, adica rosioara comuna si rosioara cu pana rosie, sunt foarte potrivite pentru pescuitul stiucii. Fiind vorba de momeli destul de mari, este necesar sa le prindem in ancore destul de mari, care de obicei sunt fixate de spinarea pestelui. Rosioara se mai poate monta pe unelte speciale, prevazute cu doua sau trei ancore, in asa fel incat sa avem certitudinea ca atunci cand stiuca ataca oricare parte a corpului pestisorului, se va agata cel putin intr-un varf.

Lungimea preferabila a rosioarelor care se folosesc ca momeala este cuprinsa intre 7 si 10 cm; cele mai mari pot servi pentru a incerca capturarea unor exemplare mai mari.

Daca dorim sa avem rezultate bune, pescuitul cu rosioara trebuie sa aiba loc la oarecare distanta de vegetatia acvatica, deoarece pestele acesta are obiceiul de a-si cauta refugiul printre alge. In mod obisnuit rosioarele se captureaza direct la locul de pescuit, insa datorita insusirilor lor de rezistenta, pot fi transportate cu destula usurinta.

Soretele: numai pestii foarte mici din aceasta specie, nu mai lungi de circa 3 cm, sunt eficace pentru pescuitul bibanilor, si uneori chiar si al stiucilor mici. Se captureaza cu varga sau cu plasa la locul de pescuit si se prind de spinare cu un carlig de nr. 5 -7. Prins astfel, soretele continua sa se agite mult timp.

Aceasta momeala vie nu da rezultate bune in toate apele: in lacuri insa, unde soretele se afla in numar mare, adeseori se dovedeste foarte bun.

Tiparul: este o momeala foarte potrivita in pescuitul somnului, datorita usurintei cu care poate fi reperat, ca si datorita rezistentei sale si transportului usor. In plus, acest pestisor, daca este prins cu delicatete in carlig, traieste si se misca ore intregi, evitand ca pescarul sa controleze in continuu vitalitatea momelii.

De obicei tiparul se prinde in carlig de buza, daca este mic, sau de spinare daca este de talie mijlocie. Unii folosesc sisteme mai complexe de prindere in carlig, bazate pe folosirea a doua sau trei carlige care sunt agatate pe partile laterale sau in apropierea cozii.

Contrar unor pareri, nu este un peste potrivit pentru toate apele; intr-adevar, daca apa este opaca, e slab vazut de catre somn si este indicat deci sa incercam cu pesti-momeala cu solzi mai stralucitori. In afara de aceasta nu se preteaza pentru pescuitul in locurile pline cu vegetatie acvatica pentru ca se ascunde imediat in aceasta, de aceea folosirea sa este limitata la pescuitul in straturile mijlocii ale apei, cu fir sustinut de pluta, sau in locurile cu fundul liber de obstacole.

Zvarluga: peste foarte mic, cu lungimea de aproximativ 10 cm, care se foloseste in special ca momeala pentru somn si salau.

Zvarluga traieste in rauri si lacuri de ses, ascunsa printre pietre si avand o culoare inchisa foarte mimetica (variabila in functie de mediul inconjurator).

Se poate captura cu undita prevazuta cu carlige mici in care se prin rame, sau cu plase si chiar cu mana, scotocind pe fundul apei.