Metoda comparativa

Metoda comparativa

Se aseamana, in mare masura, cu metoda tipologica, motiv pentru care unii specialisti le utilizeaza concomitent nefacand o distinctie neta intre ele (metoda tipologico-comparativa). Metoda comparativa, desi sta la baza metodei tipologice, poseda un camp de aplicare mult mai larg, fiind utilizata si de alte discipline ca lingvistica, istoria artei, istoria religiilor, filosofia etc. Primul care a folosit-o a fost filosoful Aristotel, atunci cand a definit omul comparand trasaturile sale cu cele ale animalelor (zoon politikon). Savantul Couvier, in secolul XIX, a pus bazele paleontologiei utilizand tot metoda comparativa.

Metoda consta in compararea diverselor elemente materiale (produse omenesti) dintr-o zona   geografica, cu altele identice sau asemanatoare dintr-alta zona, in principiu existand posibilitatea ca lucrurile asemanatoare (din zone diferite) sa fie si contemporane. Pe acest principiu se bazeaza definirea si delimitarea diferitelor culturi. Uneori exista posibilitatea ca asemanarea sa fie intamplatoare, sau sa existe convergente culturale. Exista posibilitatea stabilirii sincronismelor culturale si cronologice. De exemplu, asemanarea flagranta dintre ceramica pictata a culturii Cucuteni cu ceramica pictata neolitica din nordul Chinei, care putea sa tradeze o anumita contemporaneitate a producerii lor, a fost confirmata si prin intermediul altor metode. Pe de alta parte, aceeasi asemanare dintre ceramica cucuteniana si cea pictata precolumbiana nu presupune, nici pe departe, contemporaneitatea celor doua fenomene culturale care le-au generat.

Metoda a fost folosita de Sir L. Petrie care a legat cronologia Cretei minoice de cea a Egiptului. Utilizand aceeasi metoda idolii 'en violon' din cadrul culturii Cucuteni au fost racordati cu Troia II. Pentru a se putea stabili o cronologie credibila trebuie stabilita si o tipologie a idolilor antropomorfi neolitici din spatiile dunarene. D. Monah a ajuns la concluzia ca aceste artefacte sunt de origine anatoliana, raspandite in Europa ca urmare a migratiei graduale incepute din perioada culturii Vina. Tot pe baza metodei comparative N. Vlassa a demonstrat in repetate randuri relatiile dintre neoliticul nord-dunarean si cel din Orientul Apropiat.

Fenomenul de convergenta culturala este cel care ilustreaza faptul ca fenomene similare pot aparea in zone geografice diferite, indepartate, fara ca intre ele sa existe vre-o veriga de legatura, datorita existentei unor conditii similare (de mediu, culturale etc) si a unui nivel asemanator de dezvoltare economico-sociala. Fenomenul este valabil si in cazul unor decalaje flagrante de timp.

Comparatia, ca maniera de intelegere si interpretare a trecutului, se asociaza, frecvent, analogiei. Daca orice afirmatie cu privire la trecut este facuta in mod inevitabil in prezent, aceasta afirmatie este, de asemenea in mod inevitabil, o analogie. O analogie este utilizarea de informatie derivata dintr-un context, in acest caz de obicei prezentul, pentru a explica datele gasite in alt context, in acest caz trecutul. Pentru a lamuri aceasta chestiune: toti arheologii, indiferent de orientarea teoretica, fac legatura intre prezent si trecut prin utilizarea analogiilor. Totdeauna presupunem ca lucrurile din trecut erau precum - analoge cu - cele din prezent sau cele din contexte cunoscute nemijlocit. Analogia sta la baza chiar si a celei mai lumesti interpretari. Cu cat mai multe legaturi putem face, cu atat mai mult argumentam sau presupunem ca cele doua situatii sunt analoge. Aceasta este o presupunere care poate ca este destul de evidenta, insa, cu toate acestea, este fundamentala pentru modul in care scriem cu privire la trecut.

Unii arheologi contemporani (A. Wylie, I. Hodder) au subliniat diferenta intre analogiile formale si relationale, sugerand ca cele din urma sunt mai puternice. Analogiile formale se bazeaza pur si simplu pe ideea ca, daca unele elemente a doua situatii sunt similare, atunci si altele trebuie sa fie similare. In mod evident, asemenea analogii nu sunt solide, insa ele tind sa fie mai puternice cu cat mai multe chestiuni de similaritate pot fi demonstrate intre cele doua contexte. Analogiile relationale se bazeaza pe o legatura culturala sau naturala intre cele doua contexte, precum si cu metoda istorica directa, unde pot fi sugerate legaturi bazate pe continuitate culturala.