COPILARIA UNUI STAPAN

COPILARIA UNUI STAPAN

"Sunt adorabil in costumasul meu de ingeras." Doamna Portier ii spusese mamichii: "Vai ce dulce e baietelul dumneavoastra! E adorabil in costumul lui de ingeras". Domnul Bouffardier l‑a tras pe Lucien intre genunchii sai si l‑a mangaiat pe brate: "E o fetita in toata puterea cuvantului, zise el zambind. Cum te cheama? Jacqueline, Lucienne, Margot?" Lucien s‑a inrosit tot si a spus: "Ma cheama Lucien." Nu prea mai era insa sigur ca nu e fetita: multa lume il sarutase spunandu‑i domnisoara, toata lumea considera ca e atat de incantator cu aripioarele sale de tifon, cu rochita lunga, albastra, cu bratele goale si cu buclele lui blonde; ii era tare teama ca nu cumva oamenii sa hotarasca asa, deodata, ca nu mai e baietel; degeaba ar mai protesta, nimeni nu l‑ar asculta, nu i s‑ar mai da voie sa‑si scota rochita decat noaptea in pat, iar dimineata la sculare ar gasi‑o langa pat, si cand i‑ar veni sa faca pipi, in timpul zilei, ar trebui sa si‑o ridice, ca Nenette, si sa se lase pe vine. Toata lumea i‑ar zice: papusica mea frumoasa; poate ca s‑a si intamplat, poate ca sunt fetita; se simtea atat de dulce pe dinauntru incat era chiar nitel cam gretos, iar vocea care ii iesea din gura parea subtirica de tot; a oferit flori la toata lumea cu gesturi gratioase; ii venea sa‑si sarute incheietura bratului. S‑a gandit: nu e de‑adevaratelea. Ii placea grozav cand nu era de‑adevaratelea, dar de lasata secului se distrase mai bine: il costumasera in chip de Pierrot, impreuna cu Riri alergasera si sarisera tipand, si se ascunsesera pe sub mese. Mamica lui il lovise usor cu lornieta. "Sunt mandra de baietelul meu." Era impunatoare si frumoasa, cea mai grasa si mai inalta dintre toate cucoanele. Cand a trecut prin fata bufetului lung, acoperit cu o fata de masa alba, taticul lui, care bea o cupa cu sampanie, l‑a ridicat in sus spunandu‑i: "Omuletul meu!" Lui Lucien ii venea sa planga si sa zica: "Na!"; a cerut oranjada pentru ca era de la gheata si nu avea voie sa bea. Totusi i s‑a turnat de doua degete intr‑un pahar mic de tot. Era lipicioasa si nu asa inghetata cum se asteptase, chiar deloc: Lucien s‑a pomenit gandindu‑se la oranjadele cu ulei de ricin pe care le inghitea cand era foarte bolnav. A inceput sa planga in hohote si faptul ca in masina statea intre taticu' si mamica i se parea o mare mangaiere. Mamica il tinea pe Lucien strans lipit de ea, mamica era calda si parfumata, toata numai matase. Din cand in cand, interiorul masinii devenea alb ca o creta, Lucien clipea din ochi, violetele pe care le purta mamica la piept ieseau din intuneric si dintr‑o data Lucien le mirosea parfumul. Mai hohotea inca putin, dar se simtea jilav si magulit, doar un pic naclait, ca oranjada; i‑ar fi facut placere sa se balaceasca in baita lui si s‑o simta pe mamica spalandu‑l cu buretele de cauciuc. I s‑a dat voie sa doarma la mamica si taticu' in camera, ca pe vremea cand era bebelus; a ras si a facut sa scartaie arcurile patutului lui, iar taticu' a zis: "Copilul asta e surescitat". A baut putina apa de flori si l‑a vazut pe taticu' in camasa.

A doua zi Lucien era sigur ca a uitat ceva. Isi aducea perfect aminte ce visase: mamica si taticu' purtau rochite de ingeri, Lucien statea pe olita lui, gol pusca, batea toba, iar taticu' si mamica zburataceau in jurul lui; era un cosmar, inainte de vis insa se intamplase ceva. Lucien probabil se trezise. Cand incerca sa‑si aduca aminte, vedea un tunel lung si negru, luminat de o lampa mica albastra, exact la fel cu veioza care se aprindea seara in camera parintilor lui. In strafundul acestei nopti intunecoase si albastre se intamplase ceva - ceva alb. S‑a asezat pe jos, la picioarele mamichii, si si‑a luat toba. Mamica i‑a spus: "De ce te uiti asa la mine, comoara mea?" Lucien si‑a plecat privirea si a izbit in toba tipand: "Bum, bum, tararabum". Cand insa mamica a intors capul, a inceput s‑o cerceteze cu de‑amanuntul, de parca ar fi vazut‑o pentru prima data. Rochia albastra cu un trandafir din stofa o recunostea, se‑ntelege, chipul de asemenea. Totusi, parca nu prea mai era chiar la fel. Dintr‑o data i s‑a parut ca s‑a facut: daca se mai gandeste inca un piculet, o sa gaseasca ceea ce cauta. Tunelul s‑a luminat devenind cenusiu‑deschis si in el se vedea miscandu‑se ceva. Lui Lucien i s‑a facut frica si a tras un tipat: tunelul a disparut. "Ce s‑a intamplat, scumpetea mamei?" intreba mamica. Se asezase in genunchi langa el si parea nelinistita. "Ma joc", raspunse Lucien. Mamica mirosea frumos, dar lui ii era frica nu cumva sa‑l atinga: i se parea ciudata, ca si taticu' de altfel. A hotarat sa nu mai doarma niciodata la ei in camera.

In zilele urmatoare, mamica nu si‑a dat seama de nimic. Se impiedica tot timpul de el, ca de obicei, si Lucien trancanea cu ea ca un barbatel adevarat. A rugat‑o sa‑i povesteasca Scufita rosie si mamica l‑a luat pe genunchi. I‑a vorbit despre lup si despre bunica Scufitei rosii, cu un deget ridicat in sus, zambitoare si totusi grava. Lucien se uita la ea si‑i zicea: "Si dupa aia?" si cateodata punea mana pe carliontii de pe ceafa ei; n‑o asculta insa, ci se intreba daca de‑adevaratelea e mamica lui buna. Dupa ce a terminat povestea i‑a zis: "Mamico, povesteste‑mi de cand erai mica". Si mamica a povestit: dar poate ca mintea. Poate ca alta data a fost baietel si i s‑au pus rochite - ca lui Lucien mai deunaseara - si le tot purtase ca sa se prefaca a fi fetita. I‑a pipait usurel bratele frumoase si durdulii, care pe sub matasea manecilor erau moi ca untul. Ce s‑ar intampla daca i s‑ar scoate mamichii rochia si daca mamica si‑ar pune pantalonii lui taticu'? Poate ca i‑ar creste imediat o mustata neagra. A strans din rasputeri bratele mamichii; i se parea ca sub ochii lui avea sa se preschimbe intr‑o fiara oribila - sau poate avea sa devina o femeie cu barba, ca cea de la balci. Mamica a ras cu gura larg deschisa si Lucien i‑a vazut limba trandafirie si fundul gatului: era dezgustator; i‑a venit sa scuipe acolo inauntru. "Ha, ha, ha! zicea mamica, ce tare ma strangi, baietelul meu! Strange‑ma tare. Atat de tare, cat ma iubesti." Lucien a luat una din frumoasele maini cu inele de argint si a sarutat‑o de multe, multe ori. A doua zi insa, pe cand statea langa el si‑l tinea de maini cat el era pe oala si‑i spunea: "Hai, Lucien, screme‑te, comoara mea, te rog", Lucien s‑a oprit brusc si a intrebat‑o, gafaind usor: "Tu esti mamica mea adevarata, nu‑i asa?" I‑a zis: "Prostutule" si l‑a intrebat daca mai are mult pana sa‑i dea drumul. Din ziua aceea, Lucien a fost convins ca mamica juca teatru si nu i‑a mai spus niciodata ca o sa se insoare cu ea cand o fi mare. Nu prea stia insa ce rol juca: poate ca, in noaptea cand cu tunelul, venisera niste hoti care‑i luasera pe mamica si pe taticu' din pat si‑i pusesera in loc pe astia doi. Sau poate ca erau pe bune mamica si taticu', dar in timpul zilei jucau un rol si noaptea erau cu totul diferiti. In noaptea de Craciun, Lucien nici nu prea a fost surprins cand s‑a trezit brusc din somn si i‑a vazut punand jucariile in fata semineului. A doua zi au vorbit despre Mos Craciun si Lucien s‑a facut ca‑i crede: era convins ca face parte din rolul lor; jucariile probabil ca le furasera. In februarie a avut scarlatina si s‑a distrat de minune.

Dupa ce s‑a inzdravenit, a inceput sa se joace de‑a orfanul. Se aseza in mijlocul peluzei, sub castan, isi umplea mainile cu pamant si se gandea: "Eram un orfan, ma chema Louis. Eram nemancat de sase zile". Germaine, femeia de serviciu, l‑a chemat la masa si cat a tinut dejunul s‑a tot jucat; taticu' si mamica nu‑si dadeau seama de nimic. Il luasera niste hoti care voiau sa faca din el un pickpocket. Dupa masa va fugi si se va duce sa‑i denunte. A mancat si a baut foarte putin; aflase din Hanul Ingerului Pazitor[1] ca prima masa a unui om infometat trebuie sa fie foarte usoara. Era nostim fiindca toata lumea juca teatru. Taticu' si mamica jucau rolul de tatic si mamica; mamica se mai juca si de‑a supararea ca odorul ei mic mananca asa de putin, taticu' se juca de‑a cititul ziarului si de‑a datul din deget prin fata lui Lucien si de‑a zisul: "Badabum, baietelule!" si Lucien se juca, dar pana la urma nu prea‑si mai aducea aminte de‑a ce. De‑a orfanul? Sau de‑a Lucien? S‑a uitat la carafa. In fundul apei juca o luminita rosie si ai fi putut jura ca mana lui taticu', enorma si luminoasa, cu fire de par negru pe degete, era chiar in carafa. Lui Lucien i s‑a nazarit dintr‑o data ca si carafa se juca de‑a carafa. Pana la urma n‑a mancat aproape nimic si dupa‑amiaza i s‑a facut asa o foame incat a fost nevoit sa fure vreo douasprezece prune si era gata‑gata sa se aleaga cu o indigestie. S‑a gandit ca s‑a saturat sa se joace de‑a Lucien.

Totusi n‑avea cum sa faca altfel si i se parea tot timpul ca se joaca. Ar fi vrut sa fie ca domnul Bouffardier, care era atat de urat si atat de serios. Cand venea la cina, domnul Bouffardier se apleca peste mana mamichii zicand: "Omagiile mele, scumpa doamna", iar Lucien se protapea in mijlocul salonului si se uita la el cu admiratie. Nimic din ceea ce i se intampla lui Lucien nu era insa prea serios. Cand cadea si‑si facea un cucui, se oprea uneori din plans si se intreba: "Chiar am buba?" si atunci se simtea si mai trist si urla si mai tare. Cand i‑a sarutat mana mamichii spunandu‑i: "Omagiile mele, scumpa doamna", mamica l‑a ciufulit si i‑a zis: "Nu e frumos, soricelul mamii, nu trebuie sa‑ti bati joc de oamenii mari", iar el s‑a simtit complet descurajat. Nu reusea sa se considere cat de cat important decat in prima si a treia vineri din fiecare luna. In acele zile o multime de cucoane veneau s‑o vada pe mamica si totdeauna erau vreo doua‑trei in doliu; lui Lucien ii placeau cucoanele in doliu, mai ales cand aveau picioare mari. In general se simtea bine cu oamenii mari, fiindca acestia sunt atat de respectabili - niciodata nu ti‑ar trece prin gand ca ar putea face pipi in pat sau toate prostiile pe care le fac baieteii si au atatea haine pe ei si de culori atat de inchise incat nu‑ti poti inchipui ce e dedesubt. Cand sunt impreuna, mananca de toate si vorbesc, si chiar rasul lor e grav; e la fel de frumos ca la biserica. Il tratau pe Lucien ca pe o persoana importanta. Doamna Couffin il lua pe genunchi si‑i pipaia picioarele declarand: "E cel mai frumusel flacaias din cati am vazut". Dupa aceea il intreba ce‑i place mai mult si mai mult, il saruta si‑l mai intreba si ce vrea sa se faca mai tarziu. Uneori raspundea ca va fi un mare general, ca Jeanne d'Arc si ca va lua inapoi de la nemti Alsacia si Lorena, alteori ca vrea sa se faca misionar. In tot timpul cat vorbea, chiar credea ce spune. Doamna Besse era o cucoana inalta, voinica si cu mustacioara. Il rasturna pe Lucien si‑l gadila spunand: "Papusica mea". Lucien era incantat, radea de placere si se zvarcolea fiindca‑l gadila; se gandea ca e o papusa mica, o papusa adorabila pentru oameni mari si i‑ar fi placut ca doamna Besse sa‑l dezbrace si sa‑l spele, si sa‑l puna sa faca nani intr‑un leagan mic de tot, ca pe un bebelus de cauciuc. Cateodata, doamna Besse zicea: "Papusa mea vorbeste?" si‑l apasa pe stomac. Atunci Lucien se facea ca e o papusa mecanica si spunea "Cuac" cu o voce schimbata si radeau amandoi.

Parintele paroh, care lua masa la ei acasa in fiecare sambata, l‑a intrebat daca o iubeste mult pe mamica. Lucian ii adora pe frumoasa lui mamica si pe taticu', atat de puternic si de bun. A raspuns: "Da", uitandu‑se drept in ochii parintelui, cu un aer infipt, care i‑a facut pe toti sa rada. Parintele avea o fata ca zmeura, rosie si plina de cocoloase si cu cate un fir de par in fiecare cocolos. I‑a zis lui Lucien ca e bine si ca trebuie s‑o iubeasca totdeauna pe mamica si dupa aceea l‑a intrebat pe cine iubeste mai mult, pe mamica sau pe Doamne Doamne. Lucien n‑a putut sa ghiceasca pe loc raspunsul, asa incat si‑a scuturat buclele si a inceput sa dea cu piciorul in aer si sa strige: "Bum, bum, tararabum", iar oamenii mari si‑au continuat conversatia ca si cand el nici n‑ar fi existat. A dat fuga in gradina si s‑a strecurat afara prin usa din spate; isi luase bastonasul. Desigur, Lucien nu avea voie sa iasa din gradina, era interzis; de obicei Lucien era un baietel foarte cuminte, dar in ziua aceea avea chef sa fie neascultator. S‑a uitat plin de neincredere la o tufa mare de urzici; se vedea cat de colo ca e un loc interzis; peretele era cam negru, urzicile erau niste plante rautacioase si infecte, un caine facuse ceva tocmai sub urzici; mirosea a plante, a murdarie de caine si a vin cald. Lucien a batut urzicile cu bastonasul lui tipand: "O iubesc pe mamica mea, o iubesc pe mamica mea". Vedea urzicile rupte, care atarnau jalnic; din tulpinile lor retezate se scurgea ceva alb, frunzele albicioase si paroase se zdrentuisera, iar el auzea o vocisoara singuratica strigand: "O iubesc pe mamica mea, o iubesc pe mamica mea"; o musca mare, albastra bazaia: era o musca de caca, lui Lucien ii era frica de ea - si atunci un miros tare, de interzis si de putregai, i‑a potopit narile. A repetat: "O iubesc pe mamica mea", dar propria lui voce i s‑a parut ciudata, i s‑a facut o frica ingrozitoare, a rupt‑o la fuga si nu s‑a mai oprit decat in salon.

Incepand din ziua aceea Lucien a inteles ca n‑o iubeste pe mamica lui. Desi nu se simtea vinovat, s‑a purtat si mai frumos fiindca isi inchipuia ca trebuie sa se prefaca toata viata ca‑si iubeste parintii, altfel va fi un baietel rau. Doamna Fleurier constata ca Lucien e din ce in ce mai tandru si tocmai in vara aia s‑a pornit razboiul si taticu' a plecat sa se bata si mamica era fericita, in durerea ei, ca Lucien e atat de dragut; dupa‑amiaza, cand se odihnea in gradina, in sezlong, tocmai pentru ca era atat de necajita, Lucien dadea fuga sa‑i aduca o perna pe care i‑o aseza sub cap, sau ii punea o patura pe picioare, iar ea protesta razand: "Dar o sa‑mi fie prea cald, scumpul meu, vai, ce dragut esti!" Lucien gafaind, o saruta navalnic spunandu‑i: "Mamica mea!" si apoi se ducea si se aseza sub castan.

A zis "castanule!" si a asteptat. Nu s‑a intamplat insa nimic. Mama statea intinsa pe veranda, mica de tot in tacerea grea si inabusitoare. Mirosea a iarba calda, ar fi putut sa se joace de‑a exploratorul in padurea virgina, dar Lucien nu mai avea chef de joaca. Aerul tremura pe creasta rosie a zidului si soarele facea pete fierbinti pe pamant si pe mainile lui Lucien. "Castanule!" Asta era strigator la cer: cand Lucien ii spunea mamichii: "Mamica mea cea frumoasa", mamica zambea, si cand ii zisese lui Germaine: archebuza, Germaine plansese si‑l spusese mamichii. Dar cand zicea: castanule, nu se intampla nimic. A marait printre dinti: ,,Pom imputit" si i‑a fost cam frica, dar intrucat pomul nu s‑a miscat, a mai zis o data, mai tare: "Pom imputit, castan imputit! asteapta si ai sa vezi ce‑ti fac, asteapta putin!" si a inceput sa‑i traga suturi cu piciorul. Pomul a ramas insa linistit, linistit de tot - de parca ar fi fost de lemn. Seara, la cina, Lucien i‑a spus mamichii: "Stii, mamico, pomii sunt de lemn", facand mutrita mirata care‑i placea atata mamichii. Doamna Fleurier nu primise insa nici o scrisoare in ziua aceea. I‑a spus dur: "Nu mai face pe prostul". Lucien a inceput sa fie foarte stricator. Isi strica toate jucariile ca sa vada cum sunt pe dinauntru, a taiat bratele unui fotoliu cu un brici vechi al lui taticu', a trantit pe jos statueta de tanagra din salon ca sa vada daca e goala pe dinauntru, sau daca totusi are ceva inauntru; cand se plimba reteza plantele si florile cu bastonasul lui: de fiecare data era grozav de dezamagit, lucrurile erau proaste, nu existau de‑adevaratelea. Mamica il intreba deseori, aratandu‑i flori sau pomi: "Asta cum se cheama?" Lucien insa dadea din cap si raspundea: "Asta nu e nimic, n‑are nume". Nimic din toate astea nu merita atentie. Era mult mai amuzant sa smulgi labutele unei lacuste, fiindca iti zbarnaia intre degete ca un titirez, si cand o striveai ii iesea o pasta galbena din burta. Totusi lacustele nu tipau. Lui Lucien i‑ar fi placut grozav sa chinuiasca un animal care tipa cand il doare, o gaina, de pilda, dar ii era frica sa se apropie de ele. In luna martie, domnul Fleurier s‑a intors pentru ca era stapan si sef, si generalul i‑a spus ca va fi mai de folos in fruntea uzinei lui, decat in transee, ca fitecine. L‑a gasit pe Lucien foarte schimbat si a spus ca nu‑l mai recunoaste pe flacaiasul lui. Lucien era nitel cam adormit; abia raspundea, statea tot timpul cu un deget in nas sau sufla pe degete si pe urma se apuca sa le miroasa si trebuia sa‑l implori cand aveai nevoie sa‑ti faca un comision. Acum se ducea singur la toaleta; era de‑ajuns sa lase usa intredeschisa si din cand in cand sa vina mamica sau Germaine sa‑l incurajeze. Statea ceasuri intregi pe tron si odata s‑a plictisit in asa hal, incat a adormit. Doctorul a zis ca e intr‑o faza de crestere prea rapida si i‑a prescris un intaritor. Mamica a incercat sa‑l invete pe Lucien cateva jocuri noi, dar Lucien considera ca se joaca destul de bine si asa si ca la urma urmei toate jocurile sunt la fel, totdeauna e acelasi lucru. Se bosumfla adesea: si asta era un joc destul de amuzant. O necajeai pe mamica, te simteai foarte trist si pizmas, putin surd, gura iti era inclestata si ochii incetosati, pe dinauntru era caldut si placut, asa ca seara sub plapuma, cand iti mirosi propriul miros; erai singur pe lume. Lucien nu mai putea iesi din imbufnarile astea si cand taticu' ii spunea cu vocea aia a lui batjocoritoare: "Stai umflat ca un carnat", Lucien se tavalea pe jos plangand in hohote. Se mai ducea inca destul de des in salon, cand mamica avea musafiri, dar de cand i se taiasera buclele, oamenii mari nu prea ii mai dadeau atentie, sau daca‑l bagau totusi in seama, ii faceau morala si‑i spuneau povesti instructive. Cand, din cauza bombardamentelor, varul lui, Riri, a venit la Ferolles, cu frumoasa lui mama, Lucien s‑a bucurat grozav si a incercat sa‑l invete sa se joace. Riri era insa prea preocupat de ura lui fata de nemti si in plus mirosea inca a bebelus, desi era cu sase luni mai mare decat Lucien; avea pistrui si nu intelegea intotdeauna prea bine ce i se spune. Totusi lui i‑a marturisit Lucien ca e somnambul. Unii oameni se scoala noaptea si vorbesc si se plimba in somn: asa citise Lucien in Micul Explorator si se gandise ca probabil exista un Lucien adevarat, care umbla, vorbeste si‑si iubeste parintii pe bune in timpul noptii; numai ca dimineata, uita totul, o ia de la capat si se preface ca e Lucien. La inceput Lucien credea si nu prea credea povestea asta, dar intr‑o zi s‑au dus amandoi langa urzici si Riri i‑a aratat lui Lucien putica lui si i‑a spus: "Uita‑te ce mare e, sunt baiat mare. Cand o sa fie mare de tot, o sa fiu barbat si o sa ma duc in transee sa ma bat cu nemtii". Riri parea foarte caraghios asa ca pe Lucien l‑a umflat rasul si nu se mai putea opri. "Ia arata‑mi‑o pe a ta", zise Riri. Au comparat si a lui Lucien s‑a dovedit a fi mai mica, dar Riri trisa: tragea de a lui ca s‑o lungeasca.

- A mea e cea mai mare, zise Riri.

- Da, dar eu sunt somnambul, raspunse Lucien calm. Riri nu stia ce e aia un somnambul, asa ca Lucien a fost nevoit sa‑i explice. Cand a ispravit, si‑a zis: "Deci e adevarat, sunt somnambul" si i s‑a facut o pofta nebuna sa traga un plans. Intrucat dormeau in acelasi pat, s‑au inteles ca noaptea urmatoare Riri sa stea treaz si sa‑l observe bine pe Lucien, atunci cand Lucien se va scula si sa retina tot ceea ce va spune Lucien. "Dupa catva timp, i‑a zis Lucien, trebuie sa ma trezesti ca sa vedem daca imi mai aduc aminte ce am facut." Seara, Lucien, care nu putea sa adoarma, a auzit un sforait ascutit si l‑a trezit pe Riri.

- Zanzibar[2]! a spus Riri.

- Trezeste‑te, Riri, trebuie sa te uiti la mine cand m‑oi scula.

- Lasa‑ma sa dorm, raspunse Riri, caruia i se impleticea limba. Lucien l‑a zgaltait si l‑a ciupit pe sub camasa de noapte, iar Rin a inceput sa dea din picioare si a ramas treaz, cu ochii deschisi si un zambet ciudat.

Lucien s‑a gandit la bicicleta pe care avea sa i‑o cumpere tatal lui, a auzit suieratul unei locomotive si imediat dupa aceea a intrat femeia de serviciu si a tras perdelele: era ora opt dimineata. Lucien n‑a aflat niciodata ce a facut in noaptea aceea. Doamne Doamne insa stie, pentru ca El vede tot. Lucien ingenunchea pe scaunelul de rugaciune si incerca din rasputeri sa fie cuminte, astfel incat mamica sa‑l felicite cand vor iesi de la slujba, dar el unul nu‑l putea suferi pe Doamne Doamne, intrucat El stia mai multe despre Lucien, decat insusi Lucien. Stia ca Lucien nu‑i iubeste pe mamica si pe taticu' si ca se preface a fi cuminte si ca‑si atinge putica seara, in pat. Din fericire, Doamne Doamne nu putea sa tina minte chiar totul, fiindca pe lume sunt sumedenie de baietei. Cand Lucien isi dadea o palma peste frunte si zicea: "Zbarci," Doamne Doamne uita imediat tot ce vazuse. Lucien s‑a apucat de asemenea sa‑L convinga ca o iubeste pe mamica. Din cand in cand zicea in capul lui: "Ce mult o iubesc pe scumpa mea mamica!" Totdeauna ramanea insa in mintea lui cate un coltisor in care nu era prea convins de acest lucru si se‑ntelege ca tocmai pe ala il vedea Doamne Doamne. In acest caz castiga El. Uneori Lucien reusea sa se gandeasca numai si numai la ce spunea. Zicea foarte repede "Oh, ce mult o iubesc pe mamica mea", pronuntand clar cuvintele, si atunci vedea chipul mamei si se induiosa tot, se gandea vag, dar vag de tot, ca Doamne Doamne se uita la el si dupa aceea nici macar nu se mai gandea la nimic, se simtea numai sirop de atata duiosie si cuvintele ii jucau in urechi: mamica, mamica, MAMICA. Desigur, totul tinea doar o clipita, ca atunci cand incerci sa tii un scaun in echilibru pe doua picioare. Dar, daca exact in clipa aceea zicea "Piua" il pacalea pe Doamne Doamne: Acesta vazuse doar Binele, si ceea ce vazuse se imprima pentru totdeauna in memoria Sa. Lucien s‑a plictisit insa de acest joc, fiindca trebuia sa faca eforturi prea mari si pana la urma nu stiai niciodata precis daca Doamne Doamne a castigat sau a pierdut. Si asa Lucien nu s‑a mai ocupat de Dumnezeu. La prima impartasanie, Parintele a spus ca e baietelul cel mai cuminte si mai credincios din toata grupa de la catehism. Lucien intelegea repede si avea o memorie buna, dar capul lui era plin de ceata.

Duminica era ca un luminis. Cand Lucien se plimba cu taticu' pe drumul spre Paris, ceata se risipea. Era imbracat cu costumul lui frumos de marinar si se intalneau cu muncitori de‑ai lui taticu', si ei il salutau pe taticu' si deci si pe Lucien. Taticu' se apropia de ei, si ei ziceau "Buna ziua, domnule Fleurier" si "Buna ziua, domnisorule." Lui Lucien ii placeau muncitorii, fiindca erau oameni mari, dar nu ca ceilalti. Mai intai ii spuneau: domnisorule. Pe urma purtau sapca si aveau maini mari, cu unghiile taiate scurt si care pareau totdeauna suferinde si crapate. Erau respectabili si respectuosi. Nici gand sa‑l tragi de mustata pe mos Bouligaud: taticu' l‑ar fi certat pe Lucien. Cand vorbea cu taticu', mos Bouligaud isi scotea sapca in timp ce taticu' si Lucien ramaneau cu palaria pe cap, iar taticu' vorbea cu o voce groasa, zambitoare si totusi morocanoasa:

- Hei, mos Bouligaud, iti astepti feciorul, cand capata permisie?

- La sfarsitul lunii, domnule Fleurier, multumesc de intrebare, domnule Fleurier.

Mos Bouligaud parea foarte fericit si n‑ar fi indraznit pentru nimic in lume sa‑i dea lui Lucien o palma la fund, zicandu‑i Broscoiule, asa, ca domnul Bouffardier. Lucien nu putea sa‑l sufere pe domnul Bouffardier pentru ca era tare urat. Cand il vedea insa pe mos Bouligaud, se induiosa si avea pofta sa fie bun. Odata, cand s‑au intors de la plimbare, taticu' l‑a luat pe Lucien pe genunchi si i‑a explicat ce inseamna un stapan. Lucien l‑a intrebat pe taticu' in ce fel vorbeste cu muncitorii cand e la uzina si taticu' i‑a aratat cum face, iar vocea lui era cu totul alta.

- O sa devin si eu stapan? intreba Lucien.

- Sigur ca da, dragul meu, tocmai pentru asta te‑am si adus pe lume.

- Si cui o sa‑i poruncesc?

- Dupa ce o sa mor eu, tu o sa fii patronul uzinei mele si tu o sa poruncesti muncitorilor mei.

- Dar o sa fie si ei morti.

- Atunci ai sa le poruncesti copiilor lor si va trebui sa stii sa‑i faci sa te asculte si sa te iubeasca.

- Si cum sa‑i fac sa ma iubeasca, taticule?

Taticu' s‑a gandit un pic si a spus:

- Mai intai trebuie sa stii numele fiecaruia. Lucien a fost profund miscat si in ziua in care fiul contramaistrului Morel a venit sa anunte ca tatal lui isi taiase doua degete, Lucien a vorbit cu el serios si bland, uitandu‑i‑se drept in ochi si zicandu‑i Morel. Mamica a spus ca e mandra de baietelul ei atat de bun si de sensibil. Dupa aceea s‑a facut armistitiul si in fiecare seara taticu' citea ziarul cu glas tare, toata lumea vorbea despre rusi si despre guvernul german si despre reparatii si taticul ii arata pe harta tot felul de tari: Lucien a petrecut cel mai plicticos an din viata lui; era parca mai bine in timpul razboiului; acum toata lumea avea un aer trandav si luminitele din ochii doamnei Coffin se stinsesera. In octombrie 1919, doamna Fleurier l‑a inscris ca elev extern la scoala Saint‑Joseph.

In cabinetul abatelui Gerromet era cald. Lucien statea in picioare, cu mainile la spate, langa fotoliul domnului abate, si se plictisea de moarte. "Mamica n‑are de gand sa plece odata?" Dar doamna Fleurier inca nu dadea semne de plecare. Statea chiar pe marginea unui fotoliu verde si‑i intindea domnului abate pieptul ei impunator; vorbea foarte repede, cu vocea ei muzicala, ca atunci cand era suparata si nu voia sa se cunoasca. Domnul abate vorbea rar si cuvintele pareau mult mai lungi in gura sa decat intr‑a celorlalti oameni, de parca inainte de a le da drumul le‑ar fi morfolit un pic, asa, ca pe zaharul candel. Ii explica doamnei Fleurier ca Lucien e un baietel politicos si muncitor, dar atat de infiorator de indiferent fata de totul, iar doamna Fleurier a spus ca e foarte deceptionata intrucat isi inchipuise ca o schimbare de mediu avea sa‑i faca bine. A intrebat daca Lucien cel putin se joaca in recreatie. "Din pacate, doamna, raspunse preotul, nici macar jocurile nu par sa‑l intereseze prea mult. Uneori e zburdalnic, ba chiar violent, dar se plictiseste repede; cred ca ii lipseste perseverenta." Lucien s‑a gandit: "Despre mine vorbesc." Erau doi oameni mari si il aveau pe el ca subiect de conversatie, la fel ca razboiul, guvernul german sau domnul Poincar: pareau gravi si discutau cazul lui. Nici macar gandul acesta nu i‑a facut insa placere. Urechile ii erau pline de cuvintele cantate ale mamei sale, de cele morfolite si lipicioase ale domnului abate si‑i venea sa planga. Noroc ca a sunat clopotelul si i s‑a dat pace. In timpul lectiei de geografie a fost foarte agitat si i‑a cerut voie abatelui Jacquin sa se duca pana afara numai si numai ca sa se poata misca.

La inceput racoarea, singuratatea si mirosul placut de la toaleta l‑au linistit. S‑a lasat pe vine ca sa‑si faca datoria, dar nu‑i venea; a ridicat capul si s‑a apucat sa citeasca inscriptiile de pe usa. Cineva scrisese cu un creion albastru: "Barataud e o plosnita". Lucien a zambit: asa e, Barataud e o plosnita, e mic de tot si se zicea ca o sa mai creasca doar un pic, ba aproape deloc, pentru ca tatal lui e si el foarte mic, aproape pitic. Lucien se intreba daca o fi citit aceasta inscriptie si si‑a zis ca nu, altfel ar fi sters‑o. Barataud si‑ar fi lins degetul si ar fi frecat literele pana ce acestea ar fi disparut. Lucien s‑a bucurat putin cand si‑a imaginat ca Barataud o sa se duca la toaleta la ora patru si o sa‑si dea jos pantalonasul de catifea si o sa citeasca: "Barataud e o plosnita". Poate ca nici nu‑i trecuse vreodata prin minte ca e chiar asa de mic. Lucien si‑a propus sa‑l strige chiar de a doua zi dimineata, in recreatie: plosnita. S‑a ridicat in capul oaselor si a citit pe peretele din dreapta o alta inscriptie scrisa cu aceeasi caligrafie si tot cu albastru: "Lucien Fleurier este o pragina cat toate zilele". A sters cu grija si s‑a intors in clasa. "E drept, s‑a gandit el uitandu‑se la colegii lui, toti sunt mai mici decat mine." Si s‑a simtit stanjenit. "Pragina cat toate zilele." Statea in fata birouasului sau din lemn exotic. Germaine era la bucatarie, mamica inca nu se intorsese. A scris "prajina cat toate zilele" pe o foaie alba, ca sa corecteze ortografia. Cuvintele i s‑au parut insa prea cunoscute si nu i‑au mai facut nici o impresie. A strigat:

- Germaine, draga mea Germaine!

- Ce mai poftesti? intreba Germaine.

Germaine, as vrea sa scrii pe hartia asta: "Lucien Fleurier este o prajina cat toate zilele".

- Da' ce, ai capiat domnisorule?

A luat‑o de gat.

- Germaine, draga mea Germaine, fii draguta.

Germaine a inceput sa rada si si‑a sters degetele murdare de grasime pe sort. Lucien nu s‑a uitat la ea cat timp a scris, dar dupa ce a terminat a luat foaia de hartie la el in odaie si s‑a uitat multa vreme la ea. Germaine avea un scris ascutit si lui Lucien i se parea ca aude o voce dura soptindu‑i la ureche: "Prajina cat toate zilele". S‑a gandit: "Sunt inalt". Era coplesit de rusine: e inalt, dupa cum Barataud e scund - si toti ceilalti ranjesc intr‑ascuns. Se simtea ca unul caruia i s‑ar fi facut farmece: pana atunci i se paruse firesc sa‑si vada colegii de sus in jos. Acum insa i se parea ca fusese brusc condamnat sa fie inalt cate zile o avea. Seara l‑a intrebat pe tatal sau daca omul se poate micsora daca doreste acest lucru din rasputeri. Domnul Fleurier a spus ca nu: toti cei din neamul Fleurier au fost inalti si voinici, asa ca Lucien sigur va mai creste. Lucien s‑a simtit cuprins de disperare. La culcare, dupa ce maica‑sa i‑a aranjat plapuma sub saltea, Lucien s‑a sculat din pat si s‑a dus sa se uite in oglinda: "Sunt inalt". Degeaba se tot uita insa, nu se vedea nimic, nu parea nici inalt, nici scund. Si‑a ridicat putin camasa de noapte si si‑a vazut picioarele; chiar atunci si l‑a inchipuit pe Costil spunandu‑i lui Hbrard: "Ia uita‑te la picioarele alea lungi ale prajinei", si s‑a simtit foarte prost. Era frig, pe Lucien l‑a scuturat un fior si cineva a spus. "Prajinei i s‑a facut pielea de gaina!" Lucien si‑a ridicat pana sus camasa de noapte si i‑au vazut cu totii buricul si toata marfa si pe urma a dat fuga si s‑a varat in pat. Cand si‑a bagat mana sub camasa s‑a gandit ca il vede Costil si ca zice: "Ia uitati‑va ce face prajina!" S‑a zvarcolit in pat spunand in soapta: "Prajina! prajina!" pana ce s‑a pomenit cu o mancarime usor acidulata pe degete.

In zilele urmatoare i‑a casunat sa‑l roage pe domnul abate sa‑i dea voie sa se aseze in fundul clasei. Asta din cauza lui Boisset, Winckelmann si Costil, care stateau mai in spate si puteau sa se uite la ceafa lui. Lucien isi simtea ceafa, dar n‑o vedea si chiar, deseori, uita de ea. Dar in timp ce‑i raspundea cum se pricepea si el mai bine domnului abate si spunea pe de rost tirada lui Don Diegue, ceilalti erau in spatele lui si‑i priveau ceafa si‑si bateau joc de el gandind: "Ce ceafa slabanoaga; parca‑s doua franghii". Lucien se straduia sa‑si ingroase vocea si sa exprime clar cat se simtea Don Diegue de umilit. Cu vocea lui facea ce voia, dar ceafa era tot acolo, linistita si inexpresiva, ca cineva care se odihneste, si Boisset o vedea. N‑a indraznit sa‑si schimbe locul, intrucat ultima banca era rezervata lenesilor, dar ceafa si omoplatii il mancau tot timpul si era nevoit sa se scarpine fara incetare. Lucien a nascocit un joc nou: dimineata, cand facea baie, singur, ca un baiat mare, isi inchipuia ca cineva se uita la el pe gaura cheii, ba Costil, ba mos Bouligaud, ba Germaine. Atunci se intorcea in toate directiile ca sa‑l vada de jur imprejur si uneori isi intorcea fundul spre usa sau se aseza in patru labe ca sa fie foarte bombat si foarte ridicol; domnul Bouffardier se apropia in varful picioarelor ca sa‑i faca o clisma. Intr‑o zi, cand era la toaleta a auzit ceva scartaind; era Germaine care dadea lustru bufetului de pe culoar. Lui Lucien i s‑a oprit inima in loc, a deschis incet usa si a iesit cu chilotii in vine, cu camasa ridicata pe sale. Era nevoit sa sara ca sa inainteze fara sa‑si piarda echilibrul. Germaine s‑a uitat la el calma si l‑a intrebat: "Ce‑i asta, alergare in sac?" Lucien si‑a tras pantalonii furios si a fugit sa se tranteasca pe pat. Doamna Fleurier, dezolata, ii spunea deseori sotului ei: "Ei, care era atat de gratios cand era mic, uita‑te ce stangaci a devenit; ti‑e mai mare jalea!" Domnul Fleurier ii arunca o privire distrata lui Lucien si raspundea: "Varsta ingrata!" Lucien nu stia cum sa‑si stapaneasca trupul: orice ar fi facut, avea mereu impresia ca trupul lui se imprastie in toate directiile deodata, fara sa‑i ceara parerea. Lucien s‑a complacut sa‑si imagineze ca e invizibil, apoi a inceput sa se uite pe gaura cheii ca sa se razbune si ca sa vada, fara stirea lor, cum sunt alcatuiti ceilalti. Si‑a vazut mama in timp ce aceasta se spala. Statea pe bideu, avea o mutra adormita si precis isi uitase cu desavarsire trupul si chiar chipul, pentru ca era convinsa ca n‑o vede nimeni. Buretele luneca singur de colo‑colo pe carnea aceea destinsa; mana se misca alene si‑ti lasa impresia ca o sa se opreasca dintr‑o clipa intr‑alta. Mama a frecat cu sapun manusa de baie si mana i‑a disparut intre picioare. Figura ei era odihnita, aproape trista, cu siguranta se gandea la altceva, la educatia lui Lucien sau la domnul Poincar. Dar in tot acest timp, mama era acea masa de carne trandafirie, acel corp voluminos, pravalit parca pe faianta bideului. Alta data, Lucien si‑a scos pantofii si s‑a urcat pana la mansarda. A vazut‑o pe Germaine. Purta o camasa verde, lunga pana‑n pamant, se pieptana in fata unei oglinjoare rotunde si zambea molatic propriei sale imagini. Pe Lucien l‑a umflat rasul si a fost nevoit sa coboare in fuga. Dupa aceasta intamplare, s‑a invatat sa‑si zambeasca si chiar sa se strambe in fata oglinzii mari din salon, dar dupa catva timp i se facea o frica ingrozitoare.

Pana la urma, Lucien a adormit de tot, dar nimeni nu si‑a dat seama, in afara de doamna Coffin, care‑i zicea frumosul din padurea adormita; o bula mare de aer pe care nu putea nici s‑o inghita nici s‑o scuipe ii tinea tot timpul gura intredeschisa: era cascatul lui; cand era singur, bula se umfla si‑i mangaia usor limba si cerul gurii; gura se casca mare, mare si lacrimile i se rostogoleau pe obraji: erau clipe foarte placute. Cand se ducea la toaleta nu se mai distra la fel de bine ca inainte, dar in schimb ii placea la nebunie sa stranute, atunci se trezea si pret de o clipa se uita in jurul lui cu un aer atatat, apoi atipea la loc. Invatase sa recunoasca diferitele feluri de somn: iarna, se aseza in fata semineului si intindea gatul spre foc; cand capul se inrosea bine si se cocea, se golea brusc; asta numea Lucien "a adormi de la cap". Duminica dimineata, dimpotriva, adormea de la picioare: intra in cada de baie, se apleca incet si somnul il cuprindea clipocind de‑a lungul picioarelor si al soldurilor. Deasupra trupului adormit, cufundat in apa, alb si balonat ca o gaina fiarta, trona un cap mic si blond, plin de cuvinte savante, templum, templi, templo, seism, iconoclast. In clasa, somnul era alb, strabatut de fulgere: "Dar ce putea sa faca‑mpotriv‑a trei?"[3] Premiul intai: Lucien Fleurier. "Ce este Starea a Treia: nimic."

Premiul intai: Lucien Fleurier, al doilea Winckelmann. Pellereau a iesit primul la algebra; n‑avea decat un testicol, celalalt nu coborase; lua zece centime de la cei care doar se uitau si cincizeci de la cei care puneau mana. Lucien a dat cincizeci, a sovait, a intins mana si a plecat fara sa atinga, dar mai tarziu i‑a parut atat de rau incat uneori, de necaz, ramanea treaz mai bine de un ceas. Era mai slab la geologie decat la istorie, premiul intai Winckelmann, al doilea Fleurier. Duminica se plimba cu bicicleta impreuna cu Costil si Winckelmann. Bicicletele lunecau pe praful moale peste campia ruginie, strivita de caldura; picioarele lui Lucien erau vioaie si musculoase, dar mirosul adormitor al drumului i se urca baiatului la cap, pieptul i se apleca pe ghidon, ochii i se inroseau si i se inchideau pe jumatate. A luat de trei ori la rand premiul special. I s‑au daruit cu aceasta ocazie: Fabiola sau Biserica Catacombelor[5]", Geniul crestinismului si Viata cardinalului Lavigerie .

Cand s‑au intors din vacanta mare, Costil i‑a invatat pe toti De Profundis morpionibus[8] si Artileristul din Metz . Lucien a hotarat sa‑l depaseasca si a citit in Larousse‑ul medical al tatalui sau articolul "Uter," apoi le‑a explicat colegilor cum sunt alcatuite femeile, ba le‑a facut chiar si un desen pe tabla, iar Costil a declarat ca e o scarbosenie; dupa asta insa n‑au mai putut auzi vorbindu‑se despre trompe fara sa pufneasca in ras si Lucien se gandea cu satisfactie ca in toata Franta nu s‑ar putea gasi in penultima, poate nici in ultima clasa de liceu un elev care sa cunoasca la fel de bine ca el organele feminine.

Cand familia Fleurier s‑a instalat la Paris, Lucien a fost ca strafulgerat. Nu mai putea dormi din cauza cinematografelor, a masinilor si a strazilor. A invatat sa deosebeasca un automobil Voisin de un Packard, un Hispano‑Suiza de un Rolls, si cand avea ocazia, vorbea despre masinile foarte joase; de mai bine de un an purta pantaloni lungi. Ca sa‑l rasplateasca pentru succesul obtinut la prima parte a bacalaureatului, tatal lui l‑a trimis in Anglia; Lucien a vazut pajistile imbibate cu apa si falezele albe, a facut box cu John Latimer si a invatat sa execute un over‑arm‑stroke, dar, intr‑o buna zi s‑a trezit adormit: il apucase din nou; s‑a intors la Paris somnolent de‑a binelea. In clasa de matematica elementara de la liceul Condorcet erau treizeci si sapte de elevi. Opt dintre acestia ziceau ca sunt emancipati si‑i tratau pe ceilalti drept tontalai. Emancipatii l‑au dispretuit pe Lucien pana la intai noiembrie, dar in ziua Tuturor Sfintilor, Lucien s‑a dus sa se plimbe cu Garry, cel mai emancipat dintre toti; cu aceasta ocazie, a dat dovada de cunostinte anatomice atat de precise, pe care le‑a prezentat cu atata nonsalanta, incat Garry a ramas trasnit. Lucien n‑a patruns in gasca emancipatilor fiindca parintii lui nu‑i dadeau voie sa iasa seara, dar a stabilit cu aceasta raporturi de egalitate ca de la mare putere la mare putere.

Joia, tanti Berthe venea la pranz, la ei, pe strada Raynouard, cu Riri. Devenise enorma si trista si‑si petrecea timpul oftand; pielea ei ramasese insa foarte fina si foarte alba, asa incat Lucien ar fi vrut grozav s‑o vada complet goala. Se gandea la ea seara, in pat: se facea ca e o zi de iarna, in Bois de Boulogne, cineva ar gasi‑o intr‑un tufis, cu bratele incrucisate pe piept, clantanind, cu pielea de gaina. Isi inchipuia un trecator miop atingand‑o cu varful bastonului si zicand: "Ce‑o fi chestia asta?" Lucien nu prea se intelegea cu varul lui; Riri se facuse un tanar frumusel, putin cam prea elegant; era in clasa de filozofie la liceul Lakanal, iar la matematica nu intelegea nimic. Lucien nu putea sa uite ca Riri, la sapte ani trecuti, inca mai facea treaba mare in pantaloni si atunci mergea cu picioarele cracanate ca un ratoi si se uita la mama lui cu niste ochi candizi, zicand: "Nu mamico, n‑am facut, pe cuvant". Si‑i era cam scarba sa dea mana cu Riri. Totusi se purta foarte frumos cu el si‑i explica la matematica; trebuia, adesea, sa faca un mare efort ca sa nu se enerveze, fiindca Riri nu era din cale afara de inteligent. A reusit sa nu se infurie niciodata si sa‑i vorbeasca totdeauna cu o voce calma si egala. Doamna Fleurier considera ca Lucien are mult tact, dar tanti Berthe nu‑i arata nici un fel de recunostinta. Cand Lucien ii propunea lui Riri sa‑l ajute la lectii, tanti Berthe se inrosea putin si se foia pe scaun, spunand: "Nu‑i nevoie, esti foarte dragut, dragul meu Lucien, dar Riri e prea mare ca sa‑l mai meditezi. Daca ar vrea ar putea; nu trebuie sa‑l invatam sa se bizuie pe ceilalti". Intr‑o seara, doamna Fleurier i‑a spus, brusc, lui Lucien: "Nu cumva iti inchipui ca Riri iti este recunoscator pentru tot ceea ce faci pentru el? Nici gand, baiete: pretinde ca te dai mare, tanti Berthe personal mi‑a spus‑o". Adoptase vocea ei muzicala si un aer de cumsecadenie; Lucien a inteles ca e neagra de suparare. S‑a simtit usor intrigat si n‑a stiut ce sa raspunda. A doua si a treia zi a avut mult de invatat si a uitat toata povestea asta.

Duminica dimineata a pus dintr‑o data creionul jos si s‑a intrebat: "Oare ma dau mare?" Era ora unsprezece, Lucien statea la biroul lui si se uita la personajele trandafirii reprezentate pe tapetul de pe pereti; simtea pe obrazul stang caldura uscata si prafoasa a primelor raze de soare primavaratic si pe obrazul drept caldura inabusitoare a caloriferului. "Oare ma dau mare?" Greu de raspuns. Lucien a incercat mai intai sa‑si aduca aminte de ultima sa convorbire cu Riri si sa‑si judece impartial atitudinea. Se aplecase spre Riri si‑i zambise, zicandu‑i: "Te‑ai prins? Daca nu te‑ai prins, batrane, nu‑ti fie frica sa‑mi spui: o luam de la capat". Putin mai tarziu facuse o greseala intr‑un rationament delicat si spusese vesel: "La fix". Era o expresie a domnului Fleurier, care‑l amuzase si pe care o adoptase. Nu merita sa faci atata caz: "Dar daca ma dadusem mare cand ziceam asta?" Tot gandindu‑se si‑a adus brusc aminte de ceva alb, rotund, moale ca o bucata de nor - gandul lui din ziua cu pricina - zisese: "Te‑ai prins?" si exact asta se petrecuse in mintea lui, dar nu se putea descrie. Lucien a facut eforturi disperate ca sa priveasca acea portiune de nor si a simtit deodata cum cade intr‑acolo cu capul inainte, s‑a pomenit plutind in aburi si a devenit el insusi abur, nu mai era decat o caldura alba si umeda care mirosea a rufe. A vrut sa se smulga din abur, sa se departeze, dar aburul venea dupa el. S‑a gandit: "Eu sunt, eu, Lucien Fleurier, sunt in camera mea, imi fac problema la fizica, e duminica". Gandul lui se topea in ceata, alb pe alb. S‑a scuturat si a inceput sa examineze personajele de pe tapet, doua pastorite, doi pastorasi si un amoras. Apoi, brusc, si‑a zis: "Eu, eu unul sunt" si in aceeasi clipa s‑a produs un usor declic: se trezise din indelungata lui somnolenta.

Nu era placut: pastorasii facusera un salt inapoi, lui Lucien i se parea ca se uita la ei prin capatul opus al binoclului. In locul duioasei amortiri in cotloanele careia se ratacea atat de voluptuos, se afla acum o mica perplexitate foarte treaza, care‑si punea intrebarea: "Cine sunt eu?"

"Cine sunt eu? Ma uit la birou, ma uit la caiet. Ma numesc Lucien Fleurier, dar asta‑i doar un nume. Ma dau mare. Nu ma dau mare. Habar n‑am, n‑are sens. Sunt un elev bun. Asi. Asta‑i praf in ochii lumii: unui elev bun ii place sa invete - mie nu. Am note bune, dar nu‑mi place sa invat. Nici nu‑mi displace, mi se rupe. Mi se rupe de toate. N‑o sa fiu niciodata un stapan." S‑a gandit cu spaima: "Dar ce‑o sa se aleaga de mine?" S‑au scurs cateva clipe: Lucien s‑a scarpinat pe obraz si si‑a inchis ochiul stang fiindca il orbea soarele: "Ce sunt eu?" Exista ceata aceea nelamurita, invartejita in jurul ei insasi. "Eu!" S‑a uitat in zare; cuvantul ii rasuna in cap si apoi i s‑a parut ca s‑ar putea totusi ghici ceva, ca varful intunecat al unei piramide ale carei laturi se pierdeau in ceata, undeva, departe. Pe Lucien l‑a trecut un fior, ii tremurau mainile: "Asta e, s‑a gandit el. Asta e! Eram sigur: eu nu exist".

In lunile ce au urmat, Lucien a incercat deseori sa atipeasca la loc, dar n‑a mai reusit: dormea cu regularitate cate noua ore pe noapte, dar in restul timpului era cat se poate de vioi si din ce in ce mai perplex: parintii lui ziceau ca niciodata nu a fost mai sanatos. Cand i se intampla sa gandeasca in sinea lui ca nu are stofa de stapan, se simtea patruns de romantism si avea pofta sa se plimbe ceasuri intregi sub clar de luna; parintii insa nu‑i dadeau inca voie sa iasa seara. Atunci, deseori, se intindea in pat si‑si lua temperatura: termometrul arata 37,5 sau 37,6 si Lucien se gandea cu o amara placere ca parintilor lui li se parea ca arata bine. "Eu nu exist." Inchidea ochii si se lasa dus de val: existenta e o iluzie; din moment ce stiu ca nu exist, nu‑mi ramane decat sa‑mi astup urechile, sa nu ma mai gandesc la nimic si o sa ma prabusesc in neant. Iluzia era insa tenace. El cel putin avea asupra celorlalti oameni foarte malitioasa superioritate de a poseda un secret: nici Garry, de exemplu, nu exista. Era de‑ajuns sa‑l vezi impaunandu‑se zgomotos in mijlocul admiratorilor sai: intelegeai imediat ca el e cat se poate de convins de propria sa existenta. Nici domnul Fleurier nu exista - nici Riri, nici nimeni: lumea era o comedie fara actori. Lucien, care obtinuse nota 15 la disertatia despre "Morala si Stiinta" s‑a gandit sa scrie un Tratat despre neant si si‑a imaginat ca oamenii, citindu‑l, se vor topi in nefiinta, unii dupa altii, asa ca vampirii la cantatul cocosului. Inainte de a purcede la redactarea tratatului sau s‑a hotarat sa‑i ceara parerea Babuinului, profu' de filozofie. "Domnule profesor, va rog, ii zise el intr‑o buna zi, dupa ora, se poate oare sustine ca nu existam?" Babuinul i‑a spus ca nu. "Coghito, spuse el, ergo sum. Existi din moment ce te indoiesti de existenta dumitale." Lucien n‑a fost pe deplin convins, dar a renuntat sa‑si mai scrie opera. In iulie si‑a luat fara cine stie ce stralucire bacalaureatul la real si a plecat cu parintii la Frolles. Tot nu‑i trecuse perplexitatea: era ca atunci cand iti vine sa stranuti.

Mos Bouligaud murise si mentalitatea muncitorilor domnului Fleurier se schimbase mult. Aveau acum salarii foarte mari si sotiile lor isi cumparau ciorapi de matase. Doamna Bouffardier ii povestea doamnei Fleurier amanunte uluitoare: "Servitoarea mea mi‑a povestit ca a vazut‑o ieri la rotiserie pe micuta Ansiaume, stii, fiica unui bun muncitor de‑al sotului dumitale, de care ne‑am ocupat cand i‑a murit mama. S‑a maritat cu un ajustor de la Beaupertuis. Ei bine, comanda un pui de douazeci de franci! Si era de‑o aroganta! Nu‑si mai cunosc lungul nasului; vor sa‑si procure tot ceea ce avem noi." Acum, cand facea o mica plimbare duminica, impreuna cu tatal sau, Lucien constata ca muncitorii abia daca‑si mai duceau mana la sapca atunci cand dadeau cu ochii de ei, ba unii chiar traversau strada ca sa nu trebuiasca sa‑i salute. Intr‑o zi, Lucien s‑a intalnit cu fiul lui Bouligaud, care nici macar n‑a dat semne ca l‑ar recunoaste. Lucien s‑a simtit cam agitat: acum era momentul sa‑si dovedeasca siesi ca e stapan. L‑a fixat pe Jules Bouligaud cu o privire de vultur si s‑a indreptat spre el cu mainile la spate. Bouligaud insa nu parea intimidat: s‑a uitat la Lucien cu niste ochi lipsiti de orice expresie si a trecut mai departe fluierand incet. "Nu m‑a recunoscut", si‑a zis Lucien. Era insa profund dezamagit si in zilele urmatoare s‑a gandit mai intens ca oricand ca lumea nu exista.

Micul revolver al doamnei Fleurier statea in sertarul din stanga al scrinului ei. I‑l daduse domnul Fleurier in septembrie 1914, inainte sa plece pe front. Lucien l‑a luat si l‑a intors indelung pe toate fetele: era o mica bijuterie, cu teava aurie si cu patul din sidef. Nu se putea bizui pe un tratat de filozofie pentru a‑i convinge pe oameni ca nu exista. Era nevoie de o fapta, de o fapta cu adevarat deznadajduita, care sa spulbere aparentele si sa arate cat se poate de limpede neantul lumii. O detunatura, un trup tanar sangerand pe covor, cateva cuvinte mazgalite pe o foaie de hartie: "Ma omor pentru ca nu exist. Si voi, fratii mei, sunteti neant!" Dimineata, oamenii isi vor citi ziarul; vor vedea: "Un adolescent a indraznit!" si fiecare se va simti ingrozitor de zdruncinat si‑si va pune intrebarea: "Dar eu? Exist oare?" In istorie se mai vazusera, intre altele dupa aparitia lui Werther, asemenea epidemii de sinucideri; Lucien s‑a gandit ca "martir" in limba greaca inseamna "martor". Era prea sensibil pentru a fi stapan, dar nu si pentru a deveni un martir. Dupa aceea, intra deseori in salonasul maica‑sii si se tot uita la revolver, pana ce intra in agonie. I s‑a intamplat chiar sa muste teava aurie, strangandu‑i patul cu putere. In rest era mai curand vesel, pentru ca se gandea ca toti adevaratii stapani cunoscusera tentatia sinuciderii. De exemplu Napoleon. Lucien nu‑si ascundea faptul ca atinsese strafundurile disperarii, dar spera ca va depasi aceasta criza cu sufletul calit, asa incat a citit cu interes Memorialul de la Sfanta Elena. Trebuia totusi sa ia o hotarare. Lucien si‑a fixat 30 septembrie ca data limita pentru ezitarile lui. Ultimele zile au fost extrem de neplacute: desigur, criza era salutara, dar ii cerea lui Lucian o tensiune atat de puternica incat se temea ca intr‑o buna zi o sa se sparga sticla. Nu mai indraznea sa se atinga de revolver; se multumea sa traga sertarul, sa ridice putin combinezoanele maica‑sii si sa priveasca indelung micul monstru glacial si incapatanat care‑si facuse cuib in matasea roz. Cu toate acestea, dupa ce a acceptat sa traiasca, a simtit o vie dezamagire si s‑a pomenit lipsit de ocupatie. Din fericire noianul de griji pricinuite de inceputul scolii l‑au acaparat foarte curand: parintii l‑au inscris la liceul Saint‑Louis, ca sa urmeze cursurile pregatitoare pentru admiterea la cole Centrale[10]. Purta un chipiu frumos, cu gaitan rosu si cu o insigna si canta:

C'est le piston qui fait marcher les machines

C'est le piston qui fait marcher les wagons

Noua sa calitate de "piston" il umplea de mandrie pe Lucien; si in plus, clasa lui nu semana cu celelalte: avea traditii si un ceremonial; era o forta. De exemplu, uzanta cerea ca la ora de franceza, cu vreun sfert de ora inainte de a se suna, o voce sa intrebe: "Ce e un cyrard[11]?" si toata clasa sa raspunda in surdina: "E un bou!" Aceeasi voce continua: "Ce e un agro ?" si toti raspundeau putin mai tare: "E un bou!" Atunci, domnul Bethune, care era aproape orb si purta ochelari negri, spunea cu o voce ostenita: "Domnilor, va rog!" Urmau cateva minute de tacere absoluta, in timp ce elevii se uitau unii la altii si‑si zambeau, complice, apoi cineva urla: "Ce e un piston?" si toti impreuna racneau: "E un tip formidabil!" in acele clipe, Lucien se simtea electrizat.

Seara le povestea parintilor cu de‑amanuntul diferite incidente de peste zi si cand zicea: "Atunci, toata clasa s‑a pornit pe hohote de ras" sau "toata clasa a hotarat ca Meyrinex va fi tinut in carantina", cuvintele ii umpleau gura si i‑o incalzeau ca alcoolul. Totusi, primele luni au fost foarte grele: Lucien a ratat niste teze de matematica si de fizica si in plus, colegii lui, luati fiecare in parte, nu prea erau simpatici: majoritatea erau bursieri, tocilari si nespalati; complet lipsiti de maniere. "Nu e nici unul cu care sa doresc sa ma imprietenesc, i‑a spus tatalui sau. - Bursierii, raspunse domnul Fleurier dus pe ganduri, constituie o elita intelectuala, si cu toate astea nu devin stapani buni: au sarit peste o etapa." Cand a auzit "nu devin stapani buni", Lucien a simtit cum i se strange inima intr‑un mod neplacut, si in saptamanile ce au urmat s‑a gandit din nou la sinucidere, dar parca‑i mai scazuse entuziasmul din timpul vacantei. In ianuarie, un elev nou, pe numele sau Berliac, a scandalizat toata clasa: purta sacouri verzi sau mov, stranse pe talie, dupa ultima moda, gulere rotunjite si pantaloni ca in gravurile de la croitori, atat de stramti incat toata lumea se intreba cum reuseste sa si‑i traga. Din capul locului s‑a dovedit a fi coada clasei de matematica. "Mi se rupe, a declarat el, eu sunt literat, fac matematica doar ca sa ma chinuiesc." Dupa o luna ii cucerise pe toti: le dadea tigari de contrabanda si le‑a spus ca are o gramada de femei si le‑a si aratat scrisorile pe care le primea de la ele. Clasa a hotarat in unanimitate ca e un tip misto si ca trebuie sa i se dea pace. Lucien ii admira mult eleganta si manierele, dar Berliac il trata cam de sus si‑l numea "baiat de bani gata". "La urma urmei, ii raspunse intr‑o zi Lucien, decat sa fiu copil de oameni saraci, e mai bine asa." Berliac a zambit si i‑a spus: "Esti un cinic", iar a doua zi i‑a dat sa citeasca una din poeziile sale: "Caruso inghitea ochi cruzi in fiecare seara, in rest era abstinent ca o camila. O cucoana a facut un buchet cu ochii familiei sale si l‑a aruncat pe scena. Toata lumea se inclina in fata acestui gest exemplar. Dar nu uitati ca ceasul de glorie a tinut treizeci si sapte de minute fix, de la primul bravo si pana cand s‑a stins marele candelabru de la Opera (dupa aceasta a trebuit sa‑l tina in lesa pe sotul sau, laureat al mai multor concursuri, care‑si astupa cavitatile trandafirii ale orbitelor cu doua decoratii). Si retineti: toti aceia dintre noi care vom manca prea multa carne de om conservata, vor pieri de scorbut." "E foarte bine, zise Lucien descumpanit. - Le obtin, explica Berliac nonsalant, printr‑o tehnica noua, care se numeste scriere automata." Dupa catva timp, pe Lucien l‑a apucat o dorinta violenta de sinucidere si s‑a hotarat sa‑i ceara lui Berliac un sfat. "Ce trebuie sa fac?" l‑a intrebat, dupa ce i‑a expus situatia. Berliac l‑a ascultat cu atentie; obisnuia sa‑si suga degetele si apoi sa umple cu saliva cosurile pe care le avea pe fata, astfel incat pielea lui lucea pe alocuri ca un drum dupa ploaie. "Fa ce vrei, zise el intr‑un tarziu, n‑are nici o importanta." S‑a mai gandit putin si a adaugat accentuand cuvintele: "Nimic nu are niciodata nici o importanta". Lucien a fost cam dezamagit, dar si‑a dat seama ca Berliac fusese profund impresionat, pentru ca in joia urmatoare acesta l‑a invitat la el acasa, la o gustare. Doamna Berliac a fost foarte amabila; avea negi pe fata si o pata vanata pe obrazul stang: "Vezi tu, ii zise Berliac lui Lucien, adevaratele victime ale razboiului suntem noi". Aceasta era si parerea lui Lucien, asa ca au ajuns amandoi la concluzia ca apartin unei generatii sacrificate. Se insera, Berliac era lungit pe patul lui, cu mainile sub ceafa. Au fumat tigari englezesti, au pus discuri la gramofon si Lucien a auzit vocea lui Sophie Tucker si pe aceea a lui Al Johnson. I‑a apucat o melancolie totala si Lucien s‑a gandit ca Berliac e cel mai bun prieten al sau. Berliac l‑a intrebat daca are cunostinte de psihanaliza; vocea lui era serioasa si se uita la Lucien cu o figura grava. "Am dorit‑o pe maica‑mea pana la varsta de cincisprezece ani", i‑a marturisit el. Lucien era stanjenit; ii era frica nu care cumva sa roseasca si, in plus, aducandu‑si aminte de negii doamnei Berliac nu prea intelegea cum putea fi dorita. Totusi, cand a intrat in camera ca sa le aduca sandvisuri, s‑a simtit vag tulburat si a incercat sa‑i ghiceasca sanii sub puloverul galben pe care il purta. Dupa ce cucoana a iesit, Berliac i‑a spus pe un ton foarte natural: "Si tu, fireste, ai avut pofta sa te culci cu maica‑ta". Nu intreba, afirma. Lucien a dat din umeri. "Fireste", a spus.

A doua zi era nelinistit, se temea ca Berliac o sa repete cuiva conversatia lor. S‑a linistit insa repede: "La urma urmei, si‑a zis el, Berliac s‑a compromis mai rau ca mine". Ii placea grozav alura stiintifica pe care o dobandisera confidentele lor, iar in joia urmatoare a citit la biblioteca Sainte‑Genevive o lucrare a lui Freud despre vise. A fost o revelatie. "Deci asta este, isi tot repeta Lucien umbland hai‑hui pe strazi, deci asta este!" Dupa aceea a cumparat Introducere in psihanaliza[13] si Psihopatologia vietii cotidiene si totul s‑a clarificat. Impresia aceea stranie ca nu exista, vidul acela de lunga durata din constiinta sa, somnolenta, perplexitatile, zadarnicele sale eforturi in vederea cunoasterii de sine care nu intalneau niciodata in cale altceva decat ceata

"E clar, s‑a gandit el, am un complex." I‑a povestit lui Berliac faptul ca in copilarie isi imaginase ca e somnambul si ca atunci obiectele nu i se pareau niciodata pe deplin reale:

- Am, desigur, trase el concluzia, un complex de toata frumusetea.

- Exact ca mine, spuse Berliac, avem niste complexe clasa intai!

S‑au deprins sa‑si interpreteze nu numai visele, ci si cele mai neinsemnate gesturi; Berliac avea totdeauna atatea povesti de spus incat Lucien il cam banuia ca le nascoceste sau, cel putin, ca le infrumuseteaza. Se intelegeau insa foarte bine si abordau subiectele cele mai delicate in mod obiectiv; si‑au marturisit ca poarta o masca vesela pentru a‑si amagi anturajul, dar ca in fond sunt niste fiinte nemaipomenit de framantate. Lucien scapase de nelinistea lui. Se napustise cu lacomie asupra psihanalizei fiindca isi daduse seama ca i se potriveste si se simtea imbarbatat, nu mai avea motive sa‑si faca sange rau si sa tot scotoceasca in constiinta lui in cautarea unor manifestari palpabile ale caracterului sau. Adevaratul Lucien era ingropat adanc in inconstient; trebuia sa‑l viseze ca pe un mort drag, fara sa‑l poata vedea vreodata. Lucien se gandea toata ziua la complexele lui si‑si imagina, nu fara oarece mandrie, lumea tenebroasa, crunta si violenta care colcaia sub aburii eului sau constient.

- Intelegi, ii spunea el lui Berliac, in aparenta eram un pusti adormit si indiferent fata de tot ce ma inconjura, o persoana nu prea interesanta. Si chiar si pe dinauntru, stii, atat de mult parea ca asa chiar si este, incat am fost gata sa ma las pacalit. Stiam eu insa ca e altceva la mijloc.

- Totdeauna e altceva la mijloc, raspundea Berliac. Si‑si zambeau plini de orgoliu. Lucien a compus un poem intitulat Cand ceata se va risipi, iar Berliac l‑a considerat exceptional, dar i‑a reprosat lui Lucien ca l‑a scris in versuri clasice. L‑au invatat totusi pe de rost si cand se refereau la propriul lor libido se exprimau de preferinta in termeni precum: "Marii crabi pititi sub faldurile cetii", si mai tarziu, pur si simplu de "crabi" si‑si faceau cu ochiul. Dar dupa catava vreme, cand era singur, si mai cu seama seara, lui Lucien toata povestea asta a inceput sa i se para putin cam infricosatoare. Nu mai indraznea sa se uite drept in fata la maica‑sa, si cand o saruta seara, inainte de culcare, se temea ca nu cumva forta tenebroasa dintr-insul sa faca in asa fel incat sarutarea sa devieze si sa nimereasca pe gura doamnei Fleurier; traia ca si cand ar fi avut un vulcan in interiorul sau. Lucien se purta cu multa grija cu sine insusi, ca sa nu zdruncine sufletul somptuos si sinistru pe care si‑l descoperise. Acum aflase exact cate parale face si se temea sa nu trezeasca monstrul atipit. "Mi‑e frica de mine", isi zicea el. De vreo sase luni renuntase la practicile solitare fiindca‑l plictiseau si fiindca avea prea mult de invatat, dar si le‑a reluat: fiecare trebuia sa‑si urmeze calea, cartile lui Freud erau pline cu povesti despre tineri nefericiti care avusesera accese de nevroza numai si numai pentru ca renuntasera prea brusc la obiceiurile lor. L‑a intrebat pe Berliac: "Oare nu suntem pe cale sa innebunim?" si intr‑adevar, uneori, joia se simteau ciudati: in camera lui Berliac se strecura hoteste amurgul, fumasera pachete intregi cu tigari care contineau opiu, le tremurau mainile. Cate unul din ei se scula fara sa scoata o vorba, se ducea in varful picioarelor pana la usa si intorcea comutatorul. O lumina galbuie inunda incaperea si baietii se uitau banuitori unul la altul.

N‑a durat mult si Lucien si‑a dat seama ca prietenia lui cu Berliac se intemeia pe o interpretare gresita: nimeni, se‑ntelege, nu era mai sensibil decat el la frumusetea patetica a complexului lui Oedip, dar el vedea in acesta in special dovada unei forte pasionale pe care dorea s‑o devieze, mai tarziu, spre alte scopuri. Berliac, dimpotriva, parea ca se complace in starea sa si nu voia sa se descatuseze.

- Suntem niste tipi terminati, zicea el cu orgoliu, niste ratati. Niciodata nu vom realiza nimic.

- Niciodata, nimic, raspundea Lucien ca un ecou. Dar era furios. Cand s‑au intors din vacanta de Paste, Berliac i‑a povestit ca a dormit in aceeasi camera cu maica‑sa, intr‑un hotel, la Dijon: in zorii zilei se apropiase de patul in care doamna Berliac dormea tun si daduse usor plapuma la o parte. "I se ridicase camasa", zise el ranjind. Cand a auzit una ca asta, Lucien nu si‑a putut stapani un usor dispret fata de Berliac si s‑a simtit foarte singur. Toate bune si frumoase, are omul complexe, dar trebuie sa stie sa le lichideze la timp: altminteri cum ar putea un barbat in toata firea sa‑si asume responsabilitati si sa preia comanda ca un adevarat stapan, daca are in continuare o sexualitate infantila? Lucien a inceput sa fie serios ingrijorat: ar fi vrut sa ceara sfatul unei persoane autorizate, dar nu stia cui sa se adreseze. Berliac ii tot vorbea despre un suprarealist, numit Bergre, care era foarte competent in domeniul psihanalizei si parea sa fi dobandit un mare ascendent asupra lui; niciodata insa nu‑i propusese lui Lucien sa faca prezentarile. In plus, Lucien a mai fost foarte deceptionat pentru ca se bizuise pe Berliac sa‑i procure femei; era convins ca o amanta draguta i‑ar fi schimbat ideile intr‑un mod cat se poate de natural. Berliac insa nu mai pomenea nimic despre frumoasele sale prietene. Hoinareau uneori pe bulevarde si se luau dupa cate o tipesa, dar nu indrazneau s‑o agate: "Ce vrei, batrane, zicea Berliac, nu suntem dintre cei care plac. Femeile simt in noi ceva care le sperie". Lucien nu‑i raspundea; de la o vreme, Berliac incepuse sa‑l cam agaseze. Facea adesea glume de foarte prost gust pe seama parintilor lui Lucien, le zicea doamna si domnul Dumollet. Lucien intelegea prea bine ca un suprarealist dispretuieste burghezia in general, dar Berliac fusese invitat de mai multe ori la doamna Fleurier, care ii aratase incredere si prietenie: daca nu era in stare sa‑i poarte recunostinta, decenta elementara ar fi trebuit sa‑l impiedice sa vorbeasca despre ea pe acel ton. Si in plus, Berliac era nemaipomenit cu mania aia a lui de a lua bani cu imprumut si de a nu‑i mai da inapoi: in autobuz nu avea niciodata marunt si trebuia sa platesti pentru el; prin cafenele, nu se oferea sa faca cinste decat foarte, foarte rar. Intr‑o zi, Lucien i‑a zis de la obraz ca nu e de acord si ca intre colegi toate cheltuielile trebuie sa se imparta egal. Berliac s‑a uitat patrunzator la el si i‑a spus: "Banuiam eu: esti in faza anala" si i‑a explicat raportul freudian: fecale=aur si toata teoria freudiana cu privire la zgarcenie. "Ma intereseaza sa stiu pana la ce varsta te‑a sters maica‑ta la fund." Au fost gata‑gata sa se certe.

Chiar de la inceputul lunii mai, Berliac s‑a apucat sa chiuleasca de la scoala: Lucien se ducea, dupa ore, intr‑un bar de pe strada Petits‑Champs, unde se intalneau si beau vermut Crucifix. Intr‑o marti dupa‑amiaza, Lucien l‑a gasit pe Berliac in fata unui pahar gol.

- Ai sosit, zise Berliac. Asculta, trebuie s‑o sterg, la cinci am ora la dentist. Asteapta‑ma, sta la doi pasi, ma intorc intr‑o jumatate de ceas.

- O.K., raspunse Lucien asezandu‑se. Franois, adu‑mi un vermut alb.

Tocmai atunci a intrat in bar un barbat care, cand a dat cu ochii de ei, a zambit cu un aer mirat. Berliac s‑a inrosit si s‑a ridicat in mare graba de pe scaun. "Cine‑o fi?" s‑a intrebat Lucien. Berliac, cand i‑a strans mana necunoscutului, s‑a asezat in asa fel incat sa‑l mascheze complet pe Lucien; vorbea in soapta, repede, iar celalalt i‑a raspuns cu o voce foarte limpede: "Ba nu, baiete, nu, nu vei fi niciodata altceva decat o paiata". In acelasi timp, se ridica pe varfuri si se zgaia, calm si sigur de sine, la Lucien, pe deasupra capului lui Berliac. Sa tot fi avut treizeci si cinci de ani; avea un chip palid si un par alb magnific: "Asta e cu siguranta Bergre, s‑a gandit Lucien, caruia ii batea inima, vai ce frumos e!"

Cu un gest de timida autoritate, Berliac il luase de cot pe barbatul cu parul alb:

- Vino cu mine, zise el, ma duc la dentist, la doi pasi de aici.

- Parca erai cu un prieten, raspunse tipul fara a‑l slabi din ochi pe Lucien, ar trebui sa faci prezentarile.

Lucien s‑a sculat zambind. "Bine ti‑a facut!" s‑a gandit el; era rosu ca focul. Gatul lui Berliac s‑a infundat parca intre umeri si Lucien a crezut, pret de o clipa, ca va refuza.

- Hai, prezinta‑ma odata, zise el pe un ton vesel. Dar de cum a rostit aceste cuvinte a si simtit cum i se suie sangele la cap; ii venea sa intre in pamant. Berliac a facut stanga imprejur si a mormait fara sa se uite la nimeni:

- Lucien Fleurier, un coleg de liceu, domnul Achille Bergre.

- Domnule, va admir operele, spuse Lucien cu o voce slaba. Bergre i‑a apucat mana cu amandoua mainile lui lungi si fine si l‑a obligat sa se aseze la loc. S‑a asternut linistea; Bergre il cuprinsese pe Lucien intr‑o privire calda si duioasa; continua sa‑l tina de mana:

- Esti nelinistit? il intreba cu blandete.

Lucien si‑a dres vocea si s‑a uitat la Bergre cu o privire ferma:

- Sunt nelinistit! i‑a raspuns raspicat. I se parea ca a trecut prin niste probe initiatice.

Berliac a ezitat o clipa, apoi furios, si‑a trantit palaria pe masa si s‑a asezat la loc. Lucien ardea de dorinta sa‑i povesteasca lui Bergre despre tentativa lui de sinucidere, era o persoana cu care trebuia sa intri direct in subiect, fara nici o pregatire. N‑a indraznit sa spuna nimic din cauza lui Berliac; il ura pe Berliac.

- Aveti rachiu? il intreba Bergre pe chelner.

- Nu, nu au, zise Berliac foarte amabil; e un local adorabil, dar nu au alta bautura in afara de vermut.

- Ce e chestia aia galbena din carafa de acolo? intreba Bergre cu o dezinvoltura molatica.

- Vermut alb Crucifix, raspunse chelnerul.

- Bine, da‑mi si mie.

Berliac se foia pe scaun: parea impartit intre dorinta de a‑si lauda prietenul si teama de a‑l pune in evidenta pe Lucien in detrimentul sau. Pana la urma a spus cu o voce morocanoasa si plina de mandrie:

- A vrut sa se omoare.

- Vezi bine! zise Bergre, se‑ntelege.

A urmat o noua tacere: Lucien isi plecase modest privirea, dar se intreba daca Berliac n‑are de gand sa se care odata. Brusc, Bergre s‑a uitat la ceas:

- Ce faci cu dentistul? intreba el.

Berliac s‑a sculat in sila.

- Hai cu mine, Bergre, s‑a rugat el, e la doi pasi.

- Nici nu ma gandesc, din moment ce te intorci. O sa‑i tin de urat colegului tau.

Berliac a mai zabovit putin, mutandu‑se de pe un picior pe altul.

- Hai, sterge‑o, zise Bergre poruncitor, ne gasesti aici.

Dupa plecarea lui Berliac, Bergre s‑a sculat si, fara sa astepte vreo invitatie, a venit si s‑a asezat langa Lucien. Lucien i‑a povestit indelung cum a vrut sa se sinucida; i‑a mai explicat si ca o dorise pe maica‑sa si ca era un sadico‑anal si ca in fond nu tinea la nimic si ca totul, la el, era teatru. Bergre il asculta fara sa scoata o vorba si se uita la el cu o privire patrunzatoare, iar lui Lucien faptul ca cineva il intelege i se parea nemaipomenit de placut. Cand a terminat de povestit, Bergre l‑a luat familiar pe dupa umeri si Lucien i‑a simtit mirosul de apa de colonie si tutun englezesc.

- Lucien, stii cum numesc eu starea dumitale?

Lucien s‑a uitat la Bergre plin de speranta; n‑a fost dezamagit.

- O numesc, zise Bergre, Haos.

Haos: cuvantul incepuse duios si alb ca o noapte cu luna, dar finalul "os" semana cu sunetul de alama al cornului.

- Haos repeta Lucien.

Se simtea grav si nelinistit, ca atunci cand ii spusese lui Riri ca e somnambul. In bar era intuneric, dar usa era larg deschisa spre strada, spre pacla luminoasa si aurie a primaverii; dincolo de parfumul de barbat ingrijit pe care il degaja Bergre, Lucien simtea mirosul greu al salii intunecoase, un miros de vin rosu si lemn umed. "Haos gandi el; oare spre ce ma va duce?" Nu stia prea bine daca i se descoperise un titlu de glorie sau o noua boala; vedea chiar langa ochii lui buzele vioaie ale lui Bergre care, fara incetare, scoteau la iveala si ascundeau sclipirea unui dinte de aur.

- Imi plac oamenii stapaniti de haos, zicea Bergre, si consider ca ai un noroc nemaipomenit. Caci, la urma urmei ti‑a fost dat. Ii vezi pe toti porcii astia? Sunt asezati. Ar trebui dati prada furnicilor rosii, ca sa‑i curete putin. Stii ce fac jiganiile alea constiincioase?

- Mananca din om, zise Lucien.

- Da, curata scheletele de carnea omeneasca.

- Inteleg, spuse Lucien. Adauga: Dar eu? Ce trebuie sa fac?

- Nimic, vai de capul meu, zise Bergre cu o spaima comica. Si mai ales sa nu te asezi. Afara doar, preciza el razand, daca te asezi pe o teapa. L‑ai citit pe Rimbaud?

- Nnnnuu, recunoscu Lucien.

- O sa‑ti imprumut Iluminarile. Asculta, trebuie sa ne mai vedem. Daca esti liber joi, treci pe la mine in jurul orei trei, stau in Montparnasse, pe strada Campagne‑Premire, la numarul 9.

Joia urmatoare, Lucien s‑a dus la Bergre si s‑a dus aproape in toate zilele lunii mai. Vrand sa fie sinceri cu Berliac si in acelasi timp sa nu‑l faca sa sufere, se intelesesera sa‑i spuna ca se intalnesc doar o data pe saptamana. Berliac a avut o atitudine absolut deplasata; i‑a spus lui Lucien, ranjind:

- Asadar, v‑ati inamorat? El ti‑a plasat poanta cu nelinistea si tu pe cea cu sinuciderea: ce mai, ati pus totul la bataie!

Lucien a protestat:

- Tin sa‑ti amintesc, spuse el rosind, ca de sinucidere tu ai vorbit primul.

- Oh! am facut‑o, raspunse Berliac, numai si numai ca sa te scutesc de rusinea de a aduce tu vorba.

S‑au vazut din ce in ce mai rar.

- Acum imi dau seama, tot ceea ce‑mi placea la el, ii spuse intr‑o zi Lucien lui Bergre, era luat de la dumneata.

- Berliac e o maimuta, zise Bergre razand, tocmai asta m‑a atras. Stii ca bunica lui din partea mamei e evreica? Asta explica o multime de lucruri.

- Intr‑adevar, raspunse Lucien. Dupa cateva clipe a adaugat: Altminteri e o persoana adorabila.

Apartamentul lui Bergre era intesat cu obiecte ciudate si caraghioase: scaune imbracate in catifea rosie care se sprijineau pe picioare de femeie sculptate in lemn si vopsite, statuete africane, o centura de castitate cu tepi din fier forjat, sani din ghips in care erau infipte lingurite; pe birou, un paduche gigantic din bronz si un craniu de calugar, furat dintr‑un osuar de la Mistra serveau drept greutati care mentineau hartiile in ordine. Peretii erau tapetati cu ferparuri care anuntau decesul suprarealistului Bergre. Totusi, apartamentul dadea impresia de confort inteligent si lui Lucien ii placea sa stea intins pe divanul adanc din birou. Ceea ce‑l uimea indeosebi era enorma cantitate de obiecte pentru farse si pacaleli pe care Bergre le adunase pe o etajera: fluid glacial, praf de stranutat, praf de scarpinat, zahar care nu se dizolva, excremente din portelan, jartiere de mireasa. Bergre apuca excrementele cu degetele si, in timp ce vorbea, se uita la ele grav: "Pacalelile astea, zicea el, au o valoare revolutionara; nelinistesc. Exista mai multa forta distructiva in ele decat in operele complete ale lui Lenin". Lucien, naucit si fermecat, se uita rand pe rand la frumoasa fata chinuita, cu ochii dusi in fundul capului si la degetele lungi si fine care tineau gratios un excrement perfect imitat. Bergre ii vorbea adesea despre Rimbaud si "dereglarea sistematica a tuturor simturilor". "Cand vei fi in stare sa vezi intentionat si clar, in piata Concorde, o negresa in genunchi sugand obeliscul, vei putea afirma ca ai trecut in spatele decorului si ca esti salvat." I‑a dat cu imprumut Iluminarile, Canturile lui Maldoror si operele marchizului de Sade. Lucien, constiincios, incerca sa inteleaga, dar multe lucruri il depaseau si era socat fiindca Rimbaud era pederast. I‑a si spus‑o lui Bergre, care a inceput sa rada:

- Dar de ce, baiete?

Lucien s‑a simtit foarte jenat. S‑a inrosit si un minut intreg l‑a urat din rasputeri pe Bergre; totusi s‑a stapanit, a ridicat capul si a spus cu o sinceritate neprefacuta:

- Am spus o tampenie. Bergre l‑a mangaiat pe cap: parea induiosat:

- Ochii astia mari si plini de emotie, zise el, ochii astia de caprioara Da, Lucien, ai spus o tampenie. Pederastia lui Rimbaud este dereglarea prima si geniala a sensibilitatii sale. Acesteia ii datoram poemele sale. A crede ca exista obiecte privilegiate ale dorintei sexuale si ca aceste obiecte sunt femeile, numai pentru ca au o gaura intre picioare, e hidoasa si voita eroare a celor asezati. Ia uita‑te aici! A scos din birou o duzina de fotografii ingalbenite si i le‑a aruncat lui Lucien pe genunchi. Lucien a vazut niste tarfe goale, infioratoare, care radeau cu gurile lor stirbe si avand intre picioare ceva ca o limba paroasa. Colectia asta am cumparat‑o cu trei franci, de la Bou‑Saada, zise Bergre. Daca le pupi in fund pe muierile astea, esti un baiat de familie buna si toata lumea va spune ca duci o viata normala, de holtei. Fiindca sunt femei, intelegi? Iti afirm ca primul lucru pe care trebuie sa‑l faci e sa te convingi ca totul poate fi obiect de dorinta sexuala, o masina de cusut, o eprubeta, un cal sau un pantof. Eu unul, zise el zambind, am facut amor cu niste muste. Am cunoscut un puscas marin care se culca cu ratele. Le vara capul intr‑un sertar, le tinea bine de labe si da‑i si da‑i!

Bergere, dus pe ganduri, l‑a ciupit de ureche pe Lucien si a precizat:

- Rata murea si batalionul o manca.

In urma acestor conversatii, lui Lucien ii fierbeau creierii; considera ca Bergre e un geniu, dar i se intampla sa se trezeasca noaptea, lac de sudoare, cu mintea plina de viziuni monstruoase si obscene si‑si punea intrebarea daca Bergre avea o influenta buna asupra lui: "Sunt singur! gemu el frangandu‑si mainile, n‑am pe nimeni care sa‑mi dea un sfat, care sa‑mi spuna daca ma aflu pe drumul cel bun!" Daca ar merge pana la capat, daca s‑ar deda pe bune la dereglarea tuturor simturilor sale, nu cumva ar pierde contactul cu realitatea si s‑ar ineca? Intr‑o zi, dupa ce Bergre, i‑a vorbit indelung despre Andre Breton, Lucien a soptit ca intr‑un vis:

- Da, dar daca, dupa asta, nu ma mai pot intoarce din drum?

Bergre a tresarit:

- Sa te intorci din dram? Cum adica sa te intorci din drum? Daca innebunesti, cu atat mai bine. Dupa, vorba lui Rimbaud "Vor veni alti cumpliti lucratori".

- Asa ma gandeam si eu, spuse Lucien cu tristete. Isi daduse seama ca acele lungi conversatii aveau un rezultat opus celui dorit de Bergre: de indata ce Lucien resimtea o senzatie ceva mai fina, o impresie originala, incepea sa tremure: "Gata, am patit‑o", isi zicea el. Ar fi dorit din toata inima sa nu mai aiba decat perceptiile cele mai banale si grosolane; nu se mai simtea in largul lui decat seara, cu parintii: ei erau refugiul sau. Vorbeau despre Briand, despre nemti si despre faptul ca dadeau dovada de rea vointa, despre nasterea grea a verisoarei Jeanne si despre costul vietii; impreuna cu ei, Lucien facea, voluptuos, remarci de un bun simt grosolan. Intr‑o zi, intorcandu‑se la el in odaie dupa ce se despartise de Bergre, fara sa‑si dea seama, a incuiat usa si a tras si zavorul. Cand si‑a dat seama ca a facut acest gest, a incercat sa rada, dar n‑a dormit toata noaptea: atunci a inteles ca‑i era frica.

Totusi, pentru nimic in lume, n‑ar fi rupt relatiile cu Bergre. "Ma fascineaza", isi spunea el. Si in plus, aprecia teribil camaraderia atat de delicata si de speciala pe care Bergre stiuse s‑o stabileasca intre ei. Pastrand tot timpul un ton viril si aproape dur, Bergre avea arta de a‑l face pe Lucien sa simta, ba chiar intr‑un anume fel sa atinga, duiosia lui: de pilda, ii aranja nodul de la cravata bombanindu‑l ca e atat de prost imbracat, il pieptana cu un pieptene de aur care provenea din Cambodgia. I‑a descoperit lui Lucien propriul sau corp si i‑a explicat in ce consta frumusetea apriga si patetica a tineretii. Ii spunea: "Esti Rimbaud, si el avea maini mari ca ale tale, cand a venit la Paris ca sa‑l vada pe Verlaine, si chipul asta trandafiriu de taran tanar si sanatos, si trupul subtiratic de fetita blonda". Il obliga pe Lucien sa‑si scoata gulerul tare si sa se descheie la camasa, apoi il ducea, jenat foc, in fata oglinzii si‑l indemna sa admire armonia incantatoare a obrajilor sai rosii si a gatului sau alb; atunci il mangaia usor pe solduri si spunea cu tristete: "Omul ar trebui sa se sinucida la douazeci de ani". Acum lui Lucien i se intampla adesea sa se uite in oglinda si sa se bucure de gratia sa plina de stangacie. "Sunt Rimbaud", se gandea el seara in timp ce‑si scotea hainele cu gesturi pline de duiosie si incepea sa creada ca va trai viata scurta si tragica a unei flori mult prea frumoase. In acele momente i se parea ca mai cunoscuse, cu foarte multa vreme in urma, impresii asemanatoare, si o imagine absurda ii rasarea in minte: se vedea, mic de tot, cu o rochie lunga, albastra si cu aripi de inger, oferind flori in timpul unei actiuni de binefacere. Se uita la picioarele lui lungi. Sa fie oare adevarat ca am o piele atat de catifelata? Se intreba el amuzat. Odata chiar si‑a plimbat buzele pe bratul lui, de la incheietura mainii pana la cot, de‑a lungul unei vinisoare albastre.

Intr‑o zi, intrand la Bergre, a avut o surpriza dezagreabila: Berliac era si el acolo, ocupat sa desprinda cu un cutit fragmente dintr‑o substanta negricioasa care semana cu un bulgaras de pamant. Cei doi tineri nu se mai vazusera de zece zile: si‑au strans mana cu raceala.

- Vezi, chestia asta, zise Berliac, e hasis. O sa‑l var in pipele astea, intre doua straturi de tutun blond; are un efect uimitor. Avem si pentru tine, adauga el.

- Multumesc, zise Lucien, nu tin.

Ceilalti doi au inceput sa rada si Berliac a insistat, cu o privire rautacioasa:

- Nu fi idiot, batrane, ai sa iei: nu‑ti poti imagina ce placut e.

- Ti‑am spus ca nu! zise Lucien. Berliac n‑a mai raspuns nimic, s‑a marginit sa zambeasca intr‑un mod superior, iar Lucien a constatat ca si Bergre zambea. A batut din picior si a zis:

- Nu vreau, nu vreau sa ma distrug, consider o tampenie sa iei scarbosenii de astea care te abrutizeaza. Aceste cuvinte ii scapasera aproape fara voia lui, dar cand si‑a dat seama de consecintele declaratiilor lui si cand si‑a imaginat ce ar putea gandi Bergre despre el, i‑au dat lacrimile si i‑a venit sa‑l omoare pe Berliac.

- Esti un burghez, zise Berliac dand din umeri, te prefaci ca inoti, dar mori de frica sa nu‑ti fuga pamantul de sub picioare.

- Nu vreau sa ma obisnuiesc cu stupefiantele, spuse Lucien cu o voce mai calma; e o sclavie ca oricare alta, iar eu vreau sa raman disponibil.

- Zi mai bine ca ti‑e frica sa te angajezi, raspunse Berliac violent. Lucien era gata sa‑i traga o pereche de palme, cand a auzit vocea poruncitoare a lui Bergre.

- Lasa‑l, Charles, ii zicea el lui Berliac, dreptatea e de partea lui. Teama asta de angajare face si ea parte din haos.

Amandoi au fumat, intinsi pe divan, si camera s‑a umplut cu un miros greu de parfum dulceag. Lucien se asezase pe un scaun din catifea rosie si se uita la ei in tacere. Dupa cateva minute, Berliac si‑a lasat capul pe spate si a clipit des, cu un zambet umed. Lucien se simtea umilit si se uita la el cu ciuda. In sfarsit, Berliac s‑a sculat si a iesit din camera, clatinandu‑se pe picioare: isi pastrase insa pe buze zambetul acela ciudat, voluptuos si somnolent.

- Da‑mi o pipa, zise Lucien cu o voce ragusita.

Bergre a inceput sa rada.

- N‑are rost, spuse el. Nu‑l lua in seama pe Berliac. Stii ce face in clipa asta?

- Mi se rupe, spuse Lucien.

- Afla totusi ca varsa, zise calm Bergre. Asta‑i singurul efect pe care‑l are hasisul asupra lui. Restul e doar teatru; il pun uneori sa fumeze pentru ca incearca sa ma dea gata si chestia asta ma amuza.

A doua zi Berliac a venit la liceu si a inceput sa‑si dea aere in fata lui Lucien.

- Te sui in tren, zise el, dar il alegi cu grija tocmai pe cel care ramane in gara.

Lucien nu s‑a lasat mai prejos:

- Numai gura e de tine, ii raspunse el, iti inchipui cumva ca nu stiu ce faceai ieri, la baie? Dadeai la rate, draguta!

Berliac s‑a ingalbenit.

- Ti‑a spus Bergre?

- Pai cine vrei sa‑mi fi spus?

- Prea bine, balbai Berliac, n‑as fi crezut ca Bergre e capabil sa faca misto de vechii prieteni in fata celor noi.

Lucien o cam bagase pe maneca: ii promisese lui Bergre ca nu‑l da de gol.

- Hai, las‑o balta! zise el, n‑a facut nici un misto de tine, a vrut doar sa‑mi arate ca nu tine. Berliac i‑a intors insa spatele si a plecat fara sa‑i dea mana. Cand s‑a intalnit cu Bergre, Lucien era cam morcovit.

- Ce i‑ai spus lui Berliac? l‑a intrebat Bergre pe un ton neutru. Lucien a lasat capul in jos fara sa‑i raspunda: era la pamant. Totusi a simtit brusc mana lui Bergre pe ceafa.

- Nu face absolut nimic, dragul meu. Oricum trebuia sa se termine. Comediantii nu ma amuza niciodata prea multa vreme. Lui Lucien a inceput sa‑i mai vina putin inima la loc; a ridicat capul si a zambit:

- Dar si eu sunt un comediant, spuse el, fluturandu‑si genele.

- Da, dar tu esti frumusel, raspunse Bergre luandu‑l in brate. Lucien s‑a lasat in voia lui; se simtea duios ca o fata si‑i dadusera lacrimile. Bergre l‑a sarutat pe obraz si i‑a muscat incetisor urechea, zicandu‑i ba "canalia mea mica si frumusica", ba "fratiorul meu", iar Lucien se gandea ca e foarte agreabil sa ai un frate mai mare atat de indulgent si de intelegator.

Doamna si domnul Fleurier, vrand sa‑l cunoasca pe acel Bergre despre care Lucien vorbea atat de mult, l‑au invitat la cina. Tuturor li s‑a parut fermecator, chiar si lui Germaine, care nu vazuse niciodata un barbat atat de frumos; domnul Fleurier il cunoscuse pe generalul Nizan, unchiul lui Bergre, despre care a vorbit indelung. De aceea, doamna Fleurier a fost foarte fericita sa i‑l incredinteze pe Lucien lui Bergre in vacanta de Rusalii. S‑au dus cu masina la Rouen; Lucien dorea sa vada catedrala si primaria, dar Bergre a refuzat net: "Porcariile alea?" intreba el cu nerusinare. Pana la urma au petrecut doua ceasuri intr‑un bordel de pe strada Cordeliers si Bergre a fost nemaipomenit de haios: le zicea curvelor: "Domnisoara", facandu‑i lui Lucien semne cu genunchiul pe sub masa, apoi a acceptat sa urce cu una din ele, dar s‑a intors dupa cinci minute: "Hai sa ne caram urgent, sopti el, ca altfel am incurcat‑o." Au platit imediat si au iesit. Pe strada, Bergre a povestit ce se petrecuse; cand femeia s‑a intors cu spatele, a profitat si a aruncat in pat praf de scarpinat, apoi a declarat ca e impotent si a sters‑o. Lucien bause doua pahare cu whisky si era cam cherchelit; a cantat Artileristul din Metz si De profundis morpionibus; faptul ca Bergre era atat de profund si totodata atat de strengar i se parea admirabil.

- Am retinut o singura camera, zise Bergre cand au ajuns la hotel, are in schimb o baie mare. Lucien nu s‑a mirat: pe drum se gandise vag ca va dormi in aceeasi camera cu Bergre, dar nu staruise prea mult asupra acestei idei. Acum, cand nu mai putea da inapoi, lucrul i se parea cam neplacut, mai ales ca era murdar pe picioare. In timp ce valizele erau carate in camera si‑a imaginat ca Bergre ii va spune: "Vai ce murdar esti, o sa innegresti cearsafurile", si ca el ii va raspunde obraznic: "Ce idei burgheze ai cu privire la curatenie". Bergre insa i‑a dat branci in baie cu valiza cu tot, zicandu‑i: "Descurca‑te acolo, eu ma dezbrac in camera". Lucien s‑a spalat pe picioare si la fund. I‑a venit sa se duca la toaleta, dar n‑a indraznit, asa ca s‑a multumit sa faca pipi in chiuveta; si‑a pus apoi camasa de noapte si papucii pe care ii imprumutase de la doamna Fleurier (ai sai erau gauriti) si a batut la usa:

- Esti gata? a intrebat el.

- Da, da, intra.

Bergre purta o haina de casa neagra peste o pijama albastru‑deschis. Camera mirosea a apa de colonie.

- Nu e decat un singur pat? intreba Lucien.

Bergre nu i‑a raspuns: se uita la Lucien cu o stupoare care s‑a finalizat intr‑un formidabil hohot de ras:

- Porti camasa de noapte! zise el razand. Dar unde ti‑e scufia? Vai, vai ce caraghios esti, daca te‑ai vedea!

- De doi ani, spuse Lucien profund jignit, ma rog de mama sa‑mi cumpere pijamale.

Bergre s‑a apropiat de el:

- Hai, scoate prostia asta, zise el pe un ton care nu admitea replica, o sa‑ti dau o pijama de‑a mea. O sa‑ti fie cam mare, dar oricum o sa‑ti sada mai bine ca asta.

Lucien ramasese batut in cuie in mijlocul camerei, cu ochii holbati la romburile rosii de pe tapet. Ar fi preferat sa se intoarca in baie, dar ii era teama sa nu para idiot, asa incat cu o miscare brusca si‑a tras camasa peste cap. A urmat o clipa de tacere: Bergre se uita zambind la Lucien si atunci baiatul a realizat brusc ca se afla gol in mijlocul incaperii, purtand in picioare papucii cu pompon ai mamei sale. S‑a uitat la mainile lui - mainile mari ale lui Rimbaud - ar fi vrut sa si le lipeasca de burta ca macar atata lucru sa ascunda, dar s‑a stapanit si si‑a dus vitejeste mainile la spate. Pe pereti, intre doua randuri de romburi, din loc in loc, se afla un patratel violet.

- Pe onoarea mea, zise Bergre, e mai rusinos ca o fata mare: uita‑te in oglinda, Lucien, te‑ai inrosit ca un rac. Totusi arati mai bine asa decat in camasoaia aia.

- Da, zise Lucien facand un mare efort, dar nu poti avea un aer inteligent cand esti gol pusca. Da‑mi mai repede pijamaua. Bergre i‑a aruncat o pijama de matase care mirosea a lavanda si s‑au bagat in pat. S‑a instapanit o tacere grea:

- Mi‑e rau, zise Lucien; imi vine sa vars. Bergre n‑a raspuns, iar Lucien a ragait si gura i s‑a umplut cu miros de whisky. "O sa se culce cu mine", si‑a zis el. Si romburile de pe tapet au pornit sa se roteasca in timp ce mirosul patrunzator de colonie il sufoca. "N‑ar fi trebuit sa accept aceasta calatorie." Nu avea noroc; de zeci de ori in ultima vreme, fusese gata sa descopere ce voia Bergre de la el, si de fiecare data, parca dinadins, se intamplase cate ceva care sa‑i abata gandurile. Si acum era acolo, in patul tipului, intru totul la cheremul lui. "Imi iau perna si ma duc sa dorm in baie." Dar n‑a indraznit; se gandea la privirea ironica a lui Bergre. A inceput sa rada:

- Ma gandesc la tarfa de adineauri, zise el, acum probabil ca se scarpina.

Bergre tot nu raspundea; Lucien s‑a uitat la el cu coada ochiului: statea intins pe spate, cu o mutra nevinovata, cu mainile sub ceafa. Pe Lucien l‑a apucat o furie violenta: baiatul s‑a ridicat intr‑un cot si i‑a zis lui Bergre:

- Ei, ce mai astepti? Ca doar nu m‑ai adus aici ca sa insiram margele pe ata?

Era prea tarziu ca sa‑si mai retraga cuvintele: Bergre se intorsese spre el si il privea cu un aer amuzat:

- Ia te uita la putoarea asta cu chip angelic. Deci asa, bebelusule, recunosti chiar tu: pe mine te bizuiai deci ca sa‑ti dereglez faimoasele tale simturi.

S‑a mai uitat o clipa la el, fetele lor se atingeau aproape, apoi l‑a luat in brate pe Lucien si a inceput sa‑l mangaie pe piept, pe sub bluza de la pijama. Lui Lucien nu‑i displacea, il gadila putin, dar Bergre era inspaimantator: avea o expresie de idiot si repeta, facand parca un mare efort: "Nu ti‑e rusine, purcelule, nu ti‑e rusine, purcelule!" ca placile de gramofon care anunta plecarea trenurilor, in gari. Mana lui Bergere, in schimb, vioaie si usoara, parea o persoana de sine statatoare. Ii atingea usor sfarcurile sanilor lui Lucien, asemenea mangaierii apei caldute cand intri in baie. Lucien ai fi avut chef sa apuce mana aceea s‑o smulga de pe el si sa i‑o suceasca, dar Bergre s‑ar fi hlizit: ia te uita, fata mare. Mana s‑a strecurat incet de‑a lungul pantecelui si a intarziat indelung desfacand nodul siretului care tinea pantalonul de pijama. Lucien nu s‑a opus: se simtea greoi si moale ca un burete ud si‑i era o frica ingrozitoare. Bergre daduse cuvertura la o parte si‑si pusese capul pe pieptul lui Lucien, ca un doctor care‑si asculta pacientul. Lucien a ragait de doua ori la rand acreala si s‑a temut ca o sa verse pe frumosul par argintiu plin de atata demnitate.

- Ma apesi pe stomac, zise el. Bergre s‑a ridicat un pic si si‑a varat mana sub salele lui Lucien; cealalta mana nu mai mangaia, ci ciupea usor.

- Ai fese mici si frumoase, spuse brusc Bergre.

Lucien era convins ca e un cosmar:

- Iti plac? intreba el cu cochetarie.

Dar Bergre i‑a dat drumul pe neasteptate si a ridicat capul inciudat.

- Trisor nenorocit, zise el furios, se da mare, se crede Rimbaud si ma lupt de mai bine de un ceas si nu reusesc sa‑l excit.

De nervi, lui Lucien i‑au dat lacrimile; l‑a impins din rasputeri pe Bergre si i‑a suierat:

- Ce‑s eu de vina, mi‑ai dat sa beau prea mult si acum imi vine sa vars.

- Poftim, du‑te! du‑te! zise Bergre si nu te grabi. Adauga printre dinti: "Splendida seara". Lucien si‑a tras pantalonii, si‑a pus halatul negru si a iesit. Dupa ce a inchis usa toaletei s‑a simtit atat de singur si de descumpanit incat a inceput sa planga in hohote. In buzunarele halatului nu era nici o batista, asa ca s‑a sters la ochi si la nas cu hartie igienica. Degeaba si‑a bagat insa degetele pe gat, n‑a reusit sa vomite. Atunci, fara sa‑si dea seama, si‑a dat jos pantalonii si s‑a asezat pe tron clantanind din dinti. "Ticalosul, isi zicea el, ticalosul!" Se simtea infiorator de umilit, dar nu‑si dadea seama daca‑i era rusine ca i‑a ingaduit lui Bergre sa‑l mangaie sau ca nu s‑a simtit tulburat. Pe culoar, de cealalta parte a usii, se auzea scartaind parchetul, iar Lucien tresarea la fiecare scartait, dar nu se putea hotari sa se intoarca in camera: "Si totusi trebuie sa ma duc, se gandea el; trebuie, altfel o sa faca misto de mine - cu Berliac!" si se ridica putin, dar imediat isi aducea aminte de chipul lui Bergre cu expresia aia de idiot si parca‑l auzea zicand: "Nu ti‑e rusine, purcelule!" S‑a prabusit la loc pe closet, disperat! Dupa cateva minute l‑a apucat o diaree cumplita care parca l‑a mai usurat: "Iese pe partea ailalta, si‑a zis, cu atat mai bine". De fapt, nu‑i mai era greata. "O sa ma doara ce‑o sa‑mi faca," i‑a trecut dintr‑o data prin minte si a simtit ca‑l ia cu lesin. Pana la urma i s‑a facut atat de frig incat au inceput sa‑i clantane dintii; s‑a gandit ca o sa se imbolnaveasca, asa ca s‑a sculat brusc. Cand s‑a intors in camera, Bergre s‑a uitat la el cu o expresie jenata; fuma si prin pijamaua descheiata i se vedea pieptul slab. Lucien si‑a scos incet papucii si halatul si s‑a strecurat sub patura fara sa scoata nici o vorba. Bergre l‑a intrebat:

- Cum te simti?

Lucien a dat din umeri:

- Mi‑e frig!

- Vrei sa te incalzesc?

- N‑ai decat sa incerci, spuse Lucien.

In clipa imediat urmatoare s‑a simtit strivit de o greutate uriasa. O gura calduta si moale, ca un biftec crud, s‑a lipit de gura lui. Lucien nu mai pricepea nimic, nu mai stia unde se afla, se sufoca, dar cel putin nu‑i mai era frig. S‑a gandit la doamna Besse care il apasa cu mana pe burta si‑i zicea "papusica mea", si la Hbrard care‑i zicea "pragina" si la vremea cand facea baie dimineata inchipuindu‑si ca domnul Bouffardier avea sa intre peste el ca sa‑i faca o clisma si si‑a zis: "Acum sunt papusica lui!" in clipa aceea, Bergre a exclamat triumfator:

- In sfarsit! le‑ai hotarat. Hai, adauga el soptind, pana la urma tot scoatem noi ceva din tine.

Lucien a tinut mortis sa‑si scoata singur pijamaua.

A doua zi s‑au trezit la amiaza. Chelnerul le‑a adus micul dejun la pat si lui Lucien i s‑a parut ca are un aer arogant. "Ma considera o tarfa", s‑a gandit el, scuturat de un fior neplacut. Bergre a fost foarte amabil, s‑a imbracat primul si a iesit in piata Vieux‑March sa fumeze o tigara, in timp ce Lucien facea baie. "Partea proasta este, se gandea Lucien, frecandu‑se constiincios cu manusa de baie, ca e plicticos." Dupa ce trecuse primul moment de groaza si‑si daduse seama ca nu e chiar atat de dureros cum isi inchipuise, il cuprinsese o plictiseala cumplita. Spera intruna ca e gata si ca o sa poata in sfarsit dormi, dar Bergre nu‑i daduse pace pana dimineata la patru. "Totusi, si‑a zis el, trebuie sa‑mi termin problemele de la trigonometrie." Si s‑a straduit sa nu se mai gandeasca decat la scoala. A urmat o zi lunga. Bergre i‑a povestit viata lui Lautramont, dar Lucien nu l‑a ascultat cu prea multa atentie; Bergre incepuse sa‑l cam agaseze. Seara au dormit la Caudebec si bineinteles Bergre l‑a plictisit pe Lucien destul de mult, dar pe la unu noaptea, Lucien i‑a spus foarte categoric ca‑i e somn, si Bergre, fara sa se supere, l‑a lasat in pace. S‑au intors la Paris spre seara. Una peste alta, Lucien nu era nemultumit de el insusi.

Parintii l‑au primit cu bratele deschise: "Macar i‑ai multumit domnului Bergre?" l‑a intrebat maica‑sa. A stat putin de vorba cu ei despre peisajul normand si s‑a culcat devreme. A dormit ca un prunc, dar a doua zi, cand s‑a trezit, i s‑a parut ca e scuturat de un fel de clantaneala. S‑a sculat si s‑a uitat indelung in oglinda. "Sunt un pederast," si‑a zis el. Si s‑a prabusit.

- Scoala‑te, Lucien, i‑a strigat maica‑sa, prin usa, trebuie sa te duci la scoala.

- Da, mama, a raspuns Lucien docil, dar s‑a intins la loc pe pat si s‑a apucat sa‑si priveasca degetele de la picioare. "E prea nedrept, nu‑mi dadeam seama, nu am experienta." Degetele astea, un barbat le supsese, unul dupa altul. Lucien a intors violent capul: "El stia, magarul. Ceea ce m‑a pus sa fac se cheama intr‑un fel, se cheama a face amor cu un barbat, si el stia". Ce haios - Lucien zambi amar - puteai, zile in sir, sa‑ti pui intrebari: sunt oare inteligent, oare ma dau mare, nu ajungeai niciodata la o concluzie ferma. Dar, alaturi de asta, existau etichetele care intr‑o buna zi ti se agatau si pe care trebuia pe urma sa le porti toata viata: de exemplu Lucien era inalt si blond, semana cu tatal lui, era singur la parinti si de ieri, pederast. Se va spune despre el: "Fleurier, il stii, blondul ala inalt caruia ii plac barbatii". Si oamenii vor zice: "Ah! da! Poponarul inalt? Il stiu foarte bine".

S‑a imbracat si a iesit din casa, dar nu l‑au tinut balamalele sa se duca la liceu. A coborat pe bulevardul Lamballe pana la Sena si apoi a luat‑o pe cheiuri. Cerul era senin, strazile miroseau a frunzis proaspat, a gudron si a tutun englezesc. Vremea ideala ca sa porti haine curate pe un trup bine spalat si cu un suflet nou. Toti oamenii aveau figuri morale: in primavara aceea numai Lucien se simtea un ins echivoc si anormal. "Am apucat‑o pe un drum fatal, s‑a gandit el, am inceput‑o cu complexul lui Oedip, dupa aceea am devenit sadico‑anal si acum, culmea, sunt pederast; unde o sa ma opresc?" Evident, cazul lui nu era inca foarte grav, nu simtise cine stie ce placere cand il mangaiase Bergre. "Dar daca ma obisnuiesc cu asta? s‑a intrebat el anxios. N‑o sa ma mai pot lipsi, o sa fie ca morfina!" Va ajunge un om stigmatizat, nimeni n‑o sa mai vrea sa‑l primeasca in casa, muncitorii tatalui sau o sa faca misto cand le‑o da un ordin. Lucien si‑a imaginat cu indulgenta infricosatorul sau viitor. Se si vedea la treizeci si cinci de ani, efeminat, fardat, amenintat de un domn cu mustata si cu Legiunea de onoare, care‑si ridica bastonul intr‑o atitudine inspaimantatoare. "Prezenta dumitale aici, domnule, este o insulta adusa fiicelor mele." Dar brusc s‑a clatinat si nu s‑a mai jucat: tocmai isi adusese aminte de o vorba a lui Bergere. Erau la Caudebec, in timpul noptii. Bergere ii spusese: "Ia te uita! A inceput sa‑ti placa!" Oare ce‑o fi vrut sa spuna? Evident, Lucien nu era de lemn, si dupa atata pipaiala "Asta nu dovedeste insa nimic", isi zise el nelinistit. Lumea zicea totusi ca tipii astia aveau un talent extraordinar cand era vorba sa‑i miroasa pe cei asemenea lor, ca un fel de al saselea simt. Lucien s‑a uitat multa vreme la un agent de politie care dirija circulatia langa podul Iena. "Oare m‑ar putea excita politaiul asta?" Se uita fix la pantalonul albastru-inchis al agentului de politie, isi imagina coapsele lui musculoase si paroase: "Ma impresioneaza cumva?" A pornit mai departe foarte usurat. "Nu e atat de grav, s‑a gandit el, inca ma mai pot salva. A abuzat de lipsa mea de experienta, dar nu sunt cu adevarat pederast." A repetat experienta cu toti barbatii pe langa care a trecut si de fiecare data rezultatul a fost negativ. "Din fericire, si‑a zis el, m‑am speriat degeaba!" Fusese doar un avertisment, atat si nimic mai mult. Nu trebuia sa mai faca niciodata una ca asta deoarece obiceiurile rele se dobandesc repede si in plus trebuia sa se vindece in cel mai scurt timp de complexele lui. A luat hotararea sa se duca la un specialist in psihanaliza fara sa le spuna insa parintilor. Dupa aceea isi va lua o amanta si va fi un barbat ca toti ceilalti.

Tocmai cand incepuse sa se mai linisteasca, Lucien si‑a adus aminte de Bergre: chiar in clipa asta, Bergre exista undeva in Paris, multumit de sine insusi, cu mintea doldora de amintiri. "Stie cum sunt, imi cunoaste gura, mi‑a spus: Ai un miros pe care n‑am sa‑l uit"; o sa se duca sa se laude pe la prieteni zicand: "L‑am avut", ca si cand as fi o gagica. Poate chiar in clipa asta ii povesteste noptile petrecute cu mine inima lui Lucien s‑a oprit in loc - lui Berliac! Daca face una ca asta, il omor: Berliac nu poate sa ma sufere, o sa povesteasca la toata clasa, sunt distrus, colegii n‑o sa‑mi mai stranga mana. O sa spun ca nu‑i adevarat, si‑a zis Lucien ratacit, o sa‑l dau in judecata, o sa spun ca m‑a violat!" Lucien il ura pe Bergre din toata inima: fara el, fara acea memorie scandaloasa si iremediabila, totul s‑ar mai fi putut aranja, nimeni n‑ar fi aflat nimic si, pana la urma, Lucien insusi ar fi uitat. "Daca ar muri subit! Doamne, te rog, da Doamne sa moara la noapte, inainte sa fi spus cuiva ceva. Da Doamne ca toata povestea asta sa fie ingropata. Tu nu poti sa vrei ca eu sa ajung pederast! In orice caz, ma are la mana! s‑a gandit Lucien turbat de furie. Voi fi nevoit sa ma duc iar la el si sa fac tot ce vrea si sa‑i spun ca‑mi place, altfel sunt pierdut!" A mai facut cativa pasi si a adaugat, ca masura de prevedere: "Da Doamne sa moara si Berliac".

Lucien n‑a reusit totusi sa‑si impuna o noua vizita la Bergre. In saptamanile care au urmat, i se parea ca‑l vede pe strada la fiecare pas, iar cand invata la el in odaie, tresarea de cate ori auzea soneria; noaptea avea cosmaruri infioratoare: Bergre il viola in curtea liceului Saint‑Louis, toti colegii erau de fata si se uitau hlizindu‑se, Bergre insa n‑a incercat catusi de putin sa‑l revada si n‑a mai dat nici un semn de viata. "Nu‑l interesa decat hoitul meu", si‑a zis Lucien vexat. Berliac disparuse si el si Guigard, care se ducea uneori duminica la curse cu el, afirma ca parasise Parisul in urma unei depresiuni nervoase. Incet-incet, Lucien s‑a mai linistit: calatoria la Rouen a inceput sa‑i para un vis tulbure si grotesc, fara suport real; uitase aproape toate amanuntele, ii ramasese doar amintirea unui miros fad de carne si de colonie, precum si aceea a unei intolerabile plictiseli. Domnul Fleurier a intrebat de mai multe ori ce mai face prietenul Bergre: "Ar trebui sa‑l invitam la Frolles ca sa‑i multumim". "A plecat la New York", a raspuns Lucien intr‑un tarziu. S‑a dus de cateva ori sa vasleasca pe Marna cu Guigard si cu sora lui, iar Guigard l‑a invatat sa danseze. "Incep sa ma trezesc, s‑a gandit el, renasc." Se simtea inca deseori deselat, parca ar fi carat ceva in spinare, ca un sac: era povara complexelor sale; s‑a intrebat daca n‑ar fi cazul sa se duca la Viena, la Freud: "Voi pleca fara bani, la nevoie chiar pe jos, ii voi spune: n‑am nici un ban, dar sunt un caz". Intr‑o dupa‑amiaza calduroasa de iunie s‑a intalnit pe bulevardul Saint‑Michel cu Babuinul, fostul lui prof de filozofie.

- Ce faci Fleurier, zise Babuinul, te pregatesti pentru cole Centrale?

- Da, domnule profesor, raspunse Lucien.

- Ai fi putut sa te orientezi spre disciplinele umanistice. Erai bun la filozofie.

- Nu am abandonat filozofia, zise Lucien. Am mai citit cate ceva anul asta. Freud, de exemplu. Apropo, domnule profesor, adauga el sub impulsul unei inspiratii, as vrea sa va intreb: ce credeti despre Psihanaliza?

Babuinul a inceput sa rada:

- E o moda, spuse el, o sa treaca. Tot ce e mai bun la Freud se gaseste deja la Platon. Cat despre restul, preciza el pe un ton care nu admitea replica, drept sa‑ti spun, pe mine nu ma duce cu farafastacurile astea. Ai face mai bine sa‑l citesti pe Spinoza. Lucien a simtit cum i se ia o piatra uriasa de pe inima si s‑a dus acasa pe jos, fluierand. "A fost un cosmar, s‑a gandit el, din care n‑a mai ramas nimic!" In ziua aceea soarele ardea necrutator; dar Lucien a ridicat capul si l‑a fixat fara sa clipeasca: soarele apartinea tuturor si Lucien avea dreptul sa‑l priveasca in fata; era salvat! "Farafastacuri! isi zicea el, erau doar niste farafastacuri! Au incercat sa ma deregleze, dar nu le‑a mers cu mine." De fapt rezistase fara incetare: Bergre il imbrobodise cu rationamentele sale, dar Lucien isi daduse prea bine seama ca pederastia lui Rimbaud era o tara, iar cand javra aia mica de Berliac incercase sa‑l puna sa fumeze hasis, Lucien il trimisese scurt la plimbare: "Am fost gata sa ma nenorocesc, gandea el, dar ceea ce m‑a protejat a fost sanatatea mea morala!" Seara, la cina, s‑a uitat cu simpatie la tatal sau. Domnul Fleurier avea umeri patrati, gesturi greoaie si lente de taran, dar in acelasi timp si ceva rasat, si anume, ochii cenusii, metalici si reci ai unui stapan. "Seman cu el", constata Lucien. Si‑a adus aminte ca in familia Fleurier, toti, din tata in fiu, de patru generatii erau industriasi: "Orice s‑ar zice, exista familia!" si s‑a gandit cu mandrie la sanatatea morala a celor din neamul Fleurier.

Lucien nu s‑a prezentat la concursul de admitere la cole Centrale in anul acela, asa ca familia Fleurier a plecat mai devreme ca de obicei la Frolles. A fost incantat sa revada casa, gradina, uzina, oraselul calm si echilibrat. Era alt univers: a decis ca se va scula la revarsatul zorilor ca sa faca lungi plimbari prin imprejurimi. I‑a spus tatalui sau: "Vreau sa‑mi umplu plamanii cu aer curat si sa fac provizii de sanatate pentru la anul, inainte de marea incercare". S‑a dus cu maica‑sa in vizita la familiile Bouffardier si Besse si toata lumea a fost de acord ca a devenit un baiat foarte rezonabil si asezat. Hbrard si Winckelmann, care faceau dreptul la Paris, se intorsesera si ei la Frolles in vacanta. Lucien s‑a intalnit de mai multe ori cu ei in oras si au vorbit despre farsele pe care le faceau abatelui Jacquemart, despre plimbarile lor cu bicicleta si au cantat pe trei voci Artileristul din Metz. Lucien aprecia in mod deosebit sinceritatea brutala si soliditatea fostilor sai colegi si si‑a facut reprosuri ca i‑a neglijat. I‑a marturisit lui Hbrard ca nu‑i place deloc Parisul, dar Hbrard nu putea sa‑l inteleaga: parintii lui il dadusera in grija unui preot care il tinea foarte din scurt; era inca fascinat de muzeul Luvru pe care il vizitase si de o seara petrecuta la Opera. Atata naivitate l‑a induiosat pe Lucien; se simtea fratele mai mare al lui Hbrard si al lui Winckelmann si a inceput sa‑si spuna ca in fond nu‑i parea rau ca dusese o viata atat de tumultuoasa: castigase experienta. Le‑a vorbit despre Freud si despre Psihanaliza si s‑a distrat scandalizandu‑i. Cei doi au criticat violent teoria complexelor, dar obiectiile lor erau naive si Lucien le‑a demonstrat acest lucru, apoi a adaugat ca erorile lui Freud puteau usor fi combatute de pe o pozitie filozofica. L‑au admirat teribil, dar Lucien s‑a prefacut ca nu‑si da seama.

Domnul Fleurier i‑a explicat lui Lucien mecanismul uzinei. L‑a dus sa vada cladirile centrale si Lucien a urmarit indelung activitatea muncitorilor.

- Daca mor, zise domnul Fleurier, vei fi nevoit sa preiei de azi pe maine conducerea uzinei. Lucien l‑a certat si i‑a zis:

- Draga tata, te poftesc nici sa nu‑mi pomenesti despre una ca asta!

Dar mai multe zile la rand a fost patruns de ganduri pline de gravitate referitoare la responsabilitatile carora mai devreme sau mai tarziu avea sa trebuiasca sa le faca fata. Au avut lungi conversatii pe tema indatoririlor patronului si domnul Fleurier i‑a demonstrat ca proprietatea nu e un drept ci o indatorire:

- Ce ne tot bat astia capul cu lupta lor de clasa, zise el, ca si cum interesele patronilor si ale muncitorilor ar fi opuse!

Uite cazul nostru, Lucien. Eu unul sunt un patron marunt, un proprietar de mica anvergura, cum s‑ar zice. Totusi dau de mancare unui numar de o suta de muncitori plus familiilor lor. Daca fac afaceri bune, ei sunt primii care profita de pe urma acestora. Daca sunt insa obligat sa inchid uzina, muncitorii raman pe drumuri. Nu am dreptul, zise el apasat, sa fac afaceri proaste. Asta este ceea ce eu numesc solidaritatea claselor.

Vreme de vreo trei saptamani si ceva, totul a mers struna; nu se mai gandea aproape deloc la Bergre; il iertase: spera doar sa nu‑l mai vada cate zile o avea. Uneori, cand isi schimba camasa, se apropia de oglinda si se uita cu uimire: "Un barbat a dorit acest trup", se gandea el. Isi plimba incet mana pe picioare si‑si zicea: "Un barbat a fost tulburat de aceste picioare." Punea mana pe mijlocul lui si‑i parea rau ca nu e altul ca sa se poata mangaia cu propria sa piele, ca si cand ar fi fost o stofa matasoasa. I se intampla cateodata sa‑i para rau dupa complexele lui: erau solide, atarnau greu, uriasa lor masa sumbra ii conferea si lui greutate. Acum se ispravise, Lucien nu mai credea in ele si in consecinta se simtea penibil de usor. De altfel, nici nu era chiar atat de neplacut, semana mai degraba cu un fel de dezamagire foarte suportabila, usor gretoasa, care, la rigoare, putea fi luata drept plictis. "Nu sunt nimic, gandea el, dar asta pentru ca nimic nu m‑a murdarit. Berliac de pilda s‑a angajat pe o cale murdara. In ceea ce ma priveste, pot sa suport un pic de incertitudine: e pretul puritatii."

In timpul unei plimbari, s‑a asezat pe un taluz si a cugetat: "Am dormit vreme de sase ani si apoi, intr‑o buna zi, am iesit din gaoace." Era foarte vioi si s‑a uitat la peisaj cu un aer prietenos. "Sunt un om de actiune!" si‑a zis el. Dar imediat gandurile glorioase s‑au si vestejit. Si‑a spus in soapta: "Sa astepte un pic si o sa vada ei de ce sunt eu in stare". Vorbise cu convingere, dar cuvintele s‑au rostogolit ca niste cochilii goale. "Ce‑i cu mine?" Nelinistea aceea ciudata, nu voia s‑o recunoasca, ii facuse prea mult rau odinioara. I‑a trecut prin minte: "Linistea asta tinutul asta" Nici o fiinta vie, in afara de greierii care‑si tarau greoi prin praf abdomenul galben cu pete negre, Lucien detesta greierii fiindca pareau totdeauna pe jumatate morti. De cealalta parte a drumului, se intindea pana la rau o campie cenusie potopita de soare si plina de crapaturi. Nimeni nu‑l vedea pe Lucien, nimeni nu‑l auzea; a sarit in picioare si i s‑a parut ca miscarile lui nu intampina nici o rezistenta, de parca n‑ar mai fi fost supus nici macar legilor gravitatiei. Acum statea in picioare sub o perdea de nori cenusii, ca si cum ar fi existat in vid. "Linistea asta", isi tot zicea. Era mai mult decat liniste, era neantul. In jurul lui Lucien campia era extraordinar de pasnica, de moale si inumana: ai fi zis ca se face mica de tot si‑si tine rasuflarea ca sa nu‑l deranjeze. "Cand artileristul din Metz s‑a intors in garnizoana" Sunetele i s‑au stins pe buze ca o flacara in vid: Lucien era singur, fara umbra, fara ecou, fara greutate, in mijlocul acelei naturi discrete. S‑a scuturat si a incercat sa‑si reinnoade firul gandurilor. "Sunt un om de actiune. In primul rand am resurse: pot sa fac prostii, dar nu ajung prea departe pentru ca ma redresez la timp." S‑a gandit: "Am sanatate morala". S‑a oprit insa strambandu‑se cu scarba, intr‑atat i se parea de absurd sa vorbeasca despre "sanatate morala" pe acest drum alb, traversat de ganganii in agonie. De furie, Lucien a calcat un greier: a simtit sub talpa un cocolos elastic si cand a ridicat piciorul, greierul traia inca: Lucien l‑a scuipat. "Sunt nedumerit. Sunt nedumerit. Ca si anul trecut." A inceput sa se gandeasca la Winckelmann, care ii zicea "asul asilor", la domnul Fleurier, care se purta cu el ca si cum ar fi fost un barbat in toata firea, la doamna Besse care ii spusese: "Baiatul asta mare e cel caruia ii spuneam papusica mea; acum n‑as mai indrazni sa‑l tutuiesc, ma intimideaza". Dar acestia erau departe, foarte departe, iar lui i s‑a parut ca adevaratul Lucien ramasese la Frolles cu ei: aici, in mijlocul acestei lumi pierdute, nu exista nimic altceva decat o larva alba si nedumerita. "Ce sunt eu?" Kilometri si kilometri de campie, pamant neted si crapat, fara iarba, fara miros si deodata, tasnind drept din aceasta coaja cenusie, prajina, atat de ciudata incat nici macar umbra nu se inchega in spatele sau.

"Ce sunt eu?" Intrebarea nu se schimbase de pe vremea vacantei din anul trecut, de parca l‑ar fi asteptat pe Lucien exact in locul unde o lasase; sau mai degraba nu era vorba despre o intrebare, ci despre o stare. Lucien a dat din umeri. "Sunt prea scrupulos, si‑a zis el, ma analizez prea mult."

In zilele ce au urmat, s‑a straduit sa nu se mai analizeze: ar fi vrut sa fie fascinat de obiecte, contempla indelung ouarele, inelele pentru servete, pomii, vitrinele; maica‑sa s‑a simtit grozav de flatata cand a rugat‑o frumos sa‑i arate argintaria. Pe cand se uita insa la argintarie, se gandea ca se uita la argintarie, iar in spatele privirii sale palpita o usoara ceata vie. Degeaba se tot cufunda intr‑o convorbire cu domnul Fleurier, ceata aceea fina si abundenta, a carei inconsistenta opaca ii dadea o falsa asemanare cu lumina, se strecura in spatele atentiei pe care o acorda cuvintelor tatalui sau: ceata aceea era chiar el. Din cand in cand, agasat, Lucien nu mai asculta ci se intorcea brusc, incercand sa prinda ceata si s‑o priveasca in fata: nu dadea insa decat peste un gol perfect, ceata se afla tot in spate.

Germaine a venit plangand la doamna Fleurier: fratele ei avea bronho‑pneumonie. "Biata mea Germaine, spuse doamna Fleurier, parca ziceai ca e asa zdravan!" I‑a dat o luna concediu si a adus‑o in locul ei pe fiica unui muncitor de la uzina, pe micuta Berthe Mozelle de saptesprezece ani. Era maruntica si‑si purta coditele blonde in jurul capului; schiopata putin. Intrucat era de la Concarneau, doamna Fleurier a rugat‑o sa poarte o bonetica de dantela ca in Bretania: "Asa, o sa arate mai dragut". Chiar din primele zile, de indata ce dadeau de Lucien, ochii ei mari, albastri exprimau o admiratie umila si patimasa, asa incat Lucien a inteles ca fata il adora. I‑a vorbit prieteneste si a intrebat‑o de mai multe ori: "Iti place la noi?" Pe coridoare se distra atingand‑o usor cand trecea pe langa ea, ca sa vada ce efect are asupra ei. Era insa induiosat, si aceasta dragoste l‑a reconfortat mult; se gandea adesea cu o usoara emotie la felul in care imaginea lui se reflecta in mintea fetei. "In fond, nu prea seman cu tinerii muncitori pe care ii frecventeaza." Sub un pretext oarecare l‑a dus pe Winckelmann in oficiu si Winckelmann a declarat ca Berthe arata misto: "Mare bafta ai, zise el in chip de concluzie, in locul tau n‑as mai sta pe ganduri". Lucien insa ezita: Berthe mirosea a transpiratie si bluzita ei neagra era uzata la subsuori. Intr‑o dupa‑amiaza ploioasa din septembrie, doamna Fleurier s‑a dus cu masina la Paris si Lucien a ramas singur in camera lui. S‑a trantit pe pat si a inceput sa caste. I se parea ca e un norisor capricios si instabil, mereu acelasi, si totusi mereu altul, cu niste margini care se tot topeau in aer. "Ma intreb de ce oi fi existand?" Statea acolo, digera, casca, auzea ploaia izbind in geamuri si in capul lui se cernea o ceata alba: ei si? Existenta sa constituia un scandal, iar responsabilitatile pe care avea sa si le asume mai tarziu vor fi o justificare slaba. "La urma urmei, n‑am cerut sa ma nasc", isi zise el si se simti cuprins de mila fata de el insusi. Si‑a adus aminte de nelinistea lui de pe vremea cand era copil, de indelungata lui somnolenta si toate au dobandit o semnificatie noua: in fond totdeauna il incurcase viata lui, acest dar voluminos si inutil pe care il purtase in brate fara sa stie nici cum sa‑l foloseasca, nici unde sa‑l puna. "Mi‑am petrecut viata regretand ca m‑am nascut." Era insa prea deprimat ca sa‑si duca gandul mai departe; s‑a sculat, si‑a aprins o tigara si a coborat pana la bucatarie ca s‑o roage pe Berthe sa‑i faca un ceai.

Fata nu l‑a vazut cand a intrat. A atins‑o pe umar si Berthe a tresarit violent.

- Te‑ai speriat? intreba el.

Slujnica s‑a uitat inspaimantata la el, sprijinindu‑se cu amandoua mainile de masa; pieptul i se zbatea, dar dupa cateva clipe a zambit si a zis:

- M‑am speriat, credeam ca nu e nimeni in casa.

Lucien i‑a zambit si el cu indulgenta si i‑a spus:

- Fii draguta si fa‑mi un ceai.

- Imediat, domnule Lucien, a raspuns Berthe si a dat fuga la masina de gatit: prezenta lui Lucien parea a‑i fi neplacuta.

Lucien ramasese in pragul usii, nehotarat.

- Ia spune, intreba el pe un ton parintesc, iti place la noi?

Berthe statea cu spatele la el si umplea ceainicul cu apa de la robinet. Zgomotul apei i‑a acoperit raspunsul. Lucien a asteptat un moment si, dupa ce fata a pus ceainicul pe aragaz, a intrebat‑o:

- Ai fumat vreodata?

- S‑a intamplat uneori, raspunse Berthe neincrezatoare.

Lucien a deschis pachetul de Craven si i l‑a intins. Nu prea era multumit: i se parea ca se compromite; n‑ar fi trebuit s‑o indemne sa fumeze.

- Vreti sa fumez? intreba ea uimita.

- De ce nu?

- Doamna o sa ma certe.

Lucien a avut o senzatie neplacuta de complicitate. A inceput sa rada si a zis:

- N‑o sa‑i spunem.

Berthe s‑a inrosit toata, a luat o tigara cu varful degetelor si si‑a infipt‑o in gura. "Oare trebuie sa i‑o aprind? N‑ar fi corect." I‑a zis:

- Ei, ce faci, n‑o aprinzi?

Il agasa: statea acolo cu bratele tepene, rosie si supusa, cu buzele tuguiate in jurul tigarii, ca si cand ar fi tinut termometrul in gura. Pana la urma a luat un chibrit dintr‑o cutie de tabla, l‑a aprins, a tras cateva fumuri clipind des din ochi si a spus:

- E dulce, apoi a scos repede tigara din gura si a strans‑o cu stangacie in mana.

Lui Lucien i‑a trecut prin minte: "E o victima innascuta". Totusi, fata s‑a mai dezghetat putin cand a intrebat‑o daca ii place Bretania; i‑a descris diferitele feluri de bonete bretone si chiar a cantat fals, dar cu o voce dulce, un cantec popular de la Rosporden. Lucien a tachinat‑o amical, dar Berthe nu stia de gluma, asa ca s‑a uitat la el cu o mutra infricosata: in clipa aceea semana cu un iepure. Lucien se asezase pe un scaun de bucatarie si se simtea perfect destins:

- Stai jos, i‑a zis el.

- Oh! nu, domnule Lucien, nu se cuvine in fata domnului Lucien.

A luat‑o atunci de subsuori si a asezat‑o pe genunchii lui:

- Dar asa merge? o intreba el.

Fata nu s‑a impotrivit, a soptit doar cu un accent ciudat, amestec de extaz si repros:

- Pe genunchii dumneavoastra! iar Lucien s‑a gandit inciudat: "Ma angajez prea tare, n‑ar fi trebuit sa merg atat de departe". A tacut: Berthe statea pe genunchii lui, calduta si foarte linistita, dar Lucien simtea cum ii bate inima. "E obiectul meu, si‑a zis el, pot sa fac tot ce vreau cu ea." Brusc i‑a dat drumul, a luat ceainicul si s‑a intors la el in odaie: Berthe n‑a facut nici un gest ca sa‑l retina. Inainte de a‑si bea ceaiul, Lucien si‑a spalat mainile cu sapunul parfumat al maica‑sii, fiindca ii miroseau a subsuori.

"Sa ma culc cu ea?" In zilele urmatoare, Lucien a fost foarte preocupat de aceasta mica problema; Berthe ii tot atinea calea si se uita la el cu ochii ei mari si tristi de cocker. Pana la urma moralitatea a triumfat: Lucien si‑a dat seama ca neavand destula experienta, risca s‑o lase insarcinata (era imposibil sa cumpere prezervative la Frolles, prea il cunostea toata lumea) si sa‑i creeze mari neplaceri domnului Fleurier. Si‑a zis, in plus, ca mai tarziu va avea mai putina autoritate in uzina, daca fiica unuia dintre muncitori se putea lauda ca s‑a culcat cu el. "Nu am dreptul sa ma ating de ea." In ultimele zile ale lunii septembrie a evitat sa ramana singur cu Berthe.

- Ce astepti, domnule? l‑a intrebat Winckelmann.

- Nu tine, a raspuns Lucien scurt, nu‑mi plac amorurile slujnicaresti.

Winckelmann, care auzea pentru prima data vorbindu‑se despre "amoruri slujnicaresti", a suierat admirativ si a tacut.

Lucien era foarte multumit de el insusi: se purtase ca un tip valabil si asta rascumpara o gramada de erori. "Fata atata astepta", isi zicea el cu un pic de regret. Gandindu‑se insa bine a ajuns la concluzia: "E ca si cand as fi avut‑o: mi s‑a oferit dar eu n‑am vrut‑o". Si a considerat ca din acel moment nu mai e virgin. Aceste mici satisfactii l‑au preocupat cateva zile apoi s‑au prefacut si ele in ceata. In octombrie, cand a inceput scoala, se simtea la fel de abatut ca la inceputul anului scolar precedent.

Berliac nu se intorsese la scoala si nimeni nu stia nimic despre el. Lucien a observat cateva figuri noi: vecinul lui din dreapta care se numea Lemordant facuse un an de matematica speciala la Poitiers. Era chiar mai inalt decat Lucien, si datorita mustatii sale negre avea deja aspect de barbat. Lucien si‑a revazut colegii fara nici o placere; i se pareau puerili si inocent zgomotosi: niste pusti. Participa in continuare la actiunile lor colective, dar cu nonsalanta, asa cum se si cuvenea de altfel unui "patrat"[15].

S‑ar fi apropiat mai degraba de Lemordant fiindca acesta era matur, totusi nu parea sa‑si fi dobandit maturitatea in urma unor experiente multiple si dure: era adult din nascare. Lucien se uita uneori cu deplina satisfactie la capul acela voluminos si ganditor, fara gat, infipt stramb intre umeri: parea imposibil sa vari ceva in el, nici prin urechi si nici prin ochii mici de chinez, rozalii si sticlosi: "Asta e un tip cu convingeri", isi zicea Lucien cu respect; si se intreba, gelos, ce‑o fi certitudinea aceea care‑i da lui Lemordant o atat de deplina constiinta de sine. "Uite asa ar trebui sa fiu eu: o stanca." Era totusi putin surprins de faptul ca Lemordant e sensibil la rationamentele matematice; domnul Husson l‑a linistit insa cand le‑a adus primele lucrari: Lucien era al saptelea, Lemordant obtinuse nota cinci si locul al saptezeci si optulea; totul era in ordine. Lemordant nu s‑a agitat; parea ca se asteapta la ce e mai rau, iar gurita sa minuscula, obrajii umflati, galbeni si netezi nu erau meniti sa exprime sentimente; era un Buddha. O singura data l‑au vazut cu totii furios, si anume in ziua cand din greseala Loewy l‑a imbrancit in vestiar. Lemordant a emis cateva grohaituri ascutite, clipind des, apoi a zis: "Cara‑te in Polonia! Cara‑te in Polonia! jidan imputit ce esti si nu ne mai otravi pe noi, aici, la noi in tara". Il strivea pe Loewy cu inaltimea sa si bustul masiv i se clatina amenintator pe picioare. Pana la urma i‑a ars o pereche de palme si micutul Loewy si‑a cerut scuze: lucrurile nu au mers mai departe.

Joia, Lucien iesea cu Guigard, care il ducea la prietenele surorii sale, unde se dansa. Intr‑un tarziu, Guigard a marturisit insa ca seratele astea dansante il plictisesc. "Am o prietena, i‑a explicat el, e sefa de atelier la croitoria Plisnier, pe strada Royale. Se‑ntampla sa aiba o amica singura: ar trebui sa vii cu noi sambata seara." Lucien le‑a facut parintilor sai o scena si astfel i‑au dat voie sa iasa in fiecare sambata seara; i se va lasa cheia sub presul de la intrare. S‑a intalnit cu Guigard pe la noua seara intr‑un barulet de pe strada Saint‑Honor.

- Ai sa vezi, ii spuse Guigard, Fanny e delicioasa si, in plus, stie sa se imbrace.

- Dar cea pentru mine?

- N‑o cunosc; stiu ca e lucratoare, a venit de curand la Paris, de la Angoulme. Apropo, adauga el, ai grija, fii pe faza: eu sunt Pierre Daurat. Tu esti blond, asa ca am spus ca ai sange englezesc; crede‑ma, e mai bine. Te cheama Lucien Bonnires.

- Dar de ce? intreba Lucien mirat.

- E un principiu, batrane, raspunse Guigard. Poti sa faci ce vrei tu cu femeile astea, dar niciodata sa nu le spui numele tau.

- Bine, bine! zise Lucien, cu ce ma ocup?

- Poti sa spui ca esti student, e chiar mai bine, intelegi, se simt flatate, si in plus nu esti obligat sa le oferi tratatii scumpe. Evident, impartim cheltuielile; asta‑seara, insa ma lasi pe mine sa platesc, sunt obisnuit: iti spun luni cat imi datorezi.

Lucien s‑a gandit imediat ca Guigard incerca sa castige si el ceva: "Ce banuitor am devenit!" si‑a zis el amuzat. Fanny a sosit aproape imediat: era o fata inalta, bruna si slaba, cu picioare lungi si cu un chip foarte fardat. Lucien s‑a simtit intimidat.

- Ti‑l prezint pe Bonnires, amicul despre care ti‑am vorbit, zise Guigard.

- Imi pare bine, raspunse Fanny cu un aer miop. Ea e Maud, prietena mea.

Lucien a vazut o femeie maruntica, fara varsta, cu un ghiveci de flori pe cap. Nu era fardata si parea cam pamantie, mai ales alaturi de stralucitoarea Fanny. Lucien a fost teribil de dezamagit, dar a constatat ca tipa are gura frumoasa - si pe de alta parte, cu una ca ea nu trebuia sa se dea peste cap. Guigard avusese grija sa plateasca dinainte halbele, astfel incat au putut profita de invalmaseala prezentarilor ca sa le mane vesel pe fete spre usa, fara sa le lase timp sa ia ceva. Lucien i‑a fost recunoscator: domnul Fleurier nu‑i dadea decat o suta douazeci si cinci de franci pe saptamana si din banii astia trebuia sa‑si plateasca si transportul. Seara a fost foarte amuzanta; s‑au dus sa danseze in Cartierul Latin intr‑o sala mica si incinsa, scaldata intr‑o lumina trandafirie, dar care avea si colturi intunecoase si unde un cocteil costa cinci franci. Localul era plin cu studenti si cu femei in genul lui Fanny, doar ca mai putin reusite. Fanny a fost nemaipomenita: s‑a uitat drept in ochii unui tip masiv cu barba, care fuma pipa, si a spus cu glas tare: "Am oroare de oamenii care fumeaza pipa intr‑un dancing". Tipul s‑a inrosit ca un rac si si‑a bagat pipa aprinsa in buzunar. Ii trata pe Guigard si pe Lucien cu oarecare condescendenta si le‑a spus de cateva ori: "Sunteti niste pusti rai", cu un aer matern si simpatic. Lucien se simtea plin de dezinvoltura si ambianta ii placea grozav: i‑a spus lui Fanny cateva mici poante nostime si, in timp ce le spunea, zambea. Pana la urma zambetul i s‑a intiparit pe fata si a reusit sa adopte o voce rafinata si usor nepasatoare, plina insa de o curtoazie duioasa, nu lipsita de o nuanta de ironie. Fanny insa nu prea vorbea cu el: il apucase pe Guigard de barbie si‑l tragea de obraji ca sa‑i tuguie buzele; cand se umflau bine si ajungeau putin cam baloase, ca niste fructe zemoase sau ca niste lipitori, le lingea scurt si des, zicand "Baby". Lucien era teribil de jenat si‑l considera pe Guigard de‑a drept ridicol: era plin de ruj pe langa buze si de urme de degete pe obraji. Celelalte cupluri se comportau si mai necuviincios: se sarutau si, din cand in cand, tipa de la vestiar strabatea localul cu un cosulet din care scotea si apoi arunca serpentine si confeti multicolore, strigand: "Ole, copii, distrati‑va, radeti: ole, ole!" si toata lumea radea. Intr‑un tarziu, Lucien si‑a adus aminte de existenta lui Maud si i‑a spus, zambind:

- Ia uita‑te la porumbeii astia. Ii arata pe Guigard si Fanny adaugand: Noi insa, nobili batrani dar nu si‑a terminat fraza, ci a zambit atat de caraghios incat Maud a zambit si ea. Si‑a scos palaria si Lucien a constatat cu placere ca era mai bine decat celelalte femei din dancing; atunci a invitat‑o la dans si i‑a povestit mizeriile si taraboaiele pe care le facea profesorilor lui, in anul cand si‑a dat bacul. Maud dansa bine, avea niste ochi negri seriosi si un aer de persoana cu experienta. Lucien i‑a povestit despre Berthe si i‑a spus ca are remuscari.

- Totusi, adauga el, pentru ea e mai bine asa.

Maud a considerat ca povestea bietei Berthe e poetica si trista si a intrebat cat castiga Berthe ca slujnica la parintii lui Lucien.

- Nu‑i totdeauna placut pentru o fata, preciza ea, sa fie la stapan. Guigard si Fanny ii lasasera in parasire; se giugiuleau iar, fata lui Guigard era uda leoarca. Lucien repeta din cand in cand: "Ia uita‑te la porumbeii astia, ia uita‑te!" si‑si pregatise o mica fraza: "Imi fac si mie pofta". Dar nu indraznea s‑o plaseze, asa incat se multumea sa zambeasca, apoi s‑a prefacut ca Maud si cu el sunt amici vechi, care dispretuiesc amorul si i‑a zis "frate‑miu" si a schitat gestul de a o bate pe umar. Fanny a intors brusc capul si s‑a uitat surprinsa la ei:

- Hei, zise ea, grupa mica, ce asteptati? Sarutati‑va o data, se cunoaste cat de colo ca nu mai puteti de pofta.

Lucien a luat‑o in brate pe Maud; era jenat fiindca Fanny se uita la ei: ar fi vrut ca sarutul sa fie lung si reusit, dar se intreba cum procedeaza oamenii ca totusi sa poata respira. Pana la urma nici n‑a fost atat de greu pe cat a crezut, a fost de‑ajuns sa sarute piezis, ca sa degajeze bine narile. L‑a auzit pe Guigard numarand "unu, doi, trei, patru" si nu i‑a dat drumul lui Maud decat la cincizeci si doi.

- Pentru inceput nu‑i rau, zise Guigard; dar o sa te intrec. Lucien s‑a uitat la ceas si a fost obligat sa numere la randu‑i: Guigard s‑a desprins de gura lui Fanny la o suta cincizeci si noua de secunde. Lucien era furios si considera complet stupid acest concurs. "I‑am dat drumul lui Maud din discretie, dar o data ce stii cum sa respiri, nu e mare lucru, poti s‑o tot tii asa la infinit", s‑a gandit Lucien. A propus o a doua mansa si a castigat‑o. La sfarsit, Maud s‑a uitat la Lucien si i‑a zis pe un ton serios: "Saruti bine". Lucien s‑a inrosit de placere si a raspuns facand o plecaciune: "La dispozitia dumneavoastra". Una peste alta, ar fi preferat totusi s‑o sarute pe Fanny. S‑au despartit pe la douasprezece si jumatate, ca sa prinda ultimul metrou. Lucien era foarte vesel; pe strada Raynouard a topait si a dansat gandindu‑se: "S‑a facut, am dat‑o gata". Il dureau colturile gurii de atata zambit.

S‑au obisnuit sa se intalneasca joia si sambata la ora sase. Maud il lasa s‑o sarute, dar nu voia sa i se daruiasca. Lucien i s‑a plans lui Guigard, care l‑a linistit:

- Nu te necaji, zise Guigard, Fanny e sigura ca Maud o sa se culce cu tine; e tanara si n‑a avut decat doi amanti; Fanny te sfatuieste sa fii foarte tandru cu ea.

- Tandru? spuse Lucien. Nu mai spune?

Au ras amandoi si Guigard a tras concluzia:

- Daca‑i musai, cu placere.

Lucien a fost foarte tandru. O saruta mult pe Maud si‑i spunea ca o iubeste, dar cu timpul a inceput sa fie cam monoton si in plus nu prea era magulit ca se intalneste cu una ca ea: ar fi vrut de asemenea sa‑i dea unele sfaturi cu privire la rochiile ei, dar Maud era plina de prejudecati si foarte suparacioasa. In intervalul dintre pupaturi, taceau privind in gol si tinandu‑se de mana. "Ce ochi severi are; la ce s‑o fi gandind?" Cat despre Lucien, el unul se gandea mereu la acelasi lucru si anume la acea trista si vaga existenta a sa, si‑si spunea: "As vrea sa fiu ca Lemordant, asta si‑a gasit calea!" In acele momente se vedea ca si cand ar fi fost altcineva: un tip asezat langa o femeie care‑l iubeste, mana in mana cu ea, cu buzele inca umede de sarutarile ei, care refuza umila fericire pe care ea i‑o ofera: un tip singur. Atunci strangea tare degetele micutei Maud si‑i dadeau lacrimile: ar fi vrut s‑o faca fericita.

Intr‑o dimineata din decembrie, Lemordant s‑a apropiat de Lucien; tinea in mana o foaie de hartie:

- Vrei sa semnezi? l‑a intrebat el.

- Ce‑i asta?

- Jidovitii de la Normale Sup[16], au trimis la ziarul L'Oeuvre o zdreanta de articol impotriva pregatirii militare obligatorii cu doua sute de semnaturi. In consecinta protestam; avem nevoie de cel putin o mie de nume: o sa apelam la tipii de la Saint Cyr, la cei de la marina, la agronomi, la politehnicieni, la toata elita. Lucien s‑a simtit magulit; a intrebat:

- O sa apara la gazeta?

- Sigur. In L'Action. Poate ca si in L'Echo de Paris.

Lucien avea chef sa semneze pe loc, dar s‑a gandit ca ar fi cam neserios. A luat hartia si a citit‑o cu atentie. Lemordant a adaugat:

- Tu, cred ca nu faci politica; treaba ta. Esti insa francez, ai si tu un cuvant de spus.

Cand a auzit "ai si tu un cuvant de spus", Lucien s‑a simtit strabatut de o scurta si inexplicabila placere. A semnat. A doua zi a cumparat L'Action franaise, dar proclamatia nu aparuse.

Lucien a gasit‑o abia joi, in pagina a doua, unde aparuse sub titlul: Tineretul din Franta da o directa zdravana in gingiile jidovimii internationale. Numele lui era acolo, condensat, definitiv, nu prea departe de cel al lui Lemordant, aproape la fel de strain de el ca si cele ale unor Flche si Flipot, din preajma; parea bine incadrat. "Lucien Fleurier, un nume de taran, un nume foarte frantuzesc", si‑a zis el. A citit cu glas tare toata seria de nume cu initiala F si cand a ajuns la al sau l‑a pronuntat prefacandu‑se ca nu‑l recunoaste. Dupa aceea a bagat ziarul in buzunar si s‑a intors acasa foarte vesel.

Peste cateva zile el a fost cel ce s‑a dus la Lemordant.

- Faci politica? l‑a intrebat.

- Sunt de dreapta, spuse Lemordant, citesti vreodata L'Action?

- Nu prea des, marturisi Lucien, pana acum nu ma prea interesa, dar cred ca sunt pe cale sa ma schimb.

Cu aerul lui impenetrabil, Lemordant se uita la el fara nici o curiozitate. Lucien i‑a vorbit, in linii mari desigur, despre ceea ce Bergre numise "haosul" lui.

- De unde esti? l‑a intrebat Lemordant.

- De la Frolles. Tatal meu are o uzina acolo.

- Cat timp ai stat la Frolles?

- Pana in clasa a doua.

- E simplu, raspunse Lemordant, e clar, esti un dezradacinat. L‑ai citit pe Barres?

- Am citit Colette Baudoche.

- Nu la asta ma refer, zise Lemordant iritat. Dupa‑amiaza o sa‑ti aduc Dezradacinatii: e chiar povestea ta. Vei gasi in carte descrierea bolii, dar si remediul potrivit.

Cartea era legata in piele verde. Pe prima pagina se afla un "ex‑libris Andr Lemordant", scris cu litere gotice. Lucien a fost uimit: nu se gandise niciodata ca Lemordant ar fi putut avea un nume de botez.

A inceput sa citeasca stapanit de o mare neincredere: de atatea ori pana atunci se gasise cate cineva care sa vrea sa‑l explice; de atatea ori i se imprumutasera carti spunandu‑i‑se: "Citeste‑o, ti se potriveste de minune". Lucien s‑a gandit zambind cu o usoara tristete ca nu era el omul care sa poata fi demontat asa, in cateva fraze. Complexul lui Oedip, Haosul: ce copilarii si ce departe erau toate astea! De la primele pagini a fost insa cucerit: mai intai aici nu era vorba despre psihologie - Lucien se saturase de psihologie ca de mere padurete - tinerii despre care vorbea Barrs nu erau niste indivizi abstracti, niste declasati ca Rimbaud sau Verlaine, nici niste bolnavi ca vienezele trandave care se duceau la Freud sa fie supuse psihanalizei. Barrs, chiar de la inceput, ii situa in mediul lor, in familia lor: fusesera bine crescuti, in provincie, in spiritul unor solide traditii; Lucien gasea ca Sturel seamana cu el. "Asadar e adevarat, isi zise el, sunt un dezradacinat." S‑a gandit la sanatatea morala a celor din neamul Fleurier, o sanatate dobandita exclusiv la tara, s‑a gandit si la forta lor fizica (bunicul lui indoia cu degetele un ban de bronz); si‑a adus aminte cu emotie de zorii zilei, la Frolles: se scula, cobora in varful picioarelor ca sa nu‑i trezeasca pe parintii lui, se urca pe bicicleta si peisajul armonios din Ile‑de‑France il cuprindea intr‑o discreta imbratisare. "Totdeauna am detestat Parisul", si‑a zis el cu convingere. A inceput sa citeasca si Gradina lui Brnice si, din cand in cand, se oprea din citit si ramanea pe ganduri privind in gol: iata ca, inca o data, i s‑a oferit pe tava un caracter si un destin, un mod de a scapa de nestavilita flecareala a constiintei sale, o metoda care‑i permitea sa se defineasca si sa se aprecieze. In locul inconstientului unde colcaiau fiarele spurcate si lubrice ale lui Freud, Barrs ii oferea mirosul pamantului reavan pe care Lucien il prefera cu mult. Ca sa se identifice cu universul acesta ii era de‑ajuns sa se departeze de sterila si primejdioasa autocontemplare: trebuia sa se apuce sa studieze solul si subsolul de la Frolles, sa descifreze directia colinelor care unduiau coborand pana la Sernette, sa se adreseze geografiei umane si istoriei. Sau, pur si simplu, sa se intoarca in oraselul lui si sa traiasca acolo: sa‑l gaseasca la picioarele sale, inofensiv si fertil, intins pe campie, amestecat cu padurici, izvoare, iarba, ca un humus hranitor din care Lucien sa‑si traga forta de a deveni in sfarsit un stapan. Lucien iesea foarte exaltat din acele lungi reverii si, uneori, chiar avea impresia ca si‑a gasit calea. Acum, cand statea tacut langa Maud cu bratul petrecut pe dupa umerii ei, in mintea lui se perindau cuvinte, franturi de fraze: "a restabili legatura cu traditia", "pamantul si mortii nostri"; cuvinte profunde si opace, inepuizabile. "Ce ispititor", se gandea el. Totusi, nu indraznea s‑o ia de buna: fusese deja prea des dezamagit. I‑a destainuit temerile sale lui Lemordant:

- Ar fi prea frumos.

- Draga, raspunse Lemordant, nu poti sa crezi imediat ceea ce doresti: trebuie incet, incet sa capeti experienta, sa te obisnuiesti. S‑a gandit un pic si a zis: Ar trebui sa vii cu noi.

Lucien a acceptat cu entuziasm, dar a tinut sa precizeze ca‑si va pastra deplina libertate:

- Vin, spuse el, dar nu ma angajez. Vreau sa vad si sa ma mai gandesc.

Lucien a fost incantat de camaraderia tinerilor de la Action Franaise: l‑au primit cordial si simplu si l‑au facut sa se simta imediat bine in mijlocul lor. A cunoscut repede "gasca" lui Lemordant, vreo douazeci de studenti care purtau aproape toti o bereta de catifea. Se intalneau la etajul intai al braseriei Polder, unde jucau bridge si biliard. Lucien se ducea destul de des pe la ei si in curand a inteles ca l‑au adoptat, caci il primeau strigand: "Uite‑l pe frumosul!" sau "Uite‑l pe Fleurier‑ul nostru national!" Ceea ce‑l fermeca mai ales pe Lucien era buna lor dispozitie: nu aveau nimic pedant sau auster in comportare, iar conversatiile politice erau rare. Radeau si cantau, asta‑i tot, strigau lozinci sau ridicau paharul in cinstea studentimii. Chiar si Lemordant, fara sa renunte la o autoritate pe care de altfel nimeni nici n‑ar fi indraznit sa i‑o conteste, se mai destindea putin, mergand pana‑ntr‑acolo incat uneori chiar zambea. Lucien, cel mai adesea, tacea si‑i cuprindea cu privirea pe acesti tineri zgomotosi si sportivi: "Sunt o forta", se gandea el. In mijlocul lor Lucien descoperea incet-incet adevarata semnificatie a tineretii: aceasta nu mai consta in gratia afectata pe care o aprecia Bergre; tineretul insemna viitorul Frantei. De altfel, amicii lui Lemordant nici nu aveau farmecul tulbure al adolescentei: erau adulti, unii chiar purtau barba. Daca te uitai bine la ei, constatai ca au cu toti ceva in comun: depasisera ratacirile si incertitudinile varstei lor, nu mai aveau nimic de invatat, erau maturi. La inceput glumele lor usuratice si pline de ferocitate il cam scandalizau pe Lucien: i‑ar fi putut considera inconstienti. Cand Rmy a venit sa anunte faptul ca doamna Dubus, sotia liderului radical avusese un accident, ca un camion ii taiase picioarele, Lucien s‑a asteptat sa‑i vada omagiind cat de cat adversarul aflat in necaz. Ei insa, dimpotriva, au ras in hohote si, lovindu‑se peste coapse, ziceau: "Hoit batran!" si "Bravo, camionagiule!" Lucien a fost putin socat, dar brusc a inteles ca acest hohot de ras purificator era de fapt un refuz: mirosisera pericolul, refuzasera induiosarea plina de lasitate, isi zavorasera inima. Lucien a inceput si el sa rada. Incet-incet, strengariile acestea i‑au aparut in adevarata lor lumina: erau doar in aparenta frivole; in fond prin ele se afirma un drept: convingerea baietilor era atat de profunda, atat de religioasa, incat le dadea dreptul sa para frivoli, sa trimita la plimbare cu un banc sau cu o pirueta tot ceea ce nu e esential. De exemplu intre umorul glacial al lui Charles Maurras si glumele lui Desperreau (acesta purta in buzunar o bucata de prezervativ si‑l prezenta drept preputul lui Blum) nu era decat o diferenta de grad. In ianuarie, Universitatea a anuntat o sedinta solemna in cursul careia doi mineralogi suedezi urmau sa primeasca titlul de doctor honoris causa. "O sa vezi un scandal pe cinste", i‑a spus Lemordant lui Lucien, dandu‑i o invitatie. Amfiteatrul mare era plin ochi. Cand i‑a vazut pe Presedintele Republicii si pe Rector intrand in acordurile imnului national, La Marseillaise, Lucien a simtit ca incepe sa‑i bata inima si brusc i s‑a facut frica pentru prietenii lui. Aproape imediat cativa tineri s‑au sculat in picioare si au inceput sa strige. Lucien l‑a recunoscut cu simpatie pe Remy, rosu ca un rac, zbatandu‑se si strigand: "Franta sa fie numai a francezilor", in timp ce doi tipi il trageau de haina. Ceea ce i‑a placut insa cel mai mult a fost un domn in varsta care, cu o mutra de copil zburdalnic, sufla intr‑o trompeta mica, "ce lucru sanatos", si‑a zis el. Gusta din plin acest amestec original de gravitate incapatanata si de ghidusie, care le conferea celor mai tineri un aspect matur, iar celor mai in varsta o alura de plozi neastamparati. Lucien a incercat si el sa glumeasca. A inregistrat unele succese, iar cand spunea despre Herriot: "Daca asta moare de moarte buna, nu mai exista dreptate pe lume", se simtea cuprins de o furie sacra. Isi inclesta maxilarele si, pret de o clipa, se simtea la fel de convins, de intolerant, de puternic ca Rmy sau Desperreau. "Lemordant are dreptate, s‑a gandit el, trebuie sa capeti experienta, asta e cheia." A invatat sa refuze discutiile. Guigard, care era doar un simplu republican, il coplesea cu obiectiile. Lucien il asculta cu amabilitate, dar, dupa cateva minute, se inchidea in sine. Guigard vorbea inainte, dar Lucien nici macar nu se mai uita la el: isi netezea dunga de la pantalon si se distra facand rotogoale cu fumul tigarii si uitandu‑se dupa femei. Totusi, cate putin, tot mai auzea obiectiile lui Guigard, dar acestea isi pierdeau brusc greutatea si lunecau pe langa el, usuratice si nesemnificative. Pana la urma Guigard tacea, profund impresionat. Lucien le‑a vorbit parintilor sai despre noii sai prieteni, iar domnul Fleurier l‑a intrebat daca are de gand sa se inscrie la Action Franaise. Lucien a ezitat si a spus, grav:

- Ma ispiteste intr‑adevar, ma ispiteste.

- Lucien, te rog sa nu faci una ca asta, i‑a spus maica‑sa, sunt niste tipi foarte agitati si oricand se poate intampla o nenorocire. Ce te faci daca te ciomagesc sau daca infunzi puscaria? Si, pe de alta parte, esti mult prea tanar ca sa te apuci de politica. Lucien i‑a raspuns doar cu un zambet barbatesc, iar domnul Fleurier a intervenit, zicand cu blandete:

- Lasa‑l draga in pace, lasa‑l sa‑si urmeze calea; trebuie s‑o faca si pe asta.

Din ziua aceea, lui Lucien i s‑a parut ca parintii lui il trateaza cu o oarecare consideratie. Totusi, nu se hotara; invatase o multime de lucruri in ultima vreme: analiza rand pe rand curiozitatea binevoitoare a tatalui sau, spaima doamnei Fleurier, respectul incipient al lui Guigard, insistenta lui Lemordant, nerabdarea lui Rmy si‑si zicea, dand din cap: "Nu e chiar un fleac". A discutat indelung cu Lemordant si Lemordant i‑a inteles foarte bine motivele si i‑a spus sa nu se grabeasca. Lucien mai avea uneori crize depresive: i se nazarea ca nu‑i decat o mica transparenta gelatinoasa, care tremura usor pe bancheta unei cafenele, iar agitatia zgomotoasa a baietilor i se parea absurda. In alte momente se simtea insa dur si greu ca o piatra si era aproape fericit.

Se avea din ce in ce mai bine cu toata gasca. Le‑a cantat un cantec invatat vara trecuta de la Hbrard, Nunta Rebeccai[17] si toata lumea a declarat ca e teribil de amuzant. Succesul sporindu‑i verva, Lucien a facut o multime de remarci antisemite si a inceput sa vorbeasca despre Berliac si zgarcenia lui: "Totdeauna mi‑am zis: de ce o fi asa meschin, nu se poate, un om nu poate fi chiar in halul asta de zgarie‑branza. Si pe urma, intr‑o buna zi, am inteles: era jidan." Toata lumea a inceput sa rada si pe Lucien l‑a cuprins un fel de exaltare: se simtea cu adevarat pornit impotriva jidanilor si amintirea lui Berliac ii era nesuferita. Lemordant s‑a uitat in ochii lui si i‑a spus: "Tu esti un pur".

Incepand din ziua aceea baietii il tot rugau pe Lucien: "Fleurier, mai spune‑ne una buna cu jidani", si Lucien povestea bancuri evreiesti pe care le stia de la tatal lui; era de‑ajuns sa inceapa, pe un anume ton "Itic s‑a intalnit de‑acum cu Strul" si amicii se inveseleau. Intr‑o zi Remy si Patenotre au spus ca au vazut un evreu algerian pe malul Senei si ca l‑au speriat de moarte apropiindu‑se amenintatori de el, ca si cand ar fi vrut sa‑l arunce in apa:

- M‑am gandit, incheie Rmy: ce pacat ca nu e si Fleurier cu noi.

- Poate ca a fost mai bine asa, l‑a intrerupt Desperreau, Lucien pe bune l‑ar fi aruncat pe jidan in apa!

Lucien era inegalabil: ii mirosea pe jidani de la o posta. Cand iesea la plimbare cu Guigard ii facea semn cu cotul:

- Nu te intoarce imediat: unu' mic si gras din spatele nostru, si asta e!

- Jos palaria, zicea Guigard, ai un fler! Nici Fanny nu‑i putea suferi pe jidani; intr‑o joi s‑au urcat toti patru in camera lui Maud si Lucien le‑a cantat Nunta Rebeccai. Fanny nu mai putea de ras, spunea: "Stai, opreste‑te, opreste‑te altfel fac pipi pe mine", iar cand a terminat, s‑a uitat la el fericita, aproape cu duiosie. La braseria Polder, pana la urma i‑au facut‑o lui Lucien. Totdeauna se gasea cate cineva sa zica asa, intr‑o doara: "Fleurier, care ii iubeste atat de mult pe jidani" sau "Leon Blum, prietenul lui Fleurier" si ceilalti asteptau incantati, tinandu‑si rasuflarea, cu gura cascata. Lucien se inrosea tot, batea cu pumnul in masa si zbiera: "Mama lor!" iar ei izbucneau in hohote de ras si spuneau: "L‑am dus! l‑am dus! Nu l‑am dus: s‑a dus singur!"

Mergea adesea cu ei la intruniri politice si i‑a auzit pe profesorul Claude si pe Maxime Real del Sarte. Invatatura se cam resimtea de pe urma acestor noi obligatii, dar intrucat Lucien oricum nu putea spera sa reuseasca la concurs in anul acela, domnul Fleurier s‑a aratat intelegator: "La urma urmei, i‑a spus sotiei sale, Lucien trebuie sa invete meseria de barbat". Cand ieseau de la acele intruniri, Lucien si prietenii sai aveau mintea incinsa si se tineau de sotii. Intr‑o zi, erau vreo zece si pe strada Saint‑Andr‑des‑Arts au vazut un omulet masliniu care citea L'Humanit. L‑au inghesuit langa un perete si Rmy i‑a poruncit: "Arunca ziarul". Tipul a incercat sa faca pe nebunul, dar Desperreau s‑a strecurat pe la spatele lui si l‑a imobilizat in timp ce Lemordant, cu mana sa puternica, ii smulgea ziarul. Era foarte nostim. Omuletul furibund dadea din picioare in gol si urla: "Dati‑mi drumul, dati‑mi drumul", cu un accent ciudat, iar Lemordant, foarte calm, rupea jurnalul. Cand insa Desperreau a vrut sa‑i dea omului drumul, lucrurile au inceput sa se complice: tipul s‑a napustit spre Lemordant si l‑ar fi si lovit daca Rmy n‑ar fi fost pe faza si nu i‑ar fi ars un pumn in ceafa. Individul s‑a izbit de perete si s‑a uitat urat la ei zicand:

- Frantuji imputiti!

- Ia mai zi o data, spuse rece Marchesseau.

Lucien a inteles ca o sa fie lata rau: Marchesseau nu stia de gluma cand era vorba despre Franta.

- Frantuji imputiti! zise veneticul.

A primit o palma formidabila si s‑a repezit inainte, cu capul in jos, urland:

- Frantuji imputiti, burjui imputiti, va urasc, de‑ati crapa toti, toti, toti! si improscandu‑i cu valuri de injuraturi murdare, de o violenta pe care Lucien nici macar n‑ar fi putut sa si‑o imagineze.

Atunci baietii s‑au infuriat si s‑au vazut nevoiti sa puna mana de la mana ca sa‑l invete minte pe individ. Dupa cateva clipe i‑au dat drumul si tipul s‑a sprijinit de zid; se clatina pe picioare, un pumn ii inchisese ochiul drept si baietii stateau cu totii in jurul lui, obositi de cat dadusera in el, asteptand sa‑l vada cum cade. Veneticul si‑a strambat gura si a scuipat:

- Frantuji imputiti!

- Mai vrei un rand? intreba Desperreau, gafaind. Tipul nu parea sa fi auzit: se uita la ei sfidandu‑i cu ochiul stang si repeta: "Frantuji imputiti, frantuji imputiti!" A urmat o clipa de sovaiala si Lucien a inteles ca amicii lui aveau sa renunte. Atunci un impuls mai puternic decat vointa lui l‑a facut sa se napusteasca si sa‑l izbeasca din rasputeri pe tip. A auzit paraind ceva si maruntelul s‑a uitat la el cu un aer uimit si obosit: "Frantuji" a mai balbait el. Dar ochiul invinetit a inceput sa se caste scotand la iveala un glob rosu si fara pupila; tipul a cazut in genunchi si n‑a mai zis nimic. "Hai sa ne caram", sopti Remy. Au luat‑o la fuga si nu s‑au mai oprit decat in piata Saint‑Michel: nu‑i urmarea nimeni. Si‑au aranjat cravatele si s‑au curatat de praf unii pe altii, cu latul palmei.

Seara s‑a incheiat fara ca tinerii sa fara vreo aluzie la aventura lor; s‑au purtat deosebit de amabil unii cu altii: renuntasera la acea brutalitate pe care o afisau de obicei ca sa‑si mascheze sentimentele. Vorbeau politicos si Lucien si‑a zis ca pentru prima data ii vede asa cum sunt, probabil, in familiile lor; el insusi era foarte agitat: nu obisnuia sa se bata in strada cu neispravitii. S‑a gandit cu duiosie la Maud si la Fanny.

N‑a reusit sa adoarma. "Nu se mai poate, s‑a gandit el, nu se mai poate sa ma tin dupa ei in expeditiile astea in calitate de amator. Acum am cantarit totul, trebuie sa ma angajez!" Se simtea patruns de o gravitate aproape religioasa cand i‑a anuntat lui Lemordant vestea cea buna. "M‑am hotarat, i‑a spus Lucien, sunt cu voi." Lemordant l‑a batut pe umeri, iar gasca a sarbatorit evenimentul dand pe gat cateva sticle bune. Isi regasisera tonul brutal si vesel si n‑au adus vorba despre incidentul din ajun. Cand sa se desparta, Marchesseau i‑a zis in treacat lui Lucien:

- Da' stiu ca ai o directa de dreapta clasa intai!

Lucien i‑a raspuns:

- Era jidan!

A treia zi, la intalnirea cu Maud, Lucien a venit cu un baston gros pe care tocmai il cumparase dintr‑un magazin de pe bulevardul Saint‑Michel. Maud a inteles imediat: s‑a uitat la baston si a zis:

- Deci s‑a facut?

- S‑a facut, zise Lucien zambind.

Maud parea magulita; pe ea personal o atrageau mai degraba ideile de stanga, dar era toleranta. "Consider, zicea ea, ca toate partidele au cate ceva bun." In cursul serii, l‑a gadilat de cateva ori pe ceafa numindu‑l micutul ei militant. La scurt timp dupa aceea, intr‑o sambata seara, Maud era obosita: "Cred ca o sa ma intorc direct acasa, zise ea, dar, daca esti cuminte, poti sa vii cu mine sus: o sa ma tii de mana si o sa fii foarte dragut cu biata ta Maud care nu se simte bine, o sa‑i spui povesti." Lucien nu prea era entuziasmat de aceasta idee: camera lui Maud il intrista prin saracia ei ingrijita; semana cu o camera de servitoare. Ar fi fost insa o crima sa rateze o asemenea ocazie. Cum au intrat in camera, Maud s‑a trantit pe pat spunand:

"Of! ce bine e", apoi a tacut si s‑a uitat fix in ochii lui Lucien, tuguindu‑si putin buzele. Baiatul s‑a lungit langa ea si Maud si‑a acoperit ochii cu mana tinand degetele usor departate si zicand cu o voce de copil: "Cucu, te vad, sa stii Lucien ca te vad!" Lucien se simtea greoi si molesit; Maud si‑a bagat degetele in gura lui si el i le‑a supt vorbindu‑i cu duiosie: "Micuta Maud e bolnavioara, vai ce necajita e biata Maud!" si mangaind‑o pe tot corpul; Maud inchisese ochii si zambea cu o expresie misterioasa. Dupa cateva minute i‑a ridicat fusta si s‑au trezit facand dragoste; Lucien s‑a gandit: "Am talent". La sfarsit, Maud a zis: "Ia te uita, cine si‑ar fi inchipuit una ca asta!" S‑a uitat la Lucien cu o expresie de repros tandru:

- Rautate mica ce esti! Si eu care credeam ca o sa fii cuminte!

Lucien i‑a spus ca si el fusese la fel de surprins ca si ea.

- S‑a intamplat asa, pur si simplu, spuse el.

Maud s‑a gandit un pic si i‑a spus cat se poate de serios:

- Nu‑mi pare rau deloc. Inainte totul era poate mai pur, dar mai putin complet.

"Am o amanta", se gandea Lucien in metrou. Se simtea stors de vlaga si istovit, imbibat cu miros de pelin si de peste proaspat; s‑a asezat pe bancheta teapan, ca sa evite contactul cu camasa leoarca de sudoare; i se parea ca tot corpul ii e alcatuit din lapte batut. Si‑a repetat cu convingere: "Am o amanta", dar se simtea frustrat: ceea ce dorise pana in ajun la Maud, era fata ei ingusta si inchisa care parea imbracata, silueta subtiratica, atitudinea plina de demnitate, reputatia de fata serioasa, dispretul fata de sexul masculin, tot ceea ce facea din ea o persoana straina, cu adevarat altcineva, dura si de nezdruncinat, mereu intangibila, cu neinsemnatele ei ganduri cumintele, cu pudoarea ei, cu ciorapii de matase si rochia ei de crep, cu permanentul ei. Si toata aceasta pojghita se topise sub imbratisarea lui, nu ramasese din ea decat carne; isi apropiase buzele de un chip fara ochi, gol ca un pantece, posedase o floare mare din carne uda. A revazut animalul orb care se zbuciuma intre cearsafuri clipocind si cascand paros si si‑a zis: asta eram noi doi. Fusesera unul singur, nu mai putea deosebi carnea lui de aceea a lui Maud; nimeni nu‑i mai provocase o asemenea impresie de gretoasa intimitate, in afara, poate, de Riri, cand Riri isi arata putica in tufis sau cand facea pe el si pe urma statea culcat pe burta si dadea din picioare, cu fundul gol, in timp ce i se uscau pantalonii. Lucien a resimtit o oarecare usurare gandindu‑se la Guigard: maine ii va spune: "M‑am culcat cu Maud, e o femeiusca nemaipomenita, asculta‑ma pe mine: are chestia asta in sange". Era insa stanjenit: se simtea gol in caldura prafoasa a metroului, gol sub un strat subtire de haine, teapan si gol, alaturi de un preot, fata in fata cu doua cucoane mature, ca o prajina inalta si terfelita.

Guigard l‑a felicitat calduros. Incepuse sa se cam sature de Fanny: "Are un caracter mult prea infect. Ieri a stat bosumflata toata seara". Ajunsesera la aceeasi concluzie: femeile astea erau foarte necesare, omul nu putea totusi sa ramana cast pana la insuratoare; tipele nu erau interesate, nici bolnave, dar, a te atasa de una ca asta ar fi fost o mare eroare. Guigard a vorbit cu multa delicatete despre adevaratele domnisoare si Lucien l‑a intrebat ce mai face sora lui: "Bine, zise Guigard, spune ca ne‑ai uitat de tot. Stii ceva, adauga el confidential, nu ma deranjeaza faptul ca am o sora: daca n‑as avea‑o, ar fi o gramada de lucruri de care n‑as putea sa‑mi dau seama". Lucien il intelegea perfect. Dupa aceea, au vorbit frecvent despre fete si atunci se simteau plini de poezie, iar lui Guigard ii placea sa citeze vorba unuia dintre unchii sai care avusese mult succes la femei: "Poate n‑am facut totdeauna doar fapte bune in nenorocita asta de viata, dar exista un lucru de care sper ca Dumnezeu va tine seama: mai bine mi‑as fi taiat mainile decat sa ma ating de o fata mare". S‑au mai dus din cand in cand la prietenele lui Pierrette Guigard. Lucien avea multa afectiune pentru Pierrette, ii vorbea ca un frate mai mare, era nitel cam mistocar cu ea, dar ii era recunoscator ca nu si‑a taiat parul. Era foarte ocupat cu activitatile lui politice; in fiecare duminica dimineata se ducea sa vanda L'Action franaise in fata bisericii din Neuilly. Vreme de doua ceasuri si mai bine, Lucien se plimba de colo colo cu o expresie dura intiparita pe fata. Domnisoarele care ieseau de la slujba isi ridicau uneori ochii lor frumosi si sinceri si‑l priveau; atunci Lucien se destindea putin, se simtea pur si puternic; le zambea. Baietilor din gasca le‑a explicat ca respecta femeile si a fost fericit pentru ca a gasit la ei intelegerea pe care o nadajduia. Aproape toti, de altfel, aveau surori.

Pe 17 aprilie, familia Guigard a dat un ceai in cinstea lui Pierrette, care implinea optsprezece ani, si Lucien, evident, a fost invitat. Era bun prieten cu Pierrette, care ii zicea cavalerul ei; banuia ca e putin indragostita de el. Doamna Guigard angajase o pianista si dupa‑amiaza se anunta foarte vesela. Lucien a dansat de mai multe ori cu Pierrette, apoi s‑a dus la Guigard, care‑si primea amicii in fumoar.

- Salut, zise Guigard, cred ca va cunoasteti cu totii: Fleurier, Simon, Vanusse, Ledoux.

In timp ce Guigard ii prezenta pe baieti, Lucien a vazut apropiindu‑se sovaitor un tanar inalt, roscovan si cu parul cret, cu piele alba si sprancene negre; s‑a simtit cuprins de manie. "Ce cauta individul asta aici, s‑a intrebat el, Guigard stie prea bine ca nu pot sa‑i sufar pe jidani!" S‑a intors si a sters‑o rapid ca sa evite prezentarile.

- Ce‑i cu jidanul ala? a intrebat‑o putin mai taziu pe Pierrette.

- E Weill, student la Hautes tudes Commerciales; frate‑miu la cunoscut la scrima.

- Am oroare de jidani, zise Lucien. Pierrette a ras usor.

- Asta e un baiat destul de dragut, spuse ea. Hai, condu‑ma la bufet. Lucien abia a apucat sa ia o cupa cu sampanie ca a si pus‑o jos: s‑a pomenit fata in fata cu Guigard si Weill. L‑a strafulgerat pe Guigard cu privirea si a facut stanga‑mprejur. Pierrette insa l‑a luat de brat si Guigard l‑a interpelat cu un aer foarte firesc:

- Prietenul meu Fleurier, prietenul meu Weill, zise el degajat, gata, am facut prezentarile.

Weill a intins mana, iar Lucien s‑a simtit foarte nenorocit. Din fericire si‑a adus brusc aminte de Desperreau: "Fleurier pe bune l‑ar fi aruncat pe jidan in apa." Si‑a infundat mainile in buzunare, i‑a intors spatele lui Guigard si a plecat. N‑o sa mai pot calca in casa asta", si‑a zis el in timp ce‑si lua lucrurile de la garderoba. Era stapanit de un orgoliu amar. "E clar, cand tii cu adevarat la opiniile tale, nu mai ai ce cauta in societate." Pe strada insa i s‑a topit tot orgoliul si l‑a cuprins nelinistea. "Guigard trebuie sa fie furios!" A dat din cap si a incercat sa‑si spuna cu convingere: "Daca m‑a invitat pe mine n‑avea dreptul sa invite si un jidan!" Furia ii trecuse insa; revedea cu un fel de jena mutra uimita a lui Weill, mana lui intinsa si‑si zicea ca n‑ar fi stricat sa fi fost mai conciliant: "Cu siguranta ca Pierrette ma considera un marlan. Ar fi trebuit sa strang mana aia. La urma urmei nu ma angaja cu nimic. Ar fi trebuit sa salut rece si imediat dupa aceea sa ma departez, asta trebuia sa fac." S‑a intrebat daca ar mai fi avut timp sa se intoarca la Guigard. Ar putea sa se apropie de Weill si sa‑i spuna: "Scuza‑ma, mi‑a fost rau", sa‑i stranga mana si sa faca putina conversatie amabila cu el. Ba nu: era prea tarziu, gestul lui era ireparabil. "Ce‑mi trebuia mie, se gandea el iritat, sa‑mi manifest opiniile in fata unor oameni care nici macar nu sunt in stare sa le inteleaga!" A dat nervos din umeri: declansase un dezastru. Chiar in clipa aceea, Guigard si Pierrette ii comentau comportarea: Guigard zicea: "E complet nebun!" Lucien a strans din dinti. "Ah! s‑a gandit el disperat, cat ii urasc! Ce tare ii urasc pe jidani!" Incercand sa dobandeasca un pic de forta din contemplarea acelui sentiment de imensa ura. Dar ura se topea sub privirea lui; degeaba se tot gandea la Lon Blum care primea bani de la nemti si‑i detesta pe francezi, nu simtea nimic in afara de o indiferenta posaca. Lucien a avut norocul s‑o gaseasca pe Maud acasa. I‑a spus ca o iubeste si a posedat‑o de mai multe ori cu un fel de manie. "Am dat‑o‑n bara, isi zicea el, niciodata n‑o sa fiu cineva." "Nu, nu! zicea Maud, stai, iubitule, opreste‑te, nu asa, asta nu se poate, nu e voie!" Pana la urma l‑a lasat sa‑si faca mendrele: voia s‑o sarute peste tot. Lucien se simtea copilaros si pervers: ii venea sa planga.

A doua zi dimineata, la liceu, cand a dat cu ochii de Guigard, Lucien a simtit cum i se strange inima. Guigard avea un aer viclean si s‑a facut ca nu‑l vede. Lucien era atat de furios incat nici n‑a putut sa ia notite: "Ticalosul! se gandea el, ticalosul!" Dupa ore, Guigard s‑a apropiat de el; era livid. "Daca ma bodoganeste, si‑a zis Lucien terifiat, il trasnesc." Au stat catva timp alaturi, fiecare contemplandu‑si varful pantofilor. Intr‑un tarziu, Guigard a spus, cu o voce sugrumata:

"Iarta‑ma, frate, n‑ar fi trebuit sa‑ti fac una ca asta". Lucien a tresarit si s‑a uitat la el neincrezator. Guigard ii dadea insa inainte, balbaind: "Ne intalnim la scrima, intelegi, am vrut mai facem cate un asalt, impreuna, ma invitase la el, dar inteleg, sa stii, n‑ar fi trebuit, nu stiu ce m‑a apucat, dar cand am scris invitatiile, nici o clipa nu mi‑a trecut prin minte" Lucien, incapabil sa scoata o vorba, tacea in continuare, dar incepea sa fie stapanit de indulgenta. Guigard a adaugat, cu capul plecat:

- Ce sa mai vorbim, a fost o gafa enorma

- Nu fi tampit, i‑a spus Lucien, batandu‑l pe umar, stiu ca n‑ai facut‑o dinadins. A adaugat, plin de generozitate: si eu am gresit, nu‑i vorba. M‑am purtat ca un mocofan. Dar ce vrei, e peste puterile mele, nu pot sa ma ating de ei, e o repulsie fizica, tot mi se pare ca au solzi pe mana. Ce‑a zis Pierrette?

- S‑a prapadit de ras, spuse Guigard pe un ton jalnic.

- Si tipul?

- A inteles. Am zis si eu ce am putut, dar dupa un sfert de ora s‑a carat. A precizat, la fel de rusinat: Parintii mei sunt de parere ca ai avut dreptate, ca nu aveai ce face, din moment ce ai o convingere. Lucien a savurat cuvantul "convingere"; ii venea sa‑l stranga la piept pe Guigard:

- Nu‑i nimic, nu‑i nimic, batrane, zise el; principalul e ca am ramas amici. Lucien a coborat bulevardul Saint‑Michel intr‑o stare de extraordinara exaltare: i se parea ca nu mai e el.

Si‑a zis: "Ce ciudat, nu mai sunt eu, nu ma mai recunosc!" Era cald si placut; oamenii cascau gura, purtand pe fata primul zambet, uimit, de primavara; in acea multime molatica, Lucien se infigea ca o pana de otel, gandind: "Nu mai sunt eu". "Eu", pana in ajun, insemna o insecta mare, balonata, ca greierii de la Frolles; azi Lucien se simtea curat si precis ca un cronometru. A intrat la cafeneaua La Source si a comandat un pahar cu vin. Gasca nu venea aici fiindca era plin de venetici imputiti; azi insa veneticii si jidanii nu‑l deranjau pe Lucien. In mijlocul acelor trupuri maslinii care fosneau usor, ca un lan de ovaz sub adierea vantului, se simtea diferit si amenintator, un orologiu monstruos care sclipea sprijinit de bancheta. L‑a recunoscut amuzat pe un jidanas pe care trimestrul trecut baietii il cotonogisera pe coridoarele Facultatii de Drept. Pe micul monstru gras si ganditor nu ramasesera urme de lovituri, catva timp avusese probabil niste cucuie, dar pe urma isi recapatase forma rotunda; si totusi desluseai in el un fel de resemnare obscena. Pentru moment parea fericit: a cascat cu placere; o raza de soare ii gadila narile; s‑a scarpinat pe nas si a zambit. Sa fi fost chiar un zambet? N‑o fi fost mai degraba o usoara oscilatie care luase nastere afara, undeva intr‑un colt al salii si venise sa moara pe buzele sale? Toti veneticii aia pluteau intr‑o apa neagra si grea, ale carei valuri clatinau carnurile lor moi, le ridicau bratele, le miscau degetele, se jucau putin cu buzele lor. Amaratii! Lui Lucien i se facuse aproape mila de ei. Ce cautau in Franta? Ce curenti marini ii adusesera si‑i depusesera aici? Degeaba se imbracau decent, la croitorii de pe bulevardul Saint‑Michel, tot nu erau altceva decat niste meduze. Lucien s‑a gandit ca el unul nu e o meduza, ca nu face parte din aceasta fauna umilita, si‑a zis: "Fac scufundari!" si apoi brusc a uitat La Source si i‑a uitat si pe venetici, n‑a mai vazut decat un spate, un spate lat pe care se reliefau muschii si care se departa stapanit de o forta calma si se pierdea, necrutator in ceata. L‑a vazut si pe Guigard: Guigard era palid, urmarea cu privirea acel spate, ii spunea unei Pierrette invizibile: "Ce sa mai vorbim, a fost o gafa!" Pe Lucien l‑a cuprins o bucurie aproape intolerabila: spatele acela puternic si solitar era al lui! si scena se petrecuse ieri! O clipa, cu pretul unui efort urias, a fost Guigard, si‑a urmarit propriul spate cu ochii lui Guigard, a resimtit umilinta lui Guigard si s‑a simtit delicios de terorizat. I‑a trecut prin gand: "Asa le trebuie, sa se invete minte!" Decorul s‑a schimbat: scena se petrecea in viitor, in salonasul lui Pierrette: Pierrette si cu Guigard subliniau, cu mutre jenate, un nume pe o lista de invitati. Lucien nu era de fata, dar puterea sa se exercita din plin asupra lor. Guigard zicea: "Ah! nu! Nu pe asta. Ce, vrei sa dam de belea. Stii doar ca Lucien nu‑i inghite pe jidani!" Lucien s‑a mai contemplat o data. "Eu sunt Lucien! Cineva care nu‑i inghite pe jidani." Rostise de multe ori aceste cuvinte, dar azi era altceva, cu totul altceva. In aparenta, se‑ntelege, era o simpla constatare, ca si cand cineva ar fi zis: "Lui Lucien nu‑i plac stridiile", sau: "Lui Lucien ii place sa danseze". Dar, atentie: placerea de a dansa ar fi putut eventual fi descoperita si la jidanasul asta, dar chestia asta nu conta nici cat freamatul unei meduze; era de‑ajuns sa te uiti la nenorocitul ala de jidanas ca sa‑ti dai seama ca ceea ce‑i placea sau nu‑i placea ramanea lipit de el asa, ca mirosul lui, ca nuantele pielii lui si ca totul avea sa dispara o data cu el, o data cu clipitul pleoapelor lui grele, o data cu zambetele lui lipicioase, manjite parca de voluptate. Antisemitismul lui Lucien era insa de alta natura: nemilos si pur, tasnea din el ca un pumnal de otel indreptat amenintator spre pieptul celorlalti. "Asta, gandea el, asta e e un lucru sfant!" si‑a adus aminte ca maica‑sa, cand era mic, ii spunea uneori pe un anumit ton: "Tata lucreaza la el in birou". Iar acea fraza ii aparea ca o formula sacramentala care‑l coplesea brusc cu o sumedenie de obligatii religioase, cum ar fi sa nu se joace cu carabina cu aer comprimat, sa nu strige "Tararabum"; trebuia sa umble in varful picioarelor pe coridor, ca si cand s‑ar fi aflat intr‑o catedrala. "Acum mi‑a venit mie randul", si‑a zis el cu satisfactie. Se spunea in soapta: "Lucien nu‑i poate suferi pe jidani", si oamenii incremeneau strapunsi de o multime de minuscule sageti dureroase. "Guigard si Pierrette, isi spuse el induiosat, sunt niste copii." Se dovedisera foarte vinovati, dar fusese de‑ajuns ca Lucien sa se incrunte la ei si imediat ii apucasera remuscarile, incepusera sa vorbeasca in soapta si sa umble in varful picioarelor.

Lucien s‑a simtit pentru a doua oara plin de respect fata de el insusi. De asta data insa nu mai avea nevoie de ochii lui Guigard: acum parea respectabil in propriii sai ochi - in ochii sai, care in sfarsit reusisera sa strapunga invelisul lui de carne, de placeri si neplaceri, de obiceiuri si impulsuri. "Acolo unde ma cautam, se gandea el, nu aveam cum sa ma gasesc." Facuse cu buna credinta inventarul minutios a tot ceea ce era el. "Daca insa ar fi sa fiu doar ceea ce sunt, n‑as face mai multe parale decat jidanasul asta." Tot scormonind asa in intimitatea mucoaselor ce se poate oare descoperi, in afara de tristetea carnii, de josnica minciuna a egalitatii si de dezordine? "Prima maxima, isi zise Lucien, sa nu incerci sa vezi in tine insuti; nu exista greseala mai periculoasa ca asta." Adevaratul Lucien - acum stia precis - trebuia cautat in ochii celorlalti, in supunerea tematoare a lui Pierrette si a lui Guigard, in asteptarea plina de speranta a tuturor acelor fiinte care cresteau si se maturizau pentru el, a tinerilor ucenici care vor deveni muncitorii lui, locuitori mari si mici ai comunei Frolles, al caror primar va fi intr‑o zi. Lui Lucien i s‑a facut oarecum frica si se simtea aproape prea mare pentru el. Atatia oameni il asteptau cu arma la picior: iar el era, avea sa fie totdeauna, acea uriasa asteptare a celorlalti. "Asta inseamna un stapan", s‑a gandit el. A vazut din nou o spinare puternica si musculoasa si imediat dupa aceea, o catedrala. El era inauntru si umbla in varful picioarelor in lumina filtrata de vitralii. "Numai ca de asta data eu sunt catedrala!" S‑a uitat fix, cu o privire intensa la vecinul lui, un cubanez inalt, brun si neted ca un trabuc. Trebuia neaparat sa gaseasca niste cuvinte capabile sa exprime extraordinara lui descoperire. Si‑a dus mana la frunte incet, cu grija, ca si cand ar fi fost o lumanare aprinsa, apoi s‑a recules o clipa, ganditor si sacru, si cuvintele au tasnit de la sine. A soptit: "AM DREPTURI!" Drepturi! Ceva cam ca triunghiurile si cercurile: adica ceva atat de perfect incat nici nu exista, degeaba tot desenai mii de rotocoale cu compasul, niciodata nu reuseai sa realizezi un singur cerc. Tot astfel, generatii de muncitori ar putea sa se supuna disciplinati poruncilor lui Lucien si n‑ar epuiza in veac dreptul lui de a porunci; drepturile, asemenea notiunilor matematice si dogmelor religioase, existau dincolo de viata lui. Si uite asa, Lucien era tocmai acest lucru: un urias buchet de responsabilitati si de drepturi. Multa vreme crezuse ca traieste din intamplare, fara nici un scop: nu gandise indeajuns. Cu mult timp inainte de a se fi nascut, locul lui sub soare era rezervat, la Frolles. Cu mult timp inainte de casatoria tatalui sau - era asteptat; venise pe lume tocmai pentru a ocupa acest loc: "Traiesc, s‑a gandit el, fiindca am dreptul sa traiesc". Si pentru prima data, poate, a avut o viziune fulgeratoare si glorioasa privind destinul lui. Mai devreme sau mai tarziu va intra la cole Centrale (de altfel n‑avea nici o importanta). Atunci o va parasi pe Maud (tot timpul voia sa se culce cu el, era cum nu se poate mai plicticos; trupurile lor inlantuite degajau, in caldura inabusitoare a acestui inceput de primavara, un miros de ostropel ars. "Si unde mai pui ca Maud e a tuturor, azi a mea, maine a altuia, povestea asta n‑are nici un sens"; se va instala la Frolles. Undeva in Franta exista o fata tanara si pura in genul lui Pierrette, o provinciala cu ochi de floare, care se pastra intacta pentru el: fata incerca uneori sa si‑l inchipuie pe viitorul ei stapan, pe acel barbat naprasnic si duios, dar nu reusea. Era virgina; in tainitele trupului ei ii recunostea lui Lucien, si numai lui, dreptul de a o poseda. O va lua de nevasta, va fi sotia lui, cel mai tandru drept al sau. Seara, cand isi va scoate hainele, cu gesturi marunte, dar sacre, va fi ca o jertfa. O va lua in brate cu aprobarea tuturor, ii va spune: "Esti a mea!" Ceea ce ea ii va arata, va avea datoria sa‑i arate numai lui, si actul de iubire va fi, pentru el, voluptuosul recensamant al bunurilor sale. Dreptul sau cel mai tandru, dreptul sau cel mai intim: dreptul de a fi respectat pana si in trupul sau, ascultat pana si in patul sau. "Ma voi casatori de tanar", si‑a zis el. Si‑a mai propus de asemenea sa faca multi copii; apoi s‑a gandit la opera tatalui lui; era nerabdator s‑o duca mai departe si s‑a intrebat daca domnul Fleurier nu avea de gand sa moara mai repede.

Un orologiu a batut de amiaza; Lucien s‑a sculat. Metamorfoza se incheiase: cu o ora mai devreme, in cafenea patrunsese un adolescent gratios si nesigur; acum iesea un barbat, un stapan francez. Lucien a facut cativa pasi in glorioasa lumina a unei dimineti franceze. In coltul strazii Ecoles cu bulevardul Saint‑Michel s‑a apropiat de o papetarie si s‑a uitat in oglinda: ar fi dorit sa gaseasca pe chipul lui expresia de nepatruns pe care o admira pe chipul lui Lemordant. Oglinda nu i‑a infatisat insa decat o figura frumusica si cam incapatanata, care inca nu era destul de dura. A decis: "O sa‑mi las mustata".