Fluctuatiile activitatii economice

FLUCTUATIILE ACTIVITATII ECONOMICE

1. Ciclurile economice. Definitie. Cauze. Teorii

Evolutia principalelor laturi ale activitatii economice dintr-o întreprindere, ramura si economie nationala (venitul national, productia, desfacerile, investitiile, consumul, ocuparea fortei de munca etc.) permite constatarea ca în unele perioade se înregistreaza cresteri, în altele, stagnari sau chiar reduceri; periodic, activitatea economica de ansamblu sau de ramura poate cunoaste chiar stari de criza. Aceasta înseamna ca, în timp, activitatea economica nu are o evolutie uniforma, liniara, ci este fluctuanta. Se pot delimita fluctuatii: sezoniere, accidentale (întâmplatoare) si ciclice.
 Fluctuatiile sezoniere se deruleaza, de regula, pe parcursul unui an, ca urmare a influentei unor factori naturali sau sociali si sunt în general explicabile si previzibile. Astfel, sub incidenta unor factori naturali-climaterici, volumul productiei, al ocuparii, al activitatii economice în general, cunoaste fluctuatii pe parcursul unui an în agricultura, constructii, turism, în unele subramuri ale industriei etc. Variatiile sezoniere ale activitatii economice se datoreaza si unor împrejurari sociale (obiceiuri si traditii, sarbatori religioase sau laice s.a.).  Datele statistice evidentiaza ca în perioadele care premerg importante sarbatori religioase sau laice au loc cresteri ale volumului vânzarilor, productiei industriale si transporturilor, se îmbunatateste gradul de ocupare si folosire a factorilor de productie. Ulterior acestor evenimente au loc, pentru perioade mai mari sau mai mici, reduceri ale desfacerilor si productiei, ale gradului de ocupare etc. Ciclul economic sezonier se explica prin influenta factorilor naturali, psihologici si prin preferintele consumatorilor, care au evolutii specifice pe parcursul unui an, reproducându-se cu o anumita regularitate de la un an la altul. Pentru unele activitati, fluctuatiile sezoniere si ciclurile lor au la baza evolutia fluctuanta, ciclica a ofertei; pentru altele, ele tin în special de fluctuatia si ciclicitatea cererii, a factorilor (conditiilor) ce o determina.

Fluctuatiile întâmplatoare, accidentale, sunt determinate de factori aleatori sau evenimente neasteptate: cataclisme naturale, evenimente sociale si politice deosebite, decizii neasteptate ale unor agenti economici, o anumita stare de spirit a populatiei etc.

  Fluctuatiile ciclice sunt determinate de factori ce tin de functionarea activitatii economice, de interdependentele dintre partile sale. Sunt fluctuatii agregate si se reproduc cu o anumita regularitate, desi nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte.

Asemenea fluctuatii s-au manifestat pregnant de la începutul secolului al XIX-lea, iar prin cercetarea lor s-a desprins concluzia ca alternanta perioadelor de expansiune si contractie a afacerilor, a activitatii economice în general, se deruleaza cu o anumita regularitate în timp.

Evolutiile principalelor fenomene economice sunt pulsatorii, se deruleaza sub forma ondulatorie, au un caracter ciclic. Ca expresie a fluctuatiilor ciclice, activitatea economica trece prin anumite faze, fiecare cu trasaturi distincte si care se deruleaza aproximativ în aceeasi succesiune.

În caracterizarea ciclicitatii, ca forma de miscare a activitatii economice, se porneste de la succesiunea si repetabilitatea în timp a unor stari ale economiei (numite faze ale ciclului) care seamana în linii generale de la un ciclu la altul; în fiecare faza, starea si performantele agregate ale economiei (ritmul venitului national, al productiei industriale si agricole, gradul de ocupare a fortei de munca, dinamica nivelului de trai, etc.) au anumite caracteristici, diferite de la o faza la alta.

Fazele miscarii ciclice se conditioneaza reciproc si, în unitatea lor, pregatesc premisele care asigura activitatii economice continuitate, schimbari calitative si progres. De aceea, teoria economica a desprins concluzia ca ciclicitatea reprezinta forma normala de evolutie a activitatii economice

Ciclul scurt (Kitchin, minor) reprezinta o miscare ciclica pe parcursul a circa 40 luni care afecteaza ansamblul ramurilor unei economii.

Ciclul scurt se încadreaza în interiorul ciclului mediu (Juglar), între doua crize sau manifestari de criza si contribuie la modificarea amplitudinii expansiunii si contractiei caracteristice ciclului Juglar.

Pe parcursul unui ciclu Juglar de 6 ani se deruleaza în medie 2 cicluri scurte, si 3 cicluri scurte în cele care au avut o durata medie de 10 ani. Ciclurile scurte (Kitchin) au doua faze: expansiunea si incertitudinea (reducerea) cresterii economice, iar trecerea de la expansiune la încetinire nu presupune declansarea unei crize economice

Ciclul decenal (Juglar). Cercetarea economica, privind evolutiile ciclice în economiile cu piata concurentiala, este concentrata, în primul rând, asupra ciclului decenal, numit si ciclul mediu sau Juglar caruia îi este dedicata o bogata literatura, continând o mare varietate de puncte de vedere.

Indiferent de denumirile fazelor ciclului economic, acesta poate fi reprezentat în mod ideal sub forma grafica, în care pe ordonata este surprins un indicator de volum (sau indice) al activitatii economice (în mod alternativ pot fi luate în considerare venitul national, productia industriala, ocuparea fortei de munca etc.), iar pe abscisa este surprinsa variabila timp.

Pe fondul anticiparilor ca sporirea cererii de consum se prelungeste, are loc un proces investitional sustinut pentru modernizarea capacitatilor de productie existente si crearea altora noi. Anticiparile privind marimea cererii de bunuri de consum sunt factorul determinant al cresterii productiei si gradului de ocupare a fortei de munca, fapt pus în evidenta prin principiul acceleratorului. Prin efectul de antrenare a investitiilor, se sconteaza pe o crestere mai mult decât proportionala a ofertei agregate si a venitului viitor (vezi teoria multiplicatorului investitiilor).

În aceasta faza, în care optimismul agentilor economici este robust, are loc stimularea artificiala a cererii pe multiple cai, remarcându-se sporirea stocurilor în perspectiva unor desfaceri cu câstiguri mai mari. Totodata, bancile acorda credite cu o oarecare usurinta, gradul de îndatorare a întreprinderilor depasind limitele prudentei, iar creditul de consum se extinde. Cererea agregata în crestere este stimulata artificial si prin cresterea lenta, dar de durata a preturilor: mai întâi a celor cu ridicata, iar apoi si a celor cu amanuntul.

Cresterea preturilor mai este favorizata de amplificarea concurentei pentru accesul la factori de productie limitati si mai putin mobili si de atragerea în activitatea economica a noi factori de productie cu nivel calitativ si de eficienta inferioare celor în activitate. În fata evidentei fenomenelor inflationiste, prin politicile economice si actiunile altor agenti economici se adopta masuri pentru frânarea cererii globale, ceea ce determina o frânare a investitiilor; ea se accentueaza atunci când întreprinzatorii constata ca în unele domenii a fost creat un aparat productiv a carui capacitate depaseste cererea solvabila, ceea ce face ca rata efectiva a profitului la noile investitii sa fie mai mica decât cea anticipata (marginala). O prima reactie o reprezinta o anumita încetinire a reînnoirii si modernizarii capacitatilor de productie.

Pe acest fond are loc intrarea într-o noua faza, cea de cotitura superioara, cu manifestari de criza ciclica. Preludiul acestei faze consta în faptul ca în economie apar, iar în unele domenii se consolideaza, fenomene care determina o inversare a conjuncturii. Ele pot fi generate fie de unele masuri restrictive (adoptate de catre guvern sau parteneri externi), fie de epuizare cauzelor care au stat la baza expansiunii. Este de mentionat în acest sens tendinta de reducere a ratei profitului, ca urmare a numeroase cauze: sporirea costurilor datorita atragerii în circuitul economic a unor factori de productie mai scumpi sau având un nivel calitativ mai redus; marirea stocurilor generata de o serie de împrejurari (neconcordante structurale între cererea si oferta de satisfactori, cresterea relativa a investitiilor fata de evolutia economiilor, accentuarea cererii de moneda pentru motivul precautional etc). Operatiunile bursiere, în special cele speculative, anticipeaza uneori inversarea conjuncturii, generând un sentiment de neîncredere între operatorii bursei. În fata noilor fenomene, bancile tind sa restrânga creditul, maresc rata dobânzii, fapt ce amplifica procesul de frânare sau reducere a investitiilor, sentimentul de incertitudine la numerosi agenti economici.

Figura nr. 5 Fazele ciclului decenal

Cauzele evolutiei ciclice pe termen mediu

Asupra cauzelor evolutiei ciclice pe termen mediu, în gândirea economica se constata o ampla confruntare de idei, sunt prezente numeroase puncte de vedere.

Desi pe parcursul întregului secol XIX au fost evidente fluctuatii ale activitatii economice, inclusiv unele crize, încrederea teoreticienilor în capacitatea de autoreglare a economiei i-a orientat pe acestia sa caute cauzele crizelor în afara economiei prin explicatii exogene mecanismului economic: cea propusa de W.S. Jevons, cunoscuta sub numele de 'teoria petelor solare', cea de ordin psihologic - alternanta obiectiva a unor stari de optimism si cea de pesimism - elaborata de J.S. Mill. Azi, acestea prezinta doar valoare istorica.

Dupa marea depresiune din 1929-1933, s-au spulberat convingerile privind capacitatea de autoreglare a economiei pentru asigurarea echilibrului dintre economii si investitii, în conditii de deplina ocupare. Ca atare, în explicarea ciclului decenal, au aparut ca determinante cauzele de tip endogen-exogen. Dupa acestea, ciclurile rezulta din conjugarea actiunii unor factori interni sistemului economic, interdependentelor din cadrul sau si a unor circumstante exogene lui.

În baza lor, sistemul economic contine în sine mecanisme destabilizante care genereaza fluctuatii ciclice, iar factorii exogeni (conditiile naturale, sociale, politice etc) pot favoriza sau frâna actiunea acestora.

Exista unele teorii numite 'exclusiv endogene'. Printre ele, retine atentia 'teoria ciclului de reinvestitional', elaborata de G. Haberler. Acesta sustine ca originea miscarii ciclice decurge din procesul reproductiei capitalului (cel fix n.n.), a carui înlocuire este ampla în unele perioade si nesemnificativa în altele. Alternanta unor perioade de înlocuire febrila a capitalului fix cu altele, când în mod necesar volumul reînnoirii lui este redus, ar explica evolutia ciclica si fazele sale.

Alti autori, adepti ai teoriilor monetariste, încearca sa explice evolutiile ciclice prin evolutia creditului: cresterea excesiva a acestuia stimuleaza expansiunea, dar rupe echilibrul economic, determinând faza de recesiune. Dupa acestia, ciclul economic ar fi un fenomen pur monetar, determinat exclusiv de erori ale autoritatilor responsabile de politica monetara. Criticate pentru unilateralitatea lor, teoriile monetariste ale ciclului decenal, s-au îmbogatit si diversificat, în special, prin aportul specialistilor din Scoala monetarista (M. Friedman, A. Schwartz, M.N. Rothbard). Unele dintre cele mai recente elaborari monetariste privesc evolutia ciclica ca rezultat al politicilor de credit adoptate de bancile centrale: când reduc în mod artificial rata dobânzii, ele stimuleaza initierea fara suficienta fundamentare economica a unor proiecte de investitii care la un anumit moment se dovedesc irealizabile pentru ca factorii de productie sunt în realitate mai scumpi decât evaluarile initiale. Faza recesiva începe când întreprinzatorii, fiind în imposibilitatea de a realiza obiectivele programate, îsi reduc investitiile.

Un anumit rol în explicarea evolutiei ciclice l-au avut si teoriile subconsumului, dupa care insuficienta cererii (determinata de inegalitati si injustitii în repartizarea veniturilor frâneaza oferta si cresterea productiei, care atrag sporirea somajului). Acesta devine apoi un factor suplimentar de reducere a cererii, accentuând dezechilibrul pietei, cu efecte cumulative pentru reducerea productiei si declansarea crizei economice.

Teoriile supraacumularii de capital explica evolutia ciclica prin fluctuatiile investitiilor. Dupa acestea, cresterea investitiilor stimuleaza cererea globala, generând un proces cumulativ de expansiune economica. Recesiunea survine ca urmare a insuficientei resursele investitionale mai întâi în sectorul creator de prodfactori. Aceasta se transmite întregului sistem economic mai ales când structurile productive create în faza de expansiune lanseaza pe piata cantitati substantiale de bunuri economice care nu pot fi absorbite de cerere. Alti autori au adus corectari sau dezvoltari teoriei supraacumularii de capital aplicate în explicarea evolutiei ciclice. Se încearca demonstrarea faptului ca manifestarile de criza si recesiunile ciclice s-ar declansa nu ca urmare a insuficientei de lichiditati, ci deteriorarii rentabilitatii investitiilor si implicit a capitalului fix existent, care depaseste nevoile reale ale economiei. J. Schumpeter în 'Teoria dezvoltarii economice' încearca sa evidentieze rolul supraacumularii de capital în declansarea crizelor, prin aceea ca randamentul ridicat al investitiilor masive efectuate într-o perioada scurta face ca piata sa fie inundata de produse noi, pe care cererea este incapabila sa le absoarba: de aici, declansarea recesiunii si (sau) depresiunii cauzate de scaderea productiei de bunuri de consum, care se va transmite tuturor sectoarelor economice.

Dupa teoria marxista, cauza fundamentala a crizelor economice de supraproductie se afla în contradictia fundamentala a sistemului economic si care conduce la declansarea crizelor ciclice prin incidenta nemijlocita, directa a contradictiilor derivate (forme de manifestare a contradictiei fundamentale) ajunse la un anumit grad de maturizare. Sunt de retinut dintre acestea: tendinta de crestere mai rapida a productiei decât a cererii solvabile, aparitia unor neconcordante între structura ofertei si a cererii, care conduc la formarea unei 'supraproductii relative' si reducerea tendentiala a ratei profitului.

În conceptia keynesista, succesiunea fazelor de prosperitate si de recesiune poate fi analizata în legatura cauzala cu evolutia eficientei marginale a capitalului, în interdependenta cu rata dobânzii. Dezvoltând si concretizând conceptia keynesiana, P. Samuelson a elaborat modelul evolutiei ciclice pe baza interdependentei multiplicatorului si acceleratorului, actiunea combinata a celor doua mecanisme fiind cauza care poate determina expansiunea si recesiunea ciclica⁸.

Ciclurile lungi. Evolutia pe termen lung a vietii economice, a starii si eficientei utilizarii factorilor de productie demonstreaza ca acesta se desfasoara sub forma unor unde lungi cu o durata de 40-60 ani. În acest interval de timp în economie este dominant un anumit mod tehnic de productie. O perioada de timp - experienta istorica atesta ca aceasta reprezinta circa 20-30 ani, - modul tehnic de productie dominant functioneaza corespunzator, îsi dezvaluie capacitatile de progres, are un cadru adecvat de afirmare. Dupa aceasta, el intra în conflict cu posibilitatile oferite de natura si alte resurse economice pe baza carora a fost edificat, apar semne de epuizare a capacitatilor sale de afirmare a rationalitatii economice, manifestându-se o tendinta istorica de scadere a eficientei economice, mai ales a reducerii randamentelor de scara si cresterea costurilor.

Începe o perioada de tranzitie spre un nou aparat de productie, apt sa ridice eficienta economica, ca urmare a unor niveluri calitative, structuri si modalitati de combinare a factorilor de productie, în concordanta cu resursele disponibile si accesibile. Este o perioada de 20-30 ani, în care limitele vechiului mod tehnic de productie sunt pregnante, dar care se perpetueaza datorita unor factori inertiali, paralel cu extinderea în economie a germenilor noului mod tehnic de productie. Generalizarea noului mod tehnic al productiei si restructurarea profunda a economiei încheie un ciclu de evolutie a economiei, marcând trecerea la un nou stadiu calitativ al factorilor de productie, la o noua „unda” de dezvoltare economica. Corespunzator acestei logici, în evolutia oricarei economii mature, se disting doua mari faze de evolutie: una ascedenta (faza A), si alta descendenta (faza B), fiecare cu o durata de 20-30 de ani.

Pe deasupra unor deosebiri de opinii, au fost puse în evidenta 4 cicluri Kondratiev (lungi) în evolutia economiei mondiale de-a lungul ultimelor doua secole.

Faza ascendenta A, se caracterizeaza prin preponderenta anilor de prosperitate economica si ritmuri relativ înalte de crestere a venitului national, investitiilor, productiei, desfacerilor, inclusiv ridicarea sustinuta a nivelului de trai.

În faza descendenta are loc încetinirea ritmurilor de crestere a productiei, investitiilor, a veniturilor, iar gradul de ocupare se înrautateste etc.; anii de recesiune economica sunt mai numerosi, iar persistenta unor fenomene negative în economie (inflatie, somaj etc) se accentueaza.

Pentru a încerca o explicatie a ciclului secular, este necesar sa se porneasca de la faptul ca evolutia economica pe termen lung se deruleaza sub incidenta a numerosi factori endogeni si exogeni: economici, tehnico-economici, social-politici si naturali. În prezent capata tot mai larga recunoastere teza dupa care cauza principala a ciclului secular o formeaza evolutia ciclica a cercetarii stiintifice si inovarii tehnologice, în legatura organica cu ciclul schimbarilor structurale din economie.

Sub influenta acestora are loc schimbarea din temelii la fiecare 40-60 ani a modului tehnic de productie. Astfel, în faza ascendenta a ciclului lung, inovatiile, care stau la baza noului mod tehnic de productie se generalizeaza în economie prin intermediul unui proces investitional sustinut, conferind o dinamica înalta productiei, venitului national si eficientei economice. Este evidenta tendinta durabila de îmbunatatire a gradului de folosire a factorilor de productie disponibili. Dupa o anumita perioada, apar semne de epuizare a potentialului de eficienta a modului tehnic de productie existent, concretizate în dificultati si disfunctionalitati în economie, ceea ce marcheaza începutul fazei descendente a ciclului lung. În fata dificultatilor economice se intensifica cercetarea stiintifica si inovarea tehnologica, generând un puternic avânt inovational. Datele statistice disponibile par sa ateste ca vârfurile descoperirilor stiintifice si inovatiilor tehnologice s-au plasat în fazele descendente ale ciclurilor lungi. În aceste intervale, sunt concentrate majoritatea descoperirilor fundamentale pe baza carora s-au declansat inventii si inovatii ample si care prin mecanismul investitiilor scot economia din faza de stagnare si îi imprima un curs ascendent pe o perioada lunga de timp. Este de remarcat ca, în faza ascendenta a ciclului lung, nu se ridica nevoi deosebit de presante în fata cercetarii stiintifice, ceea ce determina un recul al marilor descoperiri si inventii (daca se înregistreaza totusi, prin logica proprie strapungerilor în stiinta si tehnica, ele se aplica pe scara redusa, baza procesului investitional constituind-o stocul deja existent al realizarilor verificate de practica).

2. Politici anticiclice (conjuncturale)

În confruntarea cu fluctuatiile ciclice inevitabile, agentii economici specializati si guvernele nu ramân în expectativa, ci concep si adopta masuri pentru atenuarea acestora; scopul declarat este asigurarea unei mai mari stabilitati proceselor economice si reducerea efectelor negative ale evolutiilor ciclice. Asemenea masuri s-au întreprins înca din secolul trecut, dar au fost întregite si perfectionate prin mai buna cunoastere a interdependentelor din cadrul economiei, relevante de teoria economica si de marirea capacitatii de informare prompta si reala asupra evolutiei economice. Un real folos au în acest sens si concluziile furnizate de practica economica.

Politicile anticiclice îsi au originea în modalitatile fundamental diferite de a percepe cauzele fluctuatiilor ciclice. Ele se pot grupa în doua mari categorii: influentarea cererii agregate (demand-side-economics) si influentarea ofertei agregate (supply-side-economics).

Politicile anticiclice, având ca obiectiv influentarea cererii agregate, pornesc de la teoria lui Keynes, dupa care cauza principala a fluctuatiilor agregate ale activitatii economice rezida în modificarile nedorite ale cererii agregate (în special ale cererii pentru bunuri de investitii) în raport cu posibilitatile si evolutia efectiva a productiei (oferta agregata).

Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuatiile ciclice se folosesc mai multe mijloace si instrumente de politica economica: cheltuielile publice, sistemul de impozite de impozite si taxe, rata dobânzii si masa monetara, sistemul asigurarilor sociale etc. Folosirea lor a fost fundamentata de catre Keynes si alti mari economisti, care l-au succedat, ele fiind integrate în masuri (politici) anticriza (anticiclice), care au devenit componente ale politicii economice pe termen scurt-mediu. Ele sunt promulgate de catre stat si aplicate prin organismele sale, prin institutiile financiare si alti agenti economici, într-o anumita logica si corelare, în functie de conditii si gradul de cunoastere a realitatilor economice.

Desi interdependente, asemenea masuri pot fi grupate în trei mari categorii: politica cheltuielilor publice, politica monetara si politica fiscala.

Politica cheltuielilor publice se bazeaza pe majorarea cheltuielilor bugetului administratiei centrale în faza de recesiune - chiar cu pretul unui deficit bugetar - cu scopul de a mentine sau impulsiona cererea agregata (pentru a stimula productia în vederea trecerii la faza de recesiune).

Cheltuielile publice favorizeaza cererea globala prin intermediul achizitiilor de stat, investitii cu caracter social-cultural si în sectorul public. O importanta majora prezinta majorarea prestatiilor si alocatiilor de securitate sociala (ajutoare de somaj, alocatii familiale, de reciclare profesionala etc.) care permit ca, în faza de recesiune, sa fie atenuate fluctuatiile negative ale veniturilor disponibile pentru numeroase categorii ale populatiei. Pe aceasta baza este impulsionata atât cererea guvernamentala cât si cea privata pentru bunuri de consum si de capital. Disponibilitatea legiuitorilor pentru repartizarea cheltuielilor bugetului de stat, limitele pe care le accepta în deficitul acestuia si modul de acoperire a acestor deficite vor determina amploarea si efectele pe termen mediu-scurt ale politicii cheltuielilor publice.

Politica monetara si de credit are ca principale instrumente rata dobânzii, creditul si masa monetara. Ele se aplica diferentiat în functie de starea conjuncturii economice.

Astfel, în faza de boom prelungit, când ritmul inflatiei si (sau) pericolul aparitiei altor dezechilibre în economie sunt majore, se apeleaza, de regula, la o politica monetara restrictiva prin punerea în miscare a unor instrumente specifice: sporirea ratei dobânzii, promulgarea unor restrictii suplimentare la acordarea de credite, controlul asupra masei monetare este mai riguros, majorarea rezervelor obligatorii, supravegherea mai stricta a activitatii financiar-bancare. Asemenea masuri au ca efect frânarea cererii de satisfactori si a investitiilor si, pe aceasta baza, a activitatii economice, cu pretul cresterii somajului si a gradului de nefolosire a altor factori de productie. În faza de recesiune se poate actiona în sens invers: reducerea ratei dobânzii (scontului), facilitati pentru sporirea volumului creditului si a masei monetare, reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale bancilor comerciale, achizitionarea intensa de catre autoritatile monetare a titlurilor de stat si altor categorii de titluri pe piata deschisa si pe cea a schimburilor valutare, amânarea (prelungirea) scadentei unor credite etc.

Prin astfel de masuri se urmareste stimularea consumului si investitiilor, a cererii globale în general si pe aceasta baza cresterea productiei si a gradului de ocupare a fortei de munca.

Politica fiscala consta în a utiliza sistemul de impozite si taxe în scopuri anticiclice.

Astfel, în conditii de recesiune, se poate proceda la reducerea fiscalitatii (gradul de impozitare directa a veniturilor si de taxare a consumului), lasând o cota procentuala mai mare din venituri asupra agentilor economici particulari, ceea ce are menirea sa încurajeze cererea pentru bunuri de consum si investitionale.

Acest fapt este favorizat si de sistemul cotelor progresive de impozit care permite ca platile pentru impozite sa se diminueze relativ mai mult decât contractia veniturilor. În conditii de boom, se procedeaza, de regula, la majorarea fiscalitatii, pentru a frâna cererea pentru bunuri de consum si investitiile, chiar inflatia, impozitele sporind mai rapid decât veniturile în expansiune. Exista perioade în care anumite masuri permit, printre altele, si încasari suplimentare la buget menite sa acopere sau sa atenueze deficitele acumulate în recesiune.

Cele trei tipuri de politici anticiclice de sorginte keynesista, având ca obiectiv influentarea cererii, se aplica corelat si în raport cu situatia concreta a altor variabile si interdependente din economie; în raport cu acestea, accentul este pus pe un tip de politica economica sau altul si în cadrul fiecaruia, se apeleaza la instrumente si pârghii specifice.

De exemplu, politicile monetariste, - cel mai des utilizate în perioada postbelica, mai ales în tarile în curs de dezvoltare, si mai recente în cele aflate în tranzitie - se recomanda numai dupa ce s-a diagnosticat corect starea reala a economiei. De pilda, intentia de a stimula sau reduce cererea - în raport de starea conjuncturii - trebuie sa porneasca de la premisa ca marimea cererii de satisfactori si prodfactori este influentata de numeroase împrejurari: venitul curent, evolutia previzibila a preturilor, structura pe categorii de vârsta a populatiei si transe de venituri, marimea patrimoniului agentilor economici si structura acestuia (active reale, active financiare, active monetare), marimea si ponderea venitului permanent în cadrul 'paradoxului economisirii' si gradul de ocupare a fortei de munca s.a.

De aceea, nu exista retete universale privind promovarea politicilor anticiclice de tip keynesist si a instrumentelor disponibile în acest sens.

Începând cu anii '70 începe sa fie pusa sub semnul întrebarii capacitatea politicilor de sorginte keynesista de a asigura stabilitatea sistemului economiei de piata. O asemenea stare de lucruri are cauze si manifestari care inevitabil incita la reflectii. Astfel, de-a lungul întregii perioade, preturile nu numai ca nu au scazut, ci, din contra, au înregistrat o tendinta generala de crestere - corelata de regula cu ritmul cresterii economice; începând cu 1973-1974, are loc o crestere spectaculoasa a preturilor, iar în fata inflatiei galopante, s-au impus masuri pentru reducerea cererii agregate (prin frânarea consumului si investitiilor). Efectul a fost o sporire substantiala a somajului, însotita de stagnarea cresterii economice, dar rezultatele obtinute în stapânirea inflatiei au fost modeste. A aparut fenomenul stagflatiei sau slumpflatiei⁹, iar somajul s-a transformat în principalul dezechilibru structural, cu ample implicatii social-politice si umane. Masurile adoptate dupa 1970-1973, pentru schimbarea conjuncturii, prin politici de sustinere (investitii publice, ajutoare bugetare, alocatii familiale pentru cei aflati în dificultate sau marginalizati, comenzi publice etc.) au determinat cresterea cheltuielilor publice si a deficitelor bugetare, fara o reducere semnificativa a somajului, ajungându-se la concluzia ca ele sunt doar elemente artificiale si temporare de influentare a conjuncturii. În fond, statul nu se poate substitui initiativelor oamenilor; cel mult, se asteapta ca el sa faca aceste initiative posibile si mai eficiente. În acest cadru, s-au revigorat în forme noi politicile conjuncturale bazate pe stimularea ofertei (supply - side economics).

Politicile bazate pe oferta - pornesc de la filozofia ca pentru a influenta conjunctura în situatii nefavorabile (stari de recesiune sau chiar depresiune) este esentiala ameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe producatori sa mareasca oferta agregata.

În aceasta directie pot fi sugerate si aplicate cel putin doua mari categorii de masuri (politici).

Efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurentei si preturilor libere, prin atenuarea rolului centrelor de forta economica (oligopoluri, centrale sindicale) care, puternice fiind, ar putea obtine venituri stabile relativ independent de evolutia ofertei reale. Factorul determinant pentru evolutia ascendenta a ofertei agregate este o buna functionare a pietei; orice alterare a mecanismului pietei libere creeaza distorsiuni între oferta si cererea agregata, instabilitate, fluctuatii ciclice, somaj si inflatie. Ca atare, primul obiectiv al politicii economice este de a veghea la buna functionare a 'pietei libere, concurentiale si a mecanismelor sale' în conditiile asigurarii unei initiative cât mai largi prin reducerea reglementarilor si întarirea drepturilor de proprietate privata.

Folosirea unor pârghii economice care sa îmbunatateasca perspectivele de profit ale producatorilor, stimulându-i astfel sa-si mentina si, dupa caz, sa sporeasca oferta de bunuri. În acest sens, se demonstreaza ca reducerea ratei fiscalitatii îi va încuraja sa produca mai mult, veniturile si cheltuielile statului, ale altor categorii de agenti economici, vor creste, atragând dupa ele evolutia corespunzatoare si a cererii agregate. Filozofia unei asemenea optiuni decurge din faptul ca întreprinzatorul si proprietatea particulara trebuie încurajate prin pârghiile de politica economica pe care le folosesc statul si institutiile financiar bancare. Prin mecanismul lor, interventia statului încearca armonizarea politicilor monetare si fiscale focalizate asupra întreprinzatorului în asa fel încât sa-i stimuleze libera initiativa si asumarea riscului

Este un fapt ca în perioada postbelica s-au atenuat fluctuatiile ciclice ale activitatii economice din tarile dezvoltate. Totusi, dezechilibre s-au mentinut si s-au manifestat în forme diferite, indiferent de faza ciclului economic. Aceasta stare de lucruri a activat un curent de gândire dupa care teoria si practica economica trebuie restructurate din temelii. Se apreciaza ca o economie confruntata cu dezechilibre poate urma una din doua cai posibile:
    a) sa introduca conditii de echilibru stabil printr-o profunda restructurare;
    b) sa mentina status-quo-ul si aplicarea unor politici keynesiste.
Ele se constituie în încercari de neutralizare a efectelor nocive ale fortelor de dezechilibru, fara a atinge însa cauzele originare ale tulburarilor concretizate în încalcarea conditiilor de echilibru stabil