putere

V. autoritate, birocratie, clasa sociala, control social, democratie, elita, partid politic, regim politic

Capacitatea cuiva de a-si impune vointa in cadrul unei relatii sociale, in ciuda oricarei rezistente intimpinate si indiferent de factorii care determina aceasta capacitate (M. Weber, Wirtschaft und Gessellschaft, 1920). P. este o dimensiune a anumitor relatii de interdependenta sociala, ceea ce face din ea un concept relational. Nu se poate afirma despre o persoana sau un grup ca "are p.' fara a se specifica in relatie cu cine si ce anume ii confera acest atribut. P. este mai degraba un proces decit o entitate sau o structura fixa.

♦ Definitia weberiana nu se refera in mod deliberat la resursele care pot face posibil exercitiul p. in ultima instanta, orice confera unei persoane sau unui grup un anumit control asupra a ceea ce altii au nevoie si doresc poate fi considerat ca o resursa de p. Cercetarile sociologice au avut in vedere diferite asemenea resurse: capitalul, venitul, prestigiul conferit de status, cunoasterea, indeminarile deosebite si rare, virtutile magice, charisma s.a. Ceea ce functioneaza socialmente ca o resursa de p. depinde de tipul de societate: de pilda, in societatile arhaice controlul ritualurilor magice poate constitui o sursa de p., in timp ce capitalul are o importanta preponderenta in societatile capitaliste moderne.

Distinctia lui Weber intre clase, grupuri de status si partide se refera la tipuri diferite de grupuri sociale, particularizate prin controlul anumitor resurse de p.: cele economice in cazul claselor, prestigiul in cazul grupurilor de status si accesul la aparatul politico-administrativ in cazul partidelor. Distributia diferitelor resurse de p. tinde sa fie organizata si institutionali-zata in structuri de dominatie relativ stabile pentru fiecare tip de societate. Un element important in acest proces de institutionalizare il constituie aparitia fenomenului legitimitatii, Problematica legitimitatii, care va deveni centrala in conceptualizarea weberiana a p. , a fost sesizata inca de J. J. Rousseau: "Cel care stapineste nu este niciodata destul de puternic pentru a ramine mereu stapin daca nu transforma forta in drept si supunerea in datorie' (Du contrat social, 1762).

P. acceptata ca legitima de catre cei asupra carora este exercitata devine autoritate. Weber distinge trei tipuri ideale de autoritate:

1. charismatica, intemeiata pe "sanctitatea, eroismul sau caracterul exemplar al unei persoane si pe modelul normativ revelat sau impus de aceasta persoana';
2. traditionala, avind la baza "credinta inradacinata in suprematia traditiilor imemoriale si in acele persoane carora aceste traditii le confera legitimitate';
3. rational-legala, bazata pe "credinta in legalitatea reglementarilor impuse si in dreptul celor plasati in pozitii de autoritate prin asemenea reguli de a emite ordine'.

Birocratia incarneaza in mod exemplar tipul de autoritate rational-legala, iar ceea ce Weber denumeste patriarhalism, patrimonialism si feudalism au fost sisteme sociale in care a functionat predominant autoritatea traditiei. Charisma este o forta revolutionara care a generat miscari sociale de-a lungul istoriei, dar care degenereaza in mod inevitabil prin "rutinizare' de indata ce dispare liderul charismatic.

♦ Gindirea moderna a fost captivata de p. politica, forma cea mai spectaculoasa si, in acelasi timp, omniprezenta a p., precum si de cadrul in care aceasta se manifesta in societatile moderne: statul. Fata de p. politica, sociologia si-a manifestat interesul in citeva directii principale. In primul rind, ea a considerat statul o institutie politica la fel ca oricare alta, iar institutiile politice Ie-a integrat, ca o categorie distincta, institutiilor sociale in general. In al doilea rind, sociologia a acordat o atentie particulara aspectelor informate, functiilor latente si disfunctiilor institutiilor prin care se exercita p. politica. Ceea ce a atras dupa sine nu numai preocuparea pentru relatiile dintre institutiile politice si celelalte tipuri de institutii, dar si o mare deschidere in raport cu aspectele legate de bazele sociale ale p. in al treilea rind, sociologia actuala tinde sa confere o acceptiune foarte larga termenului de "politic'. Din ce in ce mai mult se considera ca universului politic ii apartin, fara deosebire, toate fenomenele care implica relatii de p., autoritate, conducere etc. In aceasta perspectiva, p. apare ca o relatie sociala foarte generala, ale carei mecanisme sint, daca nu identice, cel putin asemanatoare in cadrul unor institutii atit de diferite precum statul, organizatia economica,
partidul politic, sindicatul, biserica sau familia.

♦ In linii generale, doua orientari fundamentale au marcat atit sociologia politica, cit si politologia in legatura cu bazele si functionarea p.: consensualismul si conflictualismul. Exista si o a treia traditie, deloc neglijabila, care a subliniat coexistenta consensului si a conflictului in manifestarile p. Pentru Tocqueville, exercitarea p. intr-un sistem democratic implica un echilibru intre fortele conflictului si cele ale consensului (De la democratie en Amerique, 1835). Mai recent, un sociolog de talia lui S. M. Lipset adopta o pozitie similara, considerind ca democratia este un mecanism destinat adoptarii deciziilor la nivel societal cu minimum de forta si maximum de consens, in conditiile existentei unor grupuri cu interese conflictuale (Political Sociology, in R. K. Merton et al., eds., Sociology today, 1959).

♦ Teoriile consensului au pus accent pe faptul ca p. politica este cea care permite coordonarea activitatilor de interes general, asigurarea ordinii si a continuitatii sociale. Exercitarea p. reprezinta un instrument esential prin care oricare comunitate isi gestioneaza supravietuirea. Sociologia marcata de aceasta orientare a fost interesata de functionarea p. (conditii, forme, tipologii etc.) si mai putin de mecanismele erodarii si transformarii sale. Conceptiile conflictualiste au scos in evidenta caracterul eminamente coercitiv al p. politice, impunerea sa de catre grupurile dominante asupra celor dominate in scopul realizarii propriilor interese. Ceea ce pare sa caracterizeze aceasta orientare este "conceptul de suma nula' (T. Parsons) sau teza "caracterului limitat' al p. (R.S. Lynd): intr-o societate data exista o cantitate limitata de p., astfel ca orice extindere a p. unui grup se face in detrimentul altuia. Pe aceasta linie, teoria marxista clasica a subliniat functia principala de dominatie de clasa a institutiilor politice - statul in primul rind caracterul lor istoric, precum st fundamentele economice ale distribuirii p. In societate. Reductionismu! economic marxist a fost ulterior nuantat si oarecum relaxat.

A. Gramsci a analizat rolul institutiilor culturale in impunerea "hegemoniei' clasei conducatoare. Acestea contribuie, prin mijloacele lor specifice, la obtinerea consensului maselor, ceea ce duce la coborirea pragului de coercitie directa necesara pentru mentinerea dominatiei. In aceeasi ordine de idei, L. Afthusser a argumentat teza functionarii "aparatelor ideologice ale statului' in sensul inculcarii "respectului indivizilor fata de diviziunea tehnico-sociala a muncii', prin intermendiul careia este reprodusa structura de dominatie existenta in societate. Th. Adorno a remarcat "totala reificare' a constiintei sociale, cu efecte dezastruoase asupra formarii unei gindiri critice independente.

♦ Constatind fenomenul extinderii birocratiei in societatile industrializate, C. W. Mills a preluat ideea weberiana a legaturii dintre birocratizarea si profesionalizarea aparatului politico-administrativ, criticind efectele nefaste ale acestei tendinte: clivajul crescind dintre institutii si public, opacizarea legaturilor dintre conducatori si condusi, deteriorarea democratiei si formarea unei "elite a p.' Acest cerc restrins al virfurilor decizionale din sectoarele politice, economice si militare hotaraste destinul unei intregi societati (The Power Elite, 1951).

♦ Evolutia sociologiei contemporane, indeosebi studiile de sociologia organizationala, au adus in prim paln problematica p. in sens larg (conducere, autoritate etc.) si in contexte diferite de acela al institutiilor politice propriu-zise. Pentru foarte multi sociologi a devenit evident faptul ca insusi procesul functional al cooperarii dintre grupurile angrenate in marile organizatii industriale genereaza conflicte de autoritate, frictiuni, alienare. In acest sens, P. Druker a analizat motivele pentru care managementul nu poate constitui o conducere deplin legitima, deopotriva in interiorul organizatiei si la nivel societal (The New Society, 1950). R. Dahrendorf considera ca separarea proprietatii legale asupra mijloacelor de productie de controlul direct al acestora creaza noi raporturi de p. si noi tipuri de autoritate in societatile capitaliste avansate (vezi si A. Berle, G. Means, The Modern Corporation and the Private Property, 1933; J. Burnham, The Managerial Revolution, 1941; J. R. Galbrarth, The New Industrial State, 1967). Sociologul german merge insa mai departe, sustinind ca structura de autoritate a societatii globale si a subansamblelor sale (organizatii, institutii etc.) constituie, in prezent, elementul structural al formarii claselor si a conflictului de clasa (Soziale Klassen und Klasskonflict in der Industriegesellshaft, 1957).

♦ 2. P. economica: posibilitatile de actiune si rezistenta de care dispune o persoana, un grup sau o organizatie (bancara, industriala etc.) in promovarea propriilor interese, si care isi au originea in avere, rezerve financiare, pachete de actiuni, dimensiunile activitatii desfasurate, pozitia de monopol etc.

♦ 3. P. militara: capacitatea de actiune armata a unui stat, asigurata de potentialul sau militar (soldati, cadre, armament, logistica).

♦ 4. P. de cumparare: capacitatea unei populatii de a-si procura bunuri si servicii, determinata de raportul dintre venituri si preturi. Dificultatile de a tine seama de stilurile de viata si de evolutia lor face ca estimarea acesteia sa nu fie valabila decit pentru grupuri omogene si pe perioade scurte de timp.

♦ 5. Separarea puterilor: principiu formulat de Montesquieu (I'Esprit des Lois, 1748) si aflat la originea doctrinelor constitutionale liberale, care prescriu independenta p. legislative (parlament), executive (guvern) si judecatoresti, concomitent cu asigurarea unor mecanisme de echilibrare a lor.  C.A.