Femeia intre familie si societate in Moldova
regulamentara
Perioada cuprinsa intre
1832 si 1856 a fost, pentru Moldova,
o epoca de transformari vizibile, de tranzitie, un interval de timp dens in
evenimente. Intre 1832, anul intrarii in vigoare a Regulamentului Organic,
si 1856, cand a fost pus in miscare mecanismul ce avea sa duca, in final, la
unirea celor doua Principate, au fost facuti pasii cei mai importanti spre
edificarea Romaniei moderne.
In aceasta perioada,
femeile erau in general lipsite de posibilitati de afirmare pe plan social,
in sensul unei "cariere"; prezenta lor se facea mai ales simtita in viata
privata, spatiul lor predilect de manifestare fiind familia. Din acest punct
de vedere, situatia femeii in perioada regulamentara este legata strans de
locul pe care il ocupa familia in societate, de legile care reglementau
functionarea acesteia.
Pentru reconstituirea
acestor aspecte, informatii importante ofera textele de lege, rapoartele
functionarilor din domeniile sanatatii si instructiunii publice, discursurile
pronuntate de unele personalitati in diverse imprejurari. Legislatia civila a
epocii era cuprinsa in Codul Calimah, aplicat de la 1 octombrie 1817
pana la 1 decembrie 1864 cand a fost pus in vigoare codul civil.
Indicii importante pentru
realitatea sociala a epocii se regasesc de asemenea in documentele vremii
pastrate in arhive, mai ales cele aflate in fondul Mitropoliei Moldovei si
Sucevei aflat la filiala Iasi
a Arhivelor Nationale, unde a fost adus in 1941. In cadrul acestuia, o sursa
foarte pretioasa de informatii o constituie arhiva Duhovnicestii Dicasterii a
Moldovei (tribunalul ecleziatic ce functiona pe langa Mitropolie). Cele 7431
de dosare (inregistrate sub litera B, separat de cele privind chestiuni
administrative, inventariate cu litera A) acopera o perioada cuprinsa intre
1827 (dosarele de pana la acest an au fost distruse de un incendiu) si 1869,
cand Dicasteria a fost desfiintata, pricinile de judecati civile -
divorturile - trecand asupra tribunalelor civile, iar acele privind
persoanele bisericesti, pe seama Consistoriului.
In general, familia poate fi definita ca un grup
social ai carui membri sunt legati prin raporturi de rudenie, casatorie sau
adoptiune si care traiesc impreuna, coopereaza sub raport economic si au
grija de copii. In sens restrans, prin familie se intelege un grup format
dintr-un cuplu casatorit si copiii acestuia
Ipostaza cea mai evidenta
a familiei este aceea de cadru principal in care se desfasoara viata
cotidiana, de univers privat organizat in jurul a trei tipuri de raporturi:
intre soti, intre parinti si copii, intre frati.
Familia constituia de asemenea obiectul
reglementarilor laice si religioase precum si al discursului oficial. Conform
Codului Calimah, o familie lua nastere "prin casatoreasca tocmeala,
prin care doua persoane, partea barbateasca si partea femeiasca, arata cu un
chip legiuit a lor vointa si hotarare de a vietui intr-o legiuita insotire,
cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu si cu cinste intru o tovarasie
nedespartita, de a naste prunci, de a-i creste, a se ajuta intre ei dupa
putinta la toate imprejurarile" . Familia era rodul unei taine, ea era lasata de
Dumnezeu pentru a asigura "odihna cea casnica, cresterea copiilor, moralul
public si intr-un cuvant fericirea sociala" . Considerata temeiul fundamental al oricarei
societati civilizate, familia facea obiectul interesului instantelor
legiuitoare atat laice cat si bisericesti, care prin reglementarile lor
incercau sa-i supravegheze indeaproape evolutia, pregatindu-se sa intervina
atunci cand apareau probleme. Functiile familiei, precis delimitate, erau:
reproducerea (nasterea unui numar suficient de copii pentru a asigura
perpetuarea societatii), socializarea copiilor (transmiterea catre acestia a
modelelor dominante in societate), ingrijirea, protectia si sprijinul
emotional (acordate in special copiilor, batranilor, persoanelor bolnave),
conferirea unui status (prin intermediul relatiilor de rudenie si a altor
relatii de grup) si, in final, reglementarea comportamentului sexual.
Atunci cand apareau
defectiuni in indeplinirea vreunuia din aceste roluri, societatea se
considera indreptatita, prin institutii specifice, sa medieze intre membrii
familiei pentru reinstaurarea starii de normalitate, sau chiar sa suplineasca
unele dintre functiile ei. Familia este, asadar, nu doar o structura de
relatii intre persoane, ci si o parte esentiala a societatii cu care
interactioneaza continuu.
Situatia femeii era
implicit determinata de aceea a familiei din care aceasta facea parte,
situatie care poate fi urmarita, in documentele epocii, cu precadere in
aspectele sale fundamentale: incheierea casatoriei, dizolvarea acesteia
(atunci cand era cazul), prezenta copiilor.
Casatoria poate fi
definita ca o modalitate acceptata la nivel social prin care doua persoane
constituie o familie . In Moldova
regulamentara, casatoria era cea care il facea pe individ om ca toti oamenii,
in rand cu lumea, aceasta nefiind doar o conduita conformista, mai mult sau
mai putin rituala, ci si una cu semnificatie identitar - statutara: a fi
casatorit insemna a fi vrednic sa tii o femeie (respectiv un barbat) si sa
cresti copii, intelegand prin aceasta o serie intreaga de insusiri valorizate
de comunitate
Institutia
care incerca sa controleze in amanuntime momentul inchegarii unei casnicii
era Biserica ce dorea sa se asigure ca erau intrunite toate conditiile pentru
ca noul mariaj sa fie viabil, interes provenit din constientizarea, in epoca,
a importantei familiei.
O
casatorie, pentru a fi legitima, avea nevoie asadar de sanctiunea formala a
Bisericii care considera de datoria ei nu doar sa transmita valorile
crestinesti ci sa si vegheze la modul in care acestea erau respectate in
viata cotidiana . Institutia
ecleziastica exercita astfel un adevarat control al comportamentului moral si
social al individului in mijlocul comunitatii, fapt justificat, dupa cum am
vazut, prin rolul esential atribuit casatoriei in bunul mers al societatii.
Din acest motiv, statul recunostea dreptul Bisericii de a supraveghea si de a
interveni in probleme tinand de viata privata a indivizilor (evolutia
treptata a societatii spre secularizare avea sa duca, insa, la revendicarea
de catre stat a acestui drept, fapt concretizat prin intrarea in vigoare a Codului
Civil din 1864 prin care legitimitatea casatoriei era determinata de
incheierea unui act in cadrul unei institutii laice, consacrarea nemaifiind
necesara)
Principalul
instrument prin care era exercitat controlul Bisericii era legislatia. Cum
era, asadar, definita casatoria in Codul Calimah? “Legaturile
familiei se alcatuiesc prin casatoreasca tocmeala, prin care doua persoane,
partea barbateasca si partea femeiasca, arata cu un chip legiuit a lor vointa
si hotarare de a vietui intr-o legiuita insotire, cu dragoste, cu frica lui
Dumnezeu si cu cinste, intr-o tovarasie nedespartita, de a naste prunci, de
a-i creste, a se ajuta intre ei dupa putinta la toate intamplarile” . Observam functia complexa pe care trebuie
sa o aiba casnicia: ea trebuie sa ofere indivizilor un spatiu securizant
caracterizat prin dragoste, respect si ajutor reciproc, fapt conditionat de
consimtamantul mutual, de credinta in Dumnezeu si de o conduita morala.
Aducerea pe lume a copiilor nu constituie, dupa cum vedem, motivatia
principala a incheierii casatoriei (in Legiuirea Caragea, de exemplu,
procreatia este singura care justifica mariajul: "Nunta este tocmeala unirii
barbatului cu femeia spre facerea de copii"
Barbatul si femeia sunt in egala masura datori cu
"credinta" si cu "cuviinciosa purtare" unul fata de celalalt. Rolurile lor in
casnicie erau insa diferite si riguros delimitate. Barbatul era "capul
familiei sale", lui cuvenindu-i-se "a fi povatuitorul casnicei ocarmuiri". El
era dator sa asigure sotiei si copiilor cele necesare traiului si sa-i
protejeze "intru toate intamplarile". Femeia avea datoria de a-l "ajutora
dupa puterile sale in ocarmuirea casei si spre folos si la cate cere casnica
randuiala" si de a se supune "ea cat si toti casnicii, prin grija si silinta
ei, celor de catra barbat hotarate oranduieli".
Casatoria
era precedata de logodna, considerata "fagaduinta pentru urmatoarea
insotire", care putea sa dureze cel mult doi ani. Logodnicii trebuiau sa aiba
cel putin 14 ani baietii si 12 ani fetele, varsta minima admisa pentru
incheierea casatoriei fiind, asadar, destul de scazuta . Unele cercetari bazate pe registre de stare
civila din 1832-1834 au evidentiat faptul ca majoritatea tinerilor se
casatoreau intre 20 si 34 de ani, varsta medie la prima casatorie fiind,
pentru barbati, de 27 de ani in timp ce majoritatea femeilor se maritau
inainte de a implini 25 de ani. In general femeile aveau varsta mai mica
decat a sotilor, insa rareori diferenta depasea 10 ani. Erau, desigur, si
cazuri de femei mai in varsta decat sotii lor, inregistrandu-se, in aceasta
perioada, un cuplu in care femeia avea 44 de ani iar barbatul 24 si un altul
in care sotia avea 40 de ani iar sotul 30. Asemenea casatorii au fost puse pe
seama unor interese materiale sau familiale
Un
procent important din randul femeilor se casatoreau, insa, la varste sub 20
de ani. Acest fapt trebuie sa fi cauzat numeroase neajunsuri, deoarece in
1845 Biserica da instructiuni ca mariajul sa nu fie permis tinerilor sub 20
de ani "pentru ca negresit - se argumenta - cu cat vor fi mai in varsta cu
atata starea sanatatii lor si a copiilor lor va fi mai bine pastrata" . Mortalitatea materna si infantila era, probabil,
un fenomen deloc neglijabil.
Dreptul
de a incheia o casatorie nu apartinea, conform legislatiei vremii, tuturor
oamenilor. Codul Calimah stabileste cu grija o serie de persoane
carora le era interzis mariajul incepand cu indivizii lipsiti de discernamant
- alienatii mintali - alaturi de care erau mentionati - in acelasi articol !
- si tinerii nevarstnici. Casatoria le era, de asemenea, interzisa bolnavilor
contagiosi precum si celor loviti de "deapururea neputinta spre implinirea
casatorestii datorii" .
Justificarea fixarii in lege a unor asemenea constrangeri se gaseste in
realitatea epocii care demonstrase ca esecul a numeroase casatorii fusese
determinat de sanatatea precara a unuia dintre soti. Un asemenea caz este
acela al Ilincai, sotia unui oarecare Iordache Straton din Iasi, bolnava din copilarie de enurezis
nocturn ("scaparea udului in asternut"). Boala s-a dovedit "pricina de
neunire" intre soti "indata dupa luarea lor". In fata cererii de divort
adresata de catre sot Dicasteriei, femeia nu se apara ci "singura s-a aratat
nevrednica de a tine gospodarie cu barbat din pricina patimii ce o are"
(motiv pentru care isi si abandonase domiciliul la doar trei luni dupa
nunta). Sotul reclamant nu invoca in sprijinul cererii sale necunoasterea,
inainte de incheierea casatoriei, a bolii de care suferea sotia sa, fapt din
care putem deduce ca facuse acest pas in cunostinta de cauza dar ca a refuzat
- atunci cand s-a vazut confruntat cu consecintele acestei boli - sa-si asume
raspunderea, asa cum teoretic consimtise. Tribunalul ecleziastic accepta
aceasta cerere de divort bazata pe boala partenerului, ignorand parca
obligatia sotilor - asumata in fata altarului - de a-si oferi sprijin
reciproc.
Familia nu este numai o unitate socio-afectiva ci si un grup in care
au loc tensiuni si conflicte. Succesul casatoriei depinde in buna masura de
capacitatea partenerilor de a comunica si de a-si ajusta reciproc
modalitatile de realizare a rolurilor. In situatiile in care acestia
apreciaza ca tensiunile si conflictele sunt insurmontabile, cuplul familial
se dizolva prin abandon sau prin divort . Modalitate prescrisa social si legal de disolutie
a casatoriei, divortul nu este, totusi, un eveniment juridic izolat ci are
legaturi cu alte actiuni si circumstante personale, familiale si sociale.
Este stadiul final al unui proces ale carui principale etape sunt incheierea
casatoriei, esecul ei, decizia uneia dintre parti (sau a ambelor) de a-i pune
capat si, in sfarsit, disolutia ei legala prin divort
Moldova primei jumatati de veac XIX pare sa fi fost
caracterizata de un numar ridicat de divorturi, desi nu dispunem de vreo
statistica lamuritoare a acestei probleme (ar fi relevant raportul dintre
numarul casatoriilor si numarul celor sfarsite prin divort). Registrele
Dicasteriei contin foarte multe cereri de desfacere a casatoriei, dar numai o
parte dintre ele a fost rezolvata astfel, deci nici macar "contabilizarea"
acestor cereri nu ne poate oferi cifre concludente. Se observa totusi ca
media anuala creste treptat spre mijlocul secolului, cele mai multe
inregistrandu-se in anii de criza (razboaie, foamete, molimi, in 1848)
Marturii despre amploarea acestui fenomen gasim,
insa, in literatura si in actele oficiale ale vremii. La 9 martie 1839,
mitropolitul Veniamin Costachi adresa o anafora domnului prin care facea
cunoscut despre "deasa dispartenie a casatoritilor care din zi in zi
sporeste, latindu-se ca si o epidemie fara stavila de la cei mari pana la cei
mai mici ai norodului". Arhipastorul Moldovei avertiza ca "infioratorul acest
rau va sa aduca pe norodul acestei tari la cea mai mare demoralizatie si
sleire" si cerea adoptarea imediata a unor masuri riguroase care sa oblige la
respectarea legilor civile solicitand chiar ca timp de un an din acel moment
sa nu se mai elibereze nici o carte de despartenie "decat numai la intamplari
neaparate". Desi domnul a fost de acord cu propunerile mitropolitului, anul
1840 nu marcheaza un spatiu gol in inventarul Dicasteriei, cererile de divort
inregistrate fiind o dovada ca masurile cerute de venerabilul parinte nu
fusesera aplicate.
Vasile Alecsandri deplangea la randul sau usurinta
cu care "sfanta Dicasterie din Mitropolie dezlega ce era legat de sfanta
biserica", considerand-o principala cauza a multor despartiri din acea epoca.
Alte cauze, dupa parerea sa, erau casatoriile silite, incheiate dupa
interesul parintilor fara a tine cont de parerea copiilor, precum si
diferenta de educatie existenta intre barbatii si femeile aceleiasi generatii . Femeile ar fi fost primele care au primit o
educatie ingrijita in pensioanele din tara
si din strainatate, unde au invatat franceza si germana si au deprins
manierele europene adoptand vestimentatia si ideile noi. Pe de alta parte,
tinerii destinati sa le fie tovarasi de viata erau formati in scolile
grecesti in care "varga si chiar falanga serveau de mijloc de emulatie."
Aceasta educatie era invinovatita de a-i impiedica sa raspunda aspiratiilor
sufletesti ale delicatelor fiinte ce ajungeau sotiile lor ca urmare a vointei
parintesti. In asemenea conditii divortul era, in viziunea lui Vasile
Alecsandri, o necesitate sociala: sub imoralitatea aparenta era creata
posibilitatea formarii unor noi legaturi, prin libera alegere, dupa
"evadarea" prin divort dintr-o casatorie silita
Aprecierile
lui Alecsandri se refera, evident, doar la elita societatii. Dosarele
Dicasteriei ne arata ca nu doar aristocratele divortau. Iar pentru sotiile de
marunti functionari, de tarani sau de mestesugari saraci, nu toate cauzele
invocate de Vasile Alecsandri pot fi valabile. In mod cert aceste femei nu
erau mai educate decat barbatii lor, multe dintre ele erau chiar analfabete
("semnau" prin punerea degetului). Raman silirea de catre parinti spre
casatorie si, desigur, "generozitatea" tribunalului ecleziastic in acordarea
divortului.
Divortul
este un fenomen dependent de o serie de factori sociali precum legislatia
referitoare la acest domeniu, scaderea influentei religiei si a altor
elemente legate de traditie, schimbari in atitudinea oamenilor fata de
casatorie, cresterea gradului de emancipare a femeii, modificari in functiile
familiei, procesul de urbanizare.
In
ceea ce priveste legislatia, Codul Calimah este cel care contine
reglementarile referitoare la divort. Acesta prevedea ca sotii nu aveau
permisiunea de a "desface de la sinesi legatura casatoriei" ci trebuiau sa se
infatiseze in fata Dicasteriei care avea datoria de a cerceta "prin
cuviincioase chipuri" cauzele neintelegerii dintre ei . In cazul in care aceasta dispozitie era incalcata
iar sotii "se vor desface intre ei cu buna invoiala", culpabilii erau
pedepsiti prin inchiderea intr-o manastire "sub purtarea de grija a
arhiereului"
Ideea
predominanta este aceea a divortului - sanctiune, ajuns necesar datorita
culpei unuia dintre parteneri.
Principalul
motiv prevazut in lege pentru care casatoria putea fi desfacuta din vina
femeii era acela al detinerii si nedivulgarii de informatii privind un
eventual complot impotriva stapanirii sau a "obstestii sigurantii". In arhive
nu am intalnit, insa, nici o cerere de divort formulata pe asemenea temei,
fapt explicabil daca ne gandim ca esecul unei casnicii tinea in primul rand
de nepotrivirile din viata privata, avand mai putin de-a face cu loialitatea
fata de stat. Plasarea, de catre legiuitor, a acestui motiv pe prima pozitie
pe lista culpelor ce indreptateau divortul, ne lasa sa banuim lipsa unei
demarcatii clare intre viata privata si cea publica, aceasta din urma fiind
reprezentata de imixtiunea statului.
Femeia mai putea
fi la originea divortului atunci cand se dovedea "precurva" sau era
condamnata pentru "fapte criminalicesti"; cand era descoperita ca "a
vrajmasit viata barbatului sau stiind ca altii o vrajmasesc nu i-au facut
aratare indata"; "daca, desfatandu-se, mananca si bea sau se scalda impreuna
cu alti straini fara de voia barbatului ei" (intimitatea cu alte persoane -
se subintelege ca de sex masculin - putea fi o ispita spre pacatul
adulterului care ameninta dreptul exclusiv al sotului la posesiunea sexuala);
daca fara voia lui va mane in casa straina si nu la parintii ei sau daca
barbatul va goni-o, fara a se afla ea in vreo vinovatie din cele mai sus
pomenite si neavand parinti sau departata fiind de locuinta lor, va petrece
noaptea in alt loc" (victima devenea astfel, cu usurinta, culpabila); "daca
fara de vointa si stirea lui va merge la privelisti sau alte asemenea
locuri"; "daca inadins va pricinui pierderea copiilor zamisliti sau ii va
ucide dupa ce se vor naste" (acest delict mentionat separat de "faptele criminalicesti"
avea o gravitate deosebita, prin comiterea lui femeia sabotand unul din
rolurile fundamentale ale familiei, procreatia. Avortul si pruncuciderea
sunt, mai ales pentru o femeie casatorita, forme ale refuzului maternitatii;
sanctionarea lor reprezinta negarea dreptului femeii de a decide daca vrea
sau nu sa fie mama, maternitatea fiind privita ca o trasatura implicita
faptului de a fi femeie); "daca va cadea cu totul in patima betiei"
(alcoolismul nu era doar un viciu degradant ci primejduia buna functionare a
familiei).
Unele
dintre aceste “culpe” ar putea parea la o prima vedere reminiscente
ale veacului fanariot, tinand cont si de anul (1817) in care a intrat in
vigoare Codul Calimah. Intalnim, insa, de exemplu, intr-o jalba
inaintata mitropolitului de catre comisul Andronache Donici, drept importante
capete de acuzare faptul ca sotia reclamantului mersese la nunta "unei
jidoavce" fara stirea lui, unde "nu s-au multumit sa priveasca dar au
imbracat pe jidoavca mireasa si apoi au jucat pana aproape de zi", la aceasta
adaugandu-se participarea tot fara permisiune la o alta nunta "unde s-au
aflat petrecand cu slujnici si alti asemenea ce se gasesc acolo, petrecand
iarasi cu giocuri" . Nu reiese
destul de clar de aici care era exact vina sotiei comisului: nesupunerea fata
de sot (faptele ei erau in acelasi timp gesturi publice prin care isi afirma
emanciparea) sau faptul de a fi vazuta in compania unor persoane aflate in
partea de jos a ierarhiei sociale.
Cele mai importante motive pentru care casnicia
putea fi desfacuta din vina barbatului erau conspirarea impotriva "stapanirei sau a
obstestii sigurantii" precum si tainuirea unor asemenea fapte chiar in cazul
in care persoana in cauza nu era direct implicata. Observam si aici cum vina
fata de stat, fata de societate, avea, in viziunea legislatorilor cel putin,
mai multa importanta decat vina fata de partenerul de viata.
Condamnarea pentru o fapta penala indreptatea, de
asemenea, cererea divortului.
Abia mai la urma figureaza printre motive si vina fata de sotie.
Astfel, casatoria se putea desface din pricina barbatului daca acesta
atentase la viata sotiei sale, daca "au viclenit cinstea si curatenia ei,
dandu-o pe mana altor barbati", daca, acuzand-o de adulter, n-a fost in
masura sa aduca dovezi concludente. In timp ce pentru infidelitatea femeii
divortul putea fi acordat fara probleme, necredinta barbatului era pana la un
punct tolerata: casatoria se desfacea doar daca sotul, "cazand in dragostea
altei femei, nu se va parasi de aceasta". Se observa si aici aprecierea vinei
cu masuri inegale: in timp ce adulterul o transforma pe femeie, in mod
degradant, in "precurva" (singurul barbat pe care o femeie maritata avea voie
sa-l iubeasca - nu ne referim aici la dragostea filiala sau fraterna - era
sotul ei), infidelitatea masculina era doar "cadere in dragoste".
In fine, "patima betiei" era, de asemenea, motiv de
divort, ca un factor ce provoca "vatamare in buna oranduiala si in casnica
economie"
Mergand pe aceeasi linie, legiuitorii au prevazut
pedepse foarte aspre pentru adulterul feminin, considerat primejdios mai ales
fiindca punea in pericol perpetuarea familiei, putand aduce o "samanta
straina" in cadrul acesteia. Sotul era singurul "proprietar" al pantecelui
femeii si al rodului sau. Necredinta ei putea arunca suspiciuni asupra
copiilor-mostenitori periclitand succesiunea. Astfel, odata dovedita ("prin
judecata") adultera, femeia era inchisa intr-o manastire pierzandu-si zestrea
care revenea in deplina proprietate barbatului in cazul in care nu aveau
copii; in caz contrar, proprietatea asupra zestrei revenea acestora, sotul
beneficiind doar de uzufructul ei. Calea spre impacare ramanea deschisa daca
sotul o dorea. Daca in rastimp de doi ani nu se ajungea la nici o intelegere
sau daca barbatul murea, sotia era silita, teoretic cel putin, sa ramana in
manastire pentru tot restul vietii, pierzandu-si in acelasi timp si averea,
din care zestrea si castigurile nuntesti reveneau copiilor sau sotului (dupa
caz), iar din alte averi in afara acestora, doua parti reveneau copiilor iar
o parte era data manastirii
In
cazul in care "precurva" nu avea copii, erau indreptatiti parintii ei sau
fratii sau nepotii de frate sa primeasca a treia parte din averea ei (se
subintelege: in afara de zestre si de darurile nuntesti) cu conditia de a nu
fi fost complici la savarsirea adulterului, restul impartindu-se in mod egal
intre biserica si cutia milelor. Cand femeia nu avea asemenea rude, averea ei
revenea in parti egale manastirii si cutiei milelor.
Femeia
divortata din pricina adulterului sau a atentatului la viata sotului nu mai
avea dreptul sa se recasatoreasca. Vinovata fiind de alte fapte, avea aceasta
permisiune doar dupa trecerea a cinci ani de la pronuntarea despartirii
pierzandu-si totodata zestrea si darul nuntesc in favoarea fostului sot si a
copiilor.
Daca
unirea celor doi se desfacuse din cauza barbatului, femeia avea permisiunea
de a se recasatori dupa implinirea unui an, ramanand cu proprietatea asupra
venitului nuntesc in cazul in care nu avea copii, si doar cu uzufructul
acestuia in cazul in care avea.
Numarul
mare al articolelor care trateaza, in Codul Calimah, aceasta problema
a averilor celor doi soti (observam preocuparea de a lasa o cat mai mare
parte a acestora in familia din care proveneau) arata in ce masura casatoria
era si o "afacere", fapt care dadea nastere, putem presupune, la numeroase
abuzuri.
Existau,
insa, si cateva cazuri in care casatoria putea fi desfacuta si fara aplicarea
acestor sanctiuni materiale. Astfel, era aprobat divortul daca anumiti
factori, de multe ori independenti de vointa celor implicati, impiedicau
functionarea mariajului. Acesti factori erau neputinta timp de trei ani
a unuia dintre soti de a-si indeplini "casatoreasca datorie", absenta fara
nici o stire a unuia dintre soti timp de cinci ani sau boala psihica
nevindecata timp de cinci ani la barbat si trei ani la femeie. Despartirea
era permisa fara sanctiuni si sotilor care hotarau de comun acord sa mearga
la manastire precum si daca unul dintre ei devenea rob. Robia si consecintele
ei erau tolerate, desi se recunostea ca era "impotriva firescului drit al
omului", pe motiv ca era o situatie existenta din vechime in Principat.
Divortul
mai era acordat fara aplicarea unor sanctiuni atunci cand sotul cerea
despartirea pe motiv ca sotia lui nu era virgina desi o considerase ca atare,
sau atunci cand aceasta era "ingreunata din samanta straina" fara ca el sa fi
stiut mai dinainte
Reglementand
atat de minutios conditiile acordarii divortului, legiuitorii lasau deschisa
in acelasi timp portita reconcilierii. Daca "despartitii soti" doreau sa
traiasca iarasi impreuna in buna intelegere, le era permis acest lucru
socotindu-se "una si aceeasi insotire ca si cum n-ar fi fost despartiti"
Procedura
acordarii divortului era relativ simpla: acel membru al cuplului care se
considera parte vatamata adresa o plangere mitropolitului, la sesizarea
caruia era declansata o ancheta incredintata, de regula, preotilor parohiilor
in care locuiau impricinatii. Cercetarea cazului consta in audierea celor
care puteau depune marturie in cunostinta de cauza: vecinii persoanelor
implicate, rudele lor, prietenii etc., declaratiile acestora fiind consemnate
si incluse in dosar. In cele din urma era intocmita anaforaua - un rezumat al
investigatiilor - prezentata mitropolitului care dadea sentinta. Abia dupa
consfintirea, prin hotarare canonica, a desfacerii legaturii duhovnicesti dintre
parteneri, puteau merge acestia inaintea "tribunalului politicesc" pentru
judecarea eventualelor litigii legate de impartirea averii.
O mare parte
dintre cererile de divort sunt adresate de femei, cel mai adesea pe baza
acuzatiilor de violenta si de dezinteres fata de familie.
Un
asemenea caz este acela al presviterei Ileana din Iasi care depune o jalba
impotriva sotului ei, "preotul Nita din Copou", acuzandu-l ca "necontenit nu
lipsesc betii de la dansul, si nu numai ca sunt lipsita de painea cea de
toate zilele, cu doua copile ce le am cu el facute, ci inca si ingrecata
(insarcinata - n.n.) fiind, se duce dimineata cum poate si seara vine la un
ceas sau la doua din noapte (.). Pot eu sa traiesc cu copiii mei cu o paine
pe zi sau cu doua ? (.) Apoi sfintia sa daca vine de pe unde umbla el, (.) nu
ca sa ma intrebe de ceva ca un gospodar sau sa se uite la copiii lui, decat
eu alt nume nu am, curva, tarfa"
Paratul
este acuzat, asadar, de incapacitatea de a se purta asa cum o femeie este
indreptatita sa se astepte de la barbatul ei: sa fie om gospodar, sa
intretina familia, sa participe la educarea copiilor. Manifestarea
dezacordului fata de comportamentul considerat ca inacceptabil declanseaza
accese de violenta: "Preuteasa inca este iute, nu-i sufera lui ce zice, si
pentru aceea o bate" - declara vecinii acestei perechi aflate in conflict. De
multe ori, insa, "corectia" fizica poate pune in pericol viata victimei: "Am
alergat cu totii cand o bate pe preuteasa - povestesc aceiasi vecini - si am
gasit pe biata preuteasa in mijlocul casei trantita, mai moarta, si sfintia
sa de ciuda luand o tingire ce era pe foc cu niste pesti si umbland sa o
toarne maica-si in cap si nu l-am lasat noi, si asa au trantit-o la pamant si
au stricat-o" . Intuim,
in spatele acestei relatari remarcabile prin aspectul ei aproape
cinematografic, drama unei casnicii dominate de o violenta ce se manifesta
irational, aproape isteric. Interesanta este atitudinea vecinilor: acestia
sunt departe de a considera ca certurile dintre soti sunt o problema care-i
priveste exclusiv pe cei doi. Ei se implica, simpatizeaza cu victima,
incearca sa limiteze raul provocat de agresor.
Prezentandu-se
in fata Dicasteriei cu asemenea motive, presvitera Ileana nu obtine, totusi,
divortul. Cei doi soti sunt chemati la conciliere iar paratul accepta sa
semneze un zapis prin care se angaja sa-si schimbe atitudinea fata de sotia
lui. Asadar, desi betia si violenta conjugala extrema ("vrajmasirea vietii")
erau motive de divort prevazute de lege, Dicasteria nu le considera cu
desavarsire intolerabile atata timp cat nu se grabea sa puna capat acestei
situatii. Caci un angajament formal intre cei doi soti avea putine sanse sa
imbunatateasca relatia dintre ei.
O
dovada in acest sens este un alt caz, acela al Elenei Alexandru care, la
patru ani dupa ce acceptase o impacare cu sotul ei, polcovnicul Gavril Jigu,
apare din nou in fata instantei plangandu-se ca l-a vazut, in acest rastimp,
"neparasindu-se dupa fagaduinta ci mai rau facandu-se". Femeia aducea ca
argument situatia ei in cei doisprezece ani de casnicie: "In diiastima
vreme a traiului vietii ceas bun in ochi nu am vazut, ci tot batuta si
tiranisita de catre pomenitul meu barbat am fost fara a fi vinovata cat de
putin; si chiar vinovata de as fi fost, inca atata tiranisire trupului meu nu
s-ar fi cazut a-i implini, caci un ucigas de oameni se pedepseste pana la o
vreme si apoi se iarta, iara eu ticaloasa si osandita de ce merge mai rau se
face, si mai mult mi se innoiesc schingiuirile, cu nimic neputandu-i intra in
voie.(.) in sfarsit acum lovindu-ma peste un picior, mai mi l-au frant, de
istov asamine si mainile, incat acum mai am venit in stare de a nu-mi putea
spala o camasa" .
Cosiderand situatia intolerabila, femeia hotaraste sa ceara din nou divortul.
Remarcam si in acest caz implicarea vecinilor: "De multe ori mergand si in
casa numitei jeluitoare - afirma capitanul Stefan Costin, solicitat ca martor
- l-am si mustrat in multe randuri pentru a lor trai necuviincios, si
asupra numitei nu am aflat nici o pricina"
Nici
de aceasta data Dicasteria nu acorda divortul ci face o noua incercare de
impacare a celor doi. Paratul se recunoaste, printr-un zapis, vinovat de cele
aratate de sotia sa si se angajeaza formal sa traiasca cu ea cum se cuvine,
sa o iubeasca "din tot sufletul" asa cum legea il indatoreste, sa nu o mai
"pedepseasca cu batai" si sa-i asigure cele necesare traiului, in caz contrar
acceptand sa suporte "cea mai aspra pedeapsa" (fara a se preciza, insa, care
anume). Drept garant al bunei sale credinte si supraveghetor al
comportamentului sau este numit un cunoscut de-al sau cu datoria de a informa
Dicasteria de orice abatere.
Femeia
se angajeaza si ea ca in cazul in care sotul ei respecta cele asumate, sa-l
asculte "la toate cele ce va poronci, ca pe un sot", sa-i acorde respectul
cuvenit fara a-i "raspunde la ceva", acceptand la randul ei sa fie "greu
pedepsita" daca ar incalca aceste promisiuni.
In
ambele cazuri prezentate (din numeroasele existente) sotii aflati in conflict
au destui ani de casnicie in urma lor, fapt din care putem presupune ca
decizia prezentarii in fata tribunalului nu a fost luata cu usurinta ci
dimpotriva, privita ca singura posibilitate ramasa. Esecul mariajului este de
fapt o realitate, caci violenta constanta
si lipsa purtarii de grija ascund scaderea respectului si a afectiunii dintre
soti precum si absenta comunicarii. Copiii sunt, la randul lor, afectati de
aceasta situatie. In fata acestei destramari de fapt a casniciei, apelul la
Dicasterie nu face decat sa ceara incetarea de drept a acesteia. Ca prima
reactie insa, tribunalul ecleziastic se opune, se straduieste sa medieze
conflictele si sa instituie, prin chezasii (garanti - n.n.) care se angajeaza
sa-i supravegheze pe sotii dezbinati, un control strans al procesului de
dezbinare a familiei. Rezultatul este, de cele mai multe ori, mentinerea
artificiala a unei casnicii care in realitate a incetat sa-si mai
indeplineasca functiile. Iar inventarele Dicasteriei ne arata ca in ciuda
acestor incercari numarul divorturilor ramanea la un nivel ridicat.
Cele
mai invocate, de catre femei, motive de divort sunt, asadar, violenta,
alcoolismul si neasigurarea de catre sot a celor necesare traiului. In randul
claselor superioare incep sa apara, insa, si alte motive: femeile mai educate
erau mai constiente de aspectul afectiv al unei casnicii, de nevoia de
comunicare dintre soti.
Un
caz semnificativ aste acela al Aristitei Bals. Aceasta se casatorise cu
logofatul Costachi Filipescu din dragoste, dupa ce fusese nevoie, in
prealabil, de o dispensa din partea mitropolitului deoarece mirii erau
intr-un grad de rudenie ("spita a sasea de sange") in care Biserica nu
permitea unirea. Fata de eforturile pe care cei doi au trebuit sa le faca
pentru a obtine dreptul de a fi impreuna pentru tot restul vietii, atitudinea
logofatului a inceput foarte repede sa se schimbe. "In putina vreme dupa a
noastra casatorie - se plange Aristita Bals - pomenitul barbat al meu,
caindu-se pentru pasul acesta, sau fiind ratacit in alte osabite placeri, a
inceput deodata a se arata catre mine cu mare raceala, iar mai pe urma, dupa
ce din aceasta insotire am castigat si doi copii, eu am ramas in privirea lui
ca o sarcina, incat a-l vedea o data pe zi trebuia sa ma socotesc foarte
norocita, iar noptile Dumnezeu stie unde petrecea, si aceasta aproape de
cinci ani" .
Simtindu-se in asemenea masura neglijata, femeia se considera indreptatita sa
ceara desfacerea casatoriei.
La
randul ei, Smaranda, fiica spatarului Grigore Codreanu, se plange de sotul
ei, comisul Andronache Donici, ca "nu-si aduce aminte" de ea desi se afla
"inca in varsta tineretilor"
In
astfel de cazuri femeile - avand in general o zestre care le permitea
asigurarea celor necesare traiului - nu cautau in mariaj in primul rand
siguranta materiala sau un tovaras care sa le ajute sa infrunte mai usor
greutatile castigarii mijloacelor de subzistenta. Insatisfactia lor provenea
din lipsa de comunicare afectiva cu partenerul. Dorinta lor de a divorta pe
baza acestui motiv semnifica refuzul de a accepta o casatorie golita de
continutul ei afectiv.
Decizia
de a cere desfacerea casatoriei este in primul rand un gest de refuz al unei
situatii devenite intolerabila. Este interesant, insa, ce mult variaza, de la
caz la caz, nivelul de acceptabilitate: unele femei indura ani de zile un
comportament abuziv, violent, din partea sotului pana cand, intr-un gest de
revolta, hotarasc sa-i puna capat cerand divortul. Pentru altele, lipsa
dragostei si a atentiei din partea sotului este deja considerata ca
inacceptabila. Aceste diferente sunt in stransa legatura cu ceea ce
asteptau femeile sa le ofere casnicia, cu gradul in care mariajul le implinea
unele nevoi interioare. Cu cat aceste cerinte erau mai inalte (stima
reciproca, afectiune, comunicare sufleteasca), cu atat mai rapid erau
resimtite "defectiunile".
Exista
si numeroase cazuri in care barbatul era cel care se considera parte
vatamata, chemandu-si sotia, ca acuzata, in fata Dicasteriei. Asemenea
situatii gasim pe toate palierele scarii sociale.
Un
mare boier, de exemplu, hatmanul Anastasie Basota, isi acuza sotia, pe
Ruxandra Bals, ca in loc sa "petreaca cu dragoste si cu blandete " asa cum sunt
"datoriile unei sotii", ea, dimpotriva, "indaratnicindu-se, staruieste in tot
chipul a se dezbina vietuirea dintre noi"
O lista mult mai lunga de plangeri are de facut
despre sotia sa Smaranda comisul Andronache Donici. Aceasta -afirma el
- se dovedise in mai multe randuri necredincioasa, fiind surprinsa o data
chiar de sotul ei care "intr-o seara" o gasise "in bratele unui prieten a ei chemat
de dansa". In alt rand aceasta, "vazand pe un tanar bacal din Vaslui fecior
al unei vaduve, anume Castroeneasa, au poftit sa se multumeasca si de dansul,
si pentru acest sfarsit au mers la casa Castroenesei noapte si ziua in cateva
randuri, sub cuvant de vizita, unde au si mancat". Intamplandu-se o data sa
nu-si gaseasca iubitul acasa si afland ca era la culesul viei, femeia "n-a
pierdut vremea si pana seara s-a dus la vie pe jos, fara sluga macar,
departare aproape de un ceas, pana la un sat numit .(ilizibil in text), si de
acolo nemaiputand de osteneala, s-au intors intr-un car cu lemne". Ghicim in
spatele acestor amanunte o veritabila investigatie condusa de sotul inselat
care, impins de gelozie (sau poate de dorinta de a strange probe spre a
obtine un divort in favoarea sa), nu s-a dat in laturi de la angajarea unor
"spioni" care sa-i supravegheze sotia.
Comisul
acuza, in plus, lipsa de spirit gospodaresc a consoartei sale: "nu se
indeletniceste nici intru casnicele sale datorii - se plangea reclamantul -
incat in vreme de opt ani nu m-am invrednicit sa vad a se lucra cel mai mic
lucru in casa mea, sau a avea purtare de grija pentru lucrurile casei care se
imprastie toata, si fara nadejde ca sa-mi pot lasa casa macar pentru o zi
fara osabit purtator de grija".
Femeia
atat de grav acuzata incerca sa se apere aratandu-l pe sotul ei mai putin
virtuos si rabdator fata de cum incerca acesta sa se prezinte. Demersul ei
s-a soldat, insa, cu un esec: acuzatia de violenta "nu s-a putut dovedi, caci
marturia slugilor nu poate fi primita, dupa pravile", desi comisul insusi
admitea in jalba sa ca a folosit "chipuri de blandeta si mai aspre" pentru
a-si "disciplina" sotia; nici acuzatia de preacurvie nu a putut fi dovedita,
caci "acele tigance aratate prin jalba (ca ar fi fost tiitoarele boierului -
n.n.) sunt fugite de la casa paratului de mai inainte vreme".
Andronache
Donici isi repudiaza hotarat sotia si obtine desfacerea casatoriei
In
acest dosar putem intr-adevar banui Dicasteria de partinire, asa cum lasa sa
se inteleaga Vasile Alecsandri. Stiind ca la mijloc era zestrea Smarandei pe
care femeia o pierdea daca se dovedea vinovata, intelegem mai bine
inversunarea boierului, caz in care devenea suspecta lipsa de zel a
tribunalului ecleziastic in anchetarea afirmatiilor acuzatei. Observam, in
plus, dubla masura cu care erau apreciate faptele celor doi : acuzatia de
adulter adusa femeii atarna greu in balanta; adusa, insa, barbatului, nu era,
de fapt, luata in considerare.
Pe
masura ce coboram treptele scarii sociale, altele sunt faptele de care sunt
acuzate femeile. Astfel, Anastasia, sotia unui oarecare Ioan Ardeleanul "de
aice din orasul Esi", era "patimasa de betie, si cum se imbata se apuca la
ocarat pe sotul ei cu fel de fel de batjocuri necinstite, care sta toata
mahalaua in intristare - aceste marturii apartin vecinilor - pentru ca numita
se lauda de-a pururea ca va da foc in casa, apoi (.) dupa ce se imbata il
lasa pe numitul barbat si unde se duce, ea stie, decat o vedem ca vine cu
ocari sarind la bataie, stricand gardurile casei (.) si ce apuca din casa
vinde si bea si umbla fugara cate trei, patru zile" . Dicasteria incearca sa-i impace pe cei doi: sotia
se angajeaza sa se lase de baut, sa-si vada de casa si sa se supuna intru
totul sotului iar acesta promitea sa n-o mai bata "fara vreo pricina" ci sa-i
poarte de grija si sa o iubeasca "ca pe o sotie".
Asemenea probleme
nu erau specifice doar mediului urban. Un exemplu ar putea fi acela al lui
Vasile Chiril din satul Metesti, departamentul Sucevei: acesta isi acuza
sotia ca in cei trei ani ai casniciei lor si-a parasit de numeroase ori
domiciliul iar in timp ce el era plecat sa o caute, copilul lor "a pierit de
aprinderea hainelor" odata cu incendiul care mistuise casa. Gasindu-si in
cele din urma sotia angajata ca servitoare la Iasi, reclamantul se loveste de
refuzul acesteia de a se intoarce acasa, fapt pentru care cerea Dicasteriei
ajutorul pentru a "i se da femeia pe mana". Motivul acestei solicitari nu
este, asa cum s-ar putea crede, afectiunea fata de sotia fugara, ci unul
tinand de interesul material: "caci pana acum am cheltuit peste 300 lei bez
zile pierdute cu cautarea ei si un fecior al ei (dintr-o casatorie anterioara
- n.n.) ce-i in slujba strajii pamantesti ma apuca sa-i dau zestrea ei".
Desi
in acest caz nu este vorba despre o cerere de divort, realitatea care ar fi
putut-o inspira exista. Dicasteria insa accepta cererea de mediere si cei doi
semneaza un zapis prin care se angajeaza, ea - sa nu-si mai paraseasca
locuinta, sa-si vada de gospodarie si sa-si iubeasca barbatul, iar el - sa o
iubeasca, sa-i poarte de grija si, lasand in urma neintelegerile, sa traiasca
asa cum fac "si alti de treaba casnici" fara a o mai "pedepsi cu batai"
(aflam acum si motivul instrainarii femeii).
O
problema care intriga este, in aceste cazuri, aceea a motivelor care le
determina pe aceste femei sa consimta la impacare, deci sa accepte iarasi
niste conditii de viata pe care, prin denuntarea lor in fata instantei, le-au
considerat drept inadmisibile (posibilitatea ca sotii lor sa se indrepte era,
asa cum o demonstra realitatea, minima). O explicatie poate fi insusi refuzul
barbatilor de a divorta, determinat cu siguranta nu de sentimentele tandre
fata de sotii ci de alte considerente cum ar fi teama de pierderea zestrei
acesteia. In unele cazuri chiar, femeia era cea care asigura intretinerea
familiei, un asemenea exemplu fiind acela al Ioanei, sotia lui Gheorghe
Mindirigiu. Despre acesta din urma vecinii aduceau marturie ca este "patimas
de betie, ca ce castiga el bea, si vine uneori noaptea beat si o apuca pe
sotia lui la batai (.) si biata sotia lui umbla noaptea cu copilul in brate
pe la case ca sa o primeasca". Aceasta asigura subzistenta familiei "muncind
cu mainile, spaland camesi pe la jidovi si altii, si din ceea ce castiga
hraneste atat pe dansul cat si pe copil"
Ar fi
interesat de aflat ce rol juca in acest refuz teama de a nu ramane, la o
varsta nu foarte tanara, fara cineva care sa le poarte de grija in problemele
vietii de zi cu zi (hrana, imbracaminte etc.). Ar trebui sa cunoastem, pentru
aceasta, ponderea detinuta de incheierea unei a doua casatorii din numarul
total al acestora pentru a vedea ce sanse aveau barbatii divortati (dar si
femeile) sa se recasatoreasca (stim doar ca in inalta societate multe
divorturi erau urmate de o noua casatorie, dar pentru acesti oameni e putin
probabil ca motivul sa fi fost cel ale dorintei purtarii de grija). Nu stim,
de asemenea, nici cum erau priviti de catre anturaj oamenii care divortasera.
Numarul mare al divortului ne indreptateste sa credem ca era un fenomen
tolerat (daca nu chiar acceptat) intr-o anumita masura, dar nu trebuie sa
uitam, in acelasi timp, ca mentalitatea oamenilor de atunci era inca
predominat traditionalista, conservatoare in ceea ce priveste rolul familiei.
Persoanele divortate ar putea avea o imagine nu prea buna in comunitate, fapt
care ar putea fi inca un motiv al refuzului barbatilor de a consimti la
despartire.
In
numeroase cazuri femeia accepta solutia impacarii din considerente economice,
divortul putand antrena scaderea nivelului ei de trai pana la un punct in
care insasi existenta zilnica devenea anevoioasa. Un exemplu concludent este
acela al Soltanei care, izgonita de sotul ei Costachi Nistor impreuna cu fiul
ei de sase ani, se vede silita sa munceasca din greu pentru a asigura
supravietuirea ei si a copilului, dupa cum insasi marturiseste: "Eu ma aflu
izgonita de barbatul meu de sase ani, cu un copil mic de sase ani, anume
Toma, care eu vazandu-ma izgonita de numitul barbat, am umblat cu copilul de mana
si am lucrat la salahori unde gaseam, pana si la caramidarie am lucrat, numai
ca sa-mi scot hrana de toate zilele si a-mi hrani bietul copil"
In asemenea situatii, conditia economica precara nu
lasa alternativa decat tolerarea unui comportament pe care femeia ajunsese
sa-l considere inacceptabil. Femeile singure (cu exceptia cazurilor - rare,
daca le raportam la ansamblul societatii - in care dispuneau de o avere
personala) erau expuse si vulnerabile.
In ceea ce priveste atitudinea Dicasteriei fata de cererile de divort,
distingem deosebiri in functie de statutul social si de averea partilor
implicate. Observam ca este acordata cu usurinta permisiunea desfacerii
casatoriei la clasele instarite, in timp ce pentru cuplurile aflate in josul
ierarhiei sociale predomina tendinta de a forta o reconciliere.
O posibila explicatie pentru aceasta dualitate
poate tine de dificultatile de care se loveau persoanele divortate (dar
situatia era valabila si pentru despartirile nesanctionate formal de catre
tribunalul eceziastic). Dupa cum am vazut, femeile erau cele mai afectate in
urma separarii, nivelul lor de trai scadea drastic iar posibilitatile de a-si
castiga traiul erau limitate. De multe ori erau silite sa se
prostitueze, fapt ce nu le permitea, insa, intotdeauna supravietuirea, asa
cum arata cazul Ilenei, sotia unui oarecare Iordache Straton din Dorohoi:
parasindu-si barbatul, aceasta "s-a dedat desfranarii", fiind gasita peste un
timp "cu un copil mic in brate, facut in faradelege, (.) ticalosita cu totul,
neavand nici casa nici masa"
O solutie viabila era, pentru aceste femei,
angajarea ca slujnice departe de sotii pe care ii abandonasera cu sau fara
forme legale. Spre mijlocul secolului, fenomenul luase o asemenea amploare
incat ajunsese sa trezeasca ingrijorari. In 1852 mitropolitul trimitea Departamentului
Dinlauntru o instiintare cum ca "din duhovnicestile protesuri dintre casnici
s-au luat incredintare ca unele din sotiile de clasa de jos, dupa oarecare
neintelegeri ce au cu barbatii lor in casnica vietuire, se prilejesc a
pribegi prin targuri si sate". Acest fapt n-ar fi o problema, considera
mitropolitul, daca acele femei nu s-ar da drept vaduve sau nemaritate "pentru
inlesnirea traiului sau pentru aparare" (putem deduce, din aceste masuri de
precautie, ca o femeie maritata si singura era suspecta). De pe aceste
pozitii, femeile se angajau la stapan primind bani in avans, iar in cazul in
care apareau sotii abandonati intervenind, impreuna cu Dicasteria, pentru
intoarcerea lor acasa, se iveau neintelegeri si nemultumiri din partea
stapanilor pagubiti de acesti bani
Problema femeilor ce se angajau ca slujnice mai
avea un aspect care ii irita in mod deosebit pe inaltii ierarhi ai Bisericii
Ortodoxe: femeile (ortodoxe) ce slujeau la evrei, numeroase nu doar in orasul
Iasi. In
tinutul Dorohoi, de exemplu, fenomenul era asa de raspandit incat "nu pot
gasi crestinii sa tocmeasca slugi cu anul fiindca jidov pe aicea nu se
gaseste care sa nu aiba sluga femeie moldovanca in casa". Raul cel mai mare
era faptul ca aceste persoane "atata au venit a parasi religia crestineasca,
incat tin cu jidovii sambata iar duminica lucreaza, posturile mananca carne,
nu se ispovedesc nici se impartasesc astfel incat pe cele mai multe
nici ii cunosti dintre evrei, ca mai bine au deprins limba evreiasca dar
limba lor au parasit-o cu totul" . Toate incercarile autoritatilor de a le interzice
acest lucru au ramas fara succes, caci femeile izgonite o data de catre
politisti se intorceau iarasi la stapanii lor, de complicitatea carora se
bucurau
In fata acestor probleme, Dicasteria a considerat
drept singura posibilitate de indreptare limitarea numarului femeilor nevoite
sa se angajeze drept slujnice. Acesta poate fi un motiv pentru reticenta, in
unele cazuri, de a acorda divortul. Din aceasta atitudine putem presupune ca
societatea, luata prin surprindere de cresterea numarului de femei ramase
singure in urma despartirii, nu gasea pentru ele un loc bine definit,
situatie rezultand din rolul exclusiv de sotie si mama care era atribuit
femeii in acea epoca.
Fenomenul
divortului in Moldova regulamentara reflecta, prin amploarea si
caracteristicile sale, aparitia in cadrul societatii a unei tendinte tot mai
accentuate de liberalizare a moravurilor, de desprindere de rolul traditional
de unitate functionala care era atribuit familiei, curent impotriva caruia se
ridica Biserica avand si sprijinul statului. In cadrul acestei tendinte,
femeile jucau un rol esential refuzand din ce in ce mai mult sa accepte, in
numele supunerii pe care traditia le-o impunea fata de barbatii lor,
atitudini si gesturi vatamatoare trupeste si sufleteste.
O alta ipostaza a femeii este aceea de parinte, de
mama. Parintii erau, prin intermediul legislatiei, "indatoriti a da fiilor
lor cuviincioasa crestere, adica ingrijindu-se pentru viata si sanatatea lor,
sa li se deie trebuincioasa hrana, deprinzandu-le puterile trupesti si
iscusintele sufletesti spre bine si intemeind fericirea lor cea viitoare prin
invataturi mai ales a dogmelor credintei si apoi a celorlalte folositoare
stiinte" . Desigur, ne imaginam
cu usurinta ca realitatea nu corespundea intotdeauna acestor prevederi.
Ramane insa semnificativ rolul complex pe care era chemata familia sa-l aiba
in educarea copiilor, in pregatirea lor pentru a deveni adulti folositori
societatii. Acest rol este cu atat mai usor de inteles daca ne gandim ca in
epoca in care a fost redactat Codul Calimah (la 1 decembrie 1817 intra
in vigoare) invatamantul public era ca si inexistent.
Continuand
cu reglementarea relatiilor parinti - copii, condica civila prevede roluri
diferite pentru cele doua sexe in cresterea fiilor: "Tatal, mai ales, este
indatorit a se ingriji pentru hrana copiilor, pana ce vor veni in varsta de a
se hrani de sinesi, iar mama pentru nevatamarea trupului si a sanatatii lor" . Aceasta impartire era fireasca avand in vedere ca
sarcina de a intretine familia revenea, in acele vremuri, barbatului,
activitatea femeii ramanand concentrata asupra gospodariei, a casei.
Amandoi parintii aveau, insa, drepturi egale in
ceea ce priveste supravegherea educatiei copiilor, putand adopta masuri
coercitive in caz de nevoie. "Copiii cei cu naravuri rele", "cei nesupusi"
sau "cei ce tulbura casnica linistire" puteau fi pedepsiti, insa "cu un chip
cuviincios si nepricinuitor de vatamare". Nu se precizeaza sensul acestei din
urma expresii, dar ea lasa sa se inteleaga ca era admisa, intr-o
anumita doza, folosirea violentei impotriva copiilor atunci cand parintii o
considerau necesara. Legiuitorii incercau, insa, sa limiteze autoritatea
acestora asupra copiilor lor. Astfel, este prevazuta decaderea din drepturile
parintesti a acelor parinti care "nicidecum nu se ingrijesc pentru hrana si
buna crestere a fiilor", sau a acelora care abuzau de autoritatea lor. De
data aceasta ni se explica ce se intelegea prin abuzuri: "Reaua intrebuintare
a puterii parintesti se face atunci cand tatal vatama prin fapta trupeasca
sigurantie a fiului, firescul drit, cinstea, curatenia moravurilor, averea
lui sau alte drituri cuvenite fiului. Aceste fapte sunt: vrajmasia impotriva
fiului sau indemnarea catra naravuri rele, pedepse nemasurate, silnicia spre
insurare sau catra alegerea chipului vietuirii lui" . Semnificativ este faptul ca legile nu contineau
mentiuni despre "reaua intrebuintare a puterii parintesti" de catre mama.
Legislatia prevedea o mediere
institutionala si pentru aparitia unor tensiuni intre proiectele de viitor
ale parintilor pentru copiii lor si dorintele acestora. Tatal, caruia ii
revenea, conform legii, cea mai mare autoritate, putea "da crestere fiului
sau celui nevrastnic potrivit cu rangul, starea si chipul vietii ce va socoti
de cuviinta; ajungand insa fiul la sprevrasnicie, daca el nu va fi multumit
cu chipul acela si va descoperi tatalui sau dorinta ce are catra vreun alt
feli de chip spre petrecerea vietii sale, mai potrivita cu plecarea inimii si
cu puterile lui, si nu va fi putand castiga dorinta sa de la parinti, este
slobod sa faca cererea sa la cuviincioasa judecatorie". Mama avea si ea un
cuvant greu de spus, asa cum aflam din unele marturii ale epocii. Un asemenea
exemplu este acela al lui George Sion, al carui tata il destinase pe viitorul
scriitor vietii monahale, tintind, pentru fiul sau, spre cea mai inalta
demnitate ecleziastica, aceea de mitropolit (care era "ca un al doilea voda
in tara"). Tanarul Sion acceptase, mama
acestuia opunandu-se in schimb cu vehementa si reusind sa-si impuna punctul
de vedere in urma caruia fiul ei a fost trimis la colegiul Sf. Sava din
Bucuresti
Un
alt caz este acela la sotiei logofatului Nicolae Canta, Pulcheria, care
hotarase sa-si calugareasca trei dintre fete desi acestea nu prea erau de
acord. La vederea protestelor energice si a scenelor induiosatoare
facute de una dintre ele, Veniamina, logofatul ar fi fost dispus sa renunte,
sotia sa fiind cea care s-a dovedit inflexibila. Demn de semnalat este faptul
ca nici fata nu s-a aparat apeland la tribunal impotriva mamei sale, asa cum
ii permitea legea. O posibila explicatie ar fi aceea ca in societatea inca
patriarhala de atunci un copil care isi infrunta parintele cu sprijinul
legilor era de neimaginat. Ne intrebam, pe de alta parte, in ce masura erau
cunoscute aceste prevederi in randul celor care ar fi putut beneficia de ele
(analfabetismul, in special cel feminin, era cu deosebire ridicat).
Este foarte posibil ca aceste dispozitii legale
privitoare la protejarea copiilor de constrangerile parintilor sa fi ramas
neaplicate. Ramane, insa, demna de remarcat ideea care inspirase intocmirea
acestor articole de lege, si anume aceea ca un copil nu era proprietatea
deplina a familiei sale ci o fiinta care dispunea de anumite drepturi pe care
societatea era datoare sa le apere atunci cand erau incalcate, intervenind in
universul privat in favoarea celui considerat mai slab.
In familia sa, copilul nu avea numai valoare in
sine, el era in primul rand mostenitorul averii si al pozitiei parintilor sai
in societate, avand un rol esential in perpetuarea sistemului social. Faptul
ca aceasta era principala "functie" a copilului este dovedit de diferenta de
statut dintre legitimi si nelegitimi ("Fiii cei nelegiuiti nu dobandesc
drituri deopotriva cu cei legiuiti" ). Nascuti in afara casatoriei, acestia nu puteau
primi decat numele mamei, fiindu-le refuzat dreptul asupra numelui si averii
tatalui chiar daca acesta isi asuma responsabilitatea paternitatii si
contribuia la cresterea lor. Chiar cand acesti copii erau legitimati (prin
act intarit la tribunal si cu permisiunea Divanului), ei nu dobandeau dreptul
decat la mostenirea parintilor, nu si a rudelor acestora. Legea limita, insa,
discriminarea la situatia acestor copii in raport cu familia; in ceea ce
priveste evolutia lor sociala, se preciza ca "nelegiuita insotire nu poate sa
pricinuiasca copilului jignire la cinstea politiceasca si la inaintirea lor"
Un caz aparte il reprezentau femeile care refuzau
maternitatea abandonandu-si copiii, silindu-i sa creasca in afara unei
familii.
In Moldova
acestei epoci, numarul sarcinilor nedorite atinge proportii semnificative,
din cauze insuficient limpezite. O posibila explicatie poate fi fenomenul
prostitutiei, care trebuie sa fi avut o anume amploare daca s-a simtit nevoia
reglementarii lui printr-o lege speciala ("femeile publice" erau inclusiv
clasificate - "tiitoare", "femei publice avand mobilitatea lor", "femei
de bordel adica in gazda la vreo starastoaie", "femei de ulita" - si puse sa
plateasca anumite taxe, masuri care nu-si au rostul decat daca realitatea le
face necesare) . Alta
explicatie poate fi relaxarea moravurilor, in sensul acceptarii legaturilor
trupesti - cu posibilele lor consecinte - si in absenta casatoriei.
Femeile aflate in aceste situatii hotarau, nu de
putine ori, sa scape de copiii conceputi in conditii neacceptate de
societate. Avortul pare sa fi fost o practica raspandita, dupa cum reiese
dintr-un raport intocmit in 1855 de catre Ludovic Steege, unul dintre medicii
orasului Iasi.
Imaginea desprinsa din acest raport este deosebit de sugestiva: "Nu e prea de
mult - spunea doctorul - ca se putea zice inca la noi ca greselile femeilor
savarsite afara de cuviintele sociale nu aveau alt refugiu spre a scapa de
rusine decat crima. Sapand cineva prin locuri unde niciodata nu au fost
cimitire, scurgand iazuri, destupand gropi, nu i se intampla prea rar a
descoperi schelete de copii care se presupuneau a fi fost ingropati acolo de
catre insesi mamele lor, mai inainte de a ajunge inca la termenul firesc al
nasterii" . Autoritatile au incercat
sa stavileasca fenomenul impunand ca indatorire moaselor "sa arate in secret
stapanirii locale pe femeile care le fac indemnare spre scopuri nelegiuite si
care cer de la dansele mijloace ce ar putea sluji spre pierderea pruncului" . In fondurile arhivistice cercetate nu am gasit
asemenea denunturi; aceasta incurajare teoretica a delatiunii nu era insotita
si de un stimulent material, fapt care ne indreptateste sa presupunem ca
numarul acestor denunturi nu era mare, mai ales daca femeile aflate in
asemenea situatii isi asigurau, contra cost, discretia moaselor la care
apelau.
Moasele mai erau obligate, in cazul in care erau
solicitate sa trateze femei necasatorite ce acuzau dureri abdominale, sa se
asigure daca nu era vorba de fapt despre o sarcina. Daca acest diagnostic se
confirma, aveau datoria de a informa despre aceasta pe mamele respectivelor
femei sau, in cazul slugilor, pe stapanii lor, veghind totodata, in momentul
nasterii, ca nou-nascutul sa nu fie ucis sau abandonat . Din aceste dispozitii putem deduce ca femeile din
randul carora se alegeau mamele care isi lepadau copiii erau mai ales cele
tinere, inca nemaritate, care erau impiedicate sa-si pastreze progenitura din
cauza constrangerilor sociale sau a lipsurilor materiale.
Odata
sarcina nedorita ajunsa la termen, copilul rezultat astfel era de multe ori
abandonat pe la vreo biserica, cruzimea insotind nu de putine ori acest gest
al lepadarii. Documentele mentioneaza cazuri de prunci lasati in toiul noptii
"in gunoi afara" sau
“numai cu pielea goala in mijlocul drumului “ intr-o noapte geroasa
de februarie
Pentru
a reduce pe cat posibil numarul acestor situatii, a fost infiintat, la
initiativa si cu sprijinul lui Gr. Al. Ghica, un institut (Institutul
Gregorian) care sa favorizeze, prin specificul activitatii sale, soarta
pruncilor veniti pe lume in conditii mai putin prielnice. In cadrul acestui
institut ajung sa functioneze o maternitate, o scoala de moase, un birou
pentru plasarea doicilor la familiile care le solicitau, o clinica pentru
vaccinarea copiilor si o sectie pentru primirea copiilor abandonati. Poarta
institutiei era prevazuta cu un ghiseu special unde copiii de care parintii
lor nu aveau nevoie puteau fi abandonati in conditii discrete si sigure,
evitandu-se astfel moartea sau imbolnavirea lor prin parasirea pe treptele
bisericilor sau la portile oamenilor. Acest ghiseu pare sa-si fi dovedit din
plin utilitatea: intr-un rastimp de trei ani de la infiintarea institutului
au fost abandonati in acest mod 362 de nou-nascuti, numar deosebit de mare
avand in vedere ca se refera doar la regiunea orasului Iasi. In celelalte orase, ingrijirea
copiilor parasiti era in continuare incredintata in principal comunitatii
Persoana blamata pentru abandonarea copiilor era indeobste
mama, femeia care zamislise in pacat. Cum este nevoie de doi oameni pentru a
concepe un copil, apare intrebarea fireasca ce atitudine aveau, in aceste
circumstante, tatii biologici ai fiintelor lepadate. Asa cum arata
documentele vremii, acestia refuzau de multe ori sa-si asume
responsabilitatea noii vieti, lasandu-si fostele partenere sa se descurce
singure, silindu-le de multe ori, prin aceasta "dezertare", la gesturi
disperate.
Incercand
sa limiteze asemenea rele, statul isi punea speranta in dezvoltarea
invatamantului, incepand sa acorde o atentie sporita educarii fetelor. In mod
obisnuit, fetele, cu exceptia celor din inalta societate, nu beneficiau de o
instruire speciala. Educatia primita in familie (lucrari manuale,
gospodarie), era menita sa le pregateasca pentru destinatia lor principala,
aceea de sotie si mama. In unele cazuri, atunci cand in familie se aflau si
frati mai mari instruiti, se intampla ca acestia sa predea surorilor lor
rudimente de scriere si citire. Un asemenea exemplu este acela al lui George
Sion (membru al unei familii cu treisprezece copiii) care tinea lectii
surorilor lui, intristat ca parintii sai (tatal era boier de treapta a doua,
deci nu din clasele de jos) nu avusesera mijloacele de a lua masuri pentru a
le scoate din ignoranta
Analfabetismul
feminin era dominant in epoca, exceptie facand unele fiice de mari boieri
educate in pensioane sau acasa cu guvernante. In Moldova acelei vremi fetele prea
numeroase reprezentau o povara in familie (trebuiau inzestrate), situatie
care se rezolva prin trimiterea unora dintre ele, cu sau fara voia lor, la
manastiri pentru a imbraca haina monahala. Doua dintre surorile lui George
Sion au urmat aceasta cale, dar nici familia unui mare boier precum Nicolae
Canta nu a fost straina de o asemenea practica.
Deschiderea,
pentru fete, a accesului la educatia publica, nu urmarea instruirea lor la
acelasi nivel cu acela al baietilor, ci avea rolul de a face din ele bune
mame si sotii, cu cunostintele gospodaresti necesare precum si de a le
pregati sa fie de folos tarii in unele conditii ca "profesorite", "spre a fi
scutita societatea de aducerea guvernantelor din strainatate cu multe
cheltuieli si adesea cu nemerirea instructiei potrivite" . In acest scop fetele invatau si cate putina
religie, gramatica, aritmetica, geografie, istorie naturala, pe langa
indeletnicirile specifice ("deprinderea a tot lucrul de mana femeesc precum
facerea caltunilor, cusutul de camasi, de straie, cusutul la gherghef,
tapiseria si alte lucruri folositoare pentru casnicia economica"
In
fond o buna parte din "programa" pe care trebuiau sa o parcurga fetele consta
in ocupatii care se invatau in mod obisnuit in familie. Sa exprime, oare,
acest fapt, neincrederea societatii in educatia primita de fete acasa? Sau
poate reflecta confuzia care insotea debutul invatamantului public feminin,
faza in care organizatorii acestuia nu aveau inca o imagine clara a rolului
fetelor in societate. Ramane insa dorinta lor de "inavutire cu zestre
statornica (invatatura - n.n.) menita a inchega sirul fericirii sociale"
Contextul
social al Moldovei regulamentare nu le-a permis femeilor sa se manifeste in
alte planuri decat cel familial. Parte integranta a unor structuri
traditionaliste, femeile aveau o situatie mai putin privilegiata decat
partenerii lor, menirea lor fiind - in viziunea epocii - aceea de a contribui
la bunul mers al societatii facandu-si datoria ca sotii si mame. Tot acum,
insa, femeile incep treptat sa se sustraga imperativului patriarhal al
supunerii fata de barbatii lor: numarul din ce in ce mai mare de cereri de
divort si motivele pe care acestea se intemeiaza indica o tendinta tot mai
pronuntata spre emancipare, caracterizata de protestul impotriva unor
situatii considerate injositoare sau vatamatoare.
Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu, Dictionar
de sociologie, Bucuresti, Ed. Babel, 1993, p. 238.
Codul Calimah, ed. critica
de A. Radulescu, Bucuresti, 1958, p. 92, art. 63.
Anaforaua mitropolitului la domn
relativa la masurile ce ar fi de luat pentru marginirea desparteniilor
casatoriilor, in "Analele Parlamentare ale Romaniei", t. IX (1839), p. a II
a, pp. 464-465.
C. Zamfir, L. Vlasceanu, op.
cit., p. 91.
Elisabeta Stanciulescu, Sociologia
educatiei familiale, vol. II, Iasi,
Ed. Polirom,1998, p. 60.
Violeta Barbu, “Ceea ce
Dumnezeu a unit, omul sa nu desparta.” Studiu asupra divortului in Tara
Romaneasca in perioada 1780–1850, in "Revista Istorica", III, 1992,
11-12, p. 169.
Art. 151: “Casatoria se va
celebra in public inaintea ofiterului starii civile al domiciliului uneia
dintre partile care se insoteste”, Codul Civil, 1864, in C.
Harmangiu (antolog.), Codul general al Romaniei, vol. II, Bucuresti,
1907, p. 132.
Codul Calimah, ed. cit.,
p. 92.
Legiuirea Caragea,
Bucuresti, 1865, p. 316.
Codul Calimah, ed. cit.,
p. 93.
Ecaterina Negruti, Structura
demografica a oraselor si targurilor din Moldova 1800-1859, Iasi,
Fundatia Academica "A. D. Xenopol", 1997, p. 99.
Directia Judeteana Iasi a
Arhivelor Nationale (in continuare ANI), fond Mitropolia Moldovei si Sucevei
(in continuare MMS), dosarul A 17/1839.
C. Zamfir, L. Vlasceanu, op.
cit., p. 238.
Roderick Phillips, Untying the
Knot. A Short History of Divorce, Cambridge University
Press, 1991, p. 93.
M. R. Ungureanu, Granitele
morale ale Europei. Despre morala cuplului in societatea romaneasca la
inceput de secol XIX, in "Secolul XX”, 7–9, 1996, p.
104.
Ibidem, p. XIX.
Codul Calimah, ed. cit., art.
108-109, p. 101.
Ibidem, art. 136, p. 111.
ANI, MMS, B 85/1832, f. 1.
Codul Calimah, ed. cit.,
art. 122, p. 107.
In Codul Civil din 1864,
motive de divort mai erau doar adulterul (art. 211), excesele, cruzimile sau
insultele grave (art. 212), condamnarea la munca silnica sau inchisoare (art.
213), consimtamantul "mutual si staruitor al sotilor ca viata in comun le
este nesuferita" (art. 214). Codul Civil, 1864, in C. Hamangiu (antolog.), Codul
general al Romaniei, vol. II, Bucuresti, 1907, p. 305.
Codul Calimah, ed. cit.,
art. 124–126, p. 107.
Ibidem, art. 143, p. 115.
Ibidem, art. 123,
p. 107.
ANI, MMS, B 20/1835.
Ibidem.
ANI, MMS, B 1/1838.
ANI, MMS, B 7/1840.
Ibidem, B 85/1832.
Ibidem, B 11/1837.
Ibidem, B 85/1832.
Ibidem, B 14/1839.
Ibidem, B 24/1837.
Ibidem, B 61/1837.
Ibidem, B 10/1833.
Ibidem, A 18/1852, f. 17.
Ibidem, f. 18.
Ibidem, A 14/1836, f. 4.
Codul Calimah, ed. cit.,
art. 182, p. 125.
“Gazeta de Moldavia”, Iasi, 29, 1835, p. 2.
Manualul, ed. cit., vol. II, p. 447.
Ibidem.
ANI, fondul Epitropiei Spitalului
Sf. Spiridon, 132.
G. Sion, op. cit., p. 416.
“Albina Romaneasca”, Iasi, 47, 1839.
|
