UNIUNEA EUROPEANA - CREATIE SI DEZVOLTARE

UNIUNEA EUROPEANA - CREATIE SI DEZVOLTARE

1 - Miscarea paneuropeana si eforturile postbelice de creare a unei Europe unite;     Unificarea europeana intre 1960-1990; 3 - Unificarea paneuropeana azi.

1.- Miscarea paneuropeana si eforturile postbelice de creare a unei Europe unite[1]

Imediat dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, primul ministru al Marii Britanii, sir Winston Churchill, sublinia in cadrul unei ceremonii, ce a avut loc la Zrich, in Elvetia, necesitatea constituirii Statelor Unite ale Europei, luand ca model federatia reprezentata de SUA, in scopul evitarii atragerii statelor europene intr-un nou razboi mondial. La 5 iunie 1947, SUA decid aplicarea Planului Marshall, pentru reconstructia economica a Europei si introducerea unui sistem politic democratic in toate statele europene devastate de razboi. Tarile aflate sub ocupatie sovietica si in care URSS isi impusese deja guverne marioneta, au refuzat sa participe la Planul Marshall. Aceasta a fost una din primele manifestari dupa Al Doilea Razboi Miondial, ale divizarii continentului si a caderii "cortinei de fier' ce avea sa separe vestul de estul continentului pentru o jumatate de secol.

Apoi, 'calendarul european' s-a derulat impalcabil: la 16 aprilie 1948 a fost constituita Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana, in scopul coordonarii aplicarii Planului Marshall. Din aceasta organizatie au facut parte, bineinteles, statele ce au acceptat sa aplice acest plan. La 4 aprilie 1949 s-a constituit la Washington D.C. (SUA), Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), data ce semnifica inceperea oficiala a confruntarii politico-militare, denumita generic "Razboiul Rece'.

La 5 mai 1949 s-a constituit Consiliul Europei prin Tratatul de la Strasbourg. La 9 mai 1950, cu ocazia aniversarii a cinci ani de la sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, intr-o cuvantare inspirata de Jean Monnet, ministrul francez de atunci al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus ca Franta, Germania si alte tari europene, care doresc sa li se alature, ar trebui sa-si constituie intr-un cartel, resursele de carbune si otel. Aceasta luare de pozitie s-a numit ulterior, Declaratia Schuman. La 18 aprilie 1951, sase state, Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda, au semnat Tratatul de la Paris, prin care s-a constituit Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECA). Aceleasi sase tari au semnat, un an mai tarziu, la 27 mai 1952, la Paris, Tratatul de aderare la Comunitatea Europeana de Aparare (EDC). Tratatul CECA a intrat in functiune la 27 iulie 1952: Jean Monnet a devenit presedintele Autoritatii Superioare de Conducere, iar Paul-Henri Spaak presedintele Adunarii Comune.

La 30 august 1954, Adunarea Nationala a Frantei a respins Tratatul de aderare la Comunitatea Europeana de Aparare, dar la 20 octombrie, in acelasi an, in urma unei conferinte ce a avut loc la Londra, a fost semnat la Paris un acord cu privire la modificarile aduse Tratatului de Constituire a EDC (Tratatul de la Bruxelles), astfel incat s-a semnat "certificatul de nastere' al Uniunii Europei Occidentale (UEO). In zilele de 1 si 2 iunie 1955, la Messina, in Italia, ministrii de externe ai celor sase state semnatare ale CECA, cad de acord asupra integrarii economice a tarilor lor. Apoi, la 29 mai 1956, in urma reuniunii de la Venetia, ministrii de externe ai celor sase tari decid sa inceapa negocieri interguvernamentale vizand constituirea a doua organisme: Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana pentru Energie Atomica (EURATOM). Tratatele de constituire a ambelor organizatii sunt semnate la Roma, un an mai tarziu, la 25 martie 1957.

La 1 ianuarie 1958, Tratatele de la Roma devin operationale. Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana pentru Energie Atomica isi stabilesc sediile la Bruxelles. Comisia Comunitatii are noua membri, iar primul presedinte este ales Walter Halstein, in timp ce Louis Armand este primul presedinte al Euratom. Adunarea Parlamentara si Curtea de Justitie sunt institutii comune tuturor celor trei comunitati europene: CECA, CEE si Euratom. In 1958 se pun bazele unei politici agricole comune, iar in 1959 se intreprind primii pasi pentru renuntarea la obligatiile vamale si la cotele admise la exporturile din interiorul CEE. In 1960, in urma Conventiei de la Stockholm, se constituie Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS), cuprinzand sapte state (Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elvetia, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord).

Unificarea europeana intre 1960-1990

Dupa ce Grecia solicita aderarea la CEE, in 1961, inca trei state, Irlanda, Danemarca si Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord intreprind acelasi demers. Tot in 1961 se adopta primele reglementari vizand libertatea de miscare a muncitorilor in cadrul CEE, iar in 1962 politica comuna in domeniul agriculturii este dezvoltata intr-o maniera ce va permite crearea unei piete unice pentru produsele agricole, realizandu-se si solidaritatea financiara necesara in acest domeniu, prin constituirea Fondului European pentru Orientare si Garantii Agricola (FEOGA). Tot in 1962, Norvegia solicita aderarea la Comunitatile Europene, iar in 1965 se semneaza la Bruxelles, un tratat ce prevedea unificarea celor trei comunitati europene (CECA, CEE si Euratom). Aceste prevederi intra in aplicare incepand cu 1 iulie 1967, data de la care exista o singura Comisie si un singur Consiliu, dar acestea continua sa actioneze in concordanta cu regulile specifice fiecareia dintre cele trei comunitati, acum unificate din punct de vedere al conducerii.

In 1968, uniunea vamala a statelor membre ale Comunitatilor Europene (CE) devine efectiva. Taxele vamale intra-comunitare sunt eliminate in termen de 18 luni, iar un tarif vamal comun este introdus pentru a inlocui tarifele vamale nationale, in relatiile economice avute cu statele nemembre. In 1970, Consiliul Comunitatilor Europene decide introducerea graduala a unui sistem ce permite Comunitatii sa primeasca sumele rezultate din taxele vamale asupra importurilor din tarile necomunitare, precum si din aplicarea impozitului pe valoarea adaugata. De asemenea, este decisa extinderea puterilor bugetare ale Parlamentului European. In acelasi an, statele membre aproba Raportul Davignon referitor la cooperarea in domeniul politic. Obiectul cooperarii in acest domeniu consta in a face ca Europa de vest sa adopte o pozitie concertata si unitara in toate problemele internationale majore.

In 1971, Consiliul Comunitatilor Europene adopta Planul Werner, destinat intaririi cooperarii in domeniul politicii economice. Statele membre decid sa ia masuri pentru a-si armoniza politicile bugetare si pentru a reduce fluctuatiile ratelor de schimb ale monedelor lor nationale, in raporturile dintre ele. Se introduce, de asemenea, un sistem monetar compensatoriu, cu aplicabilitate la comertul cu produse agricole intre statele membre, pentru a mentine unitatea pietei agricole comune. Danemarca, Irlanda si Marea Britanie acced in Comunitatile Europene. Parlamentul Norvegiei insa, al carei guvern solicitase de asemenea aderarea, respinge ratificarea tratatului de aderare.

In 1972 se instituie, in urma Acordului de la Bale (Elvetia) un "sarpe' monetar care limiteaza fluctuatia cursului de schimb intre monedele nationale ale statelor membre la 2,25 la suta.

In zilele de 19 si 20 octombrie 1972 are loc reuniunea de la Paris a sefilor de state si de guverne ai tarilor membre, care defineste noile domenii de actiune in comun ale statelor lor, referitoare la politicile regionale, sociale, precum si in domeniile mediului, energiei si industriei, reafirmand necesitatea ca pana in anul 1980 sa se ajunga la o Uniune Economica si Monetara (UEM).

Incepand cu 1 ianuarie 1973, Danemarca, Irlanda si Marea Britanie sunt admise in CEE, care are de atunci 9 membri. Ca urmare a crizei energetice din 1973, cauzata de cel de al patrulea razboi dintre tarile arabe si Israel (Razboiul de Yom Kippur), are loc o conferinta la nivel inalt la Copenhaga, unde se decide introducerea unei politici comune in domeniul energiei.

In 1974, la summit-ul de la Paris al sefilor de state membre ale Comunitatilor Europene s-a decis tinerea de reuniuni, de trei ori pe an, sub forma Consiliului European, organizarea alegerilor pentru Parlamentul European si s-a ajuns la un acord asupra constituirii Fondului European pentru Dezvoltare Regionala (FEDR). Consiliul European, intrunit la Roma, in 1975 decide ca Parlamentul European sa se constituie prin sufragiu universal, pana in 1978. In acelasi an, primul ministru belgian, Leo Tindemans prezinta un raport referitor la Uniunea Europeana - UE (prima data cand se utilizeaza oficial acest termen), propunand o serie de masuri, precum o politica externa unica, o uniune economica si monetara, politici sociale si regionale pe baza unei conceptii unice si comune, intarirea institutiilor comunitare, precum si politici comune in domeniul drepturilor si libertatilor cetatenesti. La 3 noiembrie 1976, statele membre UE au cazut de acord asupra extinderii zonei de pescuit in Marea Nordului si Oceanul Atlantic, ceea ce a marcat inceputul unei politici comune in domeniul pescuitului.

In martie 1977, Portugalia a solicitat inceperea negocierilor in vederea aderarii la Comunitatea Economica Europeana. In acelasi an, in aprilie, Parlamentul European, Consiliul si Comisia Europeana au semnat o declaratie comuna referitoare la respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Tot in 1977, Consiliul European a adoptat o directiva care pune bazele unei evaluari comune si unitare a taxei pe valoarea adaugata in tarile membre. Comisia Europeana propune crearea unei noi comunitati, capabile sa sustina restructurari financiare majore. In luna iulie 1977, Spania solicita si ea admiterea in Comunitatile Europene. In octombrie se constituie Curtea de Audit a Comunitatilor Europene, care inlocuieste organismele specializate in audit ale CEE, CECA si Euratom-ului.

Consiliul European reunit la Copenhaga in aprilie 1978 stabileste ca primele alegeri directe pentru Parlamentul Europei sa aiba loc intre 7 si 10 iunie 1979. Consiliul European intrunit la Bremen ajunge la un acord referitor la o strategie economica comuna in scopul cresterii economice mai rapide, astfel incat sa se reduca rata somajului in tarile membre. De asemenea, se pune piatra de temelie a unui sistem monetar european unic. Aceasta ultima problema este din nou pusa in discutia urmatoarei reuniuni a Consiliului European tinut la Bruxelles, unde se stabileste ca moneda europeana folosita pentru transferuri financiare, sa poarte numele ECU (european currency unit). Acest sistem financiar intra in aplicare la 13 martie 1979.

La 10 ianuarie 1981, Grecia este admisa oficial in CE, devenind al zecelea stat membru. In 1982, Groenlanda care devenise membra a CE, in calitate de parte a Danemarcei, se retrage oficial din cadrul acesteia. In iunie 1983 se semneaza la Stuttgart, Declaratia sefilor de state, guverne sau ale ministrilor afacerilor externe ai tarilor membre, in legatura cu UE. In acelasi an, Consiliul European adopta o rezolutie referitoare la cercetare, dezvoltare si tehnologie.

Proiectul Tratatului cu privire la constituirea UE este aprobat la 14 februarie 1984, de catre Parlamentul European, cu o mare majoritate de voturi. La 1 ianuarie 1985 sunt eliberate primele pasapoarte ale CE. La 12 iunie 1985 se semneaza tratatele de acces in cadrul CE a Spaniei si Portugaliei. Comisia Europeana trimite Consiliului European o Carta Alba asupra evolutiei pietei interne, ce avea ca orizont anul 199

In iunie 1985 se constituie un comitet ad-hoc, sub denumirea de "Europa oamenilor', care a elaborat un raport final asupra CE. In decembrie acelasi an, in cadrul Consiliul European desfasurat la Luxemburg, cele zece state membre considerau necesara revitalizarea procesului de integrare europeana si amendarea Tratatului de la Roma privind CEE.

La 1 ianuarie 1986, Spania si Portugalia intra oficial in CEE, iar la 29 mai 1986 drapelul european, adoptat de catre institutiile comunitare, flutura pentru prima oara in fata cladirii Berlaymont - sediul Comisiei Europene - in sunetele Imnului european - simfonia a IX-a, 'Oda Bucuriei', scrisa de Ludwig van Beethoven. Tot in 1986, Parlamentul, Consiliul si Comisia Europeana au semnat Declaratia impotriva rasismului si xenofobiei.

In februarie 1987, presedintele de atunci al Comisiei Europene, Jaques Delors a prezentat programul acestei institutii in fata Parlamentului Europeean, sub denumirea "O noua frontiera pentru Europa', stabilind prin acesta conditiile si obiectivele unui nou Act Final si propunand continuarea reformei initiate in problemele agriculturii comunitare, cat si instrumentele structurale ale noii politici financiare comunitare. In aprilie acelasi an, Turcia solicita aderarea la CE. In septembrie 1988 se semneaza al doilea acord de cooperare economica cu o tara comunista (Ungaria; primul acord fusese semnat in 1972, cu Romania).

In 1989, Comitetul Delors prezinta un raport cu privire la constructia UEM, iar Parlamentul European adopta Declaratia cu privire la drepturile si libertatile fundamentale ale oamenilor. Sefii de state si de guverne participanti la summit-ul economic din iulie 1989, de la Paris, solicita Comisiei Europene, sa ia masuri pentru a acorda asistenta procesului de restructurare economica din Polonia si Ungaria; asa este creat programul PHARE (acronim care inseamna 'Polonia si Ungaria - ajutor economic pentru restructurare'). Austria solicita si primeste in acelasi an acordul de aderare la CE. Comunitatile Europene semneaza un acord de cooperare economica si comerciala cu Polonia, similar cu cel semnat cu Ungaria, cu un an mai devreme. In octombrie, la Paris, Comisia Europeana si 26 state participante la Conferinta pe tema audiovizualului, semneaza o declaratie comuna prin care se pun bazele unui sistem european in acest domeniu - "Audiovizual Eureka'. La 9 noiembrie 1989 este daramat Zidul Berlinului, iat fosta Republica Democrata Germana isi deschide frontierele cu Germania Federala. La inceputul lunii decembrie, Consiliul European se intruneste la Strasbourg si decide convocarea unei conferinte internationale, care sa redacteze un amendament referitor la stadiul final al UEM. Sefii de state si de guverne din cele 11 state ale CE adopta Carta Drepturilor Sociale Fundamentale ale Muncitorilor.

3 - Unificarea paneuropeana azi

Consiliul European, intrunit in 1990, la Dublin, aproba un punct de vedere comun referitor la unificarea Germaniei, cat si la relatiile cu tarile din Europa Centrala si de Est. La 29 mai 1990 este semnat la Paris, un acord prin care se stabileste ca BERD sa acorde sprijin financiar noilor democratii din Europa Centrala si de Est. Dupa numai douazeci de zile (19 iunie 1990) se semneaza Acordul de la Schengen cu privire la eliminarea controlului pasapoartelor cetatenilor la granitele dintre statele membre ale CE. Acordul de la Schengen (parafat in localitatea omonima din Luxembourg) a fost semnat de Belgia, Germania, Franta, Luxemburg si Olanda. Grupul Statelor Schengen a fost marit in 1990 prin aderarea Italiei. Portugalia si Spania se alatura acestora in 1991, iar Grecia in 199   

La 20 iunie 1990 au inceput negocierile pentru constituirea SEE, iar o saptamana mai tarziu, Consiliul European decide organizarea unei conferinte interguvernamentale consacrate Uniunii Politice Europene, in paralel cu cea consacrata UEM. La 1 iulie 1990 incepe aplicarea primei faze a UEM, iar la 4 si 16 iulie, Cipru si, respectiv, Malta solicita aderarea la CE. La 3 octombrie are loc reunificarea Germaniei, in timp ce la Paris, 34 de sefi de state si de guverne ai tarilor membre OSCE semneaza Carta pentru Noua Europa.

Anul urmator 1991, aduce cateva evenimente semnificative pentru viata Comunitatilor Europene. La 14 aprilie se inaugureaza Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare. In iulie, Suedia solicita aderarea la CE. In noiembrie, Comisia Europeana decide infiintarea unui Birou European pentru Ajutor Umanitar. La 10 decembrie, Consiliul European intrunit la Maastricht ajunge la un acord asupra primei versiuni de lucru a proiectului Tratatului cu privire la Uniunea Europeana. Tot in decembrie se semneaza un "Acord asupra Europei', cu cele trei tari central si est europene considerate cele mai avansate pe drumul integrarii europene, Cehoslovacia, Polonia si Ungaria. La 17 decembrie este semnata Carta Europeana cu privire la energie.

La 7 februarie 1992, la Maastricht (Olanda), ministrii de externe si de finante ai statelor membre au semnat Tratatul de Constituire a Uniunii Europene, urmand ca parlamentele tarilor respective sa ratifice acest tratat. La 1 iunie, Consiliul European impune embargo-ul impotriva Serbiei si Muntenegrului, ca raspuns la razboiul declansat pe teritoriul fostei Iugoslavii, in special datorita situatiei din Bosnia-Hertzegovina. De-a lungul anului, statele membre ratifica Tratatul cu privire la Uniunea Europeana, cu exceptia Danemarcei, unde va fi necesara organizarea unui nou referendum.

Anul 1993 este, de asemenea, un an important in istoria CE. La 1 ianuarie intra in functiune Piata Europeana Unica. La 1 februarie incep negocierile de aderare cu Austria, Finlanda si Suedia si se semneaza acordul comercial cu tara noastra, un acord asemanator cu cele semnate cu Ungaria si Polonia in 1988 si, respectiv, 1989. Acelasi acord este semnat in luna martie cu Bulgaria. Populatia Danemarcei accepta dupa un al doilea referendum, Tratatul cu privire la Uniunea Europeana. Consiliul European intrunit in iunie la Copenhaga confirma ca admiterea Austriei, Finlandei, Suediei si Norvegiei va fi finalizata pana in anul 1995 si da asigurari tarilor asociate din Europa Centrala si de Est (inclusiv Romaniei), ca vor putea deveni membre depline ale CE imediat ce vor fi satisfacute conditiile politice, administrative si economice necesare. La Conferinta comuna a Parlamentului European, Consiliului si Comisiei Europene, reunite la 25 octombrie 1993, a fost adoptata Declaratia cu privire la democratie si transparenta si s-a aprobat Proiectul cu privire la conditiile generale ale indatoririlor Avocatului Poporului. La 29 octombrie, Consiliul European intrunit la Bruxelles declara intrarea in actiune a prevederilor Tratatului Uniunii Europene si confirma aplicarea, incepand cu 1 ianuarie 1994, a Uniunii Economice si Monetare. La 1 noiembrie, procedurile de ratificare a Tratatului Uniunii Europene fiind indeplinite, acesta intra legal in functiune. Consiliul European, reunit la Bruxelles, in 10 si 11 decembrie, traseaza un plan de actiune pe termen scurt si mediu, bazat pe Carta Alba a Comisiei Europene, referitoare la cresterea economica, competitie si politica utilizarii fortei de munca si un plan initial referitor la justitie si afaceri interne. De asemenea, s-a convenit convocarea unei conferinte internationale in vederea incheierii unui pact de stabilitate pentru Europa Centrala si de Est. La 13 decembrie, Consiliul European da forma definitiva Acordului de creare a Zonei Economice Europene.

La 1 ianuarie 1994 acest acord intra in aplicare. Totodata, incepe etapa a doua a UEM, iar Institutul Monetar European isi deschide portile. In luna martie, Comitetul Regiunilor, stabilit prin Tratatul cu privire la Uniunea Europeana, isi tine sesiunea inaugurala. Tot in aceasta luna, ministrii de externe ai tarilor membre ale UE adopta o decizie prin care se stabilesc regulile de urmat in vederea luarii deciziei de primire a noi membri. Concomitent, cu continuarea negocierilor de aderare ce au loc intre Uniune si Austria, Suedia, Finlanda si Norvegia, doua alte tari isi depun candidatura: Ungaria si Polonia. In zilele de 26 si 27 mai, la Paris are loc conferinta inaugurala a Pactului de Stabilitate in Europa. UE aproba primirea Austriei, Suediei, Finlandei si Norvegiei ca membri ai sai; daca insa parlamentele si populatia Austriei, Suediei si Finlandei aproba intrarea in Uniune, populatia Norvegiei respinge la 28 noiembrie, prin referendum, aceasta decizie (in ciuda hotararii luate de guvernul acestei tari). Parlamentul European, Consiliul si Comisia Europeana adopta programul financiar pentru perioada 1995-1999, ce tine cont de perspectiva largirii Uniunii. La 30 noiembrie, Consiliul European adopta primele actiuni in baza prevederilor Tratatului Uniunii Europene, in cadrul cooperarii in domeniile justitiei si afacerilor interne. La 10 decembrie 1994, Consiliul European intrunit la Essen (Germania), stabileste orientarile generale de actiune pentru consolidarea strategiei in domeniul cresterii economice si a competitivitatii produselor, a cresterii gradului de ocupare a fortei de munca, facand referire asupra modului de combatere a somajului. Se cade de acord, de asemenea, asupra unei strategii destinate strangerii legaturilor cu tarile asociate din Europa Centrala si de Est, precum si a ajutarii acestora sa devina mai apropiate de standardele Uniunii. Se reitereaza hotararea de a stabili un parteneriat euro-mediteranean. Tot in decembrie se semneaza la Lisabona, Tratatul cu privire la Carta Europeana a Energiei.

Incepand cu 1 ianuarie 1995 Austria, Finlanda si Suedia devin membre ale Uniunii Europene. La 1 februarie, Acordurile Europene de Asociere intre Uniunea Europeana, pe de o parte si Bulgaria, Romania, Slovacia si Republica Ceha intra in functiune. La 21 martie, la Paris, se semneaza Pactul de Stabilitate in Europa. La sfarsitul aceleiasi luni intra in aplicare Acordul de la Schengen, incheiat intre Belgia, Franta, Germania, Luxembourg, Olanda, Portugalia si Spania. In aprilie, la acest tratat se alatura si Austria. In luna mai, Comisia Europeana stabileste masurile practice necesare pentru introducerea unei monede unice. La 22 iunie 1995, Romania solicita oficial aderarea la Uniunea Europeana, fiind urmata la 5 zile de Slovacia. La 12 iulie, Parlamentul European numeste Avocatul Poporului (Ombudsman). La sfarsitul aceleiasi luni se semneaza un acord cu privire la cooperarea in domeniul politicii intre statele membre ale Uniunii Europene. Letonia solicita in luna octombrie sa fie admisa in Uniune. La 2 octombrie 1995 se semneaza de catre ministrii de externe ai statelor UE, Tratatul de la Amsterdam, ce completeaza Tratatul cu privire la Uniunea Europeana. In noiembrie, Comisia Europeana adopta norme referitoare la regenerarea surselor de energie, iar in decembrie, o Carta Verde cu privire la realizarea convergentei in domeniile comunicatiilor, mass-media si al tehnologiilor informationale. La Ottawa se semneaza Conventia cu privire la minele terestre anti-personal, la care este parte si tara noastra. Tot in decembrie 2005, Consiliul European interzice reclamele facute produselor din tutun. Consiliul European intrunit la Luxemburg la 12 si 13 decembrie ia decizia de a lansa procesul de largire a Uniunii Europene si de introducere a monedei unice europene, Euro, incepand cu 1 ianuarie 1999.

    La 1 ianuarie 1996, Republica Ceha solicita aderarea la Uniunea Europeana. La aceeasi data se semneaza Acordul cu privire la uniunea vamala dintre Turcia si UE. In martie, Curtea Europeana de Justitie hotaraste ca atunci cand un stat membru al UE violeaza o lege comunitara, acel stat este responsabil pentru pierderile sau pagubele cauzate unei persoane particulare. La 29 martie, la Torino, se inaugureaza Conferinta interguvernamentala destinata revizuirii Tratatului de la Maastricht. La 1 iunie, Slovenia solicita aderarea la UE. In zilele de 14 si 15 iunie, la Roma, are loc o conferinta tripartita, cu participarea institutiilor comunitare, a statelor membre si a partenerilor sociali, cu privire la cresterea economica si ocuparea fortei de munca. Intre 27 si 29 iunie la Lyon are loc o reuniune a Grupului G 7, care adopta trei documente: o declaratie cu privire la terorism, un comunicat cu privire la economie ("sa facem un succes din globalizare, spre beneficiul tuturor') si o declaratie referitoare la securitatea internationala ("spre sporirea securitatii si a stabilitatii intr-o lume mai cooperanta'). La 1 iulie 1996, Consiliul European adopta cadrul normativ necesar acordarii de ajutoare pentru reconstructia statelor rezultate din dezmembrarea fostei Iugoslavii. In septembrie, cele 15 state membre ale Uniunii Europene semneaza o conventie cu privire la extradare si un protocol referitor la protectia intereselor financiare ale Uniunii Europene. In octombrie 2006, Consiliul European aproba un plan de actiune pentru interzicerea totala a minelor anti-personal. La 5 decembrie, la summit-ul de la Londra se adopta un plan pentru a consolida pacea in fosta Iugoslavie. Danemarca, Finlanda si Suedia semneaza acordul de la Schengen cu privire la libera circulatie a persoanelor.

In 1997, Consiliul European stabileste o conventie referitoare la documentele judiciare si altele decat cele judiciare in probleme de drept civil si comercial, in scopul uniformizarii procedurilor legale si juridice in aceste domenii. De asemenea, in luna mai se semneaza o conventie cu privire la lupta impotriva coruptiei ce implica functionari de stat. In iunie se adopta de catre Consiliul European o hotarare cu privire la infiintarea unui Centru European de Monitorizare a Rasismului si Xenofobiei. Tot in iunie se adopta un nou plan de actiune referitor la Piata Unica Europeana. La Amsterdam, Consiliul European aproba trecerea la cea de a treia faza a Uniunii Economice si Monetare si adopta o rezolutie cu privire la cresterea economica si ocuparea fortei de munca, doua directii de actiune prioritare in domeniul integrarii europene si nu numai atat, doua domenii carora li se acorda mare atentie atunci cand se elaboreaza directiile strategice de asigurare a securitatii si stabilitati regionale. In iulie, Comisia Europeana prezinta programul "Agenda 2000 - pentru o Europa mai puternica si mai larga', cat si opiniile Comisiei referitoare la cererile celor zece state care au solicitat aderarea la Uniunea Europeana.

In martie 1998, Comisia Europeana recomanda ca numai 11 state din cele 15 membre sa adopte euro drept moneda unica de la 1 ianuarie 1999. La 30 martie, la o reuniune la nivelul ministrilor de externe se ia decizia de a se lansa procesul de largire a UE prin luarea in considerare a celor 10 state solicitante si, in plus, a solicitarii facute de Cipru. Un Consiliu special tinut in luna mai 1998 decide ca 11 state membre ale UE intrunesc conditiile necesare pentru adoptarea unei monede unice. Urmand acestei decizii, guvernele acestor 11 state au ales presedintele, vicepresedintele si pe ceilalti membri ai Consiliului de Administratie ai Bancii Centrale Europene (BCE), cu sediul in Germania, la Frankfurt pe Main. BCE a fost infiintata la 1 iunie 1998. La 15-16 iunie are loc o reuniune a Consiliului European la Cardiff, stabilind elementele esentiale ale strategiei UE pentru continuarea dezvoltarii economice si a reformei economiei, astfel incat sa se promoveze cresterea economica si prosperitatea, sa se creeze noi locuri de munca si sa sporeasca protectia sociala. S-au identificat caile prin care institutiile europene sa fie mai aproape de oameni, s-a stabilit cadrul general pentru negocierile cu privire la Agenda 2000 si s-a lansat o noua dezbatere cu privire la dezvoltarea viitoare a Uniunii.

La 1 ianuarie 1999 se lanseaza oficial moneda unica europeana - euro, adoptata oficial de Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Portugalia si Spania. La 15 martie, toti membrii Comisiei Europene demisioneaza ca urmare a acuzatiilor de frauda, proasta gestiune si nepotism. La 24-25 martie are loc la Berlin o sesiune speciala a Comisiei Europene, unde se stabileste un acord general cu privire la programul "Agenda 2000'. La 1 mai 1999 incepe aplicarea oficiala a Tratatului de la Amsterdam. La Kln, Consiliul European adopta prima strategie comuna a UE cu privire la relatiile cu Rusia, o declaratie cu privire la Kosovo, cat si o decizie cu privire la intarirea politicii internationale comune a Uniunii. Se dezvolta parteneriatul dintre UE, Statele Unite ale Americii si Japonia pe de o parte, dintre UE si Grupul G8 (cele sapte state puternic industrializate, plus Rusia), dintre UE si statele din alte regiuni, precum America Latina, pe de alt parte. In octombrie 1999, la reuniunea speciala a Consiliului European, ce a avut loc la Tampere, in Finlanda, se decide intocmirea unui proiect al Cartei Uniunii Europene a Drepturilor Fundamentale. Tot in luna octombrie se publica de catre Consiliul European, primul raport anual cu privire la drepturile omului. In discutiile dintre UE si Rusia un loc important il ocupa situatia din Cecenia, in special cea a populatiei civile, inclusiv a refugiatilor. Astfel de discutii vor continua si pe parcursul anului urmator, 2000. In decembrie Comisia Europeana decide constituirea unei asociatii comunitare, care sa acorde asistenta destinata reconstructiei in zona Balcanilor Occidentali (Programul CARA).  Intre 10-11 decembrie 1999 are loc o reuniune a Consiliului European la Helsinki, care ia o decizie de importanta majora in ceea ce priveste tara noastra. La reuniune s-a decis inceperea concomitenta a negocierilor destinate admiterii in UE a Romaniei, Slovaciei, Letoniei, Lituaniei, Bulgariei si Maltei si sa ii fie recunoscuta Turciei cererea de admitere in uniune. Cele 6 tari cu care au inceput astfel negocierile se alatura unui grup de alte sase state (Ungaria, Slovenia, Polonia, Estonia, Cipru si Slovacia), cu care convorbirile incepusera anterior. In acest fel nu se mai face o departajare a candidatilor la aderare inainte de negocierile propriu-zise. Durata acestora va fi insa determinata de performantele fiecarei tari candidate in parte si apreciate in mod individual. Uniunea Europeana avea atunci 15 state membre, cu o populatie de cca 375 milioane locuitori, la care se putea adauga prin aderarea celor 10 tari central si est-europene, alte 108 milioane locuitori (si peste 1 milion kmp), ceea ce reprezenta o piata si o putere economica si stiintifica (ulterior poate, politica si militara) uriasa. In aceasta perspectiva, toate institutiile comunitare intra in plin proces de restructurare si transformare.

Inca din 1994, Maurice Allais, reputatul economist francez, laureat al Premiului Nobel, arata ca in absenta unor masuri corespunzatoare pentru o noua structura institutionala, inclusiv pentru o uniune politica, continuarea procesului de integrare pe modelul abordat in prezent ar reprezenta o sinucidere pentru Europa. Indiferent de costuri, UE va trebui sa se largeasca - declara in toamna anului 1996, la Bruxelles, Jacques Santer, pe atunci presedinte al Comisiei Europene.

Conform hotararii Consiliului European, intrunit la Copenhaga in 1993, aderarea fiecarei tari trebuie sa a loc de indata ce aceasta va fi capabila sa-si asume obligatiile ce-i revin prin satisfacerea conditiilor economice si politice pe care le implica aderarea. Calitatea de membru implica rezolvarea urmatoarelor probleme:

tara candidata sa aiba institutii stabile, care garanteaza democratia, primatul legii, drepturile omului, respectarea si protectia minoritatilor;

existenta unei economii de piata functionale, avand capacitatea de a face fata presiunilor concurentiale si fortelor de piata din cadrul UE;

capacitatea de a-si asuma obligatiile ce rezulta in urma aderarii, inclusiv aderarea la obiectivele politice, economice si monetare ale Uniunii.

consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, a recunoscut importanta vitala a pietei interne, dar si faptul ca alinierea la aceasta reprezinta o grea sarcina pentru tarile asociate. A fost elaborata o Carta Alba - prima incercare de descriere coerenta a pietei interne - a carei anexa de 450 pagini descrie legislatia-cheie a pietei interne in 23 de sectoare diferite, cu precizarea masurilor pe care Comisia Europeana considera ca tarile asociate ar trebui sa le adopte in mod prioritar. Carta Alba indica si ce structura trebuie implementata in vederea aplicarii legislatiei. Unele tari asociate au considerat ca, in fapt, Carta Alba stabileste standarde mai inalte pentru ele decat pentru tarile deja membre; astfel, stadiul de implementare a unor prevederi legislative este departe de a fi satisfacator in statele deja membre. Acelasi Consiliu de la Essen a stabilit si calendarul aderarii tarilor asociate central si est-europene. Acesta urma sa devina operational dupa rezolvarea unor probleme interne vizand perfectionarea mecanismului de functionare a UE. Dupa parerea Barbarei Von Qw, perspectivele de integrare ale tarilor asociate au ramas la fel de indepartate. UE nu are inca elaborata o strategie realista privind extinderea catre rasarit. Un astfel de scenariu ar fi trebuit sa fixeze un orar mai concret al sosirii "trenului european" in fiecare statie de pe parcursul central si est-european.

In anul 1996, expertii europeni au constatat o ameliorare neta a starii generale a economiei europene, care a intrat intr-o "faza de crestere pozitiva", pe fondul careia s-a desfasurat si CIG de la Torino, denumita si "Maastricht II". S-a emis chiar parerea ca evolutia Europei unite ar putea fi simplificata daca CIG ar convoca o Adunare Constituanta care sa elaboreze Constitutia UE.

La Consiliul European de la Dublin, din decembrie 1996 s-a hotarat ca CIG sa se termine la sfarsitul lunii iunie 1997, urmand ca la sase luni dupa aceasta, adica la inceputul lui 1998, tarile aflate in faza de preaderare sa inceapa negocierile de aderare. Intr-un comunicat de presa, emis la 21 ianuarie 1997, Comisia Europeana afirma ca negocierile cu tarile central si est-europene vor fi dificile si de lunga durata.

In iunie 1997, la incheierea CIG, "cei 15" hotarau la Amsterdam o revizuire a Tratatului de la Maastricht, care nu fusese aprobat initial de Danemarca (prin referendum national, abia al doilea referendum aprobandu-l). Tratatul de la Amsterdam promoveaza principiul "cooperarii intarite", care deschide portile Europei cu "doua viteze" sau cu "geometrie variabila". Belgia, Franta si Italia - deci tari de "prima viteza", au sprijinit anexarea la Tratat a unei declaratii "in care sa se specifice ca negocierile de largire a comunitatii nu vor putea fi incheiate inainte ca reforma institutiilor UE sa fie dusa pana la capat".

Documentele privind reforma UE au fost prezentate la intrunirea de la Dublin, din luna decembrie 1996, a Consiliului European. Principalele divergente care trebuiau solutionate au fost: reducerea sau sporirea numarului de comisari europeni; ritmul reformelor comunitare (mai lent sau mai rapid); sustinerea drepturilor nationale in favoarea celor supranationale; rolul parlamentelor nationale. Ex-cancelarul Helmuth Kohl a propus lansarea unui nou ciclu de negocieri "Maastricht III", fapt care a produs ingrijorare printre sefii de guvern ai "celor 15".

La 29 martie 1996 au inceput, la Torino, lucrarile Conferintei Inter-Guvernamentale (CIG) a UE care isi propunea: a) sa elaboreze un proiect de reforma a actualelor institutii comunitare, pentru a putea face posibila extinderea UE; b) sa definitiveze o politica externa si de securitate comuna; c) sa instaureze un spatiu juridic si politienesc comun. In luna aprilie 1996, Parlamentul European a adoptat raportul redactat de Arie Oostlander privind integrarea tarilor central si est-europene si viitoarea largire a UE. Raportul Oostlander avertiza asupra "unei largiri prea grabite", care ar putea periclita functionarea pieti unice europene. Potrivit CIG (Torino, iunie 1996), UE trebuia sa incheie, pana la reuniunea la varf de la Amsterdam (iunie 1997), propria sa reforma. Apoi, dupa alte zece luni ar fi trebuit sa inceapa negocierile de aderare cu cele 10 zece tari din estul continentului    european (Bulgaria, Republica Ceha, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Romania, Slovenia, Slovacia si Ungaria₎, Cipru si Malta. Partidul Laburist din Malta a castigat alegerile generale de la sfarsitul lunii octombrie 1996, respingand prin programul lor electoral aderarea tarii la UE. Multi experti ai UE puneau atunci accentul pe integrarea flexibila, care se sprijinea pe competente si nu pe tari si combina, pe o baza comuna, un set bine definit de politici comune la care toate tarile membre trebuiau sa participe, cu posibilitatea de a se integra in dimensiunile altor politici, in interiorul unui parteneriat voluntar deschis.

La intalnirea la varf din decembrie 1997 s-a lansat propunerea ca, anual, sa fie facute reevaluari ale progreselor fiecarui stat candidat pentru a elimina in acest fel nu numai discriminarile dar si posibila lipsa de informare. S-au stabilit modalitati clare de analiza a ritmului de evolutie al fiecarei tari aspirante si s-au propus instrumente specifice de apropiere intre UE si statele candidate. S-a reiterat faptul ca edificiul european se bazeaza pe aplicarea asa-numitului 'principiu de subsidiaritate'. In virtutea acestui principiu, Uniunea nu intervine decat in domeniile ale caror probleme nu pot fi rezolvate pe o baza exclusiv nationala sau regionala.

'Planul Schuman', care a condus la constituirea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, apoi 'Euratomul' (Comunitatea Europeana a Energiei Atomice), 'Piata Comuna', devenita ulterior, Comunitatea Economica Europeana sau Comunitatile Europene, cele trei tratate de baza (de la Roma, Maastricht, Amsterdam), la care aveau sa adere succesiv celelalte state din Europa Occidentala, nu au fost de-a lungul ultimilor mai bine de cincizeci de ani, decat etapele unui proces federativ, bazat pe principiul in virtutea caruia reconstruirea, dezvoltarea, consolidarea si, mai ales, supravietuirea tarilor europene, nu puteau fi concepute 'unul fara celalalt', ci, numai 'unul impreuna cu celalalt'. Complexul de culpabilitate al Germaniei (nevoita sa-si 'asume' si, mai ales, sa compenseze monstruozitatile nazismului), 'miracolul' german (datorita caruia Republica federala devine un 'urias' economic), precum si francofilia renanului Helmut Kohl si militantismul proeuropean al liderilor celor doua natiuni au asigurat timp de mai multe decenii buna functionare a masinariei europene, bazata pe asa-numitul motor franco-german.

Intre timp insa, situatia in Europa a evoluat datorita, in principal, a noii atitudini britanice fata de Uniunea Europeana. Laburistul Tony Blair, care a preluat guvernarea dupa mai bine de 18 ani de 'domnie' a partidului conservator (Margaret Thatcher, urmata de John Major, se opusese implicarii mai active a Marii Britanii in procesul de unificare europeana), s-a afirmat ca un 'euro-optimist' convins. In acest context se profileaza 'trinomul' Franta-Germania-Maria Britanie, ale carui decizii pot influenta in mod esential, evolutia europeana.

Disonantele Uniunii Europene, dificultatea de a se exprima 'ca o singura voce' in dezbaterile mondiale se datoreaza, in primul rand, divergentelor de fond care exista intre principalii parteneri, privitor la anumite probleme 'sensibile'. Este vorba de asa-numitele 'exceptii' care sunt, in realitate, crizele ce se produc in sanul celor 27 de tari membre, in diverse momente ale evolutiei cooperarii europene, fie pe plan intern, intre ele, fie pe plan extern, in relatiile cu restul lumii.

 Analistii si comentatorii politicii internationale isi amintesc de faimoasa intrebare pusa candva de ex-secretarul de stat al SUA, Henry Kissinger: 'Europa, ce numar de telefon?'. Totusi, noul elan, noul 'suflu' al Uniunii pare evident in masura in care s-a reusit depasirea crizelor din ultimii ani: 'caderea' Comisiei Santer pentru probleme de coruptie, criza politicii agricole, incordarile intre anumiti parteneri etc. Atat din punct de vedere politic, cat si pe terenul competitiei economice a mondializarii, Uniunea Europeana are acum la inceput de mileniu, in ciuda diferentelor si 'exceptiilor' care o slabesc, sansa de a se exprima, mai mult ca niciodata, ca o singura voce.

Acordul privind Spatiul Economic European, semnat in mai 1991, a    intrat in vigoare in ianuarie 1994 si cuprinde toate statele membre UE si statele parte la Acordul European de Liber-Schimb (AELS): Norvegia, Islanda si Lichtenstein, cu exceptia Elvetiei. Acordul permite extinderea celor trei libertati fundamentale ale Uniunii Europene (libera circulatie a bunurilor - marfuri si servicii, persoanelor si capitalurilor) la statele membre AELS, in schimb, statele AELS fiind obligate sa adopte acquis-ul comunitar pe domeniile acoperite de acord.

Romania a trimis pe 27 iulie 2005, solicitarea sa de a adera la Spatiul Economic European, in conformitate cu prevederile Tratatului de Aderare a Romaniei la Uniunea Europeana, articolul 6, paragraful 6. Obligatia oricarui stat candidat de a adera la Spatiul Economic European este prevazuta si in articolul 128 din Acordul privind Spatiul Economic European (SEE), in conformitate cu care: "orice stat care adera la Uniunea Europeana trebuie sa solicite sa devina simultan membru al SEE".

Intre 1 iulie si 31 decembrie 2005, presedintia rotativa a Uniunii Europene a revenit Regatului Unit al Marii Britanii, care a incercat sa dezvolte agenda mostenita de la presedintia luxemburgheza, in cadrul prevederilor din Programul Strategic Multianual al Consiliului European, pentru intervalul 2004-2006. Presedintia britanica a UE a avut ca prioritati recunoscute: rolul Europei in lume; continuarea Programului/Agendei Doha in domeniul comertului; dezvoltarea unei strategii pentru Africa; analiza schimbarilor climatice; reforma zaharului; intarirea relatiilor cu Rusia si Ucraina; intarirea cooperarii in vederea asigurarii pacii, stabilitatii si reformei in Orientul Mijlociu; reforma economica si justitia sociala; imbunatatirea sistemului legislativ din UE; analiza directivei privind serviciile; initierea unui program de implementare a Planului de actiune privind serviciile financiare; asigurarea dezvoltarii durabile si a protectiei mediului; analiza regulamentului privind produsele chimice; intarirea relatiilor intre UE si SUA; securitatea si stabilitatea continentului (sau, altfel spus, contra-terorismul si extinderea); continuarea luptei impotriva terorismului; analiza procesului de extindere a UE; viitorul mijloacelor financiare ale UE.

Procesul de extindere continua: 'Uniunea Europeana este pregatita sa inceapa negocierile cu Croatia, daca aceasta va coopera cu Tribunalul international pentru crimele de razboi comise in fosta Iugoslavie. In ce ne priveste, sprijinim si aspiratiile de aderare ale altor state din vestul Balcanilor, dar acestea trebuie sa indeplineasca aceleasi conditii realizate de toate tarile candidate', spunea minstrul de externe Jack Straw, nuantand unele aspecte ale politicii Marii Britanii fata de UE. Astfel de nuante au existat si in discursul primului ministru britanic, rostit pe 24 iunie 2005, in parlamentul englez. Tony Blair si-a inceput expunerea punand degetul pe rana, mai exact pe criza prin care trece Uniunea: 'In fiecare criza exista o oportunitate', a spus el, adaugand ca aceasta oportunitate exista si acum, daca Europa are curajul sa o foloseasca. Blair a argumentat ca orice proiect, orice ideal supravietuiesc doar prin schimbare: 'Dupa 50 de ani de existenta, Uniunea Europeana trebuie sa se innoiasca, impletind valorile europene cu cele ale lumii in care traim'. Cuvantul cheie din discursul premierului britanic a fost 'modernizarea'. Tony Blair a vorbit despre necesitatea de a moderniza bugetul european, modelul social si strategia economica a Uniunii. Toate acestea sunt esentiale pentru cresterea Europei. Presedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, este de parere ca problemele ridicate de divergentele privind bugetul european demonstreaza ca e nevoie sa se atinga un consens pentru a se evita 'paralizarea UE'. Uniunea se afla intr-un 'moment decisiv', iar Marea Britanie este pusa in situatia de a-si testa 'pragmatismul' demonstrat in diferite momente istorice.

Premierul Blair a apreciat ca cei care vorbesc despre inghetarea extinderii se inseala: 'Procesul nu trebuie vazut ca un joc inchis, in care membrii vechi pierd, iar cei noi castiga. Daca am opri extinderea, s-ar putea ca pe termen scurt sa pastram niste locuri de munca, dar, pe termen lung nu ajungem nicaieri', a mai spus Tony Blair. 'SUA sunt singura superputere a lumii. Dar China si India vor fi, in cateva decenii, cele mai mari economii ale lumii, fiecare dintre ele avand populatii de trei ori mai mari decat cea a intregii UE. Ideea Europei unite si lucrand impreuna este esentiala pentru ca natiunile noastre sa fie destul de puternice pentru a ne pastra locul in aceasta lume. Acum, dupa aproape 50 de ani, trebuie sa ne reinnoim. Nu e nici o rusine in asta. Toate institutiile trebuie sa o faca. Si putem sa o facem. Dar numai daca reunim idealurile europene in care credem, cu lumea moderna in care traim'.