POETUL - Lucian Blaga

POETUL Lucian Blaga

intru pomenirea lui Rainer Maria Rilke

Prietena, sa nu mai rostim zadarnicul sunet

cu care-l chemau muritorii!

Astazi, vorbind pentru toti

el nu are chip si nu are nume - poetul!

Viata lui mult ne-a mirat,

ca un cantec cu tulbure talc,

ca un straniu eres.

In ani de demult

poetul, cuvantul strivindu-si, a indurat

napastele toate cu barbatie

si cele mai mari, cele mai crunte dureri, si le-a stins

in muntele singuratatii, ce si-a ales.

Cand la un semn

s-au surpat albastrimile cerului,

si minutarele vremii treceau

ca taisuri prin toata faptura,

in anii aceia, poetul voi sa uite de semeni si vatra.

In anii cumplitelor pacle

cand pamantenii cu sfanta lor omenie si carne

s-au destramat fara numar,

si viata - atata s-a stins

de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns

ca duhul sa prinda trup pe pamant,

Poetul, cu numele sters si pierdut, s-a retras

sub pavaza muntelui,

facandu-se prieten inaltelor piscuri de piatra.

Si neajuns, neclintit, a ramas in jocul destinului

flancat de albe si negre solstitii

mare si singur.

Nu l-a ucis amarnica grije din vale, nici gandul

ca Dumnezeu rapitu-si-a singur putinta-ntruparii.

Nu l-au razbit nici tunetul din departari,

nici tenebrele.

Si nu l-a schimbat in cenusa

fulgerul care i-a fost pentr-o clipa

oaspete-n prag.

Mereu isi da siesi cuvant

si pasul sau era legamant.

Ingaduie, Prietena, sa-ti amintesc ca Poetul

muri numai mult mai tarziu.

Mult mai tarziu, ucis

de-un ghimpe muiat in azur

ca de-un spine cu foc de albina.

Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,

de-un ghimpe muiat

in simplu albastru, in simpla lumina.

De-atunci, in frunzare-aplecate

privighitorile toate-amutira

uimite de cele-ntamplate.

Privighitorile ceasului, din rarele noastre gradini,

amutira-n lamina ce-apare-n zadar

si fara de semne, de-atunci.

Si nu stiu nimic pe pamant

ce-ar putea sa le-ndemne

sa cante iar.