LIVIU IOAN STOICIU - Suflet

LIVIU IOAN STOICIU

Suflet

I.

tocmai se uita pe cer, la stele cum

ard cu totul, si

umbla la buton, la o masinarie de impatimit: iar ii demontezi, ma,

magnetul?

ba ascult in difuzor ultima tragere la loterie.

si licitatia?

te-ai pus la post negru?

parca vaz vechitura: puf-pufff. domnule mecanic, hai, sa

dai drumul la abur (la kilometrul

251+300), unde-o sa vezi, bre, fata picherului, cu vaca (priponita

pe zona), strigam eu cat statea locomotiva, un

minut, doua, acolo, cat sa urce

calatorii,

in halta, la adjudu vechi, in cursa, si sa apuce sa-i faca ei,

cantonieresei, cu

mana, asa. imi e rusine sa spui cum.

acuma, duminica, tata, din gradina de la el, din interior, culegea

o crizantema, cu un bob de roua in ea si

o intindea pe tipsie: "frig

e". frig. si lasa un bacsis clopotarului, in cimitir, care-l insotea

pana la cruce, la mormantul

mamei. aici, se inchina si lacrama un pic: strangea

manuta mea, tremurand, aprindea cu

lumanarea un lampas si

fiindca si eu eram pus pe plans, batea locul: na, buruiana,

na, suflete, na, pamant, na, na, na.

II.

mocneste in mugur cenusa si tu, viitorule, faci

din floare o masca

fantastica: vezi, ma, roza

e o sfioasa cand se asaza pe chipul tau, zici

da, zic, trageau la rampa

mirezmele si noi, copiii lor, dupa ce le descarcam, faceam

cuiburi, pe camp si le puneam, ca

pe boabele de fasole,

in pamant: oamenii, din cer, ne

urmareau, atunci,

cu simpatie si ne faceau semne cabalistice: dar

noi ii luam drept nouri (da)

venea sfarsitul clasei a patra si aveam

repetitii, inaintea

examenului (asa am apucat eu, examen in clasa a patra):

care cantam

in corul scolii, care la alamuri, care spunea

poezii, ma rog, toti

reconstituiam sufletul privighetorii,

moartea noastra:

si o data simteam atunci, in fata

spectatorilor (parinti, cunoscuti), ca pe scena nu mai raman

decat instrumentele

muzicale, gigantice, ca poeziile se

recita singure, ca

devenim transparenti si ca se vede prin noi, clar,

marit, sufletul