Construirea realitatii sociale

Construirea realitatii sociale

3.1. Gandirea sociala

Se discuta mult, in ultimul timp, despre modul in care se construieste socialul, despre 'gandirea sociala' ca un alt tip de gandire decat gandirea logica (vezi Ch. Guimelli, La pense sociale, PUF, 1999) sau despre 'logica sociala' a cunoasterii (revista de psihologie socila 'Connexions' a dedicat recent un numar tematic acestui subiect). Editura Polirom a tradus o carte interesanta, coordonata de profesoara Ewa Drozda-Senkowska, de la Universitatea Paris V, despre Capcanele rationamentului sau modul in care rationamentele noastre sunt distorsionate de aparente sau de 'verosimil'.

Gandirea noastra, judecatile pe care le emitem zilnic sunt determinate nu atat de subiectul ce transmite mesajul, nici de circumstantele in care o face, ci de 'gandirea sociala', de contextul in care el isi inscrie discursul. Cu alte cuvinte, logicii formale i se substituie o logica naturala, subiectului optimal un subiect social. Primul, scrie Guimelli, produce idei si face demonstratii logice, care nu depind de normele admise, ci au un grad ridicat de invarianta, al doilea gandeste prin interactiune cu interlocutorul, isi poate schimba discursul, se articuleaza celuilalt.

Logicii, rationalitatii, obiectivitatii i se opune, adesea, o gandire marcata de credinte, zvonuri, ideologii, practici magice, explicand realitatea intr-o maniera care, pentru omul de stiinta, apare ca fiind cel putin absurda. De o parte performanta si eficacitatea, de cealalta - insuficienta si irationalitatea. Contextul social- joaca un rol hotarator in modelarea mintii umane care judeca, care evolueaza.

Omul gandeste in 'biais', adica in clin, piezis, adesea pe de laturi, superficial. Uneori chiar distorsionant, aberant. De unde ideea ca subiectul social nu se confunda cu subiectul optimal. El face adesea greseli, nu judeca bine. Gandirea sociala este deci o gandire autonoma si specifica, independenta de gandirea rationala, dar coabitand cu aceasta, in contexte sociale particulare. Gandirea sociala este organizata in structuri ferme, livrate de lumea exterioara si filtreaza sau integreaza informatiile si evenimentele in functie de confirmarea sau infirmarea care vine din exterior, de grila de lectura pe care au achizitionat-o prin formarea si participarea la aceasta lume. Individul nu retine decat ceea ce vine in cosonanta cu ceea ce stie. El are nevoie de coerenta si deci respinge argumentele pe care nu le poate intelege, chiar daca sunt 'rationale'. El are o logica, dar logica sa este diferita de logica rationala.

Gandirea sociala nu este o gandire in opozitie cu cea rationala, cum s-ar putea crede. Ea este, mai degraba, o capacitate de acomodare cu cunoscutul si un efort de ignorare sau respingere a contradictoriului. Logica sociala este sustinuta de legaturile sociale, ea are tendinta sa justifice, favorizeze, salvgardeze o stare sociala acceptata.

O caracteristica a logicii sociale este predominanta afectivului asupra intelectului. Faptele, valorile, aspectele normative palesc in fata rationalului, parerile celorlalti au valoare mai mare decat o parere autorizata.

Desi este mai putin apta sa analizeze si sa conceptualizeze, gandirea sociala este mai prezenta decat cea rationala. Evaluam situatiile, intreprindem operatii cognitive utilizand, ca suport, credintele colective si reprezentarile sociale.

Ce aduce nou abordarea psihologica in dezbaterea asupra mecanismelor de functionare a fundamentelor gandirii, a spiritului uman? Variabila noua este ceea ce noi, psihosociologii, numim raporturile sociale. Implicarea ideologica in dezvoltarea cognitiva a deschis o noua si pasionanta pista de cercetare: baza sociala a capacitatii de a judeca si evalua, logica sociala a cunoasterii.

Contextul, fie el imediat, concret, situational, fie global, ideologic, legat de istoria grupului, influenteaza gandirea, o marcheaza, dar si determina practicile sociale. Contextul are rol 'mobilizator', polarizeaza, provoaca consemne, poate - de exemplu - determina conformism, gandire stereotipa, naste structuri cognitive (scheme cognitive de baza) care pot fi controlate din exterior si manipulate. Istoria morala, economica, culturala, ideologica impregneaza gandirea sociala, o particularizeaza si o ancoreaza. Influenta contextuala faciliteaza un anumit tip de comunicare, delimiteaza marja de reflectie, ofera repere pentru decizii. Rationamentele cognitive sunt insuficiente, deci, pentru a explica modul in care gandeste omul intr-o situatie concreta, particulara.

Cele trei capitole care urmeaza incearca sa prezinte mecanismele psihosociologice prin care se formeaza imaginile despre altii (reprezentarile sale) si se pot schimba atitudinile proprii si ale celor din jur.

3.2. Reprezentarile sociale - dezvoltari actuale

Ce sunt reprezentarile sociale?

Orice actiune sociala, gest public sau persoana pune in functiune diferite mecanisme valorizatoare, suscita opinii si atitudini, stimuleaza nevoia de actiune, solicita actualizarea sau inventarea unor modele de evaluare. Oamenii isi formeaza o imagine despre orice fapt sau eveniment intalnit, interpreteaza, elaboreaza teorii. Descifram contextul cu ajutorul unui 'aparat' valorizator pe care-l perfectionam cu fiecare noua experienta sociala. Posedam, fiecare, o 'grila de lectura' cu ajutorul careia 'citim' oamenii, evenimentele, lumea care ne inconjoara. Informatia care ne vine din realitate este prelucrata si reactionam nu la stimulii obiectivi, ci in functie de imaginea noastra despre realitate. Aceasta maniera de a gandi realitatea, aceasta forma de constiinta sociala a primit numele de reprezentare sociala.

Reprezentarile sociale sunt sisteme de valori si notiuni, o forma de gandire sociala, o elaborare perceptiva si mentala, o modalitate practica de a cunoaste lumea. Ele au deci o componenta cognitiva. Dar au si o componenta sociala pentru ca sunt alimentate de mediul ambiant, de contextul social si ideologic, pentru ca sunt o forma de raportare la lume, modalitati de insertie sociala. In fine, ne apar ca instrumente de organizare a perceptiilor si de interpretare, ca aparat evaluator, ca mod de a comunica cu altii. Se prezinta ca idee, conceptie, schema mentala, mod de abordare, dar si ca ghid de actiune (stil de conduita, model actional). Ele sunt, in acelasi timp, prin prelucrari mentale, elaborari cognitive si afective (produs al personalitatii individului), dar si credinte, opinii, idei produse de context (elaborari ale mediului social).

Orice reprezentare se sprijina deci pe doi piloni: cel individual (inteligenta, afectivitate, motivatie, competitie) si cel social (contextul social-ideologic, imaginarul social, discurs politic etc.)

Interesul psihologiei sociale pentru studiul reprezentarilor este relativ recent. Debutul, consemneaza majoritatea autorilor, a fost fixat in 1961, odata cu publicarea celebrei teze de doctorat a lui Serge Moscovici, La psychanalyse, son image et son public. El a reactualizat conceptul de "reprezentare colectiva" propus de E. Durkheim, conferindu-i o noua forta si o noua identitate. Reprezentarea devine acum sociala. El a atras atentia, totodata, asupra posibilitatii recitirii miturilor, a gandirii magico-religi-oase, a structurilor imaginarului din perspectiva psihosociologica. Un alt curent din care isi extrage substanta teoria lui Moscovici asupra reprezentarilor sociale este "interactionismul simbolic", reprezentat de G.H. Mead, care atrage atentia asupra aspectelor "implicite" ale comportamentului si pune accentul pe procesele simbolice si pe rolul limbajului in definirea realitatii sociale. Individul este plasat in situatii sociale construite de activitate, de lumea obiectelor si de modele interactionale (Herzlich, 1972). Productiile simbolice regleaza comportamentul social, inventeaza norme, creeaza ideologii, coduri de lectura si strategii comportamentale.

Reprezentarile sociale (RS) se alimenteaza din credinte religioase, practici cul-turale, ritualuri, din imaginarul cotidian, dar depasesc aceasta "istorie poroasa" (Ferrol, 1994) prin nazuinta de a sistematiza, organiza si reface toate aceste informa-tii lacunare. Ele au in compozitie unele "zone obscure" ale vietii cotidiene, se sprijina pe "marturii" ale subiectului, pe consideratiile si interpretarile acestuia, dar apeleaza si la norme, reguli, stiluri impartasite de o populatie, valori ce regleaza relatiile interpersonale.

RS se interfereaza in parte cu opiniile si atitudinile, dar nu sunt atat de directionate ca acestea. Spre deosebire de opinii, care construiesc un raspuns manifest, verbalizat, observabil si susceptibil de masurare, si de atitudini, care stabilesc o relatie intre stimuli si raspunsuri, raspunsul fiind cuantificabil prin timpul de reactie, RS bascu-leaza intre perceptie si social, mediaza intre cognitiv si afectiv, ezita intre exactitudine si aproximatie, cocheteaza cu stiintificul, dar si cu imaginarul. Ele recon-struiesc realul, "atingand" simultan stimulul si raspunsul, accentuand aici in aceeasi masura in care modeleaza acolo. Desi constructii cognitive, reprezentarile sociale sunt prizoni-erele socialului. Doise (1990) exprima complet satisfacator complexitatea raporturilor cu socialul: ele joaca un rol important in mentinerea raporturilor sociale, sunt faso-nate de aceste raporturi si vehiculeaza, uneori direct, dar cel mai adesea indirect, o cunoastere (competenta) sociala.

Articularea la context

Procesul reprezentational nu poate fi rupt de informatia care vine din context; el ne apare constant bransat actiunii materiale sau simbolice. "Produse sociale", reprezen-tarile participa hotarator la constituirea sociala a contextului. Consistenta lor cognitiva si sociala afirma caracterul de existenta, nu doar ca mediatori mentali intre un stimul si un raspuns, ci ca variabile interdependente, produse de viata cotidiana, ca interfata intre formele subiective ale socialitatii si formele organizate ale societatii.

Interactionand cu contextul, realizand diferite "produse", dezvoltandu-si compe-tenta, actorul social schimba, transforma, construieste. Subiectul ia decizii si pozitii, stabileste relatii, ataseaza actiunii sale o semnificatie cognitiva ce poate avea rol diferentiator in construirea reprezentarii. Procesul repre-zentational nu poate fi detasat de activitatea in care actorii sociali sunt angajati. Reprezentarile inglobeaza si structureaza elementele cognitive ce rezulta din relatiile concrete cu contextul social. Relatiile dintre indivizi nu sunt "neutre", ci determinate de luarea de pozitie ce angajeaza competenta lor actionala. Iar competenta se dez-volta, dupa cum se stie, prin activitate.

"Este eronat sa spunem ca reprezentarile sociale sunt reprezentari cognitive" afirma Moscovici (1986). Formularea aceasta ar putea sa deruteze. Nu inseamna ca reprezentarile nu sunt si cognitive. Dar nu sunt doar productii sau mecanisme cog-nitive. Functionarea lor, alimentandu-se din exterior si din interior, in acelasi timp, integrand socialul, le-a atras calificarea de constructii socio-cognitive (I.C. Abric). Ele presupun un subiect activ, care organizeaza totul plecand de la o "textura psiho-logica", dar si o componenta sociala - mediul exterior care elaboreaza conditii de context. Ele integreaza, deci, rationalul si irationalul, tolereaza aparente contradictii, articuleaza logicul si ilogicul. In realitate, ele ne apar ca ansambluri bine organizate si coerente, dirijand discret prestatia sociala a subiectului. Reprezentarile sociale im-preg--neaza majoritatea raporturilor interpersonale, ele "circula", se "incruciseaza", preiau norme, modele, ticuri din mediu, se alimenteaza din specificitatea pe care le-o imprima societatea si cultura noastra. Preluarea nu este insa mecanica, imaginea oferita de context este filtrata, prelucrata, incorporata. Specificul reprezentarii sociale (fata de opinie, atitudine, imagine) este acela ca nu opereaza o ruptura intre universul exterior si universul interior al individului sau grupului (cf. Moscovici, 1978). Obiectul este inscris intr-un context activ, in miscare, si este conceput de catre o persoana sau o colectivitate care comunica permanent cu contextul, ajustandu-si comporta-mentul. Deci subiectul si obiectul nu sunt distincte. Altfel zis, stimulul si raspunsul sunt indi-sociabili, formand un ansamblu. Un raspuns nu e neaparat o reactie la un stimul (situatie). Individul reconstruieste obiectul, il reevalueaza. Am putea spune chiar ca obiectul nu are valoare intrinseca, ci ca exista doar prin semnificatia ce i-o da indi-vidul (grupul) care-l pune in valoare. Reprezentarea e sociala pentru ca indi-vidul insufleteste "realitatea obiectiva", si-o apropie, o reconstituie, o integreaza orga-nizarii sale cognitive, sistemului sau de valori, istoriei sale, contextului sau social si ideologic. Nimic mai fals decat ideea ca realitatea este "obiectiva", neutra. Ea capata semnificatie numai atinsa de individ. Definitia lui Abric (1994) asupra reprezen-ta-rii sociale subliniaza aceasta mixtura: "o viziune functionalista a lumii ce permite in-di-vidului sau grupului sa dea un sens conduitelor, sa inteleaga realitatea prin pro-priul sistem de referinte, deci sa se adapteze, sa-si defineasca locul". Reprezen-tarea nu este o simpla "reflectare" a realitatii, ci o organizare in functie de "circumstante" (con-text social si ideologic, caracteristicile situatiei, finalitate imediata). De aceea, daca membrii unui grup omogen impartasesc o "teorie", aceasta capata caracteristici de "prototip", de "tip de organizare" (cf. Flament, 1994) si devine "ghid de actiune", orien-tand relatiile sociale, actiunile actorilor sociali. "Ea este un sistem de pre-deco-daj a realitatii pentru ca determina un ansamblu de antici-patii si de asteptari."

Semnificatia reprezentarilor sociale este alimentata de context, in primul rand prin natura conditiilor care produc discursul si care inlesnesc formularea de idei, des-coperirea unor teorii. Discursul este totdeauna situat in timp si spatiu, presupune raporturi concrete, interactiuni (Mugny, Carugati). In al doilea rand, este alimentata de campul ideologic, de locul ocupat de individ sau grup in sistemul social. Cu alte cuvinte, mediul cultural-ideologic, stilul de gandire al colectivitatii il "ancoreaza" pe individ, il "modeleaza" si apoi il trimite in lume. Intr-un anume sens, individul, prin biografia sa, este "prizonierul" mediului sau cultural.

Caracteristici si roluri

In definirea RS se apeleaza la formule de tipul: "sistem de valori, notiuni, practici, relative la obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social instrument de orien-tare a perceptiei situatiei" (Moscovici); "o forma de cunoastere specifica, o stiinta a sensului comun o forma de gandire sociala" (Jodelet); "o forma particu-lara de gandire simbolica" (Palmonari, Doise); "ghid de actiune, orientand relatiile sociale" (Abric); "principii generatoare de luari de pozitie" (Doise) etc. Ele ne apar ca un aparat evaluativ, o grila de lectura a realitatii, o situare in lumea valorilor si o inter-pretare proprie data acestei lumi.

In prelungirea demersului de definire a RS se pot identifica doua criterii pentru a le caracteriza: organizarea si continutul (Fischer, 1987).

La nivelul structurarii, RS ne apare ca:

a.    un proces de transformare a unei realitati sociale intr-un obiect mental, proces presu-punand selectie in functie de pozitia ocupata de individ, de statutul sau social;

b.    un proces relational pentru ca elaborarea mentala este dependenta de situatia per-soa-nei, grupului, institutiei, categoriei sociale in raport cu alta persoana, grupa, categorie sociala. RS joaca acum rol de mediator al comunicarii sociale, este un instrument de schimb;

c.    ele faciliteaza si procesul de remodelare a realitatii, producand informatii sem-nificative pentru beneficiari, recreand realitatea, facilitand interiorizarea mo-delelor culturale si ideologice;

d.    transformarea operata prin reprezentari se traduce printr-un efort de natura-lizare a realitatii sociale, ne apare ca un inventar al unui ansamblu de evidente, ca o prezentare revizuita si corijata ce ia forma unui model de functionare mentala.

La nivelul continutului, RS se prezinta astfel:

a.    sub raport cognitiv, ca un ansamblu de informatii relative la un obiect social, in-for-matii mai mult sau mai putin variate, mai mult sau mai putin stereotipe sau bogate;

b.    continutul RS este marcat de caracterul sau semnificativ, de importanta ce se acorda imaginii;

c.    in fine, are un caracter simbolic, direct legat de cel precedent.

Reprezentarea, din acest punct de vedere, nu se raporteaza la o perceptie imediata, la un segment de realitate, ci la o structura imaginara, construita in timp, simbolizand modul de exprimare a realitatii, propriu unui individ sau unui grup.

Apelul la simboluri, coduri, norme interne va avea drept rezultat castigarea unei competente sociale. Acest simt al socialului dobandeste, prin exercitiu, o anumita cantitate de autonomie. Actorul social isi formeaza o grila proprie de lectura a reali-tatii; dar se supune, in acelasi timp, unor constrangeri, unor "definitii" comune tuturor membrilor comunitatii careia ii apartine. Din aceste doua caracteristici ale RS, Moscovici extrage doua roluri pe care acestea le indeplinesc:

in primul rand, ele conventionalizeaza obiectele, persoanele si evenimentele cu care ne aflam in contact. Le confera o forma precisa, le localizeaza intr-o cate-gorie data si le impune, gradual, drept model un anumit tip, distinct si impartasit de un grup de persoane. Toate elementele noi adera la modul de fuzionare cu acesta. Orice noua experienta se articuleaza vechilor conventii, se conecteaza semnificatiilor prede-terminate. "Nici o minte, scrie Moscovici, nu e libera de efectele unei conditionari preliminare, impuse de reprezentari, limbaj si cul-tu-ra". Orice noi RS se conexeaza unor contexte, unor constructii pe care individul le primeste prin educatie.

in al doilea rand, reprezentarile sunt prescriptive, adica "ni se impun cu o forta irezistibila". Intra aici, deopotriva, "structura prezenta", dar si traditia care "de-cre-teaza ce ar trebui sa gandim". Reprezentarile sunt transmise, "inoculate", sunt produsul unei intregi serii de elaborari, prelucrari si schimbari la care au participat generatii succesive. Memoria colectiva stocheaza si activeaza, clasi-fica imagini si stereotipuri, infiltrandu-le fiecarui nou venit. Dupa cum, reiau recent problema Moscovici si Vignaux, RS se inscriu in "cadrele unei gandiri preexistente", sunt tributare sistemelor de credinte ancorate in valori, traditii, imagini ale lumii si existentei. Ele sunt obiectul unei actiuni perma-nente a socialului, prin discurs si in discurs, ele incor-po-reaza toate fenomenele noi intr-un model explicativ familiar. Ca proces de schimb si de formare a ideilor, ele raspund unei duble exigente a indivizilor si a colecti-vitatilor: pe de o parte, construiesc sisteme de gandire si de cunoastere, pe de alta parte, adopta viziuni consensuale de actiune, ce le permit sa mentina liantul social, continuitatea discursului. Reprezentarile joaca, deci, intot-dea-una un triplu rol: de luminare (dau sens realitatii), de integrare (incorporeaza notiuni si fapte noi in cadre familiare) si de impartasire (asigurand sensuri comune in care se recunoaste o colectivitate). Ele sunt deci vectori centrali ai opiniilor, judecatilor si credintelor, vizand asigurarea pertinentei si regularitatii conduitelor colective.

Organizarea interna a RS: nodul central si elementele periferice

RS au doua componente esentiale: nodul central si elementele periferice. Ele functio-neaza ca o entitate si fiecare in parte are un rol specific si complementar fata de celalalt.

A. NODUL CENTRAL

Sistemul central sau nodul central al reprezentarii, sustine Abric (1994 a) prezinta urmatoarele caracteristici:

a.    este legat si determinat de conditiile istorice, sociologice si ideologice, fiind mar-cat de memoria colectiva si de sistemul de norme al grupului;

b.    el constituie baza comuna, colectiv impartasita de reprezentarile sociale, realizand omogenitatea grupului si avand in consecinta o functie consensuala;

c.    el este stabil, coerent, rezistent la schimbare, asigurand continuitatea si perma-nenta reprezentarii;

d.    in fine, el este relativ independent de contextul social si material imediat.

Concluzia lui Abric: sistemul central este stabil, concret, consensual si marcat istoric.

Prin obiectivare, crede acesta, informatia este decontextualizata si imbinata intr-un ansamblu particular care ia forma unui "model figurativ" sau "nod figurativ", sche-matizare a teoriei bazate pe citeva elemente concrete. "Sistem psihic", "complex" sunt cuvinte care ne vorbesc despre existenta unei paradigme, a unei chei cu ajutorul careia exprimam o imagine compusa printr-o formula sau un cliseu. Nodul inter-preteaza, da sens evenimentelor, dirijeaza conduita.

Pornind de la analiza lui Moscovici, Abric considera nodul central drept "ele-men-tul esential al oricarei reprezentari"; el poate chiar traversa cadrul reprezen-tarii, gasindu-si originea in valori care il depasesc. "Nodul este deci simplu, concret, scrie Abric (1994, a), sub forma de imagine si coerent, corespunzand sistemului de valori la care se refera individul, purtand pecetea culturii si a normelor sociale am-biante." El are statut de evidenta, constituie fundamentul in jurul caruia se va organiza repre-zen-tarea. El va determina semnificatia si organizarea interna a repre-zentarii. In lipsa unor elemente esentiale ale nodului, reprezentarea capata semni-ficatii complet diferite.

Centralitatea unui element nu se poate raporta exclusiv la o dimensiune cantitativa, desi chiar si acest lucru este important, scrie recent Abric. Ceea ce prezinta interes este dimensiunea calitativa, faptul ca acest element da sens ansamblului reprezentarii. Din doua elemente care au aceeasi valoare cantitativa, important este acela care este in relatie directa cu semnificatia RS. Doar aceste elemente intra in nodul central.

Nodul central al RS se caracterizeaza prin doua functii si o proprietate esentiala (Abric 1994). Aceste doua functii sunt:

a. functia generativa: este elementul prin care se creeaza sau se transforma sem-ni--ficatia altor elemente constitutive ale reprezentarii; aceasta functie indica mo-dul in care elementele reprezentarii capata un sens sau o valoare;

b.    functia organizatorica: nodul central este acela care determina natura liniilor care unesc intre ele elementele unei reprezentari. Din acest punct de vedere, el este elementul unificator si stabilizator al reprezentarii. In fine, nodul central se carac-te-ri-zea-za printr-o proprietate esentiala care este stabilitatea. Altfel zis, el este consti-tuit din elementele cele mai stabile ale reprezentarii, cele care rezista la schimbari.

Cum identificam nodul central, prin ce metode reperam caracteristicile sale? Teo-ria lui Abric sugereaza ca, pentru a asigura o actiune structuranta, cognitiile centrale trebuie sa fie in relatie cu un numar mare de cognitii relative la obiectul reprezentarii sociale. Mai exact, din punct de vedere formal, o cognitie centrala trebu-ie sa fie multiplu conexata cognitiilor periferice. Dar, in acest mod, introducem o distinctie cantitativa, singura observabila, ori mai sus am stabilit ca nodul central se carac-terizeaza prin trasaturile calitative. Moliner (1994) inventariaza mai multe cercetari care au evidentiat ca o metoda de descriere a nodului central este iden-tificarea itemi-lor care angajeaza mai multe conexiuni intr-un ansamblu discursiv. Cercetarile sale releva posibilitatea distingerii dublului aspect, cantitativ si calitativ, al notiunii de centralitate si sugereaza o relatie de impli-care nonsimetrica intre aceste doua aspecte. Daca centralitatea calitativa implica pro-prie-tati cantitative, inversul nu este totdeauna adevarat. Daca unele cognitii joaca un rol structurant in reprezentare, trebuie sa admitem ca aceste cognitii poseda carac-teristici specifice, crede Moliner. El atribuie cognitiilor centrale patru propri-etati: valoarea lor simbolica, puterea asociativa, proeminenta si conexarea puternica la structura. Primele doua au proprietati calitative, celelalte au caracteristici cantita-tive si sunt consecinte ale primelor.

Valoarea simbolica a nodului central este conferita de "forma primara" a acestuia, de determinanti sociali si istorici care constituie fundamentul tuturor credintelor re-lative la obiect. Pentru ca intretine cu obiectul reprezentarii legaturi fara fisura, pentru ca ne apare sub forma unor credinte "non negociabile" (cf. Moscovici, 1992), el se prezinta ca un simbol. Disociat de obiectul reprezentarii, isi pierde toata semnifi-catia.

Asociativitatea a fost pusa in evidenta de Moscovici, care a remarcat faptul ca unele notiuni se caracterizeaza prin polisemie si prin capacitatea de a se asocia altor termeni. E cazul cuvantului "complex", "cuvant matrice" pentru psihanaliza, care isi asuma forme gramaticale diverse (substantiv, adjectiv, verb) si e susceptibil sa primeasca semnificatii variate. Acest termen sintetizeaza, el singur, toate clasele de concepte, fiecare situatie putand crea propriul sau complex. Aceasta notiune, in fine, poate modifica sensul cuvantului caruia i se asociaza; sintagmele "complex de infe-rio-ritate" sau "complex de timiditate" confera un statut stiintific cuvintelor inferio-ritate si timiditate. Notiunea de complex, prin caracterul simbolic, pare dotata cu o capacitate asociativa importanta. Vida de sens propriu, capata semnificatie cand intra in legaturi cu alte notiuni, experiente, situatii. Aceasta proprietate a cognitiei centrale poate fi rezumata deci la capacitatea de a se asocia sau combina cu elemente extrem de diverse.

Proeminenta cognitiei centrale este data de frecventa cu care apare, de locul sau privilegiat in discurs. Citand mai multe cercetari empirice care pun in evidenta aceasta caracteristica, Moliner constata ca unele cognitii, desemnate prin etichete verbale, apar mai frecvent decat altele in discurs, caracteristica a centralitatii si consecinta a valorii sale simbolice. Provocand o eticheta verbala, utilizarea cu predilectie a unui semn se aseaza in centrul campului semantic; unele notiuni se impun frapant, ca "va-lori sigure", structurale. P. Vergs, propune doua criterii de analiza a acestei calitati: frecventa aparitiei si rangul acesteia intr-un ansamblu de cuvinte citate de acelasi subiect. Aceste doua maniere de cuantificare a raspunsurilor fac sa apara informatii diferite: primul criteriu pune in evidenta termenii enuntati pe baza unei ierarhii de termeni majoritari (sau minoritari), al doilea indica importanta (sau lipsa de importanta) a evocarii, pentru subiect. Prima dimensiune este colectiva (numarul de aparitii ale cuvantului intr-o populatie), a doua rezuma o distributie statistica ce corespunde unei operatii individuale.

Conexitatea deriva din capacitatea asociativa si este evidentiata de existenta itemilor ce apar intr-o mai puternica legatura (unitate) decat altii. Un studiu al lui Doraï, privind reprezentarea imigrantului in randul populatiei franceze, a de-mon-strat ca, dintr-o lista de 60 de itemi, cuvantul care ocupa un loc privilegiat intr-o re-prezentare grafica finala este "algerian". El este cel mai puternic conexat celorlalti itemi, cel ce stabileste cele mai solide legaturi.

B. SISTEMUL PERIFERIC

Complement esential al sistemului central, esential normativ, "sistemul periferic" este mai degraba functional, permitand ancorarea reprezentarii la realitatea de moment. Elementele periferice sunt mai suple, mai flexibile, partea vie, mobila a reprezentarii, interfata intre nodul central si situatia concreta in care se elaboreaza reprezentarea. Ele retin si selectioneaza informatiile, formuleaza evaluari, elaboreaza stereotipuri si credinte; indeplinesc deci o functie de concretizare, exprimand prezentul, experienta subiectilor, caracteristicile situatiei. Alta functie indeplinita este cea de reglare si adaptare a sistemului central la constrangerile si caracteristicile situatiei concrete cu care grupul se confrunta. Sistemul periferic este un element esential in mecanismul defensiv, vizand protejarea semnificatiei centrale a reprezentarii (cf. Abric 1994). Elementele periferice pun mereu in discutie cauza nodului central, in functie de noile informatii si evenimentele absorbite. Flament a comparat sistemul periferic cu parasocul unui automobil care protejeaza corpul central, mentinandu-i integritatea. Din constatarea ca aceasta permite o modularizare individuala a reprezentarii, Abric extrage si o a treia functie: elaborarea reprezentarii sociale individualizate, inte-grarea istoriei proprii a subiectului, a experientelor sale personale.

Intr-un studiu asupra aspectelor periferice ale reprezentarii, Flament (1994) insista asupra comunicarii continue centralitate-periferie si a posibilitatii ca schema periferica, desi gestionata de nodul central, sa incorporeze si sa activeze unele infor-matii din context care sa conduca, in final, la o restructurare sau o ruptura a realului, la o schimbare a continutului reprezentarii. Daca elementele periferice sunt proemi-nente atunci elementele periferice intra in interactiune cu "centralul traditional", propunand un centru nou, inca utopic, dar capabil sa induca o schimbare. Conditia este sa apara un element strain care sa se incrusteze pe o RS bine stabilita si finita.

Sistemul central    Sistemul periferic

Legatura cu memoria colectiva si istoria grupului

Permite integrarea experientelor si istoriilor individuale

Consensual: defineste omogenitatea grupului Suporta eterogenitatea grupului

Stabil Suplu

CoerentSuporta contradictiile

Rigid

Rezistent la schimbare    Evolutiv

Putin sensibil la contextul imediat    Sensibil la contextul imediat

Functii: -Genereaza semnificatii ale reprezentarii -

determina organizarea sa Functii: - permite adaptarea la realitatea concreta - permite diferentierea continuturilor - protejeaza sistemul central

Tabel 1. Caracteristicile sistemului central si sistemului periferic

ale reprezen-tarilor sociale (dupa J.C. Abric, 1994)

RS si ideologia

Inca din 1970, Moscovici considera drept obiect central al psihologiei sociale toate fenomenele legate de ideologie si comunicare, disciplina noastra infatisandu-se ca stiinta conflictelor intre individ si societate.

In prefata la tratatul de psihologie sociala din 1984, mentinand aceasta prima optiune, el precizeaza ca psihologia sociala este stiinta fenomenelor ideologice (cognitii si reprezentari sociale) si a fenomenului de comunicare. Sunt deja stabilite aici raporturile dintre cele doua notiuni. Fenomenele ideologice inglobeaza sistemele de reprezentari si atitudini, conditionand continutul RS, al habitus-urilor si dispozitiilor.

Ideologia sau campul ideologic desemneaza un ansamblu structurat mai vast, avand caracteristicile unui sistem. RS functioneaza ca un subsistem, fiind functionari parti-culare, "usor deviate si modulate de insertia lor in sistemul de comunicare si de schimb simbolic" (cf. Doise 1986). Controlate de ideologie, RS nu sunt mai putin indis-pensabile functionarii cimpului ideologic.

Deconchy propune notiunea de "filtru cognitiv" pentru a desemna aparatul ideologic cu ajutorul caruia indivizii trateaza informatia despre ceilalti, despre natura umana in general. Acest filtru cognitiv este un fel de "ideologie naturala", actioneaza ca un principiu organizator al raporturilor simbolice si genereaza "ideologiile par-ticulare" sau reprezentarile. Filtrul ideologic poate fi considerat o teorie implicita despre om, el se comporta ca o instanta transindividuala, regland raporturile intre actorii sociali individuali. In acest caz, RS interpreteaza si legitimeaza valorile ideo-logice, avand rolul de a mentine raporturile intemeiate ideologic. Ideologia se prezinta ca un "ideal", ca o "iluzie" a unei categorii de indivizi, in timp ce reprezentarile instituie structuri, scheme, configuratii, modele cognitive ale sistemelor de idei. Ele propun functii, identifica campuri de aplicare a ideilor. Reprezentarile isi gasesc locul in ideologie, ele au un dublu statut, de continut si de produs, lucrand in interiorul acesteia. Ele concentreaza ideologia, reprezinta actiunea omului asupra realitatii si a planului simbolic, in vederea realizarii dorintelor individuale si nevoilor colective. Reprezentarile sunt, deci, obiectul specific al aplicatiilor ideologice.

De remarcat ca individul care se exprima nu este constient de jocul fortelor sociale si de acela al fortelor subiective ce produc reprezentarile (cf. Jodelet, 1992). Repre-zentarea este expresia grupului caruia subiectul ii apartine ideologic; el justifica, legitimeaza interesele grupului (clasei sale), el adopta atitudini si norme structurante care i s-au impus "obiectiv" ca mod de viata, ca model imaginar, ca instanta "abstrac-ta", mediatizata ideologic. Reprezentarea devine, deci, o structura activa a discursului ideologic, pe care individul o incorporeaza si o distribuie (propaga) ca pe un bun propriu.

RS nu se inscriu in intregime in cimpul ideologic. Cand Moscovici scrie ca reprezentarile "constituie o organizare psihologica, o forma de cunoastere particulara a societatii noastre, ireductibila la oricare alta", el distinge specificul subiectiv, psiho-lo-gic al acestora, imposibilitatea de a le reduce doar la sistem, stiinta sau ideologie.

Cum functioneaza relatia dintre ideologic si psihic in reprezentare? Eul psihic accepta norme sociale, isi construieste identitatea apeland la idealuri si proiecte colec-tive. Prin acest procedeu al imprumutarii unui model ideal, el isi intareste instanta interioara, obtine un eu idealizat si, in acelasi timp, securizat. Subiectul isi insuseste discursul colectiv si obtine, prin intalnire, fundament, certitudine. Receptionand "enun-turi de baza", "discursuri ale sigurantei", eul psihic se intareste, extragandu-si substanta din afara sa. "Ideologicul, explica Florence Giust-Desprairies, furni-zeaza, astfel, semnificatii pentru stapanirea realitatii interne, asigurand anumite forma-tiuni psihice, gratie cadrului de interpretare colectiva si univoca pe care il constituie".

RS au deci o "logica si un limbaj particular, o structura de implicatii care antre-neaza atat valorile, cat si conceptiile, un stil discursiv propriu" (Moscovici). Ele nu sunt "opinii despre", nici "imagini", ele depasesc clasificarile stiintifice sau filosofice. Ele raporteaza despre universuri care se populeaza cu fiinte, despre comportamente care dobandesc semnificatii specifice, despre "concepte care se coloreaza sau se concretizeaza imbogatind textura a ceea ce este realitatea pentru noi". Prin aceste trasaturi - specificitate si creativitate - RS se deosebesc de notiunile sociologiei, deci si de ideologie. Comentand aceasta precizare a lui Moscovici, Lipanski conchide: reprezentarea e un proces de mediatie intre concept, pur intelectual, si perceptie, predominanta senzoriala. Gasim, inca, la Moscovici: reprezentarea e totdeauna reprezentare a ceva si a cuiva. Din nou, caracterul sau individualizat! Dar, in acelasi timp, e sociala, pentru ca e "produsa, generata colectiv". Criteriul decisiv al caracterului sau social este acela ca participa la procesul de formare si orientare a conduitelor si comunicatiilor sociale. Deci exista o corespondenta intre functia sociala a reprezentarii si structura sa cognitiva si psihologica. Ea isi asuma rolul de a stabili raporturi sociale concrete, prin ancorare si obiectivare, facilitand incorporarea valorilor comune, prelucrarea interioara, naveta intre social (ideologic) si cognitiv-psihologic intr-un context (spatiu) dat. Apartenentele institutionale si ideologice activeaza corespunzator RS.

Cand utilizam termenul de RS, ne referim la o forma definita de cognitie, avand tendinta sa se constituie intr-un obiect precis. Cand utilizam termenul de ideologie, se distinge, in primul rand, un sistem de reprezentari, un ansamblu articulat de functii psihosociale si de procese psihice specifice care le acompaniaza. Reprezentarea pune in corespondenta si articuleaza psihologicul si socialul. Formula lui Lipanski: ideologia propune o subiectivizare a raporturilor obiective si o obiectivare a raporturilor subiective. "Subiectul ideologic" invata realitatea (raporturile sociale obiective), dar acest lucru se petrece intr-un camp social particular, subiectiv. Aceasta subiectivizare a raporturilor sociale obiective genereaza reprezentari care sunt proiectate in exterior si care, in ochii subiectului, devin constitutive ale realitatii "obiective". Producerea reprezentarii si functionarea ei psihica rezulta, deci, din interiorizarea raporturilor sociale. "Exteriorizate", aceste produse nasc noi realitati obiective, proces care explica permanenta schimbare a reprezentarilor, capacitatea lor (auto)generativa.

Ideologia constituie linii si raporturi logice intre ansambluri imprastiate de RS. Ea organizeaza si structureaza campul simbolic al unei formatii sociale. Ea regleaza discursul, reprezentarile si condu--ita prin intermediul unor instante precum institutiile, ritualurile, media. Ea arti-culeaza psihosocial diferite niveluri ale realitatii, instaureaza o identitate, o integrare grupala. Moscovici (1992) insista asupra caracterului partizan, invaluitor al ideologiei in efortul ei de teoretizare, de a oferi o viziune a lumii. Ea produce, afirma el, un fel de "pervertire" a continutului si a proceselor mentale. Ea produce numeroase "versiuni", ea marcheaza - utilizam notiunea propusa de Doise - reprezentarile sociale din punct de vedere economic si politic, provocand distorsiuni ale credintelor, si localizeaza punctele de vedere inte-lectuale si morale. RS, cu alte cuvinte, nu se pot sustrage presiunilor ideologice si - de multe ori - subiectul nu e constient de acest lucru.

Luari de pozitii si principii organizatorice ale RS

Definind RS ca principii generatoare ale luarii de pozitie, permitand insertia specifica intr-un ansamblu de raporturi sociale, Doise (1990) incearca sa satisfaca, deopotriva, exigentele sociologului, ca si pe cele ale psihosociologului. Aceste "principii" orga-nizeaza procesele simbolice, intervenind in raporturile sociale, regleaza relatiile de comunicare, dau seama despre "cunostintele" actorului social. Principiile organiza-torice se situeaza la articulatia dintre dinamicele sociale si cele cognitive individuale.

Cand elaboreaza o "luare de pozitie", individul stabileste o relatie intre organi-zarea cognitiva si raporturile sociale simbolice; cand realizeaza o insertie specifica intr-un camp social, el propune opozitii si ierarhizari, adaptari si asimilari, expresii individuale ale reprezentarii sociale. Aceasta pluralitate de exprimare ilustreaza o formula propusa de Bourdieu si Passeron (1970) care a facut cariera: "naivitatea filosofiei sociale a consensului". Moscovici si Doise (1992), la randul lor, analizand caracteristicile consensului, avanseaza ideea "binefacerilor discordiei", rezultat al schimburilor, dezbaterilor, relevarii diferentelor, functionarii criticii. Intre consens (sugerand acord, captarea increderii) si tensiunile sociale pe care le provoaca disen-siunea, am fi tentati sa optam pentru prima valoare. Descompunand insa meca-nis-mele consensului, ei descopera ca acesta se sprijina pe handicapul "inegalitatii hermene-utice", pe "efectul de polarizare", pe procesele nivelatoare de grup, exerci-tand o pre-siune conformista. Numai discutia si dialogul, se pare, numai parti-ciparea si inter-ac-tiunea, comunicarea intre competente diferite pot releva principiile dihotomice care conduc la luarea unor pozitii. Problema care se pune este, deci, aceea a studierii legaturilor dintre reglarile sociale si functionarile cognitive, a princi-piilor organizarii comune a ansamblurilor de indivizi si a modului in care atitudinile, opiniile si pre-jude-catile individuale reconstituie imaginea comuna.

Raportand reprezentarile la apartenenta sociala nu inseamna deloc ca vom gasi o corespondenta biunivoca intre acestea. Dar vom gasi unele legaturi privilegiate. Rezultatele unor cercetari raportate de Doise, Clmence si Lorenzi-Cioldi sunt compatibile cu o conceptie despre RS care considera ca aceste variatii, fie interindividuale, fie intergrupale, sunt modulatii pornind de la principii organizatorice comune. Studiul RS, deci, trebuie sa puna in valoare cunoasterea comuna, principiile organizatorice ale pozitiilor individuale prin raportari la punctele de reper furnizate de aceste cunoasteri comune si ancorarile acestor pozitii in campul psihosocial.

Cunoasterea RS (reprezentarile sociale)

Pornind de la constatarea dupa care comportamentele subiectilor sau ale grupurilor nu sunt determinate de caracteristicile obiective ale situatiei, ci de reprezentarea aces-tei situatii, Abric (1989) stabileste si modul de abordare a fenomenului pe care il studiem. Cercetatorul trebuie sa constate - aceasta, crede Abric, este problema cruciala - cum sunt organizate RS si sa repereze semnificatia fiecarei variabile pentru subiect. Prin ancheta, vor putea fi extrase din discursul subiectului, continutul si natura exacta ale reprezentarilor elaborate de acesta. Caracteristicile si calitatea dis-cur--sului par sa ofere indicii despre calitatea reprezentarilor elaborate de individ.

Pentru subiectul social, reprezentarile sale sociale inseamna o marca de calitate, un indicator al valorii, un reper pentru a aprecia universul sau sociocognitiv. Repre-zen-tarile sale sociale sunt, deci, o eticheta de calitate, el se recomanda prin calitatea acestora. Reprezentarile incorporeaza o activitate discursiva, un repertoriu interpre-tativ, un lexic, un registru de termeni si de metafore la care recurge actorul social pentru a descrie si evalua actiunile si evenimentele. Deci, ele pot fi evaluate cantitativ si calitativ, utilizandu-se chestionarele, scarile de atitudini, asociatiile de cuvinte sau sarcinile de clasificare. Un indicator sigur al calitatii RS este continut in limbajul actorului social; expresiile simbolice pe care acesta le vehiculeaza, inventiile sale verbale, organizarea acestora, metaforele, asocierile operate ne dau o idee despre universul sau interior. Analiza discursului este, fara andoiala, o modalitate de a desci-fra lumea ideilor, de a diagnostica structura operatorie a individului. Legaturile intre RS si limbaj sunt evidente, cum tot atat de evident este ca unei mai mari varietati de reprezentari ii corespunde o nu mai redusa varietate de expresii simbolice care le servesc drept vehicul (Doise, 1988).

Cercetarile experimentale asupra RS au debutat prin abordarea relatiilor repre-zentari-comportament. Au fost studiate, mai intai, efectele reprezentarilor asupra com-por--tamentelor interindividuale, utilizandu-se jocuri experimentale, mai exact, "dilema prizonierului". Se urmarea posibilitatea aparitiei unei motivatii mixte, posibi-litatea de a coopera si de a exploata un alt partener. Variabilele manipulate erau reprezentarile partenerului si comportamentul efectiv al acestuia. O alta directie de cercetare a fost axata pe reprezentarile elaborate in cursul rezolvarii de probleme si in sarcini crea-tive. Cercetarile lui Flament si Moscovici, Flament, Abric au pus in evidenta impor-tanta reprezentarii sarcinii, a destinatarului (cu statut mai inalt sau echivalent) si a situatiei. Au fost cercetate si functiile anticipatoare ale repre-zentarii in interactiunile grupurilor (cf. Doise, 1976).

Substantiale cercetari s-au intreprins asupra structurii interne si dinamicii repre-zentarii. Ele sunt axate indeosebi pe punerea in evidenta a aparitiilor nodului central si a caracterului sau stabil si organizator. Abric, de exemplu, a reperat (asociatii de cu-vin-te si o sarcina de ierarhizare) nodul central al reprezentarii artiza-nului. Au fost retinuti cinci itemi: lucrator manual, dragostea pentru meserie, munca persona-lizata, munca de calitate si ucenicie. In faza experimentala, s-au utilizat sarcini de me-mo-ri-zare pentru a verifica daca sunt retinute cuvintele evocand nodul central sau elementele periferice. Flament si Moliner au cercetat rolul nodului central in transformarea reprezentarii despre "grupul ideal". Primele cercetari experi-mentale au dovedit, dupa parerea lui Abric, ca aceste comportamente indivi-duale sau de grup sunt strict deter-minate de reprezentarile elaborate in si apropo de situatia si ansamblul elementelor ce le constituie. Grile de lectura si de decodaj ale realitatii, reprezentarile produc anticipari ale actelor de conduita (de sine si de altii) si inter-pretari ale situatiei, gratie unui sistem de categorizari coerente si stabile. Initiatoare ale conduitelor, ele permit justificarea prin raportare la normele sociale si integrarea.

Cercetatorii fenomenului RS sustin necesitatea unei abordari plurimetodologice asupra continutului, structurii interne si nodului central. Nici o tehnica nu permite, la ora actuala, punerea in valoare a complexitatii RS. Aceasta inseamna ca utilizarea unei singure tehnici nu poate fi pertinenta. De aceea se recomanda o abordare com-plexa, in mai multe etape:

a.    cunoasterea continutului RS;

b.    cercetarea structurii si a nodului central (sistemele de categorii, subansamblele tematice si atitudinale, liniile ierarhice);

c.    verificarea centralitatii, a schemei cognitive de baza;

d.    analiza argumentatiei (modul cum se integreaza continutul, structura interna si nodul central al RS intr-un discurs), cunoasterea functionarii RS in context.

3.3. Atitudinile si schimbarea lor

Prin 1930 psihologia sociala se definea cu studiul atitudinilor (Allport, 1935). Iar prin anii 1970-80 se inregistrau peste 20.000 volume si studii despre atitudini. Anual apar peste 1.000 de articole avand ca preocupare atitudinile si schimbarea lor.

Definirea atitudinilor nu este o intreprindere usoara. Aceasta se datoreaza faptului ca nu pot fi observate direct. Ele sunt considerate constructii ipotetice, nu pot fi masurate cu instrumente obisnuite.

Definitia care a rezistat mult timp este cea data de Gordon W. Allport (1935) care a incercat sa delimiteze frontierele acestei notiuni: o stare mentala si neuropsihica de pregatire, ca replica la un stimul, organizata ca urmare a experientei subiectului si care exercita o influenta directa sau dinamica asupra raspunsurilor individului la toate obiectele si situatiile la care se raporteaza. Cum putem comenta aceasta definitie? Vom identifica, mai intai, o experienta individuala a persoanei de a surprinde manifestarile externe ale altora sau de a se observa pe sine. Vom mai inregistra o dorinta de a observa, o intentie, o motivatie (componenta dinamica). Cand observam apelam la memorie, cognitii, asocieri, organizam deci actiunea noastra, folosind cunostintele si experientele anterioare. In sfarsit, atitudinile presupun o consistenta comportamentala, manifestata prin interese speciale si un angajament afectiv (Vallerand, 1994).

Cum s-au dezvoltat aceste atitudini? Psihologul roman A. Chircev (1941) sustine ca atitudinile exprimate sunt determinate de natura mediului - fizic, biologic, social si cultural - in care traieste si actioneaza individul sunt invatate prin interactiunea cu diferite medii sociale (familie, clasa scolara, grup de prieteni). Atitudinile sunt sociale pentru ca individul se raporteaza la 'obiectele' din mediul sau nu prin cunoasterea obiectiva a situatiilor, cat prin semnificatia si valoarea ce o acorda diferitelor institutii si realitati sociale.

Intre caracteristicile atitudinilor sunt consemnate: a) caracterul lor integrativ, organizat, ca raspuns la un stimul complex sau la o situatie, ca 'preparare a unei actiuni'; b) caracterul directional, intentional, in afara logicii obisnuite, exprimand o orientare selectiva, proprie subiectului. Directiva semnifica postura, pozitia si se prezinta ca o conduita observabila (Maisonneuve, 1989); c) intensitatea angajarii afective, pozitive sau negative, fata de obiect poate fi situata pe o scala avand doi poli (pozitiv si negativ) si un punct 0, semnificand neutralitatea. La cele doua extremitati ale scalei avem intensitatea maxima, prin apropiere de cota 0 inregistram grade diferite de lejeritate; d) centralitatea traduce gradul de internalizare al unei atitudini, marcat prin apartenenta la un grup social, identificarea cu valorile acestuia, impartasirea de convingeri; e) accesibilitatea semnifica asocierea dintre obiectul atitudinii si evaluarea sa afectiva si se manifesta prin rapiditatea reactiei la stimul sau latenta raspunsului.

Functiile pe care le indeplinesc atitudinile sunt urmatoarele: a) functia cognitiva se traduce prin procesul de estimare, prin judecarea datelor primite, prin operatia de selectionare a informatiilor primite; b) functia tonica sau energetica da seama despre nivelul motivatiilor si valorilor, despre gradul de intensitate al atitudinii; c) functia reglatorie se exprima prin capacitatea de a articula diferite atitudini separate intr-un tot unificator, ca o unitate globala; d) functia adaptativa este o functie 'utilitara si instrumentala', semnifica capacitatea de a astepta si obtine recompense si de a reduce 'pedepsele'. Prin atitudinile noastre incercam sa obtinem acceptarea, aprobarea altora; e) functia de expresie: prin atitudinile noastre ne exteriorizam credintele si valorile centrale, ne distingem de altii; f) functia de aparare se refera la efortul individului de a-si mentine stima de sine, de a se proteja.

Cum masuram atitudinile?

Cum am spus deja, atitudinile nu pot fi masurate direct. Cea mai simpla metoda de a le estima este 'masurarea verbala', fie prin inregistrarea si evaluarea tuturor raspunsurilor pro si anti, exprimate de o populatie data, asupra unui subiect, fie prin construirea unor scale de atitudini. Construirea unei scale presupune selectia itemilor, evaluarea acestora de catre experti si organizarea lor ierarhica. Scala Likert se prezinta ca o optiune, pe un continuum de intensitati diferit, vis-à-vis de o problema la ordinea zilei. De exemplu, la intrebarea 'Nu cred ca homosexualilor trebuie sa li se acorde drepturi speciale se pot inregistra urmatoarele raspunsuri posibile:

Total in dezacord

Dezacord

Neutru, nu stiu

De acord

Total de acord

Daca se aditioneaza raspunsurile unei populatii se poate masura atitudinea favorabila sau defavorabila fata de homosexuali.

Metoda intervalelor egale (Thurnstone, 1929) consista in a cere populatia sa evalueze gradul lor de atitudine fata de o chestiune ce preocupa. Sa ne referim din nou la subiectul de mai sus. Enunturile pot arata astfel:

Homosexualitatea este o boala mentala

Homosexualitatea nu este o maladie, ea reflecta o alegere personala

Daca as afla ca un prieten este homosexual nu as schimba nimic din relatia noastra

Comunitatile de homosexuali sunt o adunatura de perversi sexuali

Majoritatea homosexualilor sunt obsedati sexuali

As accepta sa locuiesc alaturi de homosexuali

Pozitiile favorabile sunt cele din extremitatile scalei.

O scala originala este diferentiatorul semantic (Osgood) care combina tehnicile Likert si Thurnstone si ambitioneaza sa determine semnificatia pe care un individ o ataseaza obiectului. Factorii masurati sunt evaluarea (negativa - pozitiva), activitatea (activa - pasiva) si puterea (slaba - puternica). Scala se prezinta ca un ansamblu de adjective antonime pe un continuum cu sapte trepte, intre +3 si -3. Se aditioneaza adjectivele cu o aparitie mai frecventa.

In fine, se mai pot inregistra si indicatori psihofiziologici ai atitudinilor ca: reactiile psihogalvanice, frecventa cardiaca, raspunsul pupilar (dilatarea sau contractarea pupilelor). Poligraful sau detectorul de minciuni este un aparat cu care se masoara efectele fiziologice ale emotiilor.

Cum se schimba atitudinile?

Omul este supus, intreaga viata, unui bombardament informational, in vederea schimbarii atitudinilor sale. Mesajele trimise de catre mass-media, de catre persoane sau grupuri, au un caracter persuasiv, nazuind sa schimbe atitudinile noastre.

Aceste oferte de asistenta psihologica si educationala rectifica deficientele de formare initiala, ofera 'arme' intelectuale, morale, afective cu care individul poate face fata noilor solicitari si pentru a obtine - in sfarsit - satisfactii si succes profesional si social.

Cum se produce schimbarea? Schimbarea este o consecinta a primirii unor informatii, a receptarii si prelucrarii unor mesaje. Conteaza deci cine comunica, ce mesaj transmite, cum o face, scopurile urmarite, contextul psihosocial in care sunt antrenati receptorii (nivelul lor de instructie, intensitatea asteptarilor exprimate de acestia, sistemul lor de relatii interpersonale etc.). Sa analizam importanta fiecaruia dintre factorii care concura la acest proces: a) 'comunicantul' (sursa), b) modul de a comunica; c) tinta urmarita si d) situatia concreta in care sunt plasati receptorii.

Sursa (persoana, institutia, gruparea) este cea mai importanta veriga ce poate afecta modul in care comunicarea este receptata. Oamenii sunt dispusi sa-si schimbe atitudinile numai atunci cand argumentele comunicantului sunt garantii ale unui 'beneficiu', ale unei achizitii (in plan intelectual, comportamental), care va conduce la dobandirea unor 'avantaje' (=cresterea valorii personale, un status social mai inalt, satisfactii profesionale, confort psihic superior). Daca individul nu acorda credit sursei de informatii, el isi organizeaza o strategie de 'rezistenta' la persuasiunea emitatorului de mesaje. Pare deci logic sa acordam atentie mai intai celui ce vorbeste, scrie, comunica, transmite. Credibilitatea sau puterea de convingere a unei surse de mesaj este un determinant important in schimbarea atitudinala. Daca este 'verosimila', sursa are mai mare valoare stimulatoare. Aprecierea acestei calitati este legata de autoritatea sursei, de oferta sa comportamentala anterioara, de calitatea contactelor pe care primitorul le-a mai avut cu sursa. Oricat de mare este discrepanta intre mesaj si atitudinea actuala, primitorul este dispus sa se schimbe daca comunicatorul este 'credibil', daca are prestigiu, pozitie sociala nestirbita, calitati personale probate. Chiar daca sursa este noua. Statusul scazut al sursei, in schimb, face mesajul neverosimil si scade atractia pentru schimbare. Fiecare dintre noi poate gasi exemple in mediul sau social; o persoana care si-a mentinut verticalitatea, care nu a facut compromisuri, care si-a pastrat tinuta morala este credibila, pe cand un individ care a fost antrenat mereu in tot felul de combinatii dubioase sau a oscilat comportamental, functie de imprejurari, ne apare ca un profet mincinos, chiar daca este purtatorul de cuvant al unor valori pe care le-am admirat, la care aderam in genere. Puse in gura unor persoane devalorizate moral, ele isi vor pierde puritatea, puterea de atractie. Bilantul cercetarilor psihosociologice asupra competentei sursei ne arata ca impactul mesajului are o mai mare acuitate daca cel ce transmite este perceput ca superior din punct de vedere al instructiei, inteligentei, reusitei profesionale, stilului de comportare decat receptorul. Efectul competentei depinde de incertitudinea receptorului relativ la problema pusa, ca si de motivatia sa pentru aceasta problema.

Ce strategie poate adopta sursa pentru a face credibil mesajul sau, pentru a inspira incredere? 'Transmitatorul' nu trebuie sa fie (sa para) interesat personal de schimbarea atitudinii celuilalt, nu trebuie sa se angajeze pasional in acest demers. E recomandabil sa arate chiar 'dezinteres' sau sa fie capabil sa pledeze si pentru o cauza care e in contradictie cu dorintele sale. Increderea se dobandeste si daca comunicarea se realizeaza 'accidental', 'intamplator' si nu direct, manifestand programatic intentia de schimbare. In acest caz persoana (=partenerul) devine suspicioasa. Iar daca persoana care comunica este 'simpatica' sau numai convingatoare prin stilul comunicarii, sansa schimbarii celuilalt este si mai mare. O persoana atractiva are o influenta crescuta.

Posibilitatea obtinerii schimbarii depinde si de preferintele receptorului. De gradul sau de instructie, de mediul sau de formare, de capitalul sau cultural, de atitudinile si mentalitatile grupului social din care provine. Acceptam, de regula, o idee, o atitudine daca este apropiata de ceea ce credem noi sau daca ne inspira simpatie, incredere cel ce incearca sa ne convinga. Similaritatea este una dintre cele mai importante baze ale simpatiei si - s-a constatat - oamenii sunt dispusi sa se lase influentati mai degraba de cei ce le seamana, decat de cei foarte deosebiti. Important e si aspectul fizic al celui ce comunica: cei agreabili sunt mai degraba urmati decat cei cu o infatisare neatractiva; cei ce vorbesc repede sunt mai convingatori decat cei ce vorbesc rar, taraganat; competenta recunoscuta public, aura, statutul de expert impresioneaza. Suntem dispusi adesea sa ne identificam cu unele persoane care ne atrag, conving, tulbura, emotioneaza. Si orice antipatie fata de comunicator sau neincredere in competenta sa duce la respingerea mesajului. La fel de importanta este si atitudinea celui ce comunica: cu cat intentia lui de a schimba pe celalalt (ceilalti) este mai vizibila, mai usor de descifrat, cu atat sansele de a obtine rezultatul dorit sunt mai mici. Comentariul sau, de aceea, trebuie sa fie 'dezinteresat', impartial, sa denote integritate si onestitate.

Sursa poate fi si grupul (de 'apartenenta' sau de 'referinta') care exercita 'presiune' asupra individului pentru a-l schimba. Avem adesea tendinta de a 'merge cu ceilalti', de a impartasi parerile celor pe care-i admiram sau din randul carora facem parte. Daca grupul isi insuseste mesajul unui individ, atunci il face sa devina mai 'convingator' pentru fiecare individ, ii confera 'greutate'.

MESAJUL incearca sa infiltreze o idee noua, sa influenteze. El are puterea sa schimbe, daca este bine prezentat. Principala lui calitate este dozarea informatiei. Aceasta se face in functie de publicul tinta si de scopul urmarit. Un mesaj prea clar, cu concluzia evidenta - s-a constat - are mai putin efect decat unul 'complicat', care face apel la 'competenta' auditoriului. Continutul informational trebuie acordat la public, scop, tipul de mesaj si situatie.

Comunicarea - caile prin care mesajul este 'implantat' - pare sa fie adesea mai importanta decat insusi continutul transmis. O comunicare subtila poate provoca o stare de incredere, placere, confort psihic; sentimentele pozitive fac mesajul convingator si contribuie la accelerarea schimbarii atitudinii. Dar 'convingatoare' poate fi si tema: cand o comunicare infatiseaza un posibil pericol (de exemplu, daca intreprinderile nu vor intra in ritmul obisnuit de lucru si vor apela mereu la revendicari si greve, ne asteapta o depresiune economica) esti tentat sa acorzi imediat credit informatiei. Cercetarile au aratat ca teama provocata de un mesaj nu trebuie sa fie prea intensa; moderatia pare sa aiba cei mai mari sorti de izbanda in schimbarea atitudinii. Alte cercetari s-au orientat spre efectele 'primatului'comunicarii si ale calitatii sale de 'recent'. Informatiile de 'ultima ora', bazate pe intaietatea sursei, pe 'efectul noutatii' sunt mai convingatoare, mai plauzibile.

Importanta e si discrepanta intre continutul comunicarii si atitudinea initiala a receptorilor. Tensiunea creata de o discrepanta mare determina mai curand o schimbare decat daca se constata o diferenta redusa. Afirmatiile mult prea distantate insa de atitudinea initiala a subiectului il fac sa puna la indoiala credibilitatea sursei. Iar comunicatorul unui mesaj mult prea discrepant face ca acesta sa-si piarda uneori creditul. Suntem tentati, adesea, sa taxam drept 'enormitati' informatiile care distoneaza total cu cunostintele, credintele, atitudinile noastre si sa respingem persoana care pune in circulatie asemenea 'perle'.

Unele studii au descoperit ca multi subiecti prefera comunicarile cu doua laturi (sensuri) si ca aceasta strategie de furnizare a mesajului da rezultate mai bune decat cele directe, prezentand o singura solutie. Aceasta depinde insa de gradul de educatie al primitorului: cei ce au un 'capital cultural' (Bourdieu) mai inalt sunt mai receptivi la comunicarile cu doua sensuri, decat cei cu o educatie redusa, constata Hazen si Kiesler (1975). O asemenea modalitate de implementare are si o mai mare sansa sa se 'fixeze' decat cea directa. Oamenii care au o buna parere despre ei insisi, care se cred 'subtili' se conving numai daca asculta argumente pentru doua variante de a rezolva problema si aleg ei insisi. Chiar si atunci cand li se incurajeaza 'rezistenta la schimbare'. Abia atunci au sentimentul ca au 'ales', ca au optat si nu li s-a impus o solutie din afara.

Important e si modul de prezentare a mesajului. Fie ca se adopta calea directa, personala, fie ca se recurge la mass media, sanse de a obtine schimbarea sunt mai mari daca cel ce prezinta mesajul dovedeste flexibilitate, capacitate de a abandona o linie de argumentare si a adopta o alta, de a schimba topica expunerii, de a modifica ritmul etc.

CARACTERISTICILE RECEPTORULUI (ascultatorului) constituie un factor important al schimbarii atitudinii. Trasaturile personalitatii acestuia pot determina sau nu tendinte de a avea incredere in mesaj si in cel ce-l comunica. 'Primitorul' unui mesaj 'trateaza' informatiile in functie de sursa, continutul acestuia si situatia concreta si abia apoi actioneaza. Conteaza, in aceasta 'prelucrare', nu doar trasaturile sale de personalitate, ci si faptul de a apartine unei categorii sociale, formatia sa initiala, nivel sau cultural. O descoperire destul de consistenta, a fost faptul ca oamenii cu o imagine defavorabila de sine sunt mai putin influentabili decat cei macinati de indoieli. Stima de sine pare sa se completeze cu acordarea unei valori mai mari sau mai mici optiunilor 'altora'. Multi cred ca inteligenta ar constitui, de asemenea, un factor de rezistenta la schimbare. Dar unele cercetari au dovedit ca si oamenii cu un coeficient de inteligenta sunt influentabili ca si cei mai putin dotati. Cei inzestrati sunt insa mai putin receptivi la argumente inconsistente si nelogice, pe cand ceilalti primesc mai usor prezentarile 'complexe', situatiile dificile. Importanta e, desigur, si 'forta' angajarii subiectului, intensitatea atitudinii sale. Schimbarea atitudinii este mai dificila daca subiectul a facut deja o optiune precisa. Iar daca alegerea sa a fost libera (fara 'presiuni' sau 'obligatii'), atunci pozitia sa devine si mai ferma. Unele cercetari au dovedit ca si sexul subiectului are, in anumite cazuri, importanta in prezentarea optiunii. Femeile sunt mai putin influentabile decat barbatii in societatile in care au fost formate intr-un mediu caracterizat prin conformism, supunere, nevoie de afirmare.

O sursa de rezistenta la schimbare vine din experienta subiectului, de la modelele culturale asimilate de acesta. Increderea in modelele cunoscute, stabile fac pozitia sa mai putin vulnerabila la persuasiune. Experienta inseamna si confruntare, in timp, cu diferite incercari de a i se schimba atitudinea. Atunci el a fost nevoit sa-si 'construiasca' o pozitie de 'aparare', pe care o actualizeaza ori de cate ori este nevoie. De unde concluzia: pentru a intari puterea de rezistenta la schimbare este bine ca atitudinea sa fie periodic 'atacata' (pentru a se fortifica). Importanta este starea, dispozitia temporara a receptorului. O persoana avertizata, prevenita ca va primi un mesaj contrar opiniei sale isi reface mental argumentele, isi construieste o strategie de aparare, se 'pregateste' pentru receptie. Iar daca subiectul si-a schimbat recent atitudinea - si se gaseste intr-o perioada de consolidare a noii atitudini -, atunci sansa unei noi modificari e mult mai redusa. El are nevoie de stima de sine, de aprobarea celor din jur si se stie ca nu le poate dobandi daca-si schimba mereu atitudinea. El doreste sa-si tina sub 'control' conduita si orice impresie ca ar fi manipulat trezeste reactia de respingere. Persuasiunea unei surse, fara a tine seama de context, poate da nastere unei adevarate 'imunizari' a receptorului la atacurile repetate.

SITUATIA concreta in care se desfasoara 'atacul' pentru schimbarea atitudinii poate avea un rol important in obtinerea succesului. Iata, mass media, comentatorii politici ne avertizeaza ca schimbarea economiei noastre este o problema dificila, dureroasa, care se poate solda cu efecte secundare nedorite. Prevenirea, 'atentionarea', 'pregatirea' publicului pentru o situatie dificila o face mai usor suportabila, aceasta pierzandu-si efectul de 'soc'. Stim ca toate tarile est-europene se confrunta cu somajul, fenomenul e prezent si la noi, pare 'firesc' sa se accentueze in anii viitori. O 'atmosfera' favorabila schimbarii se poate repercuta asupra potentialilor receptori, 'contactul psihosocial' poate modifica efectele mesajului.

Situatia concreta a receptorului poate determina (re)organiza tacticii sale defensive. El isi construieste, de pilda, argumente care sprijina propria sa pozitie si repsinge 'ofensiva' oponentului, apeland la 'situatia concreta', la contextul psihosocial care este nefavorabil schimbarii. Daca insa pozitia sa initiala nu este ferma, atunci nici chiar crearea unei atmosfere ostile nu poate bloca schimbarea. Contextul poate fi organizat prin strategii educationale, formandu-l pe individ pentru receptare, pregatindu-l pentru cunoastere si atitudine favorabila fata de schimbare. Numai cine constientizeaza problematica, numai cine dobandeste informatii alternative despre posibilitatea rezolvarii unei situatii dificile poate intelege nevoia schimbarii sau rezistentei la schimbare.

BIBLIOGRAFIE

Allport, G.W., Structura si dezvoltarea personalitatii, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1981.

Willem Doise, Gabriel Mugny, Psihologie sociala si dezvoltare cognitiva, Iasi, Polirom, 1998.

Ewa Drozda-Senkowska (coord.), Capcanele rationamentului, Iasi, Polirom, 1998.

Serge Moscovici (coord.), Psihologia sociala a relatiilor cu celalalt, Iasi, Polirom, 1998.

Pavel Muresan, Invatarea sociala, Bucuresti, Albatros, 1980.

Adrian Neculau, A trai printre oameni, Iasi, Junimea, 1989.

Adrian Neculau (coord.), Psihologie sociala. Aspecte contemporane, Iasi, Polirom, 1996.

Adrian Neculau (coord.), Reprezentarile sociale, Iasi, Polirom, 1997.