NOTATIA MUZICALA

NOTATIA MUZICALA

Notatia este folosita pentru scrierea muzicii. Pentru punerea la punct a sistemului actual de citire a notelor, pe un portativ cu cinci linii, a fost nevoie de mai multe secole.

1.1 Definirea notiunii

Termenul semiografie provine din limba greaca (simion = semn, caracter scris si grafo = a scrie) si constituie sistemul de reprezentare si transmitere a muzicii pe calea scrisului. In unele tratate de teoria muzicii mai este numita si signografie (in limba latina signum = semn).

Ea se compune dintr-un repertoriu de semne grafice conventionale, stabilite de-a lungul veacurilor prin care se redau elementele componente ale limbajului muzical, precum si relatiile care se interconditioneaza in cadrul operei de arta. Conform principiilor semiologiei un semn grafic (muzical) constituie legatura dintre conceptul ce sta la baza sa si imaginea artistica pe care o transmite.

Principalele functii pe care le indeplineste notatia muzicala sunt:

• serveste ca mijloc de comunicare intre compozitor si interpret;
• inlesneste propagarea si raspandirea muzicii ca fenomen si act de cultura;
• asigura permanenta si perenitatea operelor de arta in randul valorilor spirituale ale omenirii, transformandu-le in documente (monumente) de cultura graitoare in timp si in spatiul geografic.

1.2 Istoric

Notatia muzicala are aceleasi origini si acelasi proces evolutiv ca si scrierea pentru vorbire. Omul a simtit nevoia sa-si creeze sisteme de reprezentare grafica a creatiilor artistice, intre care si a celor muzicale. Fara aceasta posibilitate de fixare in scris a muzicii omenirea ar fi fost lipsita de nepretuite comori de arta produse de geniul sau creator, cu care ne mandrim astazi si care se transmit astazi pe aceasta ingenioasa cale a scrisului. Cei vechi notau sunetele prin semne luate din literele alfabetului. Se crede ca indienii si chinezii, a caror cultura se impunea antichitatii, au fost primii care au avut ideea de a nota sunetele muzicii prin litere. Vechii greci si, mai tarziu, romanii notau, de asemenea, muzica prin literele alfabetului.

Fotografie a inscriptiei ce contine al doilea din cele doua imnuri inchinate lui zeului Apollo. Notatiile muzicale sunt simbolurile de deasupra versurilor in limba greaca.

Notatie muzicala medievala (nu se cunoaste perioada din care provine)

Primul sistem medieval de notatie, preluat prin Boethius (inceputul secolului al VI-lea) de la vechii greci (melografia antica), era alfabetic. Acestuia i s-au inlocuit literele grecesti cu cele latine. Pe timpul lui Severinus Boethius se foloseau deja primele 15 litere majuscule ale alfabetului latin (de la A la P) alcatuind o scara de aproximativ doua octave in registre vocale barbatesti:

Intrucat cel mai grav sunet al sistemului era La, acesta a fost notat cu prima litera din alfabet (A), asa cum se utilizeaza si azi in notatia literala.

Notatia lui cantus planus (sec. VI-VII) reduce numarul literelor-note la sapte (de la A la G), observandu-se ca sunetele se repeta din octava in octava. Inscrierea lor se facea pe portativ prin litere majuscule pentru octava grava, litere normale pentru octava medie si dublarea literelor normale pentru octava acuta.

Cu timpul sistemul de notare literala a fost extins adaugandu-i-se in grav inca un sunet, Sol, insemnat prin literea greceasca 'gamma' (Γ), iar cea de-a doua litera, 'B', a reprezentat numai sunetul Si bemol, pentru Si natural fiind introdusa in nomenclatura sunetelor litera urmatoare din alfabet, 'H'. O asemenea notatie avea neajunsul ca nu se referea in nici un fel la durata sunetelor (ritmul), singurele indicii ce aceasta natura constand din accentele nescrise ale textului literal. In Evul Mediu timpuriu (sec. IX) se folosea notatia cu neume - un sistem de linii si puncte ce se scriau deasupra sau dedesubtul textului literar - care indicau o inflexiune ascendenta sau descendenta a vocii. In mod incipient o astfel de notatie sugera si ideea de ritm, fiind conceputa pe principiul accentelor gramaticale: accent grav, accent ascutit, accent circumflex, fiecare in executie primind o durata expresiva diferentiata, preluata din lectura solemna a psalmilor. O notatie cu neume speciale denumite kriuki este folosita si in prezent de catre lipoveni in muzica bisericeasca.

Notatia cu portativ si chei, atribuita de catre unii teoreticieni lui Guido D'Arezzo (sec. IX), face un mare pas inainte: neumele sunt asociate cu portativul, putandu-se astfel reda grafic atat inaltimea cat si durata aproximativa a sunetelor.

Initial cantarile liturgice utilizeaza un portativ de 4 linii cu doua chei, fa si do; pe masura insa ce ambitusul melodiei s-a extins in acut a fost nevoie de inca o cheie, sol:

Tot in aceasta perioada (sec. XI) se introduc in notatie si denumirile silabice ale sunetelor - atribuita lui Guido D'Arezzo. Denumirea silabica a sunetelor (980-1050) - provine dintr-un imn medieval pe care interpretii de cantus planus il invocau in cinstea protectorului lor, Sf. Ioan, pentru a nu-si pierde vocea, 'instrumentul' care asigura profesionalitatea, deci, existenta lor materiala.

De la fiecare capat de inceput al versurilor latine ale imnului s-au preluat silabele care au devenit astfel simboluri denominative ale celor sase trepte consecutive ale hexacordului - sistem melodic de baza pentru acele timpuri:

Mai tarziu (sec. XVII) denumirea sunetului 'Ut' a fost inlocuita cu aceea de 'Do' (presupusa a proveni de la cuvantul 'Dominus', invocat adesea in cantus planus), pentru usurinta de a fi vocalizat, iar sunetul 'Si', cel de-al saptelea pentru o scara muzicala completa, a rezultat din initialele cuvintelor Sancte Ioannes, ultimul vers al imnului, care in textele timpului se inscria prescurtat (S.I.). Imnul se cunoaste si se fredoneaza azi in mai toate scolile muzicale din lume, ilustrand ingeniozitatea cu care Guido D'Arezzo a rezolvat, pentru veacuri, problema fixarii deprinderii solfegierii, adica a insusirii unui sistem practic de citire si intonare a notelor muzicale.

In stadiul urmator (sec. XII si XIII) se ajunge la notatia masurata sau notatia proportionata, care consta din intrebuintarea unor figuri de note avand intre ele relatii precise, matematice, privind durata, in acea arta denumita in termeni latini ars cantus mersurabilis (figuralis). Sunt create acum conditiile pentru ca expresia muzicala sa devina relativ autonoma fata de textul literar si de accentele sale gramaticale, cerand o notatie specifica, independenta.

Inventia tiparului in anul 1436 de catre Johannes Gutenberg si a celui de note muzicale in anul 1501, datorita italianului Ottaviano Petrucci, conjugate cu perfectionarea instrumentelor - mai ales a celor cu corzi - constituie un salt remarcabil in evolutia scrisului muzical.
Notatia mai parcurge o serie de transformari, ajungand in secolele XVII-XVIII la forma sa rombica, ultimul stadiu de evolutie inaintea celui actual. In acest stadiu se poate

observa usor apropierea si corespondenta cu semnele notatiei muzicale actuale de forma ovala.

In zilele noastre arta muzicala a ajuns la mijloace de exprimare sonora cu totul pana de curand inedite, ce nu mai pot fi redate grafic prin semne traditionale, drept pentru care si studiul notatiei se face sub doua aspecte:

• sistemul traditional (clasic) de notatie;
• procedee noi provenind din scrierea muzicala contemporana.

In practica de astazi unii compozitori folosesc notatia traditionala, altii combinatii ale notatiei traditionale cu procedee noi de scriere, iar altii, apartinand mai ales domeniului muzicii experimentale, isi creeaza sisteme proprii de notare in care nu mai apar legaturi cu cel traditional, clasic.Deocamdata sistemele si procedeele grafice respective coexista, ca si genurile de creatie pe care le reprezinta.

1.3 Sistemul traditional de notatie

Notatia muzicala traditionala utilizeaza coduri (semne) speciale pentru fiecare dintre cele patru dimensiuni (atribute) ale sunetului: inaltimea, durata, intensitatea, timbrul.

Portativul

Portativul constituie cadrul grafic pentru intregul sistem de notatie muzicala, servind drept referinta pentru toate elementele scrisului muzical.

Portativul este un semn grafic alcatuit din 5 linii paralele si echidistante (si implicit 4 spatii). Liniile si spatiile portativului se numara incepand de jos in sus:

Pe portativ (sau in functie de el) se noteaza inaltimea si durata sunetelor (elemente morfologice ale graiului muzical), repartizate astfel:

pe ordonata (axa verticala) se noteaza inaltimile (intonatia)

pe abscisa (axa orizontala) se noteaza duratele sunetelor (ritmul)

In afara portativului se noteaza celelalte elemente ale scrisului muzical: textul vorbit, nuantele, termenii de expresie, indicatiile tehnice de executie etc..

In notatie portativul se utilizeaza sub diverse aspecte, cum sunt:

Portativul simplu, alcatuit din cinci linii paralele si echidistante, se intrebuinteaza indeosebi pentru o singura voce. La nevoie i se adauga linii suplimentare ce constituie extensia portativului in sens ascendent si descendent.

Cheia muzicala

Reprezinta pozitia unei note de o anumita inaltime si, prin aceasta, atuturor celorlalte note. Exista trei tipuri de chei:

Soprano sau Cheia de Sopran      Viola sau Cheia de Tenor Cheia de Bas

Aceste chei sunt plasate la inceputul portativului peste diferite linii, in functie de

instrumentele sau vocile la care sunt folosite Acestea dau numele lor liniilor pe care sunt

puse, si servesc ca punct de pornire pentru a determina numele celorlalte note. Dar acestea nu

sunt atat de utilizate, iar aceasta ultima cerinta va fi indicata de un asterisc *.

Aici sunt aratate doua feluri pentru a nota cheia Sol sau cheia de Sopran, plasate astfel:

Sunt patru feluri diferite de notare in Cheia de Tenor sau Cheia Do:

Sunt doua feluri de notare pentru Cheia Fa:

1.3.1 Elemente de reprezentare grafica a inaltimii sonore

Inaltimea sunetelor se reprezinta - in sistemul traditional de notatie - prin urmatoarele elemente grafice: notele, portativul, cheia.

Notele reprezinta in scrierea muzicala ceea ce literele reprezinta in scrierea vorbita.

Dupa cum literea constituie expresia grafica a unui sunet din vorbire - fie el consoana sau vocala - tot astfel nota constituie expresia grafica a unui sunte muzical. Reprezentarea inaltimilor sonore in sistemul traditional de notatie se face dupa cerintele (principiile) temperantei sonore, pornindu-se deci de la ideea ca semitonul este cel mai mic interval. Prin locul pe care il ocupa pe portativ, notele determina inaltimea sunetelor

Dupa cum se observa, notele muzicale se reprezinta (de obicei) cu ajutorul unor ovale (goale sau pline) si se scriu si pe liniile portativului si pe spatiul dintre linii, notele mai grave ocupand primele linii sau primele spatii (liniile si spatiile portativului se numeroteaza de jos in sus, 5 linii si 4 spatii). Daca liniile portativului nu sunt suficiente se pot folosi linii suplimentare cu o lungime adecvata imaginii (ovalului) notei:

Denumirile notelor de la DO la SI se folosesc si pentru reprezentarea celorlalte sunele din afara octavei centrale (octava mica, octava mare etc. pentru suntele mai grave si octava 1, a 2-a etc. pentru sunetele mai acute) intrucat sunetele se repeta, dar in octave diferite. Sunetele intermediare (intrucat mai exista inca cinci sunete intercalate intre acestea sapte, deci un total de 12) se obtin prin alterarea sunetelor de baza (naturale). Pentru acest lucru se folosesc semne de alteratie (vezi articolul referitor la alteratii). Prin forma lor grafica (nota intreaga, doime, patrime, optime etc.), ele redau durata fiecarui sunet in raport cu celelalte:

Durata notelor

1.3.2 Neumele

In timpul lui dufaz si a lui Dunstable, sistemul scrierii notelor pe hartie devenise in sfarsit sigur. Evolutia nu poate fi urmarita fara a nu ne intoarce in timpul lui Carol cel Mare si la mazgaliturile curioase din notatia muzicala occidentala de la inceput, numite neume. Aceste simboluri incepusera sa fie folosite in texte sacre in jurul secolului al IX-lea. Un asemenea text aflat la Biblioteca Bodleian de la Oxford este o melodie pentru un Cantec Muzelor, ale carui cuvinte dateaza din secolul al V-lea, unul dintre cele mai vechi exemple existente de muzica seculara scrisa. Aceste neume s-au dezvoltat in special in manastiri.

In istoria gandirii umane, curtile interioare ale manastirilor, cu arcadele lor, mi se par a avea un rol mai important inca decat biserica, cu ritualurile ei sacre. In aceste curti in forma de patrat, in care bati acelasi numar de pasi intre arcadele masurate, gandurile disciplinate aveau timpul, solitudinea si tihna necesare sa-si desfasoare meditatia. In aceste locuri, melodia, dand forta cuvantului, a inceput sa fie asternuta pe hartie. Primele eforturi de scriere reflecta indelungata traditie orala, marginindu-se a prelungi ultimele silabe ale cuvintelor cu cateva simboluri deasupra liniei, indicand oscilatiile vocii.

Neumele erau aproape niste semne stenografice, destinate a fi folosite in special de catre cei care stiau cantarile de baza, fiind valabile atat pentru linia melodica, cat si pentru semnele de mana ale celui precentor sau dirijorul corului. La inceput, nu erau vazute decat de acesta si traduse in gesturi pentru cantareti. In aceste notatii timpurii nu exista o linie de referinta, nici portativ care sa indice unde putea fi fundamentala. Fracezul Hucbald, teoretician al muzicii, scria in jurul anului 900 urmatoarele despre neume: ,, Prima nota pare sus, o poti canta oriunde vrei. A doua, vezi ca e mai joasa, dar cand o alaturi primei, nu poti hotari daca intervalul este unul, doua sau trei tonuri. Pana cand nu-l auzi cantandu-se nu esti in stare sa spui ce a dorit compozitorul."

Evident ca era necesar un punct de referinta si, la inceput, a aparut in forma unei singure linii orizontale drepte, reprezentand nota do, primul ton al modului in care trebuie sa fie cantat. Acest do se putea misca in sus sau in jos, dupa registrul vocal cel mai potrivit pentru cantareti. Neumele se scriau in sus si in jos, in raport cu aceasta linie, ajungand sa reprezinte in mod treptat notele insesi, mai curand decat semnele facute cu mainile de dirijor. Era o marja destul de mare pentru eroi, asa ca s-a adaugat inca o linie orizontala deasupra, uneori de o alta culoare, reprezentand intervalul de cvinta. Mai apoi o alta a fost adaugata dedesubt. Aceste linii dadeau posibilitatea sa se judece mai usor intervalele exacte intre note. Dar nu era suficient de precis, asa ca intre acestea trei au fost adaugate alte linii la interval de o terta deasupra lui do. Astfel, fiecare linie si spatiu era rezervata pentru o singura nota specifica. Numarul liniilor portativului ajungeau chiar in unele puncte la sase, portativul cu cinci linii pe care-l cunoastem a fost considerat in cele din urma ca mai stabil si usor de citit.

Pe masura ce vocile separate capatau mai multa libertate, trebuia gasite mijloace mai precise pentru a indica felul in care aceste voci urmau sa se uneasca. Era mai mult decat o polifonie, era inceputul contrapunctului. Primii pasi au fost poate mici, dar saltul in imaginatie a fost imens, si adaugarea instrumentelor a avut, fara indoiala, partea ei de contributie. Treptat, cantaretii au inceput sa se deprinda de ideea ca frazele muzicale nu trebuia sa fie guvernate numai de respiratia umana, dictiune, ritm sau tempo. Volume mari, cuprinzand liturghiile scrise maiestrit, cu inflorituri, erau asezate pe pedestale, asa incat sa fie folosite de mai multe persoane in acelasi timp.

Existau pedestale mici pentru un singur cantaret, care erau mutate din loc in loc. pe masura ce apareau metode noi de notatie, manuscriselor vechi li se dadea o alta intrebuintare. Asa de exemplu puteau fi lipite inauntrul unui volum pentru a-l intari sau, alteori, erau folosite ca foi volante. Ideea unor note scrise pentru partida sustinuta de fiecare cantaret nu-si facuse inca loc. fiecare partida era scrisa pe pagini fata in fata, pe jumatatea de sus sau pe cea de jos, iar interpretii trebuia sa numere cu atentie pentru a se mentine pe linie. Nu existau barele de masura, care nu au fost folosite in mod constant decat din secolul al XVII-lea. Accentele cadeau in conformitate cu intonatiile vorbirii, dand adesea un minunat ricochet de ritmuri.      Cantaretii de azi ar trebui sa se pregateasca cu multa stradanie pentru a stapani aceasta tehnica.

La inceputurile armoniei occidentale, compozitorul nu era diferit de alchimistii medievali: ii placea sa-si pastreze pentru sine tainele, departe, izolat de competitori. Pana nu demult, presupuneam ca toti compozitorii isi compuneau mai intai muzica in cap si apoi o scriau in parti separate, nevazand niciodata lucrarea scrisa in intregime pe o pagina. Pe masura ce legile armoniei si contrapunctul au inceput sa castige teren, procesul scrierii unei parti devenea mai dificil. Istoricii muzicii au suspectat mult timp compozitorii, de la Dufay inainte, ca ar fi avut vreun mijloc pentru a scrie notele, vreun bloc cu foi unde putea scrie lucrarea in intregime si apoi sa o transfere pe grupuri in caiete, stergand ciorna si folosind din nou hartia. Pergamentul greoi pe care isi scriau ciornele se numea cartella. Confirmarea acestui proces a fost dezvaluita cu cativa ani in urma, cand s-a descoperit un manuscris la Milano, o pagina alba gasita intre lucrarile lui Cipriano de Rore, pe care se putu citi: ,, Aceasta cartella mi-a fost daruita de maestrul meu. L-am vazut cand a scris pe ea lucrarea sa Gloria." Aceasta insemnare apartine elevului lui Rore, Luzzaschi. Ea a fost edificatoare pentru muyicologi, reprezentand tocmai legatura care lipsea.

Tiparirea notelor a afectat istoria muzicii cam tot asa dupa cum tiparirea Bibliei lui Gutenberg a facut dintr-o data sa progreseze scrisul si cititul.

Cu aceste partituri, distanta dintre compozitori si interpret s-a largit. In zilele noastre insa s-a micsorat din nou, in domeniul grupurilor pop si rock, care, in ceea cea mai mare parte, isi interpreteaza numai propriile compozitii. Muzicienii de jazz, asemenea celor populari de alta data, a caror muzica era transmisa dupa ureche, prefera sa compuna pe masura ce canta sau interpreteaza la un instrument. Notatia a aparut in parte din nevoia multor oameni de a lucra impreuna, si muzica, natural, a reflectat acest fapt social. Muzica indiana poate fi si ea scrisa. Indienii sunt insa atat de obisnuiti cu improvizatia creatoare, incat scriu notele numai in cazuri speciale, cand au nevoie sa isi aminteasca o anumita secventa. Notatia este stangace si folosita ca referinta, asa cum se intampla cu neumele din evul mediu. Notatia occidentala de azi este un sistem flexibil de stenografie, care se poate citi mult mai repede, dar cu unele limitari. A devenit acum o parte atat de importanta a vietii noastre incat nu putem sa ne inchipuim muzica fara ea. Tot aceasta notatie ne-a ajutat sa putem pastra capodoperele nemuritoare, dainuind in afara vietii de toate zilele, care se schimba.

Cultura noastra muzicala depinde de aceasta notatie, ca si literatura de cartile tiparite. Dar ca interpret raman in acelasi timp constient cat de mult trebuie sa compensam in mod continuu aceasta servitute a noastra si cat de important este sa ai o imaginatie vie, o inteligenta intuitiva si sensibila. Astfel, notele scrise pe hartie capata o valoare mai mare chiar decat muzica pe care trebuie sa o transmita

1.3.3 Inaltimea sunetelor

Durata

Reprezinta carateristica sunetului de a fi mai lung sau mai scurt in timp. Aceasta se calculeaza din momentul impactului pana la disparitia ultimei vibratii sonore percepute.

Sunetele si zgomotele de orice fel si orice provenienta se deosebesc intre ele prin trei caracteristici principale: inaltimea, taria (intensitatea) si timbrul. Cele trei marimi nu sunt independente. La nivelul perceptiei, taria si inaltimea se influenteaza reciproc. Inaltimea sunetelor se refera la frecventa de vibratie a coloanei de aer, coardelor sau membranelor ce produc sunetul. Aceasta caracteristica a sunetelor este relativa, in functie de inaltimea unui ton de reper, odata cu cresterea frecventei crescand si inaltimea.

Sunetul emis de o sursa are un caracter complex, deoarece, in afara de sunetul fundamental, sursele sonore emit si diferite armonici superioare (sunete ce au frecventele egale cu multipli ai frecventei sunetului fundamental). Analiza structurii unui sunet permite obtinerea unui spectru caracteristic fiecarei surse (asa numita amprenta sonora). Aceasta proprietate permite recunoasterea persoanelor dupa voce.

Din punct de vedere fiziologic, sunetul constituie senzatia produsa asupra organului auditiv de catre vibratiile materiale ale corpurilor si transmise pe calea undelor acustice. Urechea umana este sensibila la vibratii ale aerului cu frecvente intre 20 Hz si 20 kHz, cu un maxim de sensibilitate auditiva in jur de 3500 Hz. Acest interval depinde mult de amplitudinea vibratiei si de varsta si starea de sanatate a individului. Sub amplitudinea de 20 μPa vibratiile nu mai pot fi percepute. Odata cu varsta intervalul de sensibilitate se micsoreaza, in special frecventele inalte devin inaudibile.

Din punct de vedere fizic, sunetul are o definitie mai larga, el nefiind legat de senzatia auditiva: orice perturbatie (energie mecanica) propagata printr-un mediu material sub forma unei unde se numeste sunet. In aceasta definitie se includ si vibratii la frecvente din afara domeniului de sensibilitate al urechii: infrasunete (sub 20 Hz) si ultrasunete (peste 20 kHz).Un caz particular de sunet este zgomotul, care se remarca prin lipsa obiectiva sau subiectiva a unei incarcaturi informationale. Zgomotul deranjeaza fie prin senzatia neplacuta pe care o produce, fie prin efectul negativ asupra transmiterii de informatie. Orice zgomot poate fi perceput ca sunet util daca i se atribuie o valoare informationala.

Din punct de vedere muzical (sau estetic), sunetul este o entitate caracterizata de patru atribute: inaltime, durata, intensitate si timbru. Inaltimii ii corespunde frecventa (masurata in Hz). Intensitatii ii corespunde nivelul de intensitate sonora (masurat in dB).

Timbrul

Se refera la una dintre calitatile de baza ale sunetului muzical, anume complexul de insusiri care permit diferentierea unor surse sonore mai mult sau mai putin asemanatoare, precum vocile omenesti sau instrumentele muzicale. Timbrul este considerat ca fiind de o insemnatate la fel de mare pentru personalitatea sunetului, cu acelea ale inaltimii, desfasurarii in timp (duratei) si a intensitatii sonore. Acestor coduri le corespund: intonatia, ritmul si dinamica.

Ritmul

Din punct de vedere teoretic, ritmul constituie succesiunea organizata pe plan artistic superior (creator, estetic, emotional) a duratelor in compozitia muzicala. Ca factor creator, ritmul prezinta, din punct de vedere structural, nesfarsite forme la dispozitia compozitorului fauritor de opere de arta. Se considera factor estetic, deoarece, subzistand organic in melodie si armonie care nu pot exista fara ritm, deci concura cu aceasta la exprimarea frumosului muzical. Factor emotional, pentru ca ia parte impreuna cu celelalte mijloace de expresie specifice muzicii la alcatuirea imaginii si mesajului artistic purtator de sentimente, idei si expresii ce fac sa emotioneze fiinta umana.

Ritm, metru (masura), tempo

Notiunea generala de ritm muzical cuprinde trei elemente: ritmul propriu-zis, metrul (masura) si tempo.

a. Ritmul propriu-zis este o succesiune de durate si pauze

b. Masura este cadrul metric in care se descifreaza ritmul propriu-zis

c. Tempo este viteza in care se desfasoara melodiile respective

Studiul formelor de structura ale ritmului propriu-zis poarta numele de ritmica, iar cel al masurilor pe cadrul caruia se desfasoara ritmul, de metrica. Ritmica si metrica muzicala se completeaza cu gradele de viteza (cu tempo) in care se desfasoara ritmul muzical si metrica sa.

Calitatile si valoarea practica a notatiei traditionale rezulta din urmatoarele considerente:

• este constituita intr-un sistem inchegat, unitar, ca rezultat al unei utilizari ce se masoara de secole;
• permite participarea activa, creatoare, a interpretului in redarea operei de arta;
• dispune de o raspandire editoriala pe scara larga, acoperind aproape toate meridianele;
• modificarile in sensul perfectionarii sistemului survin totdeauna pe un fond de semne conventionale deja existent, deci nu prin prefaceri radicale.