CAUZELE GLACIATIUNII PLEISTOCENE

CAUZELE GLACIATIUNII PLEISTOCENE

Precizarea cauzelor glaciatiunii in Pleistocen este o problema dintre cele mai dificile pentru cuaternaristi, ea ramanand inca insuficient elucidata.

Inainte de a trece la analiza unor eventuale cauze directe ale glaciatiunii pleistocene, se cuvine a releva cateva fapte precizate in ultima vreme.

In primul rand, este acum o certitudine ca glaciatiunea pleistocena a afectat simultan ambele emisfere ale planetei sub forma glaciatiunii de calota si montana. Se pare ca doua calote glaciare polare principale s-au extins sub diferite forme spre regiunile continentale, acest proces fiind cu siguranta mai amplu in emisfera nordica, probabil si datorita suprafetei mai mare ocupata de continente.

In al doilea rand, s-a constatat ca au existat mai multe epoci sau perioade glaciare, separate prin interglaciare sau interstadiale mai calde si se pare mai indelungate.

Un alt fenomen bine conturat pare sa fie scaderea primara generala a temperaturii, care a afectat intreg globul. Dupa H. Flohn, temperatura medie a scazut cu circa 5C.

De asemenea, nu trebuie omisa precizarea ca glaciatiunea pleistocena nu a fost singura din istoria pamantului, fie si daca vom aminti pe cele sesizate in Paleozoic.

Investigatiile asupra cauzelor glaciatiunii pleistocene s-au stucturat pe depistarea lor pe pamant, in modificarile elementelor orbitei pamantului si a radiatiei solare. In functie de aceste elemente, cauzele glaciatiunii au fost imartite in cauze terestre si cosmice.

Ipotezele cauzelor terestre

Referitor la ipotezele terestre, mentionam ca sunt excluse din aceasta categorie toate conditiile locale care pot influenta uneori considerabil dezvoltarea ghetarilor, dar nu reprezinta cauze principale, cu efect pe suprafete intinse.

Un exemplu in acest sens il constituie curentul Golfstrom (sau Gulfstream). S-a presupus ca la un moment dat apele sale nu au mai putut sa patrunda in Marea Arctica din cauza aparitiei unui prag submarin intre insulele Britanice si Islanda. Apele calde ale acestui curent nu mai incalzeau pe cele ale Marii Arctice si prin urmare acestea s-au racit treptat si au inghetat.

Ridicarea pragului islandic este departe de a fi acceptata de toti cercetatorii. Chiar daca acest prag ar fi functionat in Pleistocen, apele calde ale curentului Golfului ar fi udat partea vestica a insulelor Britanice, ceea ce ar veni in contradictie cu o realitate obiectiva -existenta unei glaciatiuni atat in Scotia, cat si in Islanda. Nu este exclus ca tocmai existenta acestui curent sa fi favorizat aparitia aici a ghetarilor, deoarece se stie ca precipitatiile sunt mai abundente acolo unde tarmurile unui continent rece intra in contact cu o mare calda. S-ar putea avansa chiar ipoteza ca ghetarii din insulele Britanice sa fi influentat in continuare extinderea glaciatiunii in Scandinavia, dupa cum insasi contactul dintre Golfstrom si tarmurile Scandinave, asa cum s-a spus, au dus la marirea suprafetei acoperite de gheata.

Intre cauzele locale este inclusa si inaltimea mai mare a muntilor acoperiti cu gheata in epoca glaciara. Ridicarea unei zone continentale cu circa 200 m ar avea consecinta

59

coborarea temperaturii medii anuale cu 1C. Mai mult, in regiunile arctice, scaderea cu 2-3C a temperaturii medii anulae ar determina aparitia unei glaciatiuni asemanatoare celei pleistocene.

In acest sens, a fost invocata ridicarea in Wurm a zonei continentale a Scandinaviei si Canadei si apoi coborarea acestor regiuni in Holocen. Se pare insa ca numai inaltimea muntilor nu este suficienta pentru a determina instalarea glaciatiunii de mari proportii, precum in Cuaternar. Daca ar fi sa luam in considerare Scandinavia si coasta pacifica a Americii de Nord, in jurul latitudinii de 60 vom observa ca pentru ambele regiuni temperatura medie anotimpuala este apropiata, precipitatiile sunt aproape duble pe coasta pacifica, iar Cordilierii sunt de peste doua ori mai inalti decat muntii Scandinaviei. Cu toate acestea, ghetarii de pe coasta americana nu prezinta trasaturi deosebite, ceea ce respinge ipoteza ca inaltimea muntilor Scandinaviei ar fi fost o conditie determinanta pentru instalarea glaciatiunii. Daca ar fi asa, inseamna ca intreaga coasta pacifica, de la Alaska in jos, sa fie ingropata in gheata.

Concluzia care se impune este ca nici inaltimea muntilor si nici cantitatea mai mare de precipitatii nu sunt suficiente pentru instalarea unei glaciatiuni puternice. Inseamna ca instalarea fenomenului glaciar nu se poate detasa de factorul temperatura scazuta. In aceasta situatie, relieful nu reprezinta factorul hotarator, ci numai un factor regional modificator.

W. Ramsey a adus in discutie procesele orogenetice in producerea glaciatiunii pleistocene, in sensul ca acestea au modificat relieful si prin urmare, implicit, s-a schimbat circulatia generala a atmosferei. Este greu insa sa acceptam numai pentru Cuaternar repetarea atator fenomene orogenetice, cate perioade glaciare au fost identificate.

A. Wagner presupunea chiar ca in timpul orogenezelor se degaja un val de caldura intre 50 cal./cm² si 250 cal./cm², iar dupa incheierea proceselor de ridicare ar urma un minim al acestor emanatii de caldura si, ca urmare, pe muntii de curand inaltati, s-ar instala o glaciatiune. Aceasta teorie ramane inca la stadiul de ipoteza mai mult teoretica, pentru ca nu exista prea multe dovezi directe.

Ipotezele cauzelor astronomice

Cauzele astronomice, cel putin la prima vedere, par sa ofere explicatii verosimile pentru intelegerea glaciatiunii pleistocene si mai ales in privinta periodicitatii diferitelor etape de racire.

Discutarea cauzelor astronomice are in vedere trei factori:

1.  Schimbarea oblicitatii eclipticei se refera la unghiul pe care il face axa
Pamantului cu planul orbitei si care este supus unor oscilatii periodice. Asa de exemplu, in
ultimii 600.000 de ani acesta a oscilat intre 22 si 2428' in mod ciclic la intervale de 38.000
- 45.000 de ani (in medie 40.000 de ani). Acest unghi este in zilele noastre la 2330' si are
tendita de scadere.

2.         Variatiile periheliului (punctul cel mai apropiat de Soare) se fac in perioade
cuprinse intre 10.000 si 26.000 de ani, iar in medie in circa 21.000 de ani. In prezent
periheliul se gaseste in anotimpul de iarna in emisfera nordica.

3.         Schimbarea excentricitatii orbitei Pamantului se face in general intr-o etapa de
circa 92.000 de ani (mai exact intre 77.000 si 105.000 ani).

Daca oblicitatea eclipticii cuprinde simultan cele doua emisfere ale pamantului, excentricitatea orbitei si variatiile periheliului se refera la fiecare emisfera. In schimb, combinarea celor trei factori pot duce la instalarea unei glaciatiuni simultane sau alternative pe cele doua emisfere.

Exista ipoteze conform carora o glaciatiune se dezvolta numai pe emisfera care are iarna la afeliu (punctul cel mai indepartat de Soare). Deoarece timpul necesar unei oscilatii este in medie de 21.000 de ani, vor aparea glaciatiuni alternative pe cele doua emisfere.

60

Conform unei alte supozitii, o perioada glaciara nu se poate produce in emisfera care are afeliul in timpul iernii, ci numai in emisfera cu afeliul in anotimpul de vara, ceea ce ar insemna o vara racoroasa cu topirea redusa a zapezii.

O alta cauza invocata in explicarea aparitiei glaciatiunii in Pleistocen este cea a migrarii polilor. W. Koppen considera ca Polul Nord s-ar fi gasit la inceputul pleistocenului in regiunea Tarii lui Baffin si apoi a migrat in Groenlanda. Aceasta teorie a fost criticata de F. Klute care afirma ca intr-o astfel de situatie morenele ghetarilor pleistoceni din regiunile tropicale ar fi trebuit sa aiba o alta pozitie decat cea actuala, intrucat daca Polul Nord ar fi avut o alta pozitie, ecuatorul trebuia sa fi fost cu 10 spre sud. Chiar M. Milankovici considera ca migrarea polilor in ultimul milion de ani a influentat foarte putin asupra instalarii glaciatiunii pleistocene.

Periodicitatea petelor solare, dupa parerea lui E. Philippi, au determinat oscilatii de temperatura in perioadele glaciare si interglaciare. Activitatea intensa a Soarelui, manifestata prin pete solare maxime, poate influenta acumularea zapezii si instalarea unei epoci glaciare dupa parerea lui E. Huntington si S. Vischer, intrucat ele produc modificarea distribuirii presiunii atmosferice terestre si deci a circulatiei atmosferice.

E. Dubois considera ca Soarele s-a gasit in Cuaternar in faza de tranzitie de la stadiul unei stele galbene la cel de stea rosie si, prin urmare, puterea sa de radiatie s-a schimbat de mai multe ori.

Fr. Nolke, la rindul sau, afirma ca sistemul solar a traversat in Cuaternar mase nebuloase, sub forma unor nori densi, care au absorbit din radiatiile Soarelui care urmau sa ajunga pe Pamant.

Dupa cum se constata, nici una din ipotezele amintite nu ofera explicatii satisfacatoare asupra producerii glaciatiunii pleistocene. Ramane un fapt de necontestat ca daca glaciatiunea pleistocena a cuprins intrega planeta, cauzele ei nu pot sa ramana in afara unor influente cosmice directe. Dar poate nici acestea, luate separat, nu sunt suficiente in desfasurarea intregului lant de procese specifice glaciatiunii.

R.F. Flint era de parere ca oscilatiile mai mari ale radiatiei solare trebuie puse in concordanta cu conditiile topografice adecvate la un moment dat pe Pamant (asa zisa ipoteza solar - topografica). De asemenea, ramane un fapt de necontestat ca in Cuaternar continentele au suferit o ridicare insemnata care ar fi putut sa coincida cu unele dintre conditiile extraterestre sau astronomice deja mentionate, creindu-se cadrul climatic necesar producerii glaciatiunii.

61

CARACTERISTICILE GENERALE ALE REPARTITIEI SI DEZVOLTARII GLACIATIUNII DE CALOTA IN PLEISTOCEN

Dupa formele de eroziune si acumulare glaciara s-a constat ca in Pleistocen au functionat trei centre principale ale glaciatiunii de calota: Eurasia, America de Nord cu Groenlanda si Antarctica cu America de Sud. Aceste calote prezentau urmatoarele dimensiuni:

.  Eurasia = 9,5 milioane km² (Europa = 5,5 milioane km²; Siberia = 4 milioane
km²);

.  America de Nord si Groenlanda = 13,7 milioane km² (America de Nord = 11,5
milioane km²; Groenlanda = 2,2 milioane km²);

.  Antarctica si America de Sud = 13,9 milioane km² (Antarctica = 13,4 milioane
km²; America de Sud = 0,5 milioane km²).

La acestea se mai adauga glaciatiunea Siberiei centrale si de Est (mai putin cunoscuta si cercetata) cu circa 1 milion km². Daca pentru glaciatiunea de calota vom lua in calcul si pe cea care cuprinsese muntii si insulele arctice ale Eurasie, vom ajunge la o suprafata totala de circa 39 milioane km².

Din intreaga suprafata a uscatului calota acoperea aproximativ 26%. In realitate insa calota probabil ca nu intrunea mereu aceasta suprafata, deoarece diferitele calote glaciare nu s-au dezvoltat sincron.

Pentru a avea o imagine reala a fenomenului glaciatiunii pleistocene, amintim ca glaciatiunea actuala ocupa urmatoarele suprafete:

.  Antarctica =13,5 milioane km²;

.  Groenlanda =1,8 milioane km²;

.  Restul zonelor glaciare = 0,5 milioane km².

Totalul acestor suprafete este de numai 16 milioane km², ceea ce reprezinta 11% din suprafata uscatului actual si de circa doua ori si jumatate mai putin decat suprafata glaciatiunii pleistocene (fig. 28).

Topirea tuturor calotelor actuale ar ridicat nivelul general oceanic cu 50 m, iar aceea a vechilor ghetari pleistoceni, daca s-ar fi topit in mod sincron, ar fi inaltat apele oceanului planetar cu aproximativ 85 m.

Glaciatiunea antarctica actuala depaseste pe cea arctica de 7 ori, fapt care influenteaza climatul, deoarece emisfera sudica este mai rece ca cea nordica, iar 'ecuatorul termic' se gaseste la nord de cel geografic.

In timpul glaciatiunii maxime pleistocene, dupa cum am mentionat, repartitia suprafetelor acoperite cu gheata era diferita: glaciatiunea din emisfera nordica era de 13 ori mai mare (fig. 29), in timp ce aceea din emisfera sudica era mai limitata in spatiu. Este de presupus o racire importanta a temperaturii in emisfera nordica in Pleistocen, iar ecuatorul termic era deplasat in mod cert spre sud.

Dezvoltarea calotelor era determinata de conditiile climatice. Ele au atins extinderea maxima in cadrul regiunilor cu climat oceanic, care se modifica treptat, pe masura ingrosarii calotei de gheata devenind din ce in ce mai continental cu cat ne indepartam de tarmul vestic al Europei spre Siberia de est si din Groenlanda catre Arhipelagul Americii de Nord si peninsula Alaska.

Temperatura scazuta contribuia in timpul pleistocenului la marirea glaciatiunii numai in cadrul unor cantitati suficiente de precipitatii. Datorita acestor cauze, pe tarmul american ai oceanului Atlantic, calota cobora cu 11 mai la sud decat pe tarmul european.

62

In mod teoretic, se poate presupune ca diferitele perioade glaciare din cadrul glaciatiunii pleistocene au fost sincrone in regiunile cu climat asemanator si asincrone in regiunile cu climat diferit.

,-?' Traseul actual al vanturilor ocazionale si

sezoniere cele mai importante
* - Curentii oceanici clazi de suprafata
---- .■ Curentii oceanici reci de suprafata

Fig. 28 - Sviprafetele acoperite cu ghetari din emisfera nordica si curentii oceanici cei mai importanti (dupaR.F. Flint, 1971)

Regiunea principala a glaciatiunii de calota din Europa de nord se gasea intotdeauna in Fenoscandia de nord, iar ghetarul principal s-a dezvoltat in regiunea Marii Baltice, care functiona ca o permanenta depresiune. Gheata a debusat insa in afara marginilor bazinului Marii Baltice, acoperind mari suprafete inspre sud si est. Catre vest cuprindea intreaga Irlanda, sudul Angliei si ajungea pe continent pana la gurile Rinului. In Germania atingea

63

aproape muntii mijlocii, iar in Campia Rusa se revarsa sub forma a doi lobi, pentru a ajunge spre est pana in Ural.

Fig. 29 - Emisfera nordica in timpul perioadei glaciare (dupa R.F. Flint, 1971)

Trei perioade glaciare principale pot fi distinse in aproape toate zonele de margine ale regiunii care era acoperita de calota nord - europeana. Ele au fost denumite Elster, Saale si Vistula (Weichsel) si au fost recunoscute mai ales prin studiul depozitelor rezultate in urma proceselor glaciare (fig. 30). Inaintea lor au mai existat alte trei perioade glaciare care au fost relevate in primul rand prin analizele polinice. In consecinta, succesiunea

64

perioadelor glaciare si a epocilor interglaciare din cadrul glaciatiunii de calota din Europa de nord-vest a fost urmatoarea:

Glaciarul Vistula (Weichsel)

Interglaciarul Eem
Glaciarul Saale

Interglaciarul Holstein

Glaciarul

Interglaciarul Cromerian

Glaciarul

Interglaciarul Waal

Glaciarul

Interglaciarul Tegelen

Pretiglian (Briiggen)

Perioadele glaciare Elster si Saale au fost se pare mai extinse in suprafata decat Vistula care a fost evaluata de A. Penck ca a acoperit circa 3,3 milioane km².

Fig. 30 - Pozitia si limita ghetarilor in diferite perioade glaciare pe teritoriul Europei (dupa R.F. Flint, 1971)

65

In perioadele glaciare Elster, Saale si Vistula aspectul calotei era similar cu cel al Groenlandei din zilele noastre, adica o masa gigantica de gheata, de forma elipsoidala, cu o inclinare mai mare spre margine si din ce in ce mai mica spre interior, unde se ajungea la un plan orizontal (fig 31). Nu se stie daca a fost o singura cupola sau mai multe. Creasta ghetarului era excentrica, mai apropiata de marginea de nord-vest. Gheata atingea grosimea cea mai mare la rasarit de curba de nivel cea mai ridicata a muntilor Norvegiei (2560 m ). Aici se gasea cumpana calotei de la care se facea impartirea ghetii spre cele doua directii principale de curgere: nord-vest si sud-est. Pe masura trecerii timpului, aceasta linie despartitoare s-a deplasat spre est, sub influenta vanturilor de vest, care aduceau tot mai multa zapada pe acesta directie.

Dupa R. Graham grosimea ghetii era in calota nord-europeana de cel putin 3000 m in ultima perioada glaciara si poate si mai mult pentru cele anterioare. Aceasta patura de gheata a produs, prin greutatea ei, o scufundare a uscatului pe care il acoperea cu 500-1000 m.

In afara de centrul principal al glaciatiunii de calota nord-europene, care se afla in muntii Scandinaviei, existau si alte centre mai mici precum cel din insulele Britanice. In perioadele glaciare Elster si Saale acestea erau cu siguranta unite, dar nu este exclus ca ele sa fi functionat impreuna si in ultima perioada glaciara Vistula, dupa cum afirma A. Penck si R. Graham. Centru principal de glaciatiune al insulelor Britanice a fost Scotia, dar glaciatiuni puternice erau atunci si in muntii din nordul si vestul Irlandei. Gheata se scurgea din Scotia si Irlanda spre vest si, in masura mai mica, spre sud, unde forma doi ghetari.

Interglaciarul Holstein a fost marcat printr-o transgresiune marina in Olanda si in Schleswig-Holstein si un climat compatibil cu cel actual. De asemenea, interglaciarul Eem este reprezentat in Olanda si Germania de nord prin depozite marine transgresive cu o fauna de moluste care indica un climat mai temperat decat cel actual. Depozitele Eem sunt intercalate intre morenele Warthe si Vistula.

Glaciatiunea de calota a lasat mai multe lanturi morenice, semn al inaintarii si retragerii sale. Unul din cele mai cunoscute lanturi morenice, evident in Germania de nord, este asa numita morena frontala Baltica sau stadiul Pomerian. Stadiul Pomerian, la sud de Stettin, formeaza caracteristicul Oderlobus si margineste in continuare golful Liibeck, pentru ca sa creeze cateva arcuri separate in Schleswig, intersectand stadii mai vechi.

Un stadiu mai vechi pare sa fie stadiul Frankfurt (numit si stadiul Poznan sau morena frontala baltica exterioara). El intersecteaza Oderul langa Frankfurt, iar in regiunea Vistulei descrie un lob spre sud-est care suprapune un stadiu si mai vechi - stadiul Brandenburg.

Stadiile morenice Brandenburg, Poznan si Pomerian apartin perioadei glaciare Vistula si reprezinta pulsatii ale ghetarului in aceasta ultima perioada glaciara, alaturi de alte cateva mai slabe.

Exista insa si stadii mai vechi, dintre care amintim stadiul Stettin. Stadii in afara celor specifice perioadei glaciare Vistula sunt stadiul Warthe, considerat in trecut limita acestei ultime perioade glaciare si dovedit ulterior mai vechi (specific perioadei glaciare Saale), stadiulDrenthe - Rehburgsi alte cateva arcuri morenice izolate in regiunea Elbei, in Silezia etc.

O cronologie a stadiilor glaciare din perioada glaciara Vistula ar fi urmatoarea: stadiul Brandenburg circa 20.000 B.P.; stadiile Frankfurt si Pomerian intre 16.300 si 13.600 B.P.; stadiul Rosenthal circa 13.000 B.P.; stadiile Langeland, Franzburg, Velgast, Ostrug si morenele Salpauselka sunt datate la sfarsitul Tardiglaciarului (Dryas recent = 11.000 -10.300 B.P.)(fig. 32; 33).

In legatura cu precizarea limitei sudice a glaciatiunii Pleistocene de calota, P. Woldstedt considera ca ea ar putea sa fie urmarita si dupa limita nordica a depozitelor de loess, care in general se gaseste la distanta minima de 50 km.

In estul Europei, perioadelor glaciare din vestul continentului Elster, Saale si Vistula le corespund perioadele Lihvino sau Oka, Nipru si Valdai. Stadiul Warthe, din cadrul perioadei glaciare Saale, corespunde aici stadiului (chiar unei perioade glaciare dupa unii autori) Moscova.

In nordul Asiei principalele centre glaciare erau Uralul de nord, Novaia Zemlia, peninsula Taimar, nord- vestul Platoului Central Siberian si insula Novosibirsk. Ghetarul din Campia siberiana atingea latitudinea de 60. Fazele glaciare precizate in aceste regiuni poarta urmatoarele denumiri: Demiansk, Samarovo, Tazovo, Zarniansk si Sartansk.

67

Fig. 33 - Extensiunea calotelor glaciare din emisfera nordica in timpul maximului glaciar (18.000 B.P.) (dupa G.Denton, T. Hugues, 1983 si J. Chaline, 1985)

68

In America de Nord punctul cel mai sudic al glaciatiunii de calota era situat la 3730' latitudine nordica. Limita sa sudica urmarea aliniamentul: capul Cod, sudul statelor New York, Pennsylvania, Ohio, Indiana, Illinois, vest St. Louis, Kansas, Nebraska, Dakota de sud, intersectia raului Jellowstone in statul Montana, apoi a raului Missouri si in sfarsit insulele Vancouver.

In nordul continentukui american existau trei centre principale ale glaciatiunii: Peninsula Labrador, Keewatin si Cordiliera.

Se cunosc patru perioade glaciare: Nebraska, Kansas, Illinois si Wisconsin. Primele doua s-au alimentat din centrul Keewatin, iar ultimele din centrul Labrador.

Interglaciarele de pe continentul nord american poarta denumirile: Afton, Yarmouth, Sangamon.

CARACTERISTICILE GENERALE ALE REPARTITIEI SI DEZVOLTARII GLACIATIUNII MONTANE IN PLEISTOCEN

In timp ce nordul Europei si al Americii de Nord erau acoperite de glaciatiunea de calota, o serie de regiuni muntoase erau cuprinse de ghetari, precum Alpii, Pirineii, Caucazul, Carpatii etc.

Dintre acestea poate glaciatiunea din Muntii Alpi a fost cea mai extinsa si mai ales a lasat o mare varietate de forme de eroziune si acumulare.

In zona montana, pe masura cresterii altitudinii, temperatura aerului scade, ajungandu-se ca la o anumita inaltime zapada cazuta in timpul iernii sa nu se mai topeasca in anotimpul de vara. Limita inferioara pana la care ramane patura de zapada in timpul verii se numeste limita zapezilor vesnice.

Limita zapezilor vesnice este conditionata de cantitatea de precipitatii si temperatura, mai cu seama temperatura din anotimpul cald. O serie de factori secundari, precum orografia muntilor si expunerea versantilor, pot influenta limita zapezilor vesnice.

Inaltimea cea mai mare a limitei zapezilor vesnice actuale, de cca. 6000 m, nu se gaseste la ecuator, ci in zona latitudinilor de 18-25 latitudine sudica, in zona subtropicala deosebit de arida a Anzilor si in regiunile cu clima continentala la 30-35 latitudine nordica din Asia Centrala (Tibetul de vest).

Scaderea precipitatiilor dinspre coasta Atlantica spre regiunile continentale din centrul Europei a dus la ridicarea limitei zapezilor vesnice de la vest spre est, avandu-se in vedere ca vanturile de vest erau aducatoare de precipitatii.

Suprafata care se afla deasupra limitei zapezilor vesnice reprezenta regiunea de alimentare a ghetarului, iar cea de sub ea constituia zona de consum.

In timpul pleistocenului, limita zapezilor vesnice din Alpi a fost diferita in fiecare din perioadele glaciare cunoscute. Se considera ca limita de zapada in timpul perioadei glaciare Wurm era cu cca. 1200 m mai jos decat azi, ceea ce inseamna ca se gasea atunci la 1800-2000 m altitudine in partea interioara a Alpilor si la 1100-1200 m altitudine in nordul acestora. In Riss aceasta limita era mai coborata decat in Wurm cu 100-200 m.

In general, limita zapezilor vesnice din timpul glaciatiunii pleistocene in Alpi era paralela cu cea de azi, ceea ce reprezinta o dovada importanta privind distribuirea similara a precipitatiilor in Pleistocen, adica sub influenta directa a vaturilor de vest.

69

Fig. 34 - Circ si vale glaciara in timpul glaciatmnii si dupa retragerea ghetarului, cu partile lor componente: a: 1 ghetar de vale (tip alpin); 2 ghetar suspendat; 3 ghetar regenerat; 4 'neve'; 5 limba glaciara; 6 dom de zapada; 7 'rimaye'; 8 fosa periferica; 9 caderea in scara a ghetarului; 10 'serax'; 11 'chevron'; 12 pestera terminala de unde porneste emisarul; 13 crevase; 14 conuri reacoperite; 15 masa de gheata; 16 'moulin'; 17 gheata moarta; 18 morena laterala; 19 morena frontala; 20 morena mediana; 21 morena veche; 22 emisar torential; 23 gheata de con de avalansa; 24 linie de 'neve' ; b: 1 jgheab glaciar; 2 circ; 3 lac de circ; 4 'verroue'; 5 limita lustruirii glaciare; 6 peretele de vale in U; 7 parapet; 8 caneluri; 9 graden; 10 teren glaciar; 11 drumlin; 12 roci 'moutonnee'; 13 morena de fund; 14 val morenic; 15 morena terminala; 16 terasa fluvio-glaciara; 17 defileu epigenetic; 18 'esker'; 19 'kames'

70

Pentru Carpati, la inceputul secolului XX, Emm. de Martonne presupunea ca limita zapezilor vesnice era in ultima perioada glaciara la 2100 m altitudine. Cercetarile ulterioare au fixat aceasta limita la 1850-1900 m pentru ultima perioada glaciara.

Glaciatiunea pleistocena din Muntii Alpi a insemnat amplificarea considerabila a fenomenului glaciar actual, cu umplerea vailor pana sus cu gheata, acoperirea partilor inalte ale muntelui cu o patura groasa de gheata, lasand sa se intrevada roca doar in putine varfuri sub forma nunatacurilor, mai cu seama in Alpii de nord. in sudul Alpilor, ghetarii care coborau pe vaile adanci au dat nastere la superbe amfiteatre de morene. Morenele frontale s-au depus sub forma de scut in urma fiecarei inaintari (fig. 34). Morenele aflate mai in amont sunt mai bine conservate in raport cu cele din aval, pentru ca ele nu au fost la fel de mult afectate de procesele de denudatie. Desigur ca cele mai bine conservate din susul vailor sunt mai tinere decat cele spalate.

A. Penck si E. Briickner mentioneaza ca in Pleistocen cuvetele alpine nu erau umplute cu mult mai multa zapada decat azi, glaciatiunea din Muntii Alpi caracterizandu-se prin marirea considerabila de fapt a limbilor ghetarilor si nu umplerea campurilor de zapada vesnica. Aceasta inseamna, dupa cei doi autori, ca dezvoltarea ghetarilor nu a fost pricinuita in primul rand de sporirea precipitatiilor ci cu deosebire de scaderea temperaturii. Mai mult, H. Mortensen afirma ca scaderea temperaturii s-ar fi produs doar in regiunile mai coborate altitudinal, unde s-au manifestat intense inversiuni termice mai ales in anotimpul rece. O astfel de situatie facea ca in nordul Alpilor ghetarii sa se termine intr-o autentica tundra, in timp ce in sudul acestora situatia era diferita, pentru ca in campia de vest a raului Po limita de zapada se gasea la 1600-1800 m, iar copacii urcau pana la 600 m, ceea ce presupune un contact direct a limbilor de gheata cu zona forestiera. Situatii de acest fel se intalnesc si azi in Alaska, de exemplu in cazul ghetarului Malaspina.

Grosimea ghetii in regiunea de margine a ghetarilor pleistoceni era in Alpi in jur de 1000 m. Extinderea ghetarilor era impresionanta, din sudul Frantei pana in Austria.

Glaciatiunea actuala din Muntii Alpi ocupa o suprafata de 3.850 km p, din care 50% se gaseste numai in Alpii Elvetieni. In schimb, ghetarii pleistoceni acopereau numai in Alpii Elvetieni o suprafata de cca. 40.000 km p. Ghetarii patrundeau pe vai pana in regiunile premontane, ajungand aproape de Lion si in campia Lombardiei.

In Alpi, la altitudinea vechii limite a zapezilor vesnice se topeste azi un strat cu o grosime de circa 12-15 m. Daca temperatura nu ar fi fost foarte scazuta in Pleistocen, probabil ca topirea zapezii s-ar fi facut in aceeasi proportie. Este greu sa ne imaginam ca in Alpi cadeau in Pleistocen precipitatii de zece ori mai mari decat azi, deoarece un astfel de fenomen nu se produce in prezent decat intr-o regiune cu ploi musonice din India de nord, la Cerapundgi.

In concluzie, pentru extinderea ghetii in timpul Pleistocenului in Alpi si probabil in celelalte lanturi muntoase nu ar fi fost necesara decat o scadere profunda a temperaturii care nu mai permitea topirea zapezii in timpul verii. La modul general se estimeaza ca temperatura medie a scazut in Alpi cu 4C.