CONTRACTUL DE VANZARE-CUMPaRARE COMERCIALA

CONTRACTUL DE VANZARE-CUMPaRARE COMERCIALA

1. Notiunea contractului de vanzare-cumparare comerciala

Din punct de vedere economic, vanzarea este o varianta mai evoluata a schimbului, in care isi are originea. Datorita importantei sale pentru activitatea comerciala, contractul de vanzare-cumparare comerciala face obiectul unei reglementari legale speciale, sediul materiei acestui contract regasindu-se numai in parte in Codul comercial, regulile generale fiind cuprinse in Codul civil, Cartea a III-a, Titlul V (art. 1294-1404).

Distinct de regulile aplicabile oricarui contract de vanzare-cumparare comerciala, unele legi speciale reglementeaza si reguli specifice privind anumite vanzari. In concluzie, contractul de vanzare-cumparare comerciala este supus unei duble subordonari legale, civila si comerciala, dupa principiul instituit de art. 1 C.com.

Codul comercial nu ofera o definitie a contractului de vanzare-cumparare comerciala, astfel ca, apeland la Codul civil (art. 1294 C.civ.), vom defini contractul de vanzare-cumparare comerciala ca un contract prin care o parte (vanzatorul) se obliga sa transmita dreptul de proprietate asupra unui bun catre cealalta parte (cumparatorul), care se obliga in schimb sa plateasca vanzatorului o suma de bani drept pret, adaugand la aceasta elementul de comercialitate prevazut de art. 3 C.com., si anume intentia de revanzare si obtinerea de profit.

Caracterele juridice ale contractului de vanzare-cumparare comerciala

Din definitia data mai sus rezulta ca acest contract este sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual si translativ de proprietate.

Vanzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin incheierea sa da nastere la obligatii reciproce intre partile contractante. Vanzatorul are obligatia sa predea efectiv marfa vanduta; sa-l asigure pe cumparator de conformitatea marfii predate cu clauzele contractuale si sa-i predea vanzatorului documentatia tehnica (pentru bunuri de folosinta indelungata, de ex.: televizor, computer, bunuri electrocasnice - robot de bucatarie). Cumparatorul are doua obligatii: plata pretului si luarea in primire a lucrului vandut.   

Vanzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele parti urmaresc anumite interese patrimoniale, adica primirea unui echivalent in schimbul prestatiei la care se obliga. Vanzatorul urmareste sa primeasca pretul, iar cumparatorul urmarste sa primeasca bunul cumparat in schimbul pretului stabilit.   

Vanzarea este un contract comutativ, deoarece existenta si intinderea obligatiilor reciproce sunt cunoscute de parti din momentul incheierii contractului si nu depind, ca in contractele aleatorii, de un eveniment viitor si incert, care ar face sa existe sanse de castig si pierdere pentru ambele parti contractante.

Vanzarea este un contract consensual, putand fi incheiat prin simplul acord de vointa al partilor (solo consensu), fara indeplinirea vreunei formalitati si fara remiterea lucrului (marfii) vandut si a pretului in momentul incheierii contractului (,,vinderea este perfectaindata ce partile s-au invoit" - art. 1295 C. civ.).   

Prin exceptie de la principiul consensualismului, in cazurile special prevazute de lege vanzarea devine un contract solemn. De exemplu, terenurile - indiferent ca sunt situate in intravilanul ori extravilanul localitatilor - pot fi instrainate (dobandite) prin acte juridice intre vii, sub sanctiunea nulitatii absolute (virtuale), numai daca actul a fost incheiat in forma autentica (art. 46 alin. 1 din Legea nr. 18/1991).

Notiunea de ,,instrainare" (a terenurilor) vizeaza transmiterea proprietatii. Astfel fiind, pentru constituirea sau transmiterea dezmembramintelor dreptului de proprietate (uzul; uzufructul; dreptul de abitatie; dreptul de servitute; dreptul de superficie) nu se cere respectarea formei autentice.   

Forma autentica nu este ceruta nici in cazul instrainarii dreptului de proprietate asupra constructiilor, care nu au fost scoase niciodata din circuitul civil general.   

Daca instrainarea are ca obiect o constructie cu terenul aferent, dar contractul nu a fost autentificat, cumparatorul dobandeste numai un drept de superficie (drept de proprietate asupra constructiei si un drept de folosinta asupra terenului), in privinta proprietatii terenului actul valorand numai ca un antecontract de vanzare-cumparare.   

Vanzarea este un contract translativ de proprietate din momentul incheierii lui. Aceasta inseamna ca, prin efectul realizarii acordului de vointa (solo consensu) si independent de predarea lucrului vandut si de plata pretului, se produce nu numai incheierea contractului, dar opereaza si transferul dreptului de proprietate de la vanzator la cumparator. Pentru a fi translativ de proprietate, un contract de vanzare-cumparare trebuie sa indeplineasca mai multe conditii:   

- obiectul contractului sa-l formeze bunuri individual determinate (res certa), pentru ca in cazul unor bunuri determinate numai generic (res genera), dreptul de proprietate se transfera in momentul individualizarii bunului;   

- vanzatorul sa fie proprietarul lucrului vandut;   

- partile sa nu fi amanat transferul proprietatii printr-o clauza speciala pentru un moment ulterior incheierii contractului.   

Din momentul dobandirii dreptului de proprietate, cumparatorul suporta si riscul pieirii lucrului, potrivit principiului res perit domino (lucrul piere pentru stapan, pentru proprietar), daca vanzatorul-debitor al obligatiei de predare - dovedeste intervertirea unei cauze straine exoneratoare de raspundere, adica natura fortuita, iar nu culpabila, a pieirii lucrului. In cazul cand cauza straina a fost dovedita, vanzatorul va suporta riscurile numai daca a fost pus in intarziere cu privire la executarea obligatiei de a preda lucrul vandut (art. 1074 alin. 2 C. civ.) si nu reuseste sa dovedeasca faptul ca lucrul ar fi pierit si la cumparator daca l-ar fi predat la termen (art. 1156 alin. 2 C. civ.).   

3. Delimitarea contractului de vanzare-cumparare comerciala de alte contracte

Pentru a intelege mai bine natura contractului de vanzare-cumparare comerciala este necesar ca acesta sa se delimiteze de alte contracte asemanatoare, cum ar fi: contractul de schimb; contractul de report; aportul de bunuri adus in societatile comerciale; contractul de antrepriza; contractul de furnitura; contractul de leasing.

4. Comercialitatea contractului de vanzare-cumparare comerciala

Vanzarea-cumpararea comerciala se distinge prin elemente de comercialitate din care decurg particularitati ce ii sunt proprii si care o individualizeaza ca institutie juridica distincta fata de vanzarea-cumpararea din dreptul civil.

Trasatura caracteristica a vanzarii-cumpararii comerciale o constituie intentia interpunerii in schimbul marfurilor, materializata prin intentia de revanzare. Cumpararea este facuta in scop de revanzare sau inchiriere, iar vanzarea este precedata de o cumparare facuta in scop de revanzare (art. 3 pct. 1 si 2 C.com.). Deosebirea intre cele doua tipuri de vanzari nu este scopul imediat de dobandire a bunului in schimbul pretului, ci scopul mediat, care este revanzarea bunului si care confera caracter de comercialitate contractului, fiind evidenta functia economica a acestui contract de interpunere in schimbul bunurilor.

Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca, cumulativ, intentia de revanzare sunt: sa existe in momentul cumpararii; sa fie cunoscuta cocontractantului; sa priveasca, in principal, bunul cumparat.

Bunurile ce pot face obiectul vanzarii-cumpararii comerciale sunt numai bunurile mobile (cuprinse in prevederile art. 3 C.com. si 963 C.civ.), intrucat operatiunile cu imobile sunt considerate inca civile.

5. Conditiile de validitate ale contractului de vanzare-cumparare comerciala

Conform art. 948 C.civ., conditiile de validitate ale oricarui contract sunt consimtamantul partilor, capacitatea acestora de a contracta, obiectul determinat si cauza licita. In continuare vom expune numai aspectele care difera de cele ale contractului de vanzare-cumparare civila si care intereseaza astfel activitatea comerciala.

A. Consimtamantul partilor. Promisiunea de vanzare sau de cumparare. Dintre viciile de consimtamant, numai dolul imbraca o forma speciala in materia vanzarii comerciale. Particularitatile dolului in materie comerciala deriva din faptul ca acesta nu se apreciaza cu aceeasi rigoare ca in dreptul civil, instanta de judecata fiind chemata sa aprecieze calitatea mijloacelor folosite de vanzator pentru a-si vinde marfa. Reticenta (tacerea) este sanctionata ca dol numai atunci cand vanzatorul nu a adus la cunostinta cumparatorului faptul determinant in darea consimtamantului. Promisiunea de vanzare este un antecontract care se incheie in vederea perfectarii in viitor a contractului de vanzare-cumparare propriu-zis.

B. Capacitatea partilor. Pe langa conditiile generale privind capacitatea de a incheia acte juridice, contractul comercial de vanzare-cumparare este supus unor interdictii speciale, cum ar fi interdictia incheierii de catre prepus a unor operatiuni de natura comertului cu care este insarcinat - art. 397 C.com. - si interdictia incheierii de catre asociati cu raspundere nelimitata a unor operatiuni care ar atinge interesele societatii comerciale - art. 82 din Legea nr. 31/1990.

C. Obiectul contractului. Se aplica, in acest sens, conditiile generale in materie civila, cu precizarea ca bunurile imobile nu pot face obiectul contractului comercial, cu exceptia mentionata (categoria imobilelor prin destinatie). Astfel, obiectul contractului il formeaza marfa vanduta (bunul vandut), in schimbul careia cumparatorul ploateste vanzatorului pretul stabilit. Ex. de bunuri mobile: producte, marfuri, obligatii ale statului (titluri de credit) sau alte titluri de credit (mobiliare) care circula in comert. Obiectul contractului de vanzare-cumparare poate fi, astfel cum prevede art. 1310 C.civ., orice bun care este in comert si care are o valoare de schimb, afara numai daca vreo lege a oprit aceasta. De la regula libertatii depline de vanzare a bunurilor care sunt in comert si care pot forma obiect de cesiune, codul comercial a consacrat doua derogari, si anume: operatiile asupra bunurilor imobile si vanzarea lucrului altuia.

Jurisprudenta si doctrina, in absenta unei interdictii a vanzarii lucrului altuia au statuat ca vanzarea lucrului altuia poate avea loc in cazul vanzarii lucrurilor mobile ,,de gen", cand transferul proprietatii are loc prin ,,numarare, cantarire, masurare". In recunoasterea vanzarii lucrului altuia, jurisprudenta romana a socotit ca transmisiunea proprietatii nu este de esenta vanzarii.   

Pozitia vanzarii lucrului altuia a fost transata in mod diferit in legislatia italiana. Codul civil italian nu preia in art. 1429 opinia transata din art. 1599 Cod civil francez, dar instituie o nulitate relativa. Solutia este insa total diferita in materie comerciala. Codul comercial italian, in art. 59, legalizeaza vanzarea lucrului altuia.   

In sistemul dreptului civil roman, care nu a reprodus nulitatea unei astfel de conventii, s-a facut aplicatia art. 1306 si 1310, acceptandu-se tacit valabilitatea unei astfel de conventii. Solutia a fost teoretic argumentata pe coexistenta, in momentul vanzarii, a doua obligatii. Prima, obligatia de a da (de predare a lucrului) si a doua, obligatia de a procura bunul care a format obiectul unei astfel de vanzari, obligatia de a face.   

Adevarata dimensiune a problemei validitatii vanzarii lucrului altuia a aparut in materie comerciala.    Codul comercial roman nu contine o prevedere care sa reglementeze o astfel de vanzare, desi ea este frecventa in materie comerciala.

Datorita dezvoltarii comertului si in scopul legalizarii unei practici in materie comerciala, proiectul din anul 1940 al Codului comercial a introdus o prevedere care sa legitimeze vanzarea lucrului altuia. Astfel, art. 397 prevedea ca: ,,Vanzarea lucrului altuia este valabila. Vanzatorul este obligat sa dobandeasca bunul si sa-l predea cumparatorului; in caz contrar, raspunde de daune".

Textul respectiv a fost inspirat de proiectul franco-italian al obligatiei, care a instituit o nulitate relativa. S-a argumentat ca in interesul comertului este valabila o astfel de obligatie a vanzatorului de a procura lucrul vandut, contractul reziliindu-se in caz de neexecutare.   

Proiectul de cod comercial din 1940, care, datorita evenimentelor nu a mai putut fi aplicat, consacra, in acelasi ritm cu evolutia comertului modern, legitimarea in materie comerciala a vanzarii lucrului altuia.   

Bunul vandut este obiectul prestatiei vanzatorului si trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

- bunul trebuie sa existe;

- vanzatorul sa fie proprietarul bunului vandut;

- pretul sa fie sincer (real, pe care partile sa-l fi stabilit nu in mod fictiv, ci in scopul de a fi cerut si platit in realitate) si serios (adica sa nu fie derizoriu, disproportionat in raport cu valoarea lucrului vandut).

6. Efectele contractului de vanzare-cumparare comerciala

Efectele juridice produse de contractul comercial, desi sunt aceleasi ca in dreptul civil, prezinta totusi unele particularitati:

A. Transmiterea dreptului de proprietate si a riscurilor

Partile contractante pot cadea de acord ca numai dupa plata integrala a pretului lucrului asupra caruia s-a convenit, iar proprietatea poate trece din acel moment de la vanzator la cumparator. In materie comerciala, unde obiectul conventiei consta intotdeauna dintr-un bun imobil, conventia pactum reservati domini este frecvent aplicata. Validitatea conventiei de rezerva a dreptului de proprietate pana la plata pretului sau pana la plata ultimei rate, cand s-a convenit ca plata pretului se face in acest mod, poate gasi numeroase justificari legale. Astfel, poate fi invocata existenta unei clauze suspensive care produce, temporar, efectul stoparii conventionale a transmisiunii de drept a proprietatii.   

Derogarea de la regula de drept comun, in materie comerciala, a transferului de drept a proprietatii, poate avea consecinte directe asupra riscului provenit prin disparitia lucrului. Astfel, in cazul clauzei de rezerva a proprietatii pana la plata pretului, riscul va fi suportat de vanzator fiindca nu si-a pierdut dreptul de proprietate.   

O particularitate in materie comerciala are loc in cazul transmiterii dreptului de proprietate ulterior incheierii contractului pentru bunuri determinate generic apartinand vanzatorului ori procurate de acesta. In acest caz, se face distinctia intre bunuri de gen nelimitat si bunuri de gen limitat. Sunt de gen nelimitat acele bunuri determinate prin anumite calitati particulare si de gen limitat cele care sunt astfel specificate, incat se deosebesc de genul caruia apartin (fara a se confunda cu bunurile individual determinate), imprumutand efecte juridice si de la cele de gen nelimitat si de la cele individual determinate (exemplu: produse ale unei anumite fabrici). Conform art. 62 C.com. (care se refera la bunuri de gen nelimitat - exemplu: produse comercializate de un distribuitor), putem concluziona ca imposibilitatea subiectiva de executare nu exonereaza de raspundere, in schimb cea obiectiva si absoluta antreneaza asemenea efecte. Pentru bunurile de gen limitat, vanzatorul este insa exonerat de raspundere in caz fortuit.

Alte reguli speciale stabilite de Codul comercial se refera la transmiterea dreptului de proprietate si a riscurilor produsa intr-un moment diferit de acela al acordului de vointa intre parti: in cazul bunurilor determinate generic care circula de pe o piata pe alta prin intermediul carausului si in cazul marfurilor care se transporta pe apa.

Pentru prima situatie, transferul proprietatii si al riscurilor se efectueaza in momentul predarii bunurilor catre caraus, in vederea transportului. Individualizarea marfurilor se face la predarea lor pentru transport carausului, aceasta operatiune producand efecte si in raporturile dintre vanzator si cumparator, operand transmiterea proprietatii si a riscurilor in baza contractului de vanzare-cumparare comerciala. Astfel, daca bunurile pier fortuit in cursul transportului, riscul este suportat de catre cumparator.

Cea de a doua situatie este reglementata de art. 63 C.com., care consacra conditia suspensiva a sosirii in buna stare a vasului transportator la destinatie. In consecinta, daca bunurile pier fortuit in cursul transportului riscurile cad in sarcina vanzatorului (art. 1018 C.civ.). Pentru producerea acestor efecte sunt necesare anumite conditii stipulate in art. 63-66 C.com. in legatura cu desemnarea vasului si termenul pentru sosirea la destinatie. Aceste reguli sufera modificari in cazul aplicarii conditiilor INCOTERMS CIF si FOB.

B. Obligatiile partilor

In afara de obligatiile reglementate de dreptul comun in materie (art. 1313 C.civ.), partile, prin vointa lor, pot stabili si alte obligatii in sarcina lor.

a) Obligatiile vanzatorului

Obligatiile vanzatorului sunt urmatoarele: obligatia de predare si obligatia de garantie. Alaturi de

In afara acestor obligatii, vanzatorul mai are o obligatie subsidiara. El va trebui sa conserve lucrul pana la preluarea acestuia fata de catre cumparator, devenind un simplu detentor precar, deoarece a pierdut proprietatea.   

Aceasta este o obligatie accesorie obligatiei principale de predare. Ea instituie pe ,,debitor" intr-un ,,custode" al bunului. Incetarea starii de custodie intervine in momentul in care creditorul obligatiei de predare se prezinta sa ridice bunul.   

In privinta obligatiei de predare a lucrului, Codul comercial, in art. 59, prevede ca aceasta trebuie executata ,,la locul aratat in contract sau la locul care ar rezulta din natura operatiei sau din intentia partilor contractante"   

Sintetizand ampla redactare a art. 59 se desprinde ca acesta are in vedere trei situatii de predare a lucrului:

a) la locul aratat in contract sau care rezulta din intentia partilor sau din natura contractului;   

b) la locul unde cel obligat isi avea stabilimentul sau comercial sau cel putin domiciliul ori resedinta la data semnarii contractului;

c) la locul unde se gasea lucrul in momentul contractarii, daca nu s-a dispus altfel.

Obligatia de garantie

Modul de realizare a acestei obligatii este precizat de art. 1336 C.civ. si consta in asigurarea linistitei posesiuni a lucrului, precum si de raspundere pentru viciile lucrului. In materia dreptului comercial aceasta obligatie are unele particularitati.

a) Asigurarea linistitei posesii a lucrului   

Obligatia de asigurare a linistitei posesii a lucrului este definita de art. 1337 C.civ. ca fiind raspunderea de evictiune.

b) Situatia speciala a raspunderii pentru evictiune in cazul bunurilor mobile, respectiv in materia dreptului comercial.

Obiectul garantiei de evictiune are in vedere numai bunurile imobile, nu si bunurile mobile.

Acest lucru este confirmat de prezumtia de proprietate a bunurilor mobile, rezultand din faptul posesiunii. Conform art. 1909 C.civ., ,,lucrurile miscatoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fara sa fie trebuinta de vreo curgere in timp".

In aceste conditii nu poate subzista obligatia de garantie pentru bunurile mobile vandute, daca acestea sunt bunuri corporale, cat timp cumparatorul nu poate invoca prevederile art. 1909 C.civ. Per a contrario, o astfel de raspundere subzista insa in cazul vanzarii bunurilor mobile incorporale, cum ar fi fondul de comert, universalitati de drept, drepturi de proprietate intelectuala, drepturi de proprietate industriala, brevete de inventie.

c) Raspunderea de viciile lucrului vandut

Normele de drept civil, inscrise in art. 1352-1359, referitoare la raspunderea vanzatorului de viciile lucrului vandut sunt completate in materia comerciala cu prevederile art. 70 C.com. Desi acest text se refera la ,,marfuri sau producte din alta piata", el completeaza prevederile dreptului comun, adaugand un element deosebit de insemnat, referitor la viciile lucrului, derogand de la dreptul civil.

Conform art. 1352 C.civ. vanzatorul este raspunzator de viciile ascunse ale lucrului vandut. Art. 70 C.com. extinde raspunderea vanzatorului , in cazul buunurilor provenind din alta piata, si la viciile aparente.

Pentru a exista raspunderea comerciala, atat pentru viciile ascunse, cat si pentru cele aparente, este nevoie ca, din cauza acestora, lucrul sa nu mai poata fi intrebuintat potrivit destinatiei sale, sau intrebuintarea sa fie micsorata astfel incat cumparatorul nu l-ar fi cumparat.

Raspunderea specifica dreptului comercial, prevazuta de art. 70 C.com.

Textul respectiv este derogator de la prevederile Codului civil, el instituind o raspundere a vanzatorului si pentru viciile aparente ale lucrului. Prevederea respectiva se refera la situatia cumparatorului unor bunuri, marfuri sau producte provenind din alta piata. Astfel, daca viciile sunt aparente, cumparatorul trebuie sa le denunte vanzatorului in termen de 2 zile de la primire. De asemenea, in acelasi termen de 2 zile el trebuie sa denunte si viciile ascunse. Pentru verificarea calitatii si starii in care se afla lucrul vandut, la cererea cumparatorului sau a vanzatorului, instanta judecatoreasca competenta teritorial va dispune, conform art. 71 C.com., numirea unui expert sau indisponibilizarea lucrului la un depozitar public.

Obligatia de informare a cumparatorului

Alaturi de obligatiile prevazute, tind sa obtina o individualitate proprie alte doua obligatii ale vanzatorului: obligatia de informare a cumparatorului si obligatia de securitate, reglementate prin Ordonanta Guvernului nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor in vederea asigurarii calitatii produselor si serviciilor.

In general, obligatia de informare este considerata ca fiind accesorie obligatiei de predare sau chiar de prelungire a acesteia.

b) Obligatiile cumparatorului

Cumparatorul are trei obligatii:

a) preluarea bunului cumparat;

b) plata spezelor de incheiere a contractului si de preluare a lucrului;

c) plata pretului

a) Obligatia de preluare a bunului    

Obligatia de preluare este o consecinta fireasca si directa a consensualitatii contractului de vanzare. Conform art. 1295 C.civ., ,,vinderea este perfecta intre parti si proprietatea este de drept stramutata la cumparator, indata ce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul inca nu se va fi predat si pretul inca nu se va fi numarat".

Din momentul perfectarii acordului de vointa, vanzatorul devine un detentor precar al lucrului, iar cumparatorul, ca titular al dreptului de proprietate, trebuie sa se ingrijeasca de lucrul devenit proprietatea sa si sap suporte riscul pierderii lucrului.   

Preluarea bunului devine astfel ,,cherabila".

b) Plata spezelor de incheiere a contractului de vanzare-cumparare, precum si spezele referitoare la preluarea bunului vor fi suportate de cumparator, astfel cum dispun prevederile art. 1305 si 1317 C.civ.

c) Obligatia de plata a pretului   

Principala obligatie a cumparatorului, inscrisa in art. 1361 C.civ. consta in plata pretului. Aceasta este obligatia sa corelativa fata de dobandirea dreptului de proprietate asupra lucrului care a format obiectul vanzarii.

Codul comercial contine, intr-o anumita masura, norme deosebite fata de cele ale dreptului civil. Prevederile art. 1303 si 1304 C.civ. sunt insa cele aplicabile si in materie comerciala, pretul urmand sa fie serios si determinat de parti sau de un arbitru.

Deosebirea fata de prevederile amintite este evidentiata de art. 60 C.com. care prevede ca: ,,vanzarea facuta pe un pret nedeterminat in contract este valabila" daca partile au convenit asupra unui mod de a-l determina. Prevederea respectiva constituie o derogare de la regula inscrisa in art. 1303 C.civ. conform careia in mod riguros ,,pretul vanzarii trebuie sa fie serios si determinat de parti".

Derogarea facuta de catre Codul comercial evidentiaza particularitatile modului de constituire a contractului comercial.

In caz de neplata a pretului, conform art. 43 C.com., cumparatorul urmeaza a fi obligat sa plateasca dobanzi, care vor curge de drept.

Totodata, este indreptatit sa ceara rezolutiunea contractului in conditiile art. 1021 C.civ.

Dovada platii se poate face de catre cumparator in conditiile art. 46 C.com., cu mentiunea ca dovada platii nu se poate face prin dispozitie de plata in copie, ci numai prin extrase de cont care dovedesc efectuarea platii prin virament.

7. Consecintele nerespectarii obligatiilor contractuale

Exceptia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)

Definitia

Exceptia de neexecutare a contractului este un mijloc de aparare aflat la dispozitia uneia dintre partile contractului sinalagmatic, in cazul in care i se pretinde executarea obligatiei ce-i incumba, fara ca partea care pretinde aceasta executare sa-si execute propriile obligatii.

Prin invocarea acestei exceptii, partea care o invoca obtine, fara interventia instantei judecatoresti, o suspendare a executarii propriilor obligatii, pana in momentul in care cealalta parte isi va executa obligatiile ce-i revin. De indata ce aceste obligatii vor fi indeplinite, efectul suspensiv al exceptiei de neexecutare a contractului inceteaza.

Reglementare

In codul nostru civil nu exista un text general care sa reglementeze exceptia de neexecutare a contractului, dar ea este consacrata in cateva cazuri, in materie de vanzare, de schimb si depozit remunerat.

"Vanzatorul nu este dator sa predea lucrul, daca cumparatorul nu plateste pretul si nu are dat de vanzator un termen pentru plata", dispune art. 1322 Cod civil. Tot astfel, cumparatorul are si el dreptul de a opune exceptia de neexecutare.

In cazul contractului de schimb, partea ce a primit lucrul ce i s-a dat in schimb de catre cealalta parte, fara ca acesta sa fi fost proprietarul lucrului respectiv, nu poate fi constransa sa predea lucrul pe care, la randul sau, l-a promis, ci numai sa intoarca pe cel primit (art. 1407 Cod civil).

In materia contractului de depozit, "depozitarul poate sa opreasca depozitul pana la plata integrala cuvenita din cauza depozitului"(art. 1619 Cod civil).

Temeiul juridic

In doctrina, exceptia de neexecutare a contractului este fundamanetata, de majoritatea autorilor, pe reciprocitatea si interdependenta obligatiilor nascute din contractele sinalagmatice., dar este sustinut si punctul de vedere potrivit caruia fundamentul exceptiei de neexecutare este principiul bunei-credinte si echitatii, in baza caruia nici una dintre parti nu ar putea solicita celeilalte parti executarea angajamentelor sale, fara a oferi si ea ce datoreaza.

Conditiile invocarii exceptiei de neexecutare a contractului

Pentru invocarea exceptiei de neexecutare a contractului se cer intrunite urmatoarele conditii:

-obligatiile reciproce ale partilor sa-si aiba temeiul in acelasi contract. De exemplu, cumparatorul nu poate refuza sa plateasca pretul pe motiv ca vanzatorul ii datoreaza o suma de bani pe care i-a imprumutat-o;

-este necesar ca din partea celuilalt contractant sa existe o neexecutare, chiar partiala, dar suficient de importanta;

-neexecutarea sa nu se datoreze faptei insesi a celui ce invoca exceptia, fapta ce l-a impiedicat pe celalalt sa-si execute obligatia;

-partile sa nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligatiile reciproce. Daca un astfel de termen a fost convenit, inseamna ca partile au renuntat la simultaneitatea de executare a obligatiilor si deci nu mai exista temeiul pentru invocarea exceptiei de neexecutare;

-pentru invocarea exceptiei de neexecutare nu se cere ca debitorul sa fi fost pus in intarziere.

Invocarea exceptiei de neexecutare are loc direct intre parti, fara a fi necesar sa se pronunte instanta judecatoreasca. Este insa posibil ca partea careia i se opune aceasta exceptie sa sesizeze instanta judecatoreasca ori de cate ori pretinde ca invocarea ei s-a facut in mod abuziv.

Exceptia de neexecutare poate fi opusa nu numai celeilalte parti, ci tuturor persoanelor ale caror pretentii se intemeiaza pe acel contract. Asadar, ea poate fi invocata si fata de un creditor al celeilalte parti care solicita obligarea la executare pe calea actiunii oblice. In schimb nu poate fi opusa acelor terti care invoca un drept propriu si absolut distinct nascut din contractul respectiv.

Efectul invocarii exceptiei de neexecutare a contractului

Efectul invocarii exceptiei de neexecutare a contractului consta in suspendarea obligatiei asumate de partea care foloseste aceste mijloc de aparare, pana la momentul la care cealalta parte isi va indeplini obligatia a carei neexecutare a determinat invocarea exceptiei.

. Rezolutiunea contractului se produce de drept cand o parte ofera executarea si cealalta nu isi executa obligatia sa. Clauzele contractuale exprese prin care partile prevad rezolutiunea contractului pentru neexecutarea obligatiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii.

Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu conditia rezolutorie expresa care constituie o modalitate a contractului. In cazul conditiei rezolutorii, rezolutiunea depinde de un eveniment viitor si nesigur, strain de comportamentul debitorului si nu are caracter sanctionator. Dimpotriva, in cazul pactului comisoriu, rezolutiunea se datoreaza neexecutarii obligatiilor contractuale de catre debitor si se pune in valoare la initiativa creditorului.

Avand in vedere consecintele lor asupra fiintei contractelor, pactele comisorii sunt interpretate de practica judiciara restrictiv si cu mai mare severitate. Intentia partilor de a stipula o asemenea clauza trebuie sa rezulte fara echivoc din cuprinsul actului juridic.

Dupa modul in care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care produc efectele rezolutiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri:

Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuala prin care partile prevad ca, in cazul in care una dintre ele nu executa prestatiile ce le datoreaza, contractul se desfiinteaza;

Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care partile convin ca in cazul in care o parte nu-si executa obligatiile, cealalta parte este in drept sa considere contractul ca desfiintat. Instanta sesizata de partea care nu si-a executat obligatia va putea totusi sa constate ca, desi obligatia nu a fost indeplinita la termen totusi ea a fost executata inainte de a fi avut loc declaratia de rezolutiune. Astfel, instanta nu poate acorda un termen de gratie, dar va putea sa constate ca rezolutiunea nu a avut loc;

Pactul comisoriu de gradul III consta in clauza prin care se prevede ca, in cazul in care una dintre parti nu isi va executa obligatiile sale, contractul se considera rezolvit de plin drept. Aceasta inseamna ca instanta de judecata nu este indreptatita sa acorde termen de gratie si sa se pronunte referitor la oportunitatea rezolutiunii contractului.

Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauza contractuala prin care partile prevad ca, in cazul neexecutarii obligatiei, contractul se considera desfiintat de drept, fara a mai fi necesara punerea in intarziere si fara interventia instantei de judecata. O asemenea stipulatie are drept efect desfiintarea neconditionata a contractului, de indata ce a expirat termenul de executare, fara ca obligatia sa fi fost adusa la indeplinire. Instanta de judecata sesizata de una dintre parti nu va avea alta posibilitate decat aceea de a constata faptul ca rezolutiunea contractului a operat de plin drept.

In legatura cu toate pactele comisorii este necesar a fi facuta observatia generala ca singurul in drept a aprecia daca este cazul sa se aplice rezolutiunea este creditorul care si-a executat sau se declara gata sa-si execute obligatiile. Inscrierea in contract a unui pact comisoriu expres nu inlatura posibilitatea acestuia de a cere executarea silita a contractului si de a nu se ajunge la rezolutiune.

Debitorul care nu si-a executat obligatiile nu are dreptul de a pretinde rezolutiunea contractului, chiar daca in cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de tipul cel mai sever.

Reguli speciale sunt reglementate de Codul comercial cu privire la rezolutiunea contractului prin art. 67, care stabileste conditiile ce trebuie indeplinite pentru ca rezolutiunea de drept sa opereze. Astfel, ,,cand, mai inainte de expirarea termenului fixat pentru executarea conventiei, una din parti a oferit celeilalte predarea lucrului vandut sau plata pretului si acesta nu-si indeplineste la termenul fixat obligatiunea sa, atunci conditiunea rezolutorie se inedeplineste de drept in favoarea partii care isi executase obligatiunea sa".

De asemenea, art. 69 C.com. reglementeaza aplicarea art. 1370 C.civ. in comercial (rezolutiunea pentru nerespectarea termenului esential). Pentru a deveni operanta rezolutiunea de drept prevazuta de art. 69 este necesar ca fie vanzatorul, fie cumparatorul sa se afle in fata unui contract care contine o data fixa pentru executarea obligatiei de plata a pretului sau de predare a marfii vandute.

In aceste conditii, mai inainte de scadenta obligatiei si de plata sau de livrarea marfii, contractantul care urmareste executarea contractului trebuie sa ofere executarea la termen a prestatiei sale. Daca partea cocontractanta nu vine in intampinarea partenerului de contract care a facut propria sa oferta, contractul se considera rezolutionat de drept, rezolutiunea operand ca si cum ar fi intervenit un pact comisoriu de gradul II-III.

In alineatele 2 si 3 ale art. 67 se prevede ca, in cazul in care a intervenit intre parti o astfel de oferta, in conditiile precizate, rezolutiunea nu va putea fi dispusa decat prin hotarare judecatoreasca, prin aplicatiunea reguliiu de drept comun a conditiei rezolutorii tacite.

8. Executarea coactiva

Codul comercial, prin art. 68, reglementeaza executarea coactiva (participarea partii interesate in obtinerea executarii obligatiei). Sunt reglementari speciale atat pentru situatia neexecutarii de catre vanzator a obligatiei de predare a lucrului, cat si pentru situatia neexecutarii de catre cumparator a obligatiei de a lua in primire lucrul vandut. Astfel, conform art. 68 C.com., ,,cand cumparatorul uhnui lucru miscator nu-si indeplineste obligatia sa, vanzatorul are facultatea sau a depune lucrul vandut la o casa acreditata de comert, pe socoteala si cheltuiala cumparatorului, sau de a-l vinde". Din acest text de lege rezulta ca executarea coactiva nu este obligatorie. Precizam ca aceasta executare coactiva trebuie sa aiba loc imediat dupa indeplinirea termenului. Potrivit art. 69 C.com., ,,daca termenul stipulat intr-un contract de vanzare a unui lucru imobil este esential naturii operatiei, partea care voieste executarea conventiei fara sa tina seama de expirarea termenului stipulat in favoarea sa, trebuie sa instiinteze pe cealalta parte in termen de 24 de ore de la expirarea termenului". Singurul element nou care il aduce art. 69 pentru institutia vanzarii coactive este urgentarea procedurii vanzarii lucrului.

Sensul de termen esential inscris in art. 69 este o consecinta a caracterului sau conventional, fixat de parti prin conventii. Prin analogie, in afara caracterului conventional constituie termen esential si acela care este intim legat de executarea obligatiei.

Termenul ,,esential" constituind o exceptie de la regula inscrisa in art. 68, este de stricta interpretare. In caz de dubiu, vanzarea coactiva trebuie facuta cu indeplinirea procedurii prevazute de art. 68.

9. Reguli speciale privind anumite vanzari

In anumite cazuri, datorita particularitatilor lor, exista unele reglementari specifice, cum ar fi pentru vanzarea dupa greutate, numar si masura (se are in vedere vanzarea bunurilor determinate generic), vanzarea pe incercate si vanzarea cu plata pretului in rate, aceasta din urma fiind reglementata de HG nr. 280/1990 (vanzarea afectata de modalitati), vanzarea drepturilor litigioase, vanzarea in afara spatiilor comerciale, reglementata prin OG nr. 106/1999.