Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AccessAdobe photoshopAlgoritmiAutocadBaze de dateC
C sharpCalculatoareCorel drawDot netExcelFox pro
FrontpageHardwareHtmlInternetJavaLinux
MatlabMs dosPascalPhpPower pointRetele calculatoare
SqlTutorialsWebdesignWindowsWordXml

TEHNICI MODERNE DE REALIZARE A PORTRETULUI ROBOT

calculatoare

+ Font mai mare | - Font mai mic



TEHNICI MODERNE DE REALIZARE A  PORTRETULUI ROBOT

CUPRINS



I.CAPITOLUL 1

CONSIDERATII GENERALE:

1.Scurt istoric asupra semnalmentelor si portretului vorbit

2.Fundamentul stiintific al identificarii dupa semnalmentele exterioare

3.Principiile care stau la baza potretului vorbit

4.Factorii obiectivi si subiectivi in domeniul portretului vorbit

II.CAPITOLUL 2

DESCRIEREA SEMNALMENTELOR DUPA METODA PORTRETULUI VORBIT

1.Semnalmentele anatomice (statice)

2.Semnalmentele functionale (dinamice)

3.Semnele particulare

4.Imbracamintea si obiectele portabile

III.CAPITOLUL 3

METODE SI MIJLOACE TEHNICE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI DUPA SEMNALMENTE

1.Portretul schitat

2.Fotorobotul

3.Identi-kit-ul si photo-identi-kit-ul

4.Minicompozitorul

5.Sintetizatorul fotografic

6.Portretul robot computerizat

7.Sistemul image track

8.Expertiza fotografiei de portret

IV.CAPITOLUL 4

REZULTATE OBTINUTE PE PLN NATIONAL PRIN UTILIZAREA PORTRETULUI ROBOT

CAPITOLUL I

CONSIDERATII GENERALE

1.Scurt istoric asupra semnalmentelor si portretului vorbit

Din cele mai vechi timpuri s-a impus nevoia diferentierii unui om de altul, folosindu-se in acest scop deosebirile care-i individualizau si anume: aspectul exterior al fetei, corpolenta, existenta unor malformatii congenitale sau accidentale, anumite ticuri sau obiceiuri.

Deosebirile dintre aspectele exterioare ale persoanelor au fost folosite, cu trecerea timpului, si de organele judiciare ale statelor in vederea identificarii infractorilor. Printre preocuparile de baza ale organelor judiciare au fost si cele referitoare, pe de o parte, la identificarea persoanelor in virtutea trasaturilor exterioare caracteristice fiecarui individ, iar pe de alta parte, la crearea, pe aceasta baza, a unui sistem de inregistrare si evidenta a persoanelor ce incalcau normele juridice.

In acest context a aparut si a intrat in terminologia judiciara notiunea de ,,semnalmente’’.

Prin semnalmente intelegem trasaturile exterioare, generale si particulare, ale unei persoane, pe baza carora aceasta poate fi recunoscuta si identificata[1].

Semnalmentele unei persoane trebuie privite atat sub aspect anatomic si functional, cat si in ceea ce priveste particularitatile morfologice ale acestora.

Descrierea semnalmentelor unei persoane in vederea recunoasterii si identificarii, trebuie facuta in mod clar si sistematic, folosindu-se o terminologie elaborata, unitara si precisa, pentru a se asigura eliminarea confuziilor si greselile ce se pot ivi. Aceasta se poate face cu ajutorul metodei portretului vorbit, care reprezinta un sistem stiintific de descriere si comparare a semnalmentelor unei persoane sau ale unui cadavru[2].

Bazele portretului vorbit au fost stabilite in sec.XV de catre Leonardo da Vinci, care arata ca tehnica descrierii portretului vorbit consta in ,,maniera de a retine si reproduce profilul unei figuri umane dupa ce a fost vazuta o singura data’’. El a sistematizat organele corpului uman, considerandu–le a fi de diverse tipuri: drepte, concave, convexe.

Tehnica identificarii persoanelor dupa semnalmente a intrat insa in practica organelor de politie datorita lui Alphonse Bertillon (1853-1914), ajutor de grefier la Prefectura politiei din Paris, care in anul 1879 a propus, in vederea recunoasterii recidivistilor, masurarea lungimii unor elemente invariabile ale scheletului si corpului uman, creand astfel antropometria.

Metoda lui Alphonse Bertillon a constat in masurarea, cu ajutorul unor instrumente (metrul si compasul), a ansamblului corpului (talia, lungimea bratelor si a bustului), a capului (inaltimea si latimea lui), a inaltimii si latimii urechii drepte si a membrelor (lungimea labei piciorului stang, a degetelor mijlociu si mic de la mana stanga si a antebratului aceleiasi maini).

Bertillon a elaborat, pe langa inregistrarea antropometrica si cateva metode de identificare pe baza semnalmentelor exterioare, fiind vorba, in principal, de metoda portretului vorbit, precum si de albumul fotografic, ultimul marcand un salt calitativ in fotografia semnalmentelor.

Sistemul elaborat de Alphonse Bertillon a fost oficializat in Franta in 1888, Romania situandu-se printre primele tari europene care a introdus aceasta metoda, prin infiintarea in 1892, la Bucuresti, de catre profesorul dr. Mina Minovici, a unui Serviciu de Antropometrie.

Ca urmare a infiintarii acestui serviciu, sarcina pregatirii agentilor de politie si a functionarilor de la penitenciare si-a asumat-o dr. Nicolae Minovici, profesor al Scolii Romanesti de Antropologie.

Ulterior, metoda a fost continuu perfectionata de catre o serie de oameni de stiinta, cum ar fi Nicolae Minovici, D. Calinescu, etc.

2. Fundamentul stiintific al identificarii dupa semnalmentele exterioare

Fundamentul stiintific al acestei identificari il constituie individualitatea si relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecarui individ adult.

Pentru ca o persoana sa poata fi deosebita de alta, sub raport criminalistic si deci identificata, este necesar ca descrierea caracteristicilor sale anatomice sa se faca dupa metode stiintifice, recurgandu-se la o terminologie adecvata si la criterii precise de apreciere a dimensiunilor[3].

Descrierea semnalmentelor (metoda portretului vorbit) are in vedere caracteristicile intregului corp, accentul fiind pus pe particularitatile anatomice ale fetei, in descriere fiind vizate volumul, forma, pozitia si culoarea partilor observate, fiecare element fiind apreciat nu in functie de un anumit sistem metric, ci in raport cu alte elemente anatomice care alcatuiesc ansamblul descris[4].

Posibilitatile de descriere difera in functie de persoana care le efectueaza, precum si de utilajul tehnic ajutator destinat acestui scop. Uneori descrierea unui individ de catre un martor ocular este incompleta, chiar eronata, din cauza unor imprejurari obiective sau subiective ce impiedica o buna perceptie.

In acest context trebuie subliniata unitatea dintre cele doua domenii ale criminalisticii si anume, domeniul tehnic si tactic. In esenta, identificarea se face cu ajutorul unor metode si tehnici specializate, in cadrul unor activitati de urmarire penala, desfasurate potrivit unor reguli tactice specifice ascultarii martorilor sau victimelor infractiunii[5].

3. Principiile care stau la baza portretului vorbit

Identificarea persoanelor prin metoda portretului vorbit se bazeaza pe principiile identificarii criminalistice, respectiv:

principiul identitatii;

principiul stabilitatii relative a caracteristicilor de identificare;

principiul dinamicitatii precise intre ceea ce este identic si ceea ce este asemanator[6].

Toate obiectele lumii materiale, incluzand in aceasta categorie si fiintele si fenomenele, sunt identice numai cu ele insele, sunt individuale, insusirile acestora nerepetandu-se.

Fiecare fiinta are o individualitate certa, obiectiva, durabila, invariabila in esenta ei si usor de recunoscut. Prin urmare, identitatea se constituie in ,,proprietatea de a fi si de a ramane, cel putin un anumit timp, ceea ce este, calitatea de a-si pastra un anumit timp caracterele fundamentale”[7]

Metoda portretului vorbit isi gaseste aplicabilitatea si datorita faptului ca omul are insusirile cele mai variate si complicate, la el manifestandu-se cele mai numeroase elemente de asemanare, dar, in acelasi timp, si multiple posibilitati de diferentiere.

Totodata, trebuie avuta in vedere transformarea continua si permanenta a omului, care se manifesta prin schimbarea in timp si ca intensitate a trasaturilor sale specifice. In cazul persoanei se poate vorbi de modificari lente, produse independent de vointa sau dorinta individului, avand loc dupa stabilirea maturitatii fizice (cand apare stadiul de alterare si involutie) si care privesc, printre altele, si forma capului, a fetei, a dentitiei.

Trasaturile corpului uman, insa, pot suferi si modificari rapide, determinate in mare masura de dorinta persoanei, ca portul barbii, al mustatii, dezvoltarea corpolentei, schimbarea culorii parului, etc.

Unele modificari pot fi cauzate si de anumite boli sau traumatisme suferite de corpul uman, precum si de interventii chirurgicale, ele constituind semnele particulare ale persoanei respective.

Varsta, de asemenea, da nastere la modificari ce privesc, de regula, dimensiunile anumitor organe sau parti ale corpului, fara ca ele sa afecteze relieful exterior al acestora – aparitia ridurilor, obezitatea, etc. Sunt foarte putin afectate de modificari, cu exceptia celor cauzate de accidente, partile corpului care au o structura osoasa sau cartilaginoasa, ca de exemplu: forma fruntii, a septului nazal, forma si dimensiunile urechii.

Indiferent de natura modificarilor, trebuie sa se tina seama de faptul ca ele nu exclud identificarea, chiar daca genereaza o serie de dificultati.

Aceasta pentru ca, pe de o parte, urmarirea unui infractor nu se intinde pe o perioada atat de mare incat anumite trasaturi ale aspectului exterior sa sufere din cauza varstei modificari esentiale, de natura sa-l faca de nerecunoscut, iar pe de alta parte, chiar daca modificarile cuprind un volum mare de trasaturi fizice, astfel incat nu mai este posibila identificarea in temeiul lor, ramane posibilitatea identificarii lor dupa trasaturile functionale sau dupa alte metode si mijloace criminalistice[8].

Asadar, trasaturile exterioare ale unei persoane prezinta o stabilitate destul de mare, valoarea de identificare a acestora depinzand nu numai de gradul de stabilitate, ci si de frecventele lor, in sensul ca trasaturile rare au o valoare mai mare decat cele intalnite des.

Pentru a se asigura o descriere stiintifica a semnalmentelor persoanei, trebuie sa se tina cont de o serie de reguli cu valoare de principii:

Descrierea trasaturilor exterioare ale persoanei trebuie sa cuprinda caracteristicile anatomice ale intregii conformatii a corpului, respectiv capul, umerii, mainile, picioarele, precum si elementele caracteristice fetei;

Infatisarea persoanei se va descrie atat sub aspectul semnalmentelor anatomice (statice), cat si sub aspectul semnalmentelor functionale (dinamice).

Semnalmentele statice au in vedere particularitatile morfologice ale corpului, capului, fetei si ale elementelor componente ale acestora, indiferent daca persoana este in actiune sau in repaus relativ.

Semnalmentele dinamice se refera la caracteristicile exterioare ale persoanelor care pot fi sesizate in timpul miscarii, respectiv in timpul mersului, vorbirii sau al altor activitati desfasurate de individ.

In stransa legatura cu semnalmentele anatomice si functionale este necesara individualizarea acelor caracteristici referitoare la variatiile morfologice dobandite ereditar sau ca urmare a unor fenomene patologice, interventii chirurgicale. Este vorba de semnele particulare dobandite de persoana ca urmare a ranirii si deformarii unor organe sau parti ale corpului uman, de cicatrice, negi, alunite sau alte semne legate de nastere, accidente, etc.

Observarea unei persoane in vederea retinerii si inregistrarii semnalmentelor se va face, de regula, din fata, adica din plan frontal si din profil. Daca este posibil, persoana este observata si din spate.

Posibilitatile de descriere difera in functie de persoana care efectueaza aceasta operatie, de existenta unor mijloace tehnice, de durata si de distanta de la care se face observarea. Sunt detalii caracteristice care pot fi sesizate din ambele planuri (forma nasului, proeminenta ochilor, buzelor), dar si elemente care pot fi observate numai din planul frontal (pozitia ochilor, departarea urechilor, latimea nasului) sau din cel lateral (forma urechilor, profunzimea radacinii nasului, inclinarea barbiei).

Pentru identificarea cu ajutorul metodei portretului vorbit, dupa redarea semnalmentelor anatomice si functionale ale persoanei, se vor descrie imbracamintea si obiectele aflate asupra ei;

La descrierea semnalmentelor o importanta deosebita trebuie acordata folosirii unei terminologii comune, precise si unitare, in felul acesta evitandu-se anumite greseli sau confuzii;

Descrierea semnalmentelor trebuie facuta intr-o succesiune logica, ce va fi respectata si atunci cand, din diverse motive, nu se pot observa toate semnalmentele persoanei;

La intocmirea portretului vorbit al unei persoane, caracterizarea semnalmentelor se va face in functie de marime, forma, pozitie sau culoare.

Marimea, in principiu, nu se reda prin valoarea absoluta  a rezultatului masuratorii, ci prin comparatii cu marimea altor parti ale corpului si se va nota cu ,,mic’’, ,,mijlociu’’ si ,,mare’’.

In cazul in care detaliul este deosebit de mic sau deosebit de mare, se noteaza cu termenii ,,foarte mic’’ sau ,,foarte mare’’.

Marimea unui element al corpului, capului, figurii se poate referi la inaltime, lungime, grosime, latime.

De aceea, termenii pot fi in functie de caracteristica ce se descrie si anume:

inalt, mijlociu ,scund – pentru inaltime;

lung, mijlociu, scurt – pentru lungime;

gros, mijlociu, subtire – pentru grosime;

lat, mijlociu, ingust – pentru latime[9].

In practica, insa, pot fi folositi, atat termenii – mare, mijlociu, mic - cu referire la caracteristica ce se descrie, cat si termenii mentionati anterior.

Forma este data de conturul liniar exterior al organului (partii de organ) ce trebuie sa fie descris, urmand a fi incadrat in una din figurile geometrice cu care se aseamana (oval, rotund, dreptunghi, triunghi, romb).

Pozitia (amplasamentul) unui detaliu al figurii sau al corpului uman se apreciaza dupa planuri imaginare, verticale sau orizontale, ce trec prin detaliu, sau dupa elemente invecinate, notarea urmand a evidentia daca este orizontal, vertical sau oblic.

Astfel, barbia poate fi verticala, proeminenta sau retrasa, avand in vedere un plan vertical imaginar ce pleaca de la buza inferioara, iar gura poate fi orizontala, cu comisuri ridicate sau coborate, in functie de un plan imaginar orizontal ce trece prin colturile sale.

Culoarea se va mentiona pentru detalii care au aceasta insusire, cum ar fi tenul, parul, ochii sau alte organe (parti de organe) care prezinta o coloratie deosebita de restul pielii.

Pentru realizarea portretului vorbit trebuie sa existe o conlucrare intre specialistul criminalist, victima si martori, atat pentru identificarea infractorului, cat si pentru stabilirea identitatii unui cadavru, in ultimul caz fiind necesara si apelarea la cunostintele medicului legist.

Descrierea semnalmentelor dupa metoda portretului vorbit isi gaseste aplicabilitatea in diverse domenii, respectiv:

identificarea autorului unei infractiuni prin prezentarea pentru recunoastere a persoanei suspecte de catre cel care l-a observat si i-a retinut semnalmentele;

darea in urmarire a infractorilor care se sustrag urmaririi penale sau executarii pedepsei;

identificarea persoanelor cu identitate necunoscuta sau a celor care isi ascund identitatea;

identificarea cadavrelor necunoscute;

cautarea persoanelor disparute in mod suspect de la domiciliu;

identificarea autorilor infractiunilor ramase cu autori necunoscuti dupa semnalmentele descrise de victima, martori;

recunoasterea unei persoane care apare dupa o absenta indelungata.

4.Factori obiectivi si subiectivi in domeniul portretului vorbit

Identificarea persoanelor dupa trasaturile exterioare depinde in mare masura si in mod direct de modul in care s-a facut perceperea si memorarea semnalmentelor[10].

La ascultarea persoanei care urmeaza sa faca recunoasterea trebuie sa se tina seama de factorii obiectivi si subiectivi care pot influenta plenitudinea si fidelitatea perceperii. Principalii factori obiectivi care exercita o asemenea influenta sunt urmatorii:

distanta de la care se executa observarea persoanei;

locul unde se afla persoana respectiva;

timpul cand se face observarea si conditiile atmosferice si de vizibilitate;

durata observarii;

pozitia persoanei observate si imbracamintea acesteia;

capacitatea de percepere si apreciere a celui care face observarea[11].

Este cunoscut faptul ca perceptia se realizeaza de cele mai multe ori in momentul savarsirii infractiunii. Ori perceptia realizata in acest moment are, de regula, o durata scurta de timp, persoana neavand posibilitatea sa studieze detaliile care duc la identificare Daca la aceasta se adauga si faptul ca persoana de recunoscut a fost vazuta o singura data, rezulta dificultatile pe care le intampina cel chemat sa faca identificarea.

De asemenea, in aprecierea semnalmentelor unei persoane trebuie sa se tina cont si de factorii de natura subiectiva, adica de aptitudinile persoanei de a percepe, retine si reproduce amanuntele dupa care urmeaza sa faca recunoasterea, determinate de varsta, sex, ocupatie, experienta de viata, structura psihofiziologica, starea de spirit in momentul retinerii semnalmentelor.

Fidelitatea si plenitudinea perceptiei depind in mare masura de modul de comportare a omului fata de manifestarile din jurul sau. Evenimentul sau persoana care trezesc interesul si solicita atentia se percep mai bine decat cele care il lasa indiferent pe individ.

Plenitudinea perceptiei este influentata, in acelasi timp, intr-o mare masura de deficientele organelor de simt ale celui care percepe.

Pastrarea in memorie a celor percepute si redarea lor fidela sunt influentate de o serie de factori, printre care un loc important il ocupa timpul. Daca ascultarea persoanei in vederea recunoasterii este efectuata la scurt timp de la percepere, redarea va fi mai exacta si invers.

De aceea se impune ca ascultarea sa se faca intr-un moment cat mai apropiat de cel in care s-au perceput faptele. Se apreciaza ca dintre semnalmentele exterioare se retin mai usor varsta, sexul, inaltimea, marimea capului, forma nasului, culoarea parului, mersul, eventualele malformatii[12].

CAPITOLUL II

DESCRIEREA SEMNALMENTELOR DUPA METODA PORTRETULUI VORBIT

In folosirea metodei portretului vorbit semnalmentele pot fi clasificate astfel:

semnalmente anatomice (statice);

semnalmente functionale (dinamice);

semne particulare;

imbracaminte si obiecte portabile.

1. Semnalmentele anatomice (statice)

Semnalmentele anatomice vizeaza elemente caracteristice privind statura, constitutia fizica, aspectul general al persoanei, forma capului si a fetei, etc. In mod conventional, in aceste semnalmente se includ sexul si varsta.

Sexul (barbat sau femeie) poate fi apreciat prin folosirea a trei modalitati :

observarea directa a persoanei;

verificarea sexului la introducerea in arest;

determinarea medico-legala a sexului.

In observarea directa a persoanei trebuie avute in vedere si alte semnalmente ale acesteia, respectiv: inaltimea, constitutia corpului, expresia fizionomiei, gradul de dezvoltare a sanilor, prezenta sau absenta pilozitatii faciale, vocea si vorbirea, dezvoltarea soldurilor si a gambelor, mersul si vestimentatia.

Verificarea sexului se face si cu ocazia introducerii in locurile de detentie si arest preventiv, respectandu-se prevederile Codului de procedura penala referitoare la perchezitia corporala[13].

Atunci cand exista indoieli cu privire la sexul unei persoane, se impune efectuarea unui examen medico-legal, prin care se va determina cu exactitate sexul.

Varsta - se apreciaza cu o anumita probabilitate, intrucat pot fi prezenti o serie de factori care sa modifice corelatia dintre varsta biologica (aparenta) si cea cronologica, cum ar fi: tipul constitutional al persoanei, starea generala a organismului, conditiile de munca si de locuit, mediul de viata, clima, bucuriile si suferintele omului.

In ceea ce priveste periodizarea vietii persoanei, exista urmatoarele etape fiziologice:

viata intrauterina (pana la nastere);

copilaria (pana la 14 ani);

tineretea (14-30 ani);

maturitatea (30-60 ani);

batranetea (peste 60 ani).

Intrucat in aprecierea varstei pot fi savarsite erori, este indicat ca aceasta sa se faca per ansamblu. Astfel, inaltimea de 150cm este caracteristica varstei prepubertare, dar ea poate fi intalnita si la un om matur; aspectul parului si pielii, procesele de uzura ale dentitiei au relevanta numai in masura in care sunt asociate.

Medico-legal, valoarea medie a varstei poate fi dedusa si din luarea in calcul a unor elemente: talia, perimetrul toracic, lungimea trunchiului, diametrul capului, circumferinta bratelor, circumferinta coapselor, dimensiunile bazinului (la persoanele de sex feminin), dezvoltarea pilozitatii (la nivelul axilelor, regiunii genitale, buzei superioare, barbiei si obrazului), modificarea elasticitatii pielii (ridurile), modificarea vocii, starea si modificarea dentitiei, forta musculara, dezvoltarea scheletului, dezvoltarea stratului adipos.

Cel mai stabil element este dentitia care, prin constanta aparitiei, cresterii si uzurii, ofera criterii importante pentru determinarea varstei.

Deoarece varsta nu se poate aprecia cu exactitate, s-a recurs la incadrarea ei intre anumite limite.

Astfel, s-a stabilit ca pana la 25 de ani varsta sa fie apreciata cu o aproximatie de 3 ani; de la 25 la 60 de ani varsta sa fie apreciata cu o aproximatie de 5 ani, iar de la 60 de ani in sus, varsta sa fie apreciata cu o aproximatie de 10 ani.

Inaltimea - valoarea inaltimii se exprima in centimetri, atunci cand semnalmentele se stabilesc avand persoana (cadavrul) in fata. In caz contrar, se vor folosi termenii de: foarte mic, mic, mijlociu, inalt, foarte inalt.

Pentru barbati scara inaltimii se prezinta astfel:

foarte mic – sub 150 cm;

mic - 151-160 cm;

mijlociu – 161-170 cm;

inalt – 171-185 cm;

foarte inalt – peste 185 cm.

In cazul femeilor, aceste valori se vor considera cu 5 cm mai putin.

In aprecierea inaltimii trebuie sa se tina seama si de inaltimea palariilor, caciulilor, coafurilor, incaltamintei, pentru a putea fi scazute corespunzator din statura aparenta a persoanelor carora le sunt redate semnalmentele.

Constitutia corpului - este determinata de dezvoltarea sistemului osos, a musculaturii si a tesutului adipos. Aprecierea constitutiei persoanei se face pe trei gradatii:

atletici – persoanele la care dezvoltarea sistemului osos, a musculaturii si a tesutului adipos este normala;

slabi – persoanele subdezvoltate;

grasi – se caracterizeaza prin dezvoltarea exagerata a tesutului adipos.

Aspectul general sau tinuta unei persoane poate fi apreciata ca sportiva, eleganta, atletica, greoaie sau asociata unor profesii ca: marinar, balerin, ofiter, etc.

Forma liniilor de contur ale corpului si capului uman

Conturul corpului depinde de forma coloanei vertebrale, de obisnuinta tinutei acesteia. El poate fi:

drept;

incovoiat;

piept proeminent;

cocosat.

Umerii pot fi apreciati dupa inaltime, putand fi orizontali, ridicati, coborati, precum si dupa volumul lor (latime), fiind ingusti, mijlocii si lati.

Ca particularitati se pot semnala fenomenele de asimetrie atat in privinta volumului, cat si a inclinatiei (un umar mai ridicat fata de celalalt).

Membrele, atat cele superioare, cat si cele inferioare, se descriu dupa lungimea si grosimea acestora, la maini descriindu-se si degetele.

Dupa lungime, membrele pot fi :

lungi;

mijlocii;

scurte.

Sub aspectul grosimii, intalnim membre:

groase;

mijlocii;

subtiri.

Ca particularitati se retin: picioarele in forma de : “X” sau de “O”, prezenta platfusului, polidactilia, lipsa unui deget, mainile prea lungi sau prea scurte in raport cu corpul. De asemenea, in raport de anotimp, la aprecierea conturului corpului trebuie sa se tina cont si de imbracamintea persoanei, aceasta putand masca anumite trasaturi caracteristice ale corpului.

Forma capului depinde de forma, dezvoltarea si pozitia oaselor ce-l alcatuiesc. Aprecierea conturului capului se face atat din planul frontal, cat si din cel lateral.

Privit din fata, capul poate fi incadrat in una din urmatoarele forme:

patrata;

dreptunghiulara;

ovala;

rotunda;

triunghiulara;

rombica.

Din acest plan se poate stabili si plasamentul simetric sau asimetric al unor organe (ochi, nas, gura, pometi).

Privit din profil, capul poate prezenta urmatoarele contururi:

rotund (normal);

alungit;

tuguiat;

plat.

Particularitati ale conturului capului vazut din profil prezinta forma osului occipital, care poate fi turtit sau bombat.

forma patrata  forma rotunda

 

forma dreptunghiulara  forma ovala

forma triunghiulara  forma rombica

Detaliile figurii umane

Figura umana se examineaza din fata si din profil, ea cuprinzand zonele fetei de la linia de insertie a parului pana la varful barbiei (osul mentonier).

Figura umana cuprinde trei zone:

zona frontala, aflata intre insertia parului, arcadele sprancenoase si radacina nasului;

zona nazala, aflata intre radacina nasului si baza acestuia;

zona bucala, aflata in partea inferioara a figurii, intre baza nasului si varful barbiei[15].

In functie de necesitati, insa, pot fi luate in calcul cinci zone, respectiv: fruntea, ochii, nasul, gura si barbia[16].

Repartizarea celor trei regiuni pe dimensionari aproximativ egale reprezinta o fata construita proportionat si orice abatere a vreunei zone de la dimensiunea de 1/3 din totalul lungimii fetei indica o neregularitate de constructie morfologica deosebit de caracteristica pentru persoana sau cadavrul respectiv.

Depasirea de catre o zona a fetei a dimensiunii de 1/3 din totalul profilului se noteaza, dupa clasificarea tripartita cu: mare, mijlociu sau mic, sau dupa clasificarea pentapartita cu: foarte mare, mare, mijlociu, mic si foarte mic. Astfel, zona frontala poate depasi dimensiunea de 1/3 in detrimentul zonei nasului sau al zonei bucale, in ultimul caz mutand centrul fetei mai jos.

Se pot intalni si situatii inverse, cand centrul fetei pare mutat spre zona superioara datorita dezvoltarii mai pronuntate a zonei nazale sau bucale, sau chiar a ambelor. Sunt cazuri in care zona nazala domina intreaga fata prin depasirea delimitarii de 1/3 si prin retransarea zonelor frontala si bucala.

In acelasi timp, figura umana poate fi apreciata si sub aspectul latimii in anumite zone, precis delimitate, si anume:

zona dintre cele doua oase parietale;

zona dintre cele doua oase zigomatice;

zona dintre extremitatile mandibulei.

Zona nazala

 

Zona frontala



 

Zona bucala

 

Fiecare zona poate fi incadrata in cele trei dimensiuni: lata, mijlocie, ingusta. Dupa descrierea zonei capului si a fetei in ansamblu, se trece la analiza separata a fiecarei parti a fetei, insistandu-se asupra caracteristicilor individuale si mai ales asupra particularitatilor.

Fruntea este limitata in partea superioara de insertia parului, iar in partea inferioara de baza arcadelor.

Se observa din fata si din profil, descriindu-se urmatoarele elemente: inaltimea, latimea, inclinarea, conturul si particularitati ale fruntii.

Inaltimea se apreciaza observand persoana din fata, fruntea putand fi inalta, mijlocie sau scunda (mica), in raport de distanta dintre insertia parului si radacina nasului.

Latimea fruntii se observa privind persoana tot din fata, apreciindu-se distanta de la o tampla la alta. Ea poate fi:

lata;

mijlocie;

ingusta.

Inclinarea fruntii se apreciaza din profil, raportand inclinarea reala la un plan vertical imaginar care strabate radacina nasului. In raport de acest plan imaginar, fruntea poate fi socotita:

oblica inapoi (tesita, retrasa);

verticala (dreapta);

proeminenta (bombata).

Conturul fruntii se observa tot din profil, putand fi concav sau convex (arcuit).

Ca particularitati ce pot fi intalnite la descrierea fruntii se pot mentiona:

sinusul frontal;

proeminenta boselor frontale;

proeminenta arcadelor;

fruntea concava;

asimetria arcadelor;

fruntea concava cu arcade proeminente;

fruntea foarte inalta cu contur curbat;

prezenta ridurilor.

Sinusul frontal este o proeminenta osoasa situata deasupra radacinii nasului, in partea de mijloc a fruntii, iar bosele frontale sunt proeminente osoase aflate in partile laterale superioare ale fruntii. Arcadele sunt apreciate ca mari, mijlocii sau mici. Marimea lor variaza in functie de unghiul de inclinare a fruntii, si anume cu cat fruntea este mai inclinata, ele sunt mai mari si invers.

In ceea ce priveste prezenta ridurilor, acestea pot fi intalnite sub forma a doua – trei santuri adanci sau pot fi riduri numeroase, dar putin adanci, care insa acopera intreaga frunte. Ridurile adanci pot avea forma unor valurele, pot fi curbate cu marginile in coborare, pot prezenta franturi in coborare sau pot fi dispuse neregulat.

frunte inalta si lata

frunte mijlocie

frunte mica si ingusta

frunte mijlocie si lata

Nasul constituie unul din elementele ce se retin cu destula usurinta in cazul observarii semnalmentelor, el avand un rol insemnat in conturarea fizionomiei persoanei.

Examinarea nasului se face din fata si din profil, elementele care intereseaza portretul vorbit fiind: radacina nasului, linia conturului, baza nasului (orientare si latime), inaltimea nasului, proeminenta piramidei nazale, particularitati.

Radacina nasului are forma unei adancituri (scobituri) mai mult sau mai putin profunde, fiind amplasata intre globii oculari, sub arcadele sprancenelor.

Din profil se observa profunzimea radacinii, care poate fi mica, mijlocie, mare sau se mentioneaza lipsa acesteia cand muchia nasului prelungeste linia fruntii, precum si amplasarea radacinii nasului in raport cu ochii, aceasta putand fi:

in acelasi plan;

coborata:

ridicata.

Din plan frontal se poate aprecia latimea radacinii nasului cu cele trei dimensiuni:

lata;

mijlocie;

ingusta.

Linia conturului (muchia, dosul) nasului incepe din scobitura radacinii si se termina in varful nasului. Aceasta linie se observa din profil si poate prezenta una din urmatoarele forme:

rectilinie;

concava;

convexa;

acvilina (nasul coroiat).

Formele liniei de contur pot avea aspect regulat sau pot prezenta sinuozitati.

Baza, elementul cel mai stabil din componenta nasului, este formata de suprafata cuprinsa intre partile libere ale foselor nazale. Se descrie atat sub aspectul directiei, cat si din punct de vedere al latimii, acest din urma element fiind, de fapt, latimea nasului.

Directia bazei nasului este data de linia care pleaca din punctul de legatura al narii cu figura umana, pana la varful nasului[17]. Aceasta directie se observa din profil si poate fi:

orizontala;

ridicata;

coborata.

Latimea nasului se apreciaza privind persoana din fata. Aceasta caracteristica este data de linia imaginara care uneste punctele cele mai indepartate de centru ale celor doua nari[18]. Latimea nasului poate fi:

mare;

mijlocie;

mica.

Inaltimea nasului se observa privind persoana din profil, fiind data de linia verticala care uneste radacina nasului cu locul de intalnire a bazei nasului si cu santul naso-labial. Ea poate fi mare, mijlocie sau mica.

Proeminenta nasului (piramidei nazale), de fapt marimea propriu-zisa a nasului, este data de distanta dintre varful nasului si intersectia acestuia cu santul subnazal. Poate fi apreciata ca mica, mijlocie sau mare.

Potrivit unor autori[19], mai pot fi facute aprecieri in ceea ce priveste conformatia narilor, varful nasului, culoarea acestuia.

Conformatia narilor se noteaza tinand seama de unele caracteristici, fara folosirea gradatiilor de marime, apreciindu-le ca: lipite, dilatate, intoarse, stranse, ridicate sau turtite numai intr-o parte.

Varful nasului se noteaza, de asemenea, fara folosirea gradatiilor ca: subtire, gros, bilobat, deviat spre dreapta sau spre stanga.

Culoarea nasului este in general de aceeasi nuanta cu a restului fetei, dar nu in toate cazurile. Uneori culoarea nasului poate sa difere, indeosebi a varfului, care poate prezenta o nuanta rosie, rosie-maron, violeta, indicand ori unele boli de piele, ori o stare de debilitate sau consum excesiv de alcool.

Nasul poate prezenta o serie de particularitati, dintre care mentionam:

varful nasului in forma de sfera;

varf turtit;

varful nasului deviat dreapta sau stanga;

osul nazal zdrobit;

nas ondulat (neregulat);

nas in sa;

nas cu narile lipite;

aripi carnoase;

aripi ridicate;

prezenta cicatricelor, a negilor;

abundenta parului in narile nasului;

malformatii congenitale sau accidentale;

culoarea deosebita a nasului – rosie, vanata.

 

nas convex nas carn (concav)

Profilul fronto-nazal, alcatuit din prelungirea liniei fruntii peste linia dosului nasului, incepe de la linia de insertie a parului si se termina la varful nasului.

Se observa din planul lateral si pot fi intalnite urmatoarele forme de profil:

continuu, formand o linie aproape dreapta;

frant, ce are forma unei linii frante datorita radacinii nasului care esre de profunzime mica;

paralel, caz in care linia fruntii prelungita si linia conturului nasului formeaza doua paralele;

unghiular, atunci cand liniile fruntii si nasului formeaza un unghi la nivelul radacinii nasului;

arcuit, reprezentand o combinatie a unei frunti bombate cu un nas ce are un contur convex sau coroiat;

ondulat, respectiv o combinatie dintre o frunte bombata si un nas cu contur concav.

Profilul naso-bucal este alcatuit din zona cuprinsa intre baza nasului si varful barbiei, fiind conturat de structura si dezvoltarea maxilarelor superior si inferior.

Acest profil poate prezenta una din urmatoarele forme:

ortognat, caracterizat printr-o linie de profil stearsa, fara ridicaturi osoase la nivelul nasului prognat, cand profilul este dur, cu maxilare bine dezvoltate, gura si al gurii;

retrognat, atunci cand oasele maxilarului inferior sunt retrase, profilul gurii formand o linie concava;

profil cu maxilar proeminenta;

inferior proeminent, atunci cand barbia este bine reliefata.

 

profil retrognat profil prognat profil cu maxilar

inferior proeminent

Zona bucala cuprinde treimea inferioara a figurii umane, intinzandu-se de la santul subnazal pana la varful barbiei. La descrierea acestor zone trebuie avute in vedere urmatoarele:

distanta naso-labiala;

buzele si proeminenta acestora;

marimea, forma si particularitatile gurii;

dintii;

barbia, particularitatile ei si marginea inferioara a mandibulei.

Distanta naso-labiala cuprinde portiunea dintre baza nasului si marginea exterioara a buzei superioare. Se descrie sub aspectul inaltimii si latimii sale. Din punct de vedere al inaltimii, distanta naso-labiala poate fi mare, mijlocie, mica, iar din punct de vedere al latimii, poate fi lata, mijlocie sau ingusta.

Buzele sunt formatiuni carnoase care delimiteaza gura si acopera dintii, reproducand exact, in regiunea bucala, forma arcadelor alveolo-dentare. Cele doua buze se unesc lateral, formand comisurile gurii. Pot fi descrise apreciindu-se grosimea, proeminenta, culoarea si alte particularitati.

Dupa grosime, se intalnesc buze subtiri, mijlocii si groase, iar dupa proeminenta pot fi:

buza superioara proeminenta;

buza inferioara proeminenta;

ambele buze proeminente.

Descriindu-se culoarea buzelor, se mentioneaza daca sunt palide, rosii sau violete.

Ca particularitati ale buzelor se pot intalni:

ambele buze crapate;

buza superioara sau inferioara crapata;

buza superioara foarte ridicata;

buza inferioara coborata;

malformatiile ca, de exemplu, buza de iepure.

 

gura oblica cu buze subtiri  buze foarte subtiri

 

buza inferioara proeminenta ambele buze proeminente

Gura constituie prima portiune a aparatului digestiv, fiind reprezentata printr-o cavitate care contine limba si dintii. Este delimitata de restul gurii prin buze, obraji, valul palatin, planseul bucal, comunicand posterior cu faringele.

Gura se observa din plan frontal, examinandu-se dimensiunea, forma si particularitatile ei. Dimensiunea gurii se apreciaza ca mare, mijlocie sau mica.

Forma gurii este data de pozitia comisurilor (colturilor gurii) in raport cu un plan orizontal ce traverseaza centrul ei. Se pot intalni:

guri orizontale;

guri cu comisuri coborate;

guri cu comisuri ridicate.

In examinarea gurii se pot examina si unele particularitati, cum ar fi:

gura exagerat de mare;

gura in forma de inima;

gura oblica.

Interiorul gurii, atunci cand poate fi examinat, permite constatarea unor anomalii ca: hipertrofia gingiilor, diferite tumori (chisturi), perforatia sau deformarea boltii palatinului[20].

 

gura in forma de inima comisuri orizontale

comisuri coborate comisuri ridicate

Dintii se gasesc in cavitatea bucala, fiind fixati in alveolele dentare ale maxilarului si mandibulei printr-o articulatie proprie. Sunt in numar de 32 la adult atunci cand se formeaza dentitia permanenta.

Dupa forma si caracteristicile individuale ale dintilor, se deosebesc patru feluri de dinti: incisivi (8), canini (4), premolari (8) si molari (12).

Descrierea dintilor se refera numai la cei din fata, respectiv incisivi si canini, si mult mai rar sunt descrisi premolarii, daca acestia devin vizibili in timpul rasului si al vorbirii.

La descrierea dintilor se au in vedere: marimea, culoarea, asezarea, uzura, precum si particularitati ale acestora. Ca marime, intalnim dinti mici, potriviti si mari. Dupa culoare, dintii pot fi: albi, galbui, gri sau negri.

Asezarea dintilor se refera atat la orientarea lor, cat si la gruparea in maxilare. Astfel, dintii pot fi clasificati ca: drepti, iesiti in afara, orientati inspre inauntru, iar dupa grupare se impart in: regulati, rari sau indepartati.

Sub aspectul uzurii se mentioneaza daca sunt rupti sau tociti din cauza alimentatiei, a profesiunii sau a fumatului. De asemenea, la dinti se pot aprecia si unele particularitati, ca:

dinti lati;

dinti asimetrici;

dinti falsi;

prezenta tartrului;

existenta unor lucrari dentare de tipul plombelor sau protezelor;

dinti imbracati;

absenta congenitala a intregii dentitii;

fenomenul de homodontism (toti dintii au aceeasi forma).

Ca particularitati ale gurii in legatura cu vizibilitatea danturii, se mentioneaza cele doua extremitati, vizibilitatea gingiilor in timpul vorbirii sau acoperirea dintilor in timpul vorbirii, astfel incat acestia nu pot fi descrisi.

Barbia este portiunea cea mai de jos a figurii, conturand fata si dandu-i forme caracteristice. Ea se examineaza din plan frontal, sub aspectul inaltimii si latimii si din plan lateral, din punct de vedere al inclinatiei.

Inaltimea barbiei se stabileste tinandu-se seama de distanta de la linia bucala pana la varful barbiei, si poate fi mare, mijlocie sau mica.

Latimea barbiei poate fi apreciata ca ingusta (ascutita), mijlocie, lata.

Inclinatia barbiei privita din profil pate fi:

oblica interior (retrasa);

verticala;

proeminenta.

Ca particularitati ale barbiei retinem:

barbia dubla;

barbia bilobata;

barbia alungita;

barbia cu gropita;

barbia plata;

barbia proeminenta.

 

barbie bilobata  barbie lata

barbii alungite

barbie mijlocie

 

barbii verticale

  barbie dubla

  barbie cu gropita

Marginea inferioara a mandibulei poate fi orizontala, intermediara sau oblica.

Ochii sunt situati in cavitatea orbitala, la nivelul bazei acesteia, avand urmatoarele parti vizibile:

pupila – ocupa centrul ochilor si este un orificiu rotund, aparent de culoare neagra;

irisul – este o banda colorata situata in jurul pupilei si da culoare ochilor;

sclerotica sau albul ochilor.

Ochii se descriu dupa forma, marime, asezare in orbita, culoare si alte particularitati. Forma ochiului poate sa varieze in raport cu pozitia unghiurilor interne si externe. Astfel, exista:

ochi drepti, cand o linie dreapta si orizontala intretaie mijlocul extern si intern al ambilor ochi.

ochi cu comisurile interne coborate;

ochi cu comisurile externe coborate.

Marimea ochilor se apreciaza in functie de lungimea si latimea lor, ei putand fi mari, mijlocii sau mici.

Asezarea in orbita a globului ocular se observa din profil si poate fi :

normala;

infundata;

proeminenta.

Culoarea ochilor este data de pigmentatia irisului, in functie de care pot fi: albastri, negri, caprui, verzi, etc.

Ca particularitati ale ochilor putem retine: privirea sasie; ochii ciacar (culoarea diferita a celor doi ochi); absenta unuia sau a ambilor ochi; ochii asimetrici; prezenta anumitor boli (cataracta, strabismul); inelul alb al pupilei (gerantoxon).

Mai poate fi apreciat, de asemenea, spatiul interocular, respectiv distanta dintre cei doi ochi, ca mare, potrivita sau mica.

 

ochi mari

ochi cu comisuri orizontale

ochi cu comisuri interne ridicate

ochi mijlocii cu comisuri orizontale

ochi cu comisuri interne coborate

deformatie a ochiului drept

Pleoapele sunt in numar de doua – superioara si inferioara – ele marginind orificiul palperbral (deschizatura ochilor). Sunt descrise dupa lungime, largime, forma deschiderii si particularitati.

Pentru aprecierea lungimii pleoapelor se tine seama de distanta de deschidere dintre cele doua pleoape, putand fi apreciata ca: mare, mijlocie sau mica.

Forma deschiderii pleoapelor se apreciaza dupa pozitia colturilor externe fata de cele interne, iar particularitatile pleoapei constau in:

negi;

inflamatii cronice;

cicatrice;

rasfrangerea pleoapei inferioare;

pungi simple sau duble sub pleoapele inferioare;

grosimea exagerata a pleoapelor;

pleoapa superioara coborata pe ochi;

culoarea deosebita, etc.

Genele sunt fire de par implantate pe marginea pleoapelor. Genele pleoapei superioare sunt mai dese, mai groase, mai tari si mai lungi ca cele ale pleoapei inferioare.

Se descriu dupa lungime, desime si orientare, putand fi:

lungi, potrivite sau scurte;

dese, potrivite sau rare;

drepte, orientate in sus sau orientate in jos.

Sprancenele se examineaza din punctul de vedere al amplasarii, directiei, formei, dimensiunii in lungime si latime, nuantei de culoare si particularitatilor.

Amplasarea sprancenelor priveste pozitia lor reciproca, cat si fata de globii oculari. Se pot intalni sprancene:

reunite;

apropiate;

departate;

ridicate sau

coborate pe ochi.

Directia sprancenelor poate fi oblica interior, orizontala sau oblica exterior.

Dupa forma, sprancenele pot fi:

rectilinii (drepte);

arcuite;

unghiulare;

sinuoase (neregulate).

Dupa dimensiune, se au in vedere lungimea firului de par si latimea sprancenelor. Astfel, dupa lungimea firului de par, sprancenele pot fi: lungi, intermediare, scurte, pensate, iar dupa latime ele sunt late, mijlocii sau inguste. Nuanta de culoare este, in general, asemanatoare cu cea a parului de pe cap, desi incaruntirea sprancenelor se produce mai lent. Se pot intalni sprancene negre, blonde, satene, albe, roscate, etc. Ca particularitati ale sprancenelor, se pot semnala: abundenta lor, lipsa sau faptul ca sunt rare, precum si acea ridicare nervoasa a unor fire de par din componenta lor.



sprancene oblice exterior

sprancene pensate

sprancene coborate pe ochi

sprancene groase reunite

 

sprancene orizontale

sprancene asimetrice

sprancene unghiulare

Barba si mustatile se apreciaza, atunci cand sunt prezente la o anumita persoana, dupa forma, marime si culoare.

Barba este formata din parul care creste la barbati pe barbie si obraji. Ea poate fi:

mare, cand cuprinde toata fata si parul ei este lung;

barbison, cand cuprinde toata fata, dar parul este scurt;

guler, cand este o continuare a perciunilor si cuprinde intreaga fata pana sub barbie;

musca, cand este un manunchi de fire sub buza inferioara;

cioc, cand este de dimensiuni mici si cuprinde intreaga barbie[21].

Potrivit unui alt autor[22], barba poate fi descrisa astfel:

dupa lungimea firului de par, poate fi mare, mijlocie sau mica;

dupa forma intalnim:

barba plina;

barba marinar;

zgarda (cand acopera numai marginea inferioara a maxilarului);

barbison (cand cuprinde numai barbia);

cioc (partea centrala a barbiei);

musca (o mica portiune sub buza inferioara).

Mustata este formata din parul care creste deasupra buzei inferioare le barbati si poate fi:

mare cu colturi drepte;

mare cu colturi ridicate;

mare cu colturi coborate;

taiata marunt pe buza;

taiata pe portiunea foselor nazale;

coada de randunica.

Barba si mustatile au, in mod obisnuit, aceeasi culoare cu cea a parului, dar se pot diferentia uneori. In caz de diferentiere se mentioneaza culoarea. De asemenea, se mentioneaza daca sunt carunte, au numai fire razlete albe sau sunt complet albe.

mustata coada de randunica

 

mustata cu colturi drepte barba mare

 

mustata mare cu colturi coborate

Parul se descrie apreciindu-se linia de insertie, natura, desimea, portul, lungimea, culoarea. De asemenea, se studiaza favoritii si chelia.

Linia de insertie a parului se observa la partea superioara a portiunii verticale a osului frontal, ea marcand locul de implantare a parului pe suprafata capului. Aceasta linie se poate incadra in una din urmatoarele forme:

dreapta;

ascutita;

circulara in sus;

circulara in jos;

ondulata.

Natura parului este determinata de modul firesc de crestere a firelor. Din acest punct de vedere putem intalni par drept, ondulat, buclat, cret.

Dupa desime, parul poate fi des, normal sau rar. Din punct de vedre al lungimii parul poate fi: lung, mijlociu sau scurt.

Portul parului este determinat de felul de pieptanare, prezentand variatiile:

carare pe partea stanga;

carare pe partea dreapta;

parul purtat peste cap;

parul adus pe frunte.

Dupa un alt autor[23], coafura mai poate prezenta si urmatoarele variante:

par purtat cu carare pe mijloc;

par tuns scurt;

ras complet;

par purtat cu plete la spate;

par complet netuns.

Culoarea parului poate fi: neagra, castanie, blonda, roscata, alba. In cazul in care se constata prezenta incaruntirii, se va mentiona gradul de raspandire, respectiv daca este partiala, totala sau sub forma unor suvite carunte. Trebuie avuta in vedere si posibilitatea modificarii culorii parului cu ajutorul mijloacelor cosmetice.

Favoritii (perciunii) pot fi apreciati dupa lungime (lungi, mijlocii, scurti) si dupa directia lor (drepti, oblici).

Calvitia (chelia) se apreciaza in raport cu zona capului pe care o afecteaza, putand fi:

frontala – cand cuprinde regiunea dinspre frunte a capului;

temporala – cand se afla pe partile laterale ale capului;

frontal-parietala – cand este plasata pe partea superioara a capului;

occipitala – cand se gaseste spre ceafa;

totala – cand afecteaza intreaga zona a capului.

insertie ondulata

insertie dreapta

insertie circulara in sus

calvitie totala

calvitie frontal-parietala

Urechea reprezinta unul din elementele esentiale ale figurii umane, apreciindu-se ca prezinta cele mai multe calitati identificatoare. Urechile prezinta un dublu caracter: sunt imuabile ca forma, de la nastere pana la moartea persoanei si variabile, respectiv nu se intalnesc doua urechi identice.

Urechea se descrie, pe de o parte, ca aspect general, marime si pozitia ei fata de cap, iar pe de alta parte, ca detalii morfologice ale pavilionului urechii si eventuale particularitati.

Ca aspect general, urechea poate fi de forma rotunda, ovala, triunghiulara si rectangulara.

Ca marime, se apreciaza inaltimea si latimea urechii, grupandu-le intr-o gradatie tripartita de: mare, mijlocie si mica, respectiv lata, mijlocie si ingusta. Pentru stabilirea inaltimii urechii se masoara intervalul dintre varful urechii si partea cea mai de jos a lobului, iar pentru stabilirea latimii se masoara zona mediana a pavilionului urechii, intre marginea exterioara a helixului si tragus.

Departarea urechilor se apreciaza in functie de distanta acestora fata de conturul capului, putand intalni:

urechi lipite;

urechi departate superior;

urechi departate inferior;

urechi departate total;

urechi departate asimetric.

Pavilionul exterior al urechii se compune din mai multe elemente caracteristice, principalele fiind: helixul, antehelixul, tragusul, antetragusul, lobul si conca.

Helixul este marginea exterioara, cartilaginoasa a urechii, care incepe de deasupra tragusului, chiar din conca, si se continua pana la lob. Se imparte in trei zone: helix originar, helix superior si helix posterior.

Helixul originar incepe din conca si tine pana la varful superior al urechii. Poate fi apreciat ca lung, mijlociu sau scurt.

Helixul superior incepe de la varful urechii si se termina la indoitura dinapoi a acesteia. El se poate aprecia dupa lungime (lung, mijlociu, scurt) si dupa latime (lat, mijlociu, ingust).

Helixul posterior incepe de la indoitura dinapoi a partii superioare a urechii si ajunge pana la lob. Si el poate fi apreciat dupa lungime si latime in cele trei gradatii: mare, mijlociu, mic.

Ca particularitati ale helixului se pot observa:

caracterul deosebit al acestuia (helix rotunjit, ascutit, in echer);

helix incomplet;

helix atrofiat;

latimea pronuntata a helixului;

prezenta unor proeminente sau nodozitati.

Antehelixul este paralel spre interiorul urechii cu helixul, el fiind o proeminenta cartilaginoasa de forma concava, rectilinie sau convexa, amplasata fie in acelasi plan, fie sub sau peste nivelul helixului. Se mai pot face aprecieri in legatura cu dezvoltarea antehelixului, putand fi sters (aproape absent), hipertrofiat, atrofiat sau poate lipsi.

Tragusul este un cartilagiu mic, de regula de forma triunghiulara, formand peretele anterior al canalului auditiv extern. Baza triunghiului este fixata de fata, iar varful se afla inspre marginea posterioara a urechii, respectiv spre helixul posterior. Tragusul poate fi ascutit, sters sau bine conturat.

Antetragusul este plasat la partea inferioara a antehelixului, opus tragusului si deasupra lobului urechii. El este format dintr-un cartilagiu mai mult sau mai putin dezvoltat.

Antetragusul se descrie dupa:

inclinatie (orizontal, oblic);

forma (concav, rectiliniu, convex);

marime (mic, mijlociu, mare).

Lobul este amplasat in partea inferioara a urechii, in continuarea helixului posterior si sub antetragus, alcatuind partea carnoasa a urechii. Prezinta valoroase elemente de individualizare legate de marime, forma, aderenta si alte particularitati.

Dupa marime, lobul poate fi mic, mijlociu, mare, iar dupa forma oval, rotunjit, ascutit. Dupa aderenta, lobul poate fi lipit, semilipit sau liber.

Si in cazul lobului trebuie sa se puna accent pe evidentierea particularitatilor acestuia, respectiv: perforat, absent total sau partial, marimea exagerata.Conca este orificiul urechii care permite sunetului sa patrunda spre urechea interna. Poate prezenta o serie de caracteristici apreciate dupa marimea si profunzimea ei:

impinsa inapoi;

de-a curmezisul;

ingusta;

larga;

inalta;

atrofiata;

foarte mica;

foarte profunda.

Urechea mai prezinta doua scobituri, si anume: fosa digitala si fosa naviculara. Fosa digitala (depresiunea digitala) este situata in partea superioara a pavilionului urechii, intre partea anterioara a helixului si partea superioara a antehelixului. Fosa naviculara (depresiunea luntri) este situata intre regiunea posterioara a helixului si a antehelixului.

Particularitatile pavilionului urechii: absenta pavilionului, absenta unei parti din pavilion, pavilion atrofiat, pavilion hipertrofiat.

 

 

1. Helix; 2. Antehelix; 3. Tragus; 4. Antetragus; 5. Lob; 6. Conca

ureche departata total ureche lipita

 

urechi triunghiulare

 

lob alungit ureche departata inferior

 

ureche rombica ureche ovala

2. Semnalmentele functionale (dinamice)

Semnalmentele functionale se refera la acele trasaturi exterioare caracteristice unei persoane care apar si pot fi observate cu prilejul executarii diferitelor miscari, cum ar fi mersul, gesticulatia, mimica.

Cele mai importante semnalmente functionale sunt: expresia fizionomiei, atitudinea, gesticulatia, mersul, vocea si vorbirea, anumite obisnuinte dobandite cu prilejul efectuarii anumitor activitati. Dupa unii criminalisti si scrisul trebuie considerat drept un semnalment functional.

Expresia fizionomiei (mimica) este determinata de starea de contractie a muschilor fetei, de expresia privirii, miscarile buzelor si constituie un element relativ stabil in infatisarea unei persoane.

Mimica poate fi:

spontana (de plans, ras, manie, emotii puternice);

conventionala (zambet, mina grava, intristata, datul din cap in semn de salut, de afirmare, de negare);

originala (tipica unei singure persoane, ca miscari ale ochilor, buzelor, narilor, sprancenelor, rotirea capului).

Expresia fetei poate fi: calma, enervata, flegmatica, mirata, confuza, distrata sau obosita. Expresia ochilor poate fi mobila, fixa sau fugitiva.

In descrierea expresiei fizionomiei se acorda o atentie deosebita privirii, care antreneaza nu numai miscarea ochilor, ci si o parte a muschilor fetei. Felul de a privi al unei persoane este legat nu numai de deprinderi si de personalitate, ci si de starile psihosociologice, de varsta, de prezenta anumitor boli. Cele mai intalnite “expresii ale privirii” sunt:

privirea tandra;

privirea rautacioasa;

privirea furioasa;

privirea banuitoare, neincrezatoare;

privirea intrebatoare;

privirea mirata.

De asemenea, exista priviri patrunzatoare, mobile, fugitive, fixe, drepte, oblice.

Expresia buzelor, indiferent daca persoane vorbeste sau nu, poate fi obisnuita (normala), cu tremuraturi, sa aiba un aspect ironic sau de tristete. Uneori expresiile buzelor sunt specifice numai in timpul vorbirii sau numai cand persoana nu vorbeste. Pot fi retinute ca elemente de individualizare muscatul buzelor, unele ticuri nervoase sau rictusuri, strangerea sau sugerea dintilor, etc.

Atitudinea se datoreaza starii de contractie musculara ce are ca urmare o atitudine relaxata, mijlocie (obisnuita), contractata (atitudine “militara”) sau rigida. Dintre atitudinile specifice care caracterizeaza o persoana amintim: tinuta corpului, tinuta capului, pozitia mainilor in timpul mersului, stationarii sau vorbirii.

Tinuta corpului este determinata de starea de contractare a muschilor in timpul mersului, de armonia miscarilor, dar si de anumite maladii fizice sau psihice. Se deosebesc atitudini rigide (contractate), caracteristice pentru anumite profesii (contabili, militari), atitudini relaxate (mobile, obisnuite), cat si atitudini sportive, agresive, cochete, servile, etc.

Tinuta corpului nu este un element stabilit definitiv la o persoana, ea putand fi uneori deghizata in functie de interesele acesteia in anumite situatii, dar, in acelasi timp, unele aspecte de baza sunt pastrate ca deprinderi si ele revin ca o constanta in tinuta corpului.

Tinuta capului poate fi apreciata in cadrul tinutei generale a corpului, dar si ca element independent, atunci cand sunt prezente caracteristici proprii, specifice pentru o anumita persoana. Astfel, capul poate fi aplecat inainte, aplecat inapoi, tinut drept, aplecat spre stanga sau spre dreapta. In masura in care aceste conditii nu sunt intamplatoare, ci constante in dinamismul miscarilor corpului, ele se retin ca elemente caracteristice.

Tinuta capului poate fi determinata si de anumite boli sau poate fi cauzata de anumite accidente, cele mai frecvente manifestari fiind: tremurul capului, miscarea capului intr-un anumit mod si la diferite intervale de timp[24], s. a.

Pozitia mainilor in timpul mersului, stationarii sau vorbirii se constituie intr-un indiciu valoros in identificarea persoanelor dupa metoda portretului vorbit. Astfel, unele persoane obisnuiesc sa tina mainile la spate, pe solduri, in buzunarele hainelor sau pantalonilor, la reverul hainei.

Gesticulatia este determinata de modalitati prin care se exteriorizeaza un anumit obicei, fiind un act reflex al persoanei care se manifesta in forme diverse. Gesticulatia este, in general, corelata cu vorbirea, gandirea sau cu alte activitati desfasurate de individ. Ea se apreciaza din punct de vedere al intinderii (gesturi persistente) si frecventei si poate fi intalnita din abundenta, rar sau deloc.

Gesturile sunt numeroase si variate: clipirea repede si deasa a pleoapelor, ridicarea frecventa din umeri, incruntarea fruntii, mobilitatea sprancenelor, a comisurilor gurii, a marului lui Adam, aranjarea repetata a gulerului sau a cravatei, miscarea gatului, a capului, frecarea mainilor, jucatul cu degetele, privirea lor repetata, roaderea unghiilor sau degetelor, scarpinatul, scobitul in gura, nas, ureche, jucatul cu parul, cu nasturii de la imbracaminte, etc.

Mersul persoanei poate constitui un aspect valoros in identificarea acesteia, datorita stereotipului dinamic ce se creeaza in timpul executarii miscarilor specifice. Mersul fiecarei persoane dobandeste caracteristici proprii, fiind conditionat de o serie de factori, precum lungimea piciorului, greutatea corporala, inaltimea, la acestea adaugandu-se educatia scolara, activitatea profesionala sau anumite boli, inclusiv temperamentul acesteia.

La descrierea mersului unei persoane se au in vedere urmatoarele elemente:

lungimea pasului (mare, mijlocie, mica);

linia de directie (dreapta, ondulata);

latimea pasului (mare, mijlocie, mica);

unghiul de mers (pozitiv, negativ).

De asemenea se pot defini si caracteriza rapiditatea, simetria laterala si uniformitatea pasilor; atitudinea corpului (drept, aplecat); pozitia capului (aplecata inainte sau inapoi, spre stanga sau spre dreapta, domoala, semeata); modul in care piciorul se detaseaza de sol (gliseaza, se ridica); mobilitatea, oscilatiile corpului (laterale, verticale, antero-posterioare, ondulatii ale bazinului, miscari ale bratelor)[25].

Vocea si vorbirea

Vocea este caracteristica fiecarei persoane, putand fi recunoscuta cu usurinta de persoanele apropiate (membrii de familie, rude, prieteni, colegi de munca). Poate fi apreciata din punct de vedere al tonului, intensitatii, timbrului (obisnuit, nazal, gatuit), al tipului (voci barbatesti, femeiesti, infantile). Si varsta poate fi un criteriu de apreciere: voce de copil, voce de adult, voce de batran.

In procesul vorbirii se pot intalni voci ample, clare, suple, dar, din cauza unor tulburari si maladii, pot avea unele particularitati. De exemplu, obstructiile nazale sau deviatia septului determina voci infundate, guturale, nazalizate; prezenta polipilor, a altor vegetatii adenoide da voci ragusite, sunete uneori bitonale.

In stransa legatura cu vocea se descrie si vorbirea.

La o persoana se pot distinge mai multe tipuri de vorbire:

vorbirea scurta si corecta;

vorbirea scurta si incorecta;

vorbirea cu fraze lungi corecte;

vorbirea in fraze lungi confuze;

vorbirea cu greseli gramaticale;

vorbirea cu utilizarea unor cuvinte obisnuite sau straine;

vorbirea prin folosirea unor dialecte, subdialecte, graiuri;

vorbirea prin utilizarea unor expresii literare[26].

Vorbirea mai poate fi apreciata si prin raportarea la alte criterii, respectiv:

rapiditatea alocutiunii (rapida, obisnuita, rara, schimbatoare);

defecte ale vorbirii: balbaiala (tulburari ale ritmului si fluentei vorbirii);

vorbirea peltica; suieratoare; tahilalia (ritmul accelerat al vorbirii); bradilalia (vorbire incetinita, greu de urmarit); dislalia (alterarea aspectului fonetic al vorbirii prin pronuntarea defectuoasa a unor sunete); rinolalia (nazalizarea suplimentara sau insuficienta a vorbirii).

In domeniul vocii si vorbirii identificarea unei persoane poate fi facuta si prin expertiza urmelor sonore ale acestora, caracteristicile lor generale si individuale permitand stabilirea vorbitorului.

Obisnuinte dobandite cu prilejul efectuarii anumitor activitati

Unele obisnuinte pe care le au multe persoane in timpul activitatii lor constituie si ele semnalmente functionale. Printre acestea amintim:

felul de a aprinde chibritul (cum se freaca batul de cutie, cum se lasa chibritul sa arda aproape complet si dupa aceea se aprinde tigara);

felul cum se tine tigara, in mana sau gura, in timpul fumatului;

folosirea intr-un mod specific a tigaretului sau pipei;

pozitia mainilor in timpul activitatii profesionale;

tinuta vestimentara aleasa sau neglijenta, s. a.

Astfel de obisnuinte pot fi folositoare atunci cand sunt cunoscute si avute in vedere in timpul urmaririi unor persoane, aducand, uneori un aport considerabil la identificarea acestora.

3. Semnele particulare

Semnele particulare reprezinta anumite defecte anatomice si functionale care se datoreaza anumitor malformatii congenitale, interventii chirurgicale, accidente, diferitelor acumulari sau deformari cantitative sau calitative sau lipsei unor organe sau parti ale acestora din corpul omenesc[27].

Semnele particulare care se intalnesc mai frecvent la diferite persoane sunt: cicatricele; culoarea pielii; modificarile in sistemul functional al unor organe; ridurile si cutele fetei; tatuajul; modificarile pigmentale ale pielii; modificarile structurale ale diferitelor parti ale corpului omenesc ca urmare a practicarii unor meserii.

Cicatricele pot avea origine diversa, ele putand fi:

de natura traumatica – datorita unor plagi care afecteaza stratul dermic al pielii; pot fi urmarea unor accidente mecanice (sectionare partiala), fizice (arsuri, degeraturi), chimice (contact cu acizi, baze);

de natura chirurgicala – orice interventie operatorie oricat de neinsemnata ar fi, genereaza o cicatrice.

Cicatricele se descriu in cele mai mici detalii, facandu-se referire la culoare, forma, marime si pozitie anatomica, astfel:

dupa culoare, cicatricele pot fi rosii, roz, vinete, negre, decolorate sau albicioase. Aceste culori pot indica si momentul aproximativ al crearii lor.

dupa forma, cicatricele sunt liniare, circulare, semiovale sau stelare;

ca marime, cicatricele pot fi mari, mijlocii sau mici, pentru persoane, iar in cazul cadavrelor marimea lor se reda prin centimetri (milimetri).

Cand cicatricea nu este vizibila sau nu se poate percepe cu usurinta, partea respectiva a corpului se bate usor cu mana sau se freaca putin, ea aparand in alb pe fondul roz al pielii iritate.

  cicatrice frontala

 

cicatrice situate pe antebrat, respectiv obraz

Culoarea pielii reprezinta, in afara diferentierii dintre rase, si un semn particular, ea oferind unele indicii referitore la starea de sanatate a persoanei sau alte aprecieri.

Dupa culoare, pielea este alba, roz, bruna, neagra, galben-palida sau roscata.

O piele de culoare galbena sau cenusiu-galbena este specifica persoanelor cu suferinte hepato-biliare; coloratia rosie a nasului, a obrazului este specifica persoanelor alcoolice. O coloratie deosebita de restul pielii se poate datora si actiunii unor agenti externi de natura chimica (acizi) sau termica (oparirea cu apa fierbinte sau cu alte substante in stare de fierbere).

In ceea c priveste tenul, poate fi apreciata si dilatatia porilor ca mare, mijlocie sau mica.

Petele, negii, alunitele sau alte semne din nastere sunt elemente valoroase in identificarea persoanelor sau cadavrelor, descriindu-se dupa marime, forma, pozitie si culoare.

Alunite

 



Modificarile in sistemul functional sau al unor organe constituie semne particulare si pot fi de natura medicala, congenitala sau traumatica.

Anumite boli produc modificari ale unor elemente sau parti din organe ale corpului sau figurii. De exemplu, o paralizie faciala poate duce la caderea comisului gurii pe partea afectata; existenta unui sifilis tertiar se manifesta, printre altele, si prin dinti crenelati (zimtati).

Malformatiile congenitale ce pot fi retinute ca semne particulare: platfusul, picioare in forma de “X”, “O”, “K”, modificari ale coloanei vertebrale, strabismul, ochi de culori diferite, polidactilia, unele defecte de vorbire, unele fenomene de asimetrie (departarea diferita a urechilor, ochi de marimi deferite).

Modificarile de natura traumatica sunt foarte numeroase, spre exemplu: amputarea unui deget, zdrobirea osului nazal, pierderea unui ochi si inlocuirea sa cu o proteza, etc.

Semnele particulare pot exista la nivelul unor organe sau parti din acestea, fara a avea o origine patologica sau traumatica, putand mentiona: frunte cu bose frontale proeminente, varf nas sferic sau bilobat, gura in forma de inima, barbie cu gropita sau bilobata, urechi exagerat de mari dau departate, etc.

Ridurile fetei se descriu dupa forma, adancime si zona unde se gasesc. Se apreciaza ca ridurile frontale si cele oculare sunt mai importante pentru identificarea persoanelor, intrucat prezinta mai multe particularitati sub aspectul caracteristicilor mentionate.

Ridurile frontale au forme orizontale, arcuite sau sinuoase, uneori in forma literei “V”, ele putand acoperi intreaga frunte (totale), mijlocul acesteia (mediane) sau numai zona de deasupra radacinii nasului, unde pot fi intalnite si in pozitie verticala. Ridurile frontale pot fi adanci sau de suprafata.

Ridurile oculare se pot gasi sub ochi, avand forma arcuita, uneori ca niste pungi datorate varstei sau starii de oboseala, precum si la unghiurile externe ale ochilor, cand au forma unui evantai cu partea deschisa spre oasele temporale, denumite si laba de gasca.

Ridurile bucale sunt asezate in jurul gurii si sunt dispuse oblic, unele pornind din vecinatatea nasului pana la comisurile gurii, altele fiind amplasate in jurul acestora.

Ridurile sunt prezente si pe obraz, orientate in general oblic, uneori avand forma arcuita sau a literei “V” cu deschizatura spre urechi ori spre gura si ochi. Ridurile mai pot fi dispuse si in zona tamplelor, a tragusului, pe gat, etc.

riduri frontale adanci

riduri frontale de suprafata

 

riduri oculare

 

riduri faciale riduri bucale

Semnele particulare ca urmare a practicarii unor meserii constau in modificari ale unor parti ale corpului datorate exercitarii indelungate a acestora. Exemplu:

cizmarii au bataturi deasupra genunchilor – datorate loviturilor de ciocan – si la maini, ca urmare a tinerii cutitului, precum si infundarea cosului pieptului;

croitorii si frizerii au bataturi pe degete din cauza foarfecelor, precum si intepaturi datorate manipularii acelor de cusut;

parchetarii prezinta bataturi la nivelul genunchilor;

plapumarii au ingrosari la nivelul gleznelor, ca urmare a obiceiului de a sta “turceste”;

fierarii au podul palmei intarit datorita tinerii ciocanului;

pietrarii si persoanele care lucreaza in industria metalurgica prezinta taieturi foarte mici pe cornee, fapt datorat proiectarii particulelor de piatra sau metal;

muncitorii care manipuleaza substante pulverulente, minerale ori minereuri prezinta incrustatii cu praf (de faina, carbune, ipsos, argila, calcar, fier, mercur, argint) pe maini si pe fata;

muncitorii care manipuleaza produse chimice (materii colorate, petrol, crom) pot prezenta eczeme caracteristice, dermatoze sau simpla colorare persistenta a pielii ori coloratia bruna a unghiilor.

Tatuajul este rezultatul imprimarii unor desene, nume, cifre, etc., pe anumite parti ale corpului omenesc prin introducerea sub piele, prin anumite tehnici, a unor substante colorate.Se cunosc doua tehnici de baza pentru tatuare, executate cu instrumente anume si cu efecte diferite:

tatuajul in relief, obtinut prin incizii largi, facute in piele;

tatuajul imprimat prin impunsaturi si introducerea de substante colorate.

Etimologic, exista doua mari categorii de tatuaje:

tatuajul involuntar, care poate fi:

accidental (profesional), reprezentat de incrustatii de pulbere in epiderma (carbune in caz de explozie in mina, pilitura metalica);

medical (coloratia inchisa a pielii in locurile de aplicare a unor substante vezicante);

produs de armele de foc ca urmare a tragerilor efectuate asupra corpului uman de la mica distanta, cand pot penetra in pielea persoanei particule de pulbere arsa si nearsa;

tatuajul voluntar, urmare a dorintei persoanei de a se tatua, care furnizeaza date importante despre mediul, profesia, moralitatea, obiceiurile sau trecutul persoanei. El se intalneste cel mai adesea, la fostii detinuti, la alienatii mintal, prostituate, marinari, etc.

Potrivit prof. dr. Nicolae Minovici, tatuajul voluntar poate fi clasificat astfel:

mistic (cuprinzand embleme religioase);

patriotic sau istoric (decoratii, eroi, figuri si inscriptii din istorie);

razboinic (embleme, lozinci, semne de lupta);

erotic (figuri si inscriptii obscene);

afectiv (simboluri ale dragostei, maniei, bucuriei);

profesional (figuri si inscriptii care infatiseaza specificul meseriei);

criminal (obiecte sau scene de crime);

homosexual (scene obscene, de pederastie sau lesbianism);

episodic sau familial (scene din viata individului);

fantezist (indeosebi la alienatii mintal – figuri din regnul animal, vegetal sau mineral).

In ceea ce priveste regiunea tatuata mai des se intalnesc tatuaje localizate pe brate, maini, gat, piept, spate, fese, regiunea genitala, in mod exceptional fiind intalnite pe frunte, fata, nas, pleoape.

Materiile colorante mai des utilizate sunt: cerneala de China, cerneala albastra, albastrul de Prusia, carminul, carbunele pisat solubilizat in apa. Tatuajele cu o singura culoare palesc cu timpul, unele stergandu-se partial sau chiar total (cu exceptia cernelei de China), in functie de concentratia solutiei. In afara de stergerea naturala (spontana) a tatuajului, exista si posibilitatea de stergere artificiala, realizata prin aplicarea de substante caustice pe zona tatuata, ramanand insa cicatrice, sau prin injectarea unor picaturi de zeama de lamaie.

In examinarea unui tatuaj se au in vedere culoarea, subiectul pe care il reprezinta, regiunea unde este situat, precum si daca el cuprinde eventuale nume, litere, cifre.

tatuaje pe brat si antebrat

 

tatuaje pe piept si spate

 

tatuaje cu text si simboluri

 

Modificarile pigmentare ale pielii

Aspectele pielii isi au stadiile proprii de dezvoltare, in raport de culoare, elasticitate, pigmentare, etc. Pe masura inaintarii in varsta scade elasticitatea pielii, manifestandu-se treptat printr-o usoara cheratinizare a pielii mainilor, apoi printr-o pigmentare galben-bruna si, in cele din urma, prin incretire.

Petele paroase, cele mai multe de origine congenitala, prezinta, de asemenea, o deosebita importanta in identificare. La descrierea acestora trebuie precizat cu exactitate locul unde se gasesc, precum si, daca este posibil, se va indica si distanta fata de organul sau detaliul cel mai apropiat.

4. Imbracamintea si obiectele portabile

Dupa descrierea semnalmentelor statice si dinamice, precum si a semnelor particulare ale persoanei de identificat, este necesara prezentarea amanuntita a imbracamintei persoanei respective, dar si a obiectelor avute asupra sa.

Imbracamintea presupune acele obiecte folosite pentru acoperirea capului (palarii, caciuli, sepci, baticuri, basmale, esarfe, etc.), pentru imbracat (costume, paltoane, pardesiuri, pulovere, fuste, etc.) si pentru incaltat (pantofi, sandale, ghete, cizme, etc.)[28].

Asupra persoanelor se pot afla si alte obiecte portabile, cum sunt: pachete, carti, reviste, ziare, serviete, posete, inele, bratari, ceasuri, umbrele, etc. Descrierea imbracamintei si a obiectelor portabile trebuie sa vizeze: denumirea obiectului, culoarea, gradul de uzura, materialul din care este confectionat, dar si alte caracteristici, cum ar fi croiala costumului sau paltonului, forma palariei, felul talpii la incaltaminte, monogramele de pe bijuterii, etc.

Imbracamintea va fi descrisa amanuntit si cu ocazia examinarii cadavrelor sau in situatia persoanelor disparute, datele necesare intocmirii portretului vorbit mentionandu-se in fise speciale.

Imbracamintea poate duce la identificarea unei persoane nu numai prin caracteristicile sale, ci si prin indiciile pe care le ofera despre profesia persoanei (uniforma de soldat, imbracamintea preoteasca, etc.), despre starea materiala si originea sociala (modesta, saraca, avuta), poate trada mentalitatea, gradul de civilizatie.

Totusi, imbracamintea si celelalte obiecte portabile nu prezinta intotdeauna caracteristici constante, utile pentru recunoasterea sau identificarea unei persoane, deoarece ele pot fi inlocuite sau modificate, in multe situatii infractorii apeland la deghizare si machiere pentru a ingreuna urmarirea si identificarea lor.

Ca mijloace curent folosite in deghizare pot fi mentionate:

prezentarea sub infatisarea sexului opus (travestire);

portul de peruci, barbi, mustati false;

machiajul fetei;

vopsirea fetei cu permanganat de potasiu pentru a parea arsa de soare;

reducerea partii vizibile a fetei prin folosirea de accesorii specifice;

interventii chirurgicale asupra unor elemente ale fetei, etc.

Interventiile chirurgical-plastice pot da nastere, prin modificarea unor detalii, la greutati destul de mari in identificarea dupa semnalmente. Aceasta insa poate fi realizata daca se observa urmele lasate de interventia chirurgicala, manifestate prin existenta unei cicatrice liniare, chiar daca s-a folosit pentru camuflarea ei un rid sau o cuta naturala a pielii.

CAPITOLUL III

METODE SI MIJLOACE TEHNICE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI DUPA SEMNALMENTE

1.Portretul schitat

Este considerat a fi cel mai vechi dintre mijloacele utilizate la realizarea portretului vorbit. Aceasta metoda consta in schitarea portretului persoanei ce urmeaza a fi identificata, pornind de la declaratiile martorilor sau ale victimei, de catre persoane ce poseda cunostinte si aptitudini de desenator corespunzatoare (criminalistul, atunci cand dispune de asemenea calitati, sau se apeleaza la serviciile unui grafician, pictor, etc.).

Dupa intocmire schita realizata trebuie prezentata persoanelor ce au descris semnalmentele exterioare, in raport cu observatiile acestora, urmand a fi facute retusurile necesare, portretul schitat putand fi folosit ulterior atat pentru urmarirea, cat si pentru identificarea persoanei in cauza.

Calitatea portretului schitat prezinta o dubla conditionare, si anume: indemanarea executantului si sustinerile martorilor sau victimei. Realizarea unei schite de portret apte pentru identificare presupune cunostinte si aptitudini de desenator din partea executantului, astfel incat sa redea cat mai exact elementele caracteristice ale persoanei care intereseaza. In acelasi timp, insa, aceasta metoda prezinta neajunsuri determinate de modul in care o persoana apreciaza sau descrie semnalmentele exterioare.

Sunt imprejurari in care persoana de identificat a fost perceputa in conditii aparent bune, dar, fie datorita momentului indepartat in care se face ascultarea, fie posibilitatilor reduse de descriere de catre martor – determinate mai ales de gradul de instruire si inteligenta, de varsta, de profesiune, etc. – este aproape imposibil sa se realizeze un portret vorbit utilizabil la identificare.

In practica, pentru u usura realizarea portretului robot prin acest procedeu, se pot pune la dispozitia martorilor sau victimelor seturi de fotografii ale unor infractori cunoscuti din care sunt selectate, in vederea desenarii lui, trasaturile presupuse ca au fost vazute la faptuitor.

Desi da rezultate notabile, acest procedeu se aplica mai rar in practica datorita numarului insuficient de desenatori de care dispun organele de urmarire penala.

2.Fotorobotul

Aceasta metoda a aparut in anul 1952, initiatorul ei fiind francezul Pierre Chabot, comisar divizionar din Lyon. Ea se bazeaza pe fotografiile detaliilor faciale si consta in reconstituirea imaginii unui infractor cu ajutorul descrierilor facute fie de catre victima, fie de catre martori, prin utilizarea fotografiilor reprezentand elemente faciale de la persoane diferite.

Pentru a se putea ajunge la fotografii compuse fata a fost impartita in trei zone: fruntea si parul; nasul, ochii si sprancenele; gura si barbia, obtinandu-se 50 de imagini ale primei zone, 200 de imagini ale celei de-a doua si 100 de imagini ale gurii si barbiei. Fotografiile trebuie realizate de asa maniera incat zonele fetei sa se suprapuna perfect iar colajul astfel obtinut se reproduce, se retuseaza si se fotografiaza, fotografiile utilizandu-se in activitatea de urmarire.

In anumite albume fotografiile sunt sectionate in 5 zone, in felul acesta sporind sansele de realizare a unui portret robot cat mai apropiat de infatisarea reala a persoanei urmarite.

Fotorobotul a cunoscut diverse variante (blocnotesuri, proiectii, anumite suporturi), folosind trei, cinci sau chiar mai multe fragmente fotografice ale figurii umane. O varianta a fotorobotului o constituie “foto-fit-ul”. Portretul robot este alcatuit din imagini diapozitivate, cu zone fotografice ale figurii realizate in forme geometrice, care se incadreaza in mai multe variante de “cadru-portret”. Imaginea persoanei se realizeaza cu ajutorul unui multiproiector pentru compunerea de portrete, proiectate pe un ecran. La inceput s-au folosit patru proiectoare speciale montate pe o platforma, ajungandu-se ulterior la sase asemenea aparate.

Metoda fotorobotului este mai putin utilizata in practica datorita dificultatilor de ordin tehnic in realizarea fotografiilor necesare.

3.Identi-kit-ul si photo-identi-kit-ul

Metoda identi-kit-ului sau a desenului compozitie a fost imaginata si pusa in practica de seriful McDonald din Los Angeles. Ea consta intr-o combinare, manuala sau automata, a schitelor elementelor faciale caracteristice unui grup etnologic[29].

Pentru folosirea acestei metode elementele faciale sunt desenate pe un material transparent, constituindu-se un numar de grupe din cele 500 – 700 fise ce contin schitele respective, fiecare grupa continand cate un element facial in diferite variante. Fiecarui element ii corespunde un simbol compus din cifre si litere. Litera reprezinta elementul facial, iar cifra una din variantele lui.

Totodata, pentru realizarea portretului trebuie sa existe si un album fotografic care sa contina toate elementele faciale codificate cu aceleasi simboluri, in cifre si in litere, ca si cele de pe fise.

Persoana ascultata (martor, victima) alege din album o anumita varianta caracteristica fiecarui element facial, dupa care se scot fisele corespondente, care sunt asezate, prin suprapunere, pe un suport special cu geam mat iluminat de jos. Se obtine astfel o compozitie grafica avand o forma alcatuita din cifrele de cod ale fiecarui element facial, necesara pentru transmiterea catre alte unitati de cercetare si urmarire penala.

Portretul robot astfel obtinut poate fi retusat, in varianta sa finala, inclusiv completat cu diverse elemente ce existau pe capul sau figura persoanei atunci cand a fost observata. Pentru aceasta, pe langa caracteristicile morfologice ale figurii umane, in trusa identi-kit-ului si photo-identi-kit-ului, respectiv in album si pe fise, se mai gasesc o serie de elemente accesorii, cum sunt mustatile, barbile, ochelarii, diverse modele de palarii, etc.

4.Mimicompozitorul

Mimicompozitorul este asemanator identi-kit-ului, dar mai perfectionat decat acesta. Dispozitivul are forma unei cutii prevazute cu un ecran. Pe ecran sunt proiectate succesiv elementele faciale inregistrate pe filme de 36mm.

In aparat se gasesc 6 filme pe care se afla inregistrate variante ale elementelor faciale. Deplasarea filmului este dirijata de la un panou de comanda. Dupa compunerea imaginii pe ecran aceasta poate fi fotografiata cu un aparat de tip Polaroid incorporat dispozitivului.

Acest aparat nu a dat rezultate pozitive la noi in tara.

5.Sintetizorul fotografic

Sintetizorul fotografic are la baza aceleasi principii de compunere a imaginii. Intr-un timp foarte scurt se realizeaza un montaj cu ajutorul a 4 dispozitive ce proiecteaza pe un ecran cate o zona a fetei. Variantele de elemente faciale sunt selectionate din fotografii obisnuite, ceea ce confera compozitiei un grad sporit de autenticitate.Practic, procedeul se apropie de metoda fotorobotului intr-o varianta mai perfectionata, care permite compunerea de figuri din elemente faciale naturale.

6.Portretul robot computerizat

Pentru depasirea unor dificultati create de folosirea practica a diverselor mijloace tehnice de realizare a portretului robot, specialistii au recurs la tehnica de calcul electronic pentru compunerea diverselor elemente ale figurii umane.

Principalul avantaj al utilizarii computerului in identificarea dupa semnalmentele exterioare consta nu numai in exploatarea mai eficienta a datelor furnizate de martor, chiar in ciuda unui mod de exprimare imprecis al acestuia, ci si in utilizarea altor date stocate in memoria calculatorului privitoare la persoane care au savarsit infractiuni sau care sunt suspecte, disparute sau date in urmarire.

In esenta, desi realizarea portretului robot computerizat are drept punct de plecare informatiile furnizate de martori sau victima privitoare la elementele faciale caracteristice, acesta va fi efectuat si pe baza altor date detinute de organele judiciare, imaginea electronica obtinandu-se atat din elemente faciale grafice, cat si din elemente preluate din fotograme diferite prelucrate de calculator.

In prezent sunt utilizate mai multe tehnici de calcul, cele mai cunoscute fiind proiectul Sigma, sistemul “MACINTOSH PLUS”, sistemul IBM. Tehnicile de calcul sunt completate cu sisteme de procesare a imaginilor, respectiv de fotografia digitala. Aceste tehnici de calcul permit alcatuirea de portrete robot ale adultilor indeosebi pe baza unor fotografii efectuate la perioade indepartate de timp fata de momentul identificarii.

7.Sistemul Imagetrak

Sistemul de recunoastere faciala Imagetrak destinat activitatilor operative ale politiei, este integrat la nivel national si inlocuieste cu succes clasoarele clasice cu fotografii d semnalmente si date de stare civila ale persoanelor aflate in stare de arest, detentie sau libertate, urmare a comiterii de infractiuni prin diversa moduri de operare.

Sistemul are in componenta un server de date central, instalat la Institutul de Criminalistica din cadrul I.G.P.R., la care sunt conectate, prin inelul metropolitan de comunicatii, 42 de statii de lucru instalate in fiecare judet si la D.G.P.M.B.

O persoana poate fi regasita in baza de date dupa urmatoarele elemente:

date de stare civila;

semnalmente;

semne particulare, cicatrice, tatuaje sau deficiente psihomotorii;

imagini - fotografii digitale sau fotografii pe suport de hartie;

cu ajutorul algoritmului de recunoastere faciala (L.F.A.);

portretul robot realizat cu aplicatia E-FIT;

fapta si mod de operare sau alte atribute.

Sistemul Imagetrak permite stocarea datelor de stare civila pentru un numar de aproximativ 500.000 de persoane, precum si stocarea unui numar de 6 fotografii digitale pentru fiecare persoana (3 pentru identificarea persoanei – 1 frontala si 2 profil, iar celelalte trei sunt pentru semnalmente – cicatrice, tatuaje, semne particulare), fotografia frontala fiind obligatorie pentru recunoasterea faciala.

Sistemul de recunoastere faciala Imagetrak foloseste un algoritm de cautare faciala (LFA), care este independent de :

culoare, a fotografiei sau de culoarea pielii;

rasa, structura fetei este universala;

sursa de preluare a imaginii (scanner, camera foto sau video);

varsta, faceprint-ul ramane neschimbat odata cu trecerea timpului;

machiaje, par facial, ochelari, iluminare, etc.

Se disting 80 de puncte nodale pentru fata care masoara distanta dintre ochi, latimea nasului, adancimea orbitelor, oasele fetei, linia maxilarului, barbia.

Prin masurarea acestor puncte nodale se obtine un cod numeric de reprezentare a fetei (faceprint) salvat intr-un fisier de numai 84biti. Sunt necesare 14 – 20 de astfel de puncte pentru crearea acestui faceprint.

8.Expertiza fotografiei de portret

Metoda portretului vorbit poate fi folosita pentru identificarea unei persoane pe baza trasaturilor exterioare redate in fotografii. Examinarea si compararea trasaturilor exterioare reproduse in fotografii permit expertului sau specialistului criminalist sa stabileasca daca doua sau mai multe fotografii reprezinta imaginea uneia si aceleiasi persoane sau a doua persoane diferite, precum si daca fotografia unui cadavru se refera sau nu la o anumita persoana.

In procesul identificarii prin expertiza fotografiei de portret se analizeaza atat caracteristicile generale (sexul, varsta, forma capului si a fetei, dimensiunile, amplasarea si culoarea elementelor componente ale fetei), cat si caracteristicile individuale, adica semnele particulare (cicatrice, pete, negi, alunite, riduri, tatuaje).

Expertiza fotografiei de portret se face cu respectarea urmatoarelor reguli:

aprecierea trasaturilor exterioare se va face in raport de particularitatile redarii prin fotografiere a acestora, de frecventa si stabilitatea lor, punandu-se accent pe acelea care nu sufera modificari prea mari, respectiv elementele legate de sistemul osos sau cartilaginos;

fotografiile supuse examenului comparativ trebuie aduse la aceeasi scara;

daca fotografiile ce stau la baza examinarilor au fost facute la intervale de timp ce depasesc 4 – 5 ani, este necesar sa se aiba in vedere posibilitatea modificarii trasaturilor exterioare ca urmare a influentei varstei, a unor boli, a proceselor de ingrasare sau slabire, etc.

Expertiza fotografiei de portret parcurge urmatoarele etape:

examinarea separata;

examinarea comparativa;

formularea concluziei.

Examinarea separata

In cadrul acestei etape sunt desfasurate de regula urmatoarele activitati:

studierea fotografiilor pentru determinarea factorilor ce au putut influenta ilustrarea corecta a aspectului exterior si a particularitatilor. In acest sens se apreciaza claritatea, contrastul, intensitatea, retusarea, petele, etc. si modul in care acestea au influentat calitatea imaginii si au determinat modificare ale caracteristicilor generale si individuale.

studierea conditiilor in care au fost executate fotografiile, pozitia persoanei, aspectul exterior si iluminarea folosita.

La aprecierea pozitiei persoanei se au in vedere: pozitia aparatului de fotografiat (din fata, lateral stanga - dreapta, de sus sau de jos), pozitia capului fata de aparatul de fotografiat (spre in fata sau spre in spate) si pozitia fetei (in centru, in marginile laterale, in partea superioara sau inferioara).

In ceea ce priveste aspectul exterior al persoanei, trebuie avut in vedere, pe langa expresia fetei – ochii larg deschisi, sprancene ridicate sau coborate etc., toaleta si cosmetica folosita.

La stabilirea iluminarii folosite la fotografiere se va preciza pozitia sursei principale: din fata, din stanga, din dreapta, de sus sau de jos.

prelucrarea materialelor puse la dispozitie, inclusiv reproducerea acestora si multiplicarea intr-un numar suficient de mare.

Examinarea comparativa

Pentru efectuarea examinarii comparative sunt folosite mai multe procedee:

compararea prin confruntarea trasaturilor;

stabilirea continuitatii liniare a trasaturilor;

metoda caroiajului;

masurarea valorilor unghiulare;

proiectia punctelor comune.

Compararea prin confruntarea trasaturilor

Acest procedeu consta in asezarea celor doua imagini, realizate la aceeasi scara si, daca este posibil, din acelasi plan in acelasi plan. Apoi se cauta elementele comune, care trebuie sa coincida sub aspectul formei, marimii, pozitiei, cat si al semnelor particulare atunci cand este vorba de una si aceeasi persoana si sa difere cand cele doua fotografii reprezinta imaginile unor persoane diferite.

Elementele descoperite, respectiv asemanarile si deosebirile, se noteaza separat, se descriu si se marcheaza pe fotografie. Se recomanda ca, in functie de concluzia la care se ajunge, sa se marcheze unele din aceste elemente. Astfel, atunci cand cele doua fotografii reprezinta una si aceeasi persoana vor fi marcate elementele de coincidenta, iar atunci cand cele doua fotografii reprezinta persoane diferite, se marcheaza elementele de deosebire.

Pentru sublinierea unor elemente de detaliu, in afara de marcarea elementelor supuse examenului comparativ, mai pot fi stabilite si unele distante intre o serie de elemente ale figurii. Acest lucru, insa, este posibil numai daca cele doua fotografii sunt aduse perfect la aceeasi scara.

Stabilirea continuitatii liniare a trasaturilor

Procedeul consta in realizarea unor imagini compuse, obtinute prin decuparea si asamblarea unor elemente ale figurii din cele doua fotografii. Decuparea se poate face vertical, orizontal, sub un anumit unghi, in linie franta, intre anumite puncte, etc. sectionarea fotografiilor trebuie sa se faca in asa fel incat sa se realizeze la asamblare intersectarea cat mai multor elemente ale figurii. De asemenea, atunci cand este prezent un semn particular este de preferat ca sectionarea si asamblarea sa se faca si in locurile respective pentru a se sublinia continuitatea liniara a acestuia.

Acest procedeu poate fi aplicat numai atunci cand cele doua fotografii sunt realizate la aceeasi scara si redau imaginea din acelasi plan.

Metoda caroiajului

Consta in realizarea unor retele patrate cu ajutorul unor linii paralele si echidistante trasate in plan vertical si orizontal si poate fi utilizata cand cele doua fotografii sunt realizate din acelasi plan si la aceeasi scara.

Trasarea retelelor patrate se face respectand unele reguli:

Mai intai se traseaza axele de coordonate (in ambele planuri) tinand cont de elementele fixe ale figurii. Verticala se traseaza pe axa nazala, prin mijlocul radacinii nasului si varful acestuia. Orizontala se traseaza fie sub baza nasului, fie unind lobii celor doua urechi.

Celelalte linii orizontale si verticale se traseaza la distantele stabilite in functie de marimea imaginilor.

Retelele patrate obtinute acopera intreaga figura.

Se noteaza cu cifre patratele aflate in planul vertical si cu litere cele in plan orizontal, in asa fel incat fiecare patrat sa fie marcat cu o cifra si o litera. Dupa realizarea caroiajului se urmareste ca in ambele imagini un anumit element (sau o parte din el) al figurii sa fie dispus similar.

Masurarea valorilor unghiulare

Procedeul consta in alegerea unui element al figurii din care se traseaza linii tangente la extremitatile altor elemente, formandu-se astfel unghiuri determinate de forma, marimea si pozitia detaliilor figurii.

Fotografiile examinate trebuie sa fie executate din acelasi plan, dar nu este necesara aducerea lor la aceeasi scara.

Proiectia punctelor comune

Pentru aplicarea acestui procedeu este necesar ca cele doua fotografii ce se compara sa fie la scari diferite, dar imaginile sa fie realizate in acelasi plan. Demonstratia se realizeaza prin lipirea celor doua fotografii pe un suport marcandu-se o axa optica verticala. Apoi se unesc elementele corespondente ale celor doua imagini cu linii drepte care converg spre un singur punct. Realizarea convergentei demonstreaza identitatea persoanei din cele doua fotografii examinate.

Indiferent insa de modalitatile folosite, trebuie avut in vedere ca orice modificare a pozitiei capului dintr-o fotografie fata de cealalta sau nerespectarea proportiei scarilor la obtinerea pozitivelor poate da nastere unor deosebiri ale detaliilor exterioare care ar duce la elaborarea de concluzii eronate privind identificarea.

Formularea concluziei

Atunci cand elementele caracteristice ale capului ce au stabilitate si care nu se modifica decat in cazuri deosebite (accidente, interventii chirurgicale) sunt asemanatoare, iar deosebirile se refera la elemente neesentiale (barba, mustata), se poate aprecia ca fotografiile apartin aceleiasi persoane.

Daca, dimpotriva, deosebirile se refera la elementele esentiale ale capului (forma capului, inaltimea si latimea fruntii, latimea nasului, radacina acestuia, particularitati ale barbiei, departarea urechilor), atunci este evident ca fotografiile nu se refera la una si aceeasi persoana.

Identificarea criminalistica are un rol determinant in cercetarea datelor faptice, contribuind la descoperirea, fixarea, ridicarea, conservarea si valorificarea elementelor materiale care pot explica si proba o anumita stare de fapt.

Spre deosebire de identificarea din alte domenii, identificarea criminalistica presupune recunoasterea unui obiect concret ce poate avea elemente sau insusiri de natura sa il apropie de alte obiecte asemanatoare, de acelasi gen sau specie, dar care se deosebeste de toate acestea prin trasaturi care il fac sa fie identic doar cu el insusi.

Activitatea de identificare cel mai frecvent uzitata in criminalistica este cea care are drept scop identificarea persoanei cunoscuta si sub denumirea de “identificare judiciara”, identificarea dupa semnalmentele exterioare fiind o metoda ce intregeste posibilitatile de identificare a omului pe baza urmelor lasate de acesta in campul infractional, acceptata fiind ideea conform careia imaginea faptuitorului, asa cum a fost ea perceputa de un martor ocular sau de victima, poate fi asimilata cu o “urma de memorie”.

CAPITOLUL IV

REZULTATE OBTINUTE PE PLAN NATIONAL PRIN UTILIZAREA PORTRETULUI ROBOT



C. Panghe, C. Dumitrescu, Portretul vorbit, Serviciul  Cultural, Presa si Editorial al Ministerului de Interne, 1974, p. 3

C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., p. 4

E. Stancu, Tratat de criminalistica, editia a II a, Universul Juridic, Bucuresti, 2002, p. 165

C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., p. 5

E. Stancu, op. cit., p. 166

V. Berchesan, M. Ruiu, Tratat de tehnica criminalistica, Little Star, Bucuresti, 2004, p. 621

V. Berchesan, Valorificarea stiintifica a urmelor infractiunii, curs de tehnica criminalistica, vol. III, Little Star, Bucuresti, 2003, p. 171

V. Berchesan, M. Ruiu, op. cit., p. 623

C. Dumitrescu, E. Gacea, Elemente de antropologie judiciara, M. I., Bucuresti, 1993, p. 13

C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 14

C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., p. 10

C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 15

C. Pr. Pen., art. 106 alin. 2, Perchezitia corporala se face numai de o persoana de acelasi sex cu cea perchezitionata.

C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., p. 22

C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 21

E. Stancu, op. cit., p. 167

C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., p. 38

Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972, p. 431

Camil Suciu, op. cit., p. 431

C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit.,p.63

C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit.,p. 82

Camil Suciu, op. cit., p. 435

Camil Suciu, op. cit., p. 436

V. Berchesan, M. Ruiu,op. cit., p. 648

C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., p. 100

V. Berchesan, M. Ruiu, op. cit., p. 649

C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 32

C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., p. 106

***Tratat practic de criminalistica, vol. I, M. I., Bucuresti, 1976, p. 115






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 8580
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site