TEHNICI MODERNE DE REALIZARE A  PORTRETULUI ROBOT

CUPRINS

I.CAPITOLUL 1

CONSIDERATII GENERALE:

1.Scurt istoric asupra semnalmentelor si portretului vorbit

2.Fundamentul stiintific al identificarii dupa semnalmentele exterioare

3.Principiile care stau la baza potretului vorbit

4.Factorii obiectivi si subiectivi in domeniul portretului vorbit

II.CAPITOLUL 2

DESCRIEREA SEMNALMENTELOR DUPA METODA PORTRETULUI VORBIT

1.Semnalmentele anatomice (statice)

2.Semnalmentele functionale (dinamice)

3.Semnele particulare

4.Imbracamintea si obiectele portabile

III.CAPITOLUL 3

METODE SI MIJLOACE TEHNICE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI DUPA SEMNALMENTE

1.Portretul schitat

2.Fotorobotul

3.Identi-kit-ul si photo-identi-kit-ul

4.Minicompozitorul

5.Sintetizatorul fotografic

6.Portretul robot computerizat

7.Sistemul image track

8.Expertiza fotografiei de portret

IV.CAPITOLUL 4

REZULTATE OBTINUTE PE PLN NATIONAL PRIN UTILIZAREA PORTRETULUI ROBOT

CAPITOLUL I

CONSIDERATII GENERALE

1.Scurt istoric asupra semnalmentelor si portretului vorbit

Din cele mai vechi timpuri s-a impus nevoia diferentierii unui om de altul, folosindu-se in acest scop deosebirile care-i individualizau si anume: aspectul exterior al fetei, corpolenta, existenta unor malformatii congenitale sau accidentale, anumite ticuri sau obiceiuri.

Deosebirile dintre aspectele exterioare ale persoanelor au fost folosite, cu trecerea timpului, si de organele judiciare ale statelor in vederea identificarii infractorilor. Printre preocuparile de baza ale organelor judiciare au fost si cele referitoare, pe de o parte, la identificarea persoanelor in virtutea trasaturilor exterioare caracteristice fiecarui individ, iar pe de alta parte, la crearea, pe aceasta baza, a unui sistem de inregistrare si evidenta a persoanelor ce incalcau normele juridice.

In acest context a aparut si a intrat in terminologia judiciara notiunea de ,,semnalmente''.

Prin semnalmente intelegem trasaturile exterioare, generale si particulare, ale unei persoane, pe baza carora aceasta poate fi recunoscuta si identificata[1].

Semnalmentele unei persoane trebuie privite atat sub aspect anatomic si functional, cat si in ceea ce priveste particularitatile morfologice ale acestora.

Descrierea semnalmentelor unei persoane in vederea recunoasterii si identificarii, trebuie facuta in mod clar si sistematic, folosindu-se o terminologie elaborata, unitara si precisa, pentru a se asigura eliminarea confuziilor si greselile ce se pot ivi. Aceasta se poate face cu ajutorul metodei portretului vorbit, care reprezinta un sistem stiintific de descriere si comparare a semnalmentelor unei persoane sau ale unui cadavru[2].

Bazele portretului vorbit au fost stabilite in sec.XV de catre Leonardo da Vinci, care arata ca tehnica descrierii portretului vorbit consta in ,,maniera de a retine si reproduce profilul unei figuri umane dupa ce a fost vazuta o singura data''. El a sistematizat organele corpului uman, considerandu-le a fi de diverse tipuri: drepte, concave, convexe.

Tehnica identificarii persoanelor dupa semnalmente a intrat insa in practica organelor de politie datorita lui Alphonse Bertillon (1853-1914), ajutor de grefier la Prefectura politiei din Paris, care in anul 1879 a propus, in vederea recunoasterii recidivistilor, masurarea lungimii unor elemente invariabile ale scheletului si corpului uman, creand astfel antropometria.

Metoda lui Alphonse Bertillon a constat in masurarea, cu ajutorul unor instrumente (metrul si compasul), a ansamblului corpului (talia, lungimea bratelor si a bustului), a capului (inaltimea si latimea lui), a inaltimii si latimii urechii drepte si a membrelor (lungimea labei piciorului stang, a degetelor mijlociu si mic de la mana stanga si a antebratului aceleiasi maini).

Bertillon a elaborat, pe langa inregistrarea antropometrica si cateva metode de identificare pe baza semnalmentelor exterioare, fiind vorba, in principal, de metoda portretului vorbit, precum si de albumul fotografic, ultimul marcand un salt calitativ in fotografia semnalmentelor.

Sistemul elaborat de Alphonse Bertillon a fost oficializat in Franta in 1888, Romania situandu-se printre primele tari europene care a introdus aceasta metoda, prin infiintarea in 1892, la Bucuresti, de catre profesorul dr. Mina Minovici, a unui Serviciu de Antropometrie.

Ca urmare a infiintarii acestui serviciu, sarcina pregatirii agentilor de politie si a functionarilor de la penitenciare si-a asumat-o dr. Nicolae Minovici, profesor al Scolii Romanesti de Antropologie.

Ulterior, metoda a fost continuu perfectionata de catre o serie de oameni de stiinta, cum ar fi Nicolae Minovici, D. Calinescu, etc.

2. Fundamentul stiintific al identificarii dupa semnalmentele exterioare

Fundamentul stiintific al acestei identificari il constituie individualitatea si relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecarui individ adult.

Pentru ca o persoana sa poata fi deosebita de alta, sub raport criminalistic si deci identificata, este necesar ca descrierea caracteristicilor sale anatomice sa se faca dupa metode stiintifice, recurgandu-se la o terminologie adecvata si la criterii precise de apreciere a dimensiunilor[3].

Descrierea semnalmentelor (metoda portretului vorbit) are in vedere caracteristicile intregului corp, accentul fiind pus pe particularitatile anatomice ale fetei, in descriere fiind vizate volumul, forma, pozitia si culoarea partilor observate, fiecare element fiind apreciat nu in functie de un anumit sistem metric, ci in raport cu alte elemente anatomice care alcatuiesc ansamblul descris[4].

Posibilitatile de descriere difera in functie de persoana care le efectueaza, precum si de utilajul tehnic ajutator destinat acestui scop. Uneori descrierea unui individ de catre un martor ocular este incompleta, chiar eronata, din cauza unor imprejurari obiective sau subiective ce impiedica o buna perceptie.

In acest context trebuie subliniata unitatea dintre cele doua domenii ale criminalisticii si anume, domeniul tehnic si tactic. In esenta, identificarea se face cu ajutorul unor metode si tehnici specializate, in cadrul unor activitati de urmarire penala, desfasurate potrivit unor reguli tactice specifice ascultarii martorilor sau victimelor infractiunii[5].

3. Principiile care stau la baza portretului vorbit

Identificarea persoanelor prin metoda portretului vorbit se bazeaza pe principiile identificarii criminalistice, respectiv:

principiul identitatii;

principiul stabilitatii relative a caracteristicilor de identificare;

principiul dinamicitatii precise intre ceea ce este identic si ceea ce este asemanator[6].

Toate obiectele lumii materiale, incluzand in aceasta categorie si fiintele si fenomenele, sunt identice numai cu ele insele, sunt individuale, insusirile acestora nerepetandu-se.

Fiecare fiinta are o individualitate certa, obiectiva, durabila, invariabila in esenta ei si usor de recunoscut. Prin urmare, identitatea se constituie in ,,proprietatea de a fi si de a ramane, cel putin un anumit timp, ceea ce este, calitatea de a-si pastra un anumit timp caracterele fundamentale"[7]

Metoda portretului vorbit isi gaseste aplicabilitatea si datorita faptului ca omul are insusirile cele mai variate si complicate, la el manifestandu-se cele mai numeroase elemente de asemanare, dar, in acelasi timp, si multiple posibilitati de diferentiere.

Totodata, trebuie avuta in vedere transformarea continua si permanenta a omului, care se manifesta prin schimbarea in timp si ca intensitate a trasaturilor sale specifice. In cazul persoanei se poate vorbi de modificari lente, produse independent de vointa sau dorinta individului, avand loc dupa stabilirea maturitatii fizice (cand apare stadiul de alterare si involutie) si care privesc, printre altele, si forma capului, a fetei, a dentitiei.

Trasaturile corpului uman, insa, pot suferi si modificari rapide, determinate in mare masura de dorinta persoanei, ca portul barbii, al mustatii, dezvoltarea corpolentei, schimbarea culorii parului, etc.

Unele modificari pot fi cauzate si de anumite boli sau traumatisme suferite de corpul uman, precum si de interventii chirurgicale, ele constituind semnele particulare ale persoanei respective.

Varsta, de asemenea, da nastere la modificari ce privesc, de regula, dimensiunile anumitor organe sau parti ale corpului, fara ca ele sa afecteze relieful exterior al acestora - aparitia ridurilor, obezitatea, etc. Sunt foarte putin afectate de modificari, cu exceptia celor cauzate de accidente, partile corpului care au o structura osoasa sau cartilaginoasa, ca de exemplu: forma fruntii, a septului nazal, forma si dimensiunile urechii.

Indiferent de natura modificarilor, trebuie sa se tina seama de faptul ca ele nu exclud identificarea, chiar daca genereaza o serie de dificultati.

Aceasta pentru ca, pe de o parte, urmarirea unui infractor nu se intinde pe o perioada atat de mare incat anumite trasaturi ale aspectului exterior sa sufere din cauza varstei modificari esentiale, de natura sa-l faca de nerecunoscut, iar pe de alta parte, chiar daca modificarile cuprind un volum mare de trasaturi fizice, astfel incat nu mai este posibila identificarea in temeiul lor, ramane posibilitatea identificarii lor dupa trasaturile functionale sau dupa alte metode si mijloace criminalistice[8].

Asadar, trasaturile exterioare ale unei persoane prezinta o stabilitate destul de mare, valoarea de identificare a acestora depinzand nu numai de gradul de stabilitate, ci si de frecventele lor, in sensul ca trasaturile rare au o valoare mai mare decat cele intalnite des.

Pentru a se asigura o descriere stiintifica a semnalmentelor persoanei, trebuie sa se tina cont de o serie de reguli cu valoare de principii:

Descrierea trasaturilor exterioare ale persoanei trebuie sa cuprinda caracteristicile anatomice ale intregii conformatii a corpului, respectiv capul, umerii, mainile, picioarele, precum si elementele caracteristice fetei;

Infatisarea persoanei se va descrie atat sub aspectul semnalmentelor anatomice (statice), cat si sub aspectul semnalmentelor functionale (dinamice).

Semnalmentele statice au in vedere particularitatile morfologice ale corpului, capului, fetei si ale elementelor componente ale acestora, indiferent daca persoana este in actiune sau in repaus relativ.

Semnalmentele dinamice se refera la caracteristicile exterioare ale persoanelor care pot fi sesizate in timpul miscarii, respectiv in timpul mersului, vorbirii sau al altor activitati desfasurate de individ.

In stransa legatura cu semnalmentele anatomice si functionale este necesara individualizarea acelor caracteristici referitoare la variatiile morfologice dobandite ereditar sau ca urmare a unor fenomene patologice, interventii chirurgicale. Este vorba de semnele particulare dobandite de persoana ca urmare a ranirii si deformarii unor organe sau parti ale corpului uman, de cicatrice, negi, alunite sau alte semne legate de nastere, accidente, etc.

Observarea unei persoane in vederea retinerii si inregistrarii semnalmentelor se va face, de regula, din fata, adica din plan frontal si din profil. Daca este posibil, persoana este observata si din spate.

Posibilitatile de descriere difera in functie de persoana care efectueaza aceasta operatie, de existenta unor mijloace tehnice, de durata si de distanta de la care se face observarea. Sunt detalii caracteristice care pot fi sesizate din ambele planuri (forma nasului, proeminenta ochilor, buzelor), dar si elemente care pot fi observate numai din planul frontal (pozitia ochilor, departarea urechilor, latimea nasului) sau din cel lateral (forma urechilor, profunzimea radacinii nasului, inclinarea barbiei).

Pentru identificarea cu ajutorul metodei portretului vorbit, dupa redarea semnalmentelor anatomice si functionale ale persoanei, se vor descrie imbracamintea si obiectele aflate asupra ei;

La descrierea semnalmentelor o importanta deosebita trebuie acordata folosirii unei terminologii comune, precise si unitare, in felul acesta evitandu-se anumite greseli sau confuzii;

Descrierea semnalmentelor trebuie facuta intr-o succesiune logica, ce va fi respectata si atunci cand, din diverse motive, nu se pot observa toate semnalmentele persoanei;

La intocmirea portretului vorbit al unei persoane, caracterizarea semnalmentelor se va face in functie de marime, forma, pozitie sau culoare.

Marimea, in principiu, nu se reda prin valoarea absoluta  a rezultatului masuratorii, ci prin comparatii cu marimea altor parti ale corpului si se va nota cu ,,mic'', ,,mijlociu'' si ,,mare''.

In cazul in care detaliul este deosebit de mic sau deosebit de mare, se noteaza cu termenii ,,foarte mic'' sau ,,foarte mare''.

Marimea unui element al corpului, capului, figurii se poate referi la inaltime, lungime, grosime, latime.

De aceea, termenii pot fi in functie de caracteristica ce se descrie si anume:

inalt, mijlociu ,scund - pentru inaltime;

lung, mijlociu, scurt - pentru lungime;

gros, mijlociu, subtire - pentru grosime;

lat, mijlociu, ingust - pentru latime[9].

In practica, insa, pot fi folositi, atat termenii - mare, mijlociu, mic - cu referire la caracteristica ce se descrie, cat si termenii mentionati anterior.

Forma este data de conturul liniar exterior al organului (partii de organ) ce trebuie sa fie descris, urmand a fi incadrat in una din figurile geometrice cu care se aseamana (oval, rotund, dreptunghi, triunghi, romb).

Pozitia (amplasamentul) unui detaliu al figurii sau al corpului uman se apreciaza dupa planuri imaginare, verticale sau orizontale, ce trec prin detaliu, sau dupa elemente invecinate, notarea urmand a evidentia daca este orizontal, vertical sau oblic.

Astfel, barbia poate fi verticala, proeminenta sau retrasa, avand in vedere un plan vertical imaginar ce pleaca de la buza inferioara, iar gura poate fi orizontala, cu comisuri ridicate sau coborate, in functie de un plan imaginar orizontal ce trece prin colturile sale.

Culoarea se va mentiona pentru detalii care au aceasta insusire, cum ar fi tenul, parul, ochii sau alte organe (parti de organe) care prezinta o coloratie deosebita de restul pielii.

Pentru realizarea portretului vorbit trebuie sa existe o conlucrare intre specialistul criminalist, victima si martori, atat pentru identificarea infractorului, cat si pentru stabilirea identitatii unui cadavru, in ultimul caz fiind necesara si apelarea la cunostintele medicului legist.

Descrierea semnalmentelor dupa metoda portretului vorbit isi gaseste aplicabilitatea in diverse domenii, respectiv:

identificarea autorului unei infractiuni prin prezentarea pentru recunoastere a persoanei suspecte de catre cel care l-a observat si i-a retinut semnalmentele;

darea in urmarire a infractorilor care se sustrag urmaririi penale sau executarii pedepsei;

identificarea persoanelor cu identitate necunoscuta sau a celor care isi ascund identitatea;

identificarea cadavrelor necunoscute;

cautarea persoanelor disparute in mod suspect de la domiciliu;

identificarea autorilor infractiunilor ramase cu autori necunoscuti dupa semnalmentele descrise de victima, martori;

recunoasterea unei persoane care apare dupa o absenta indelungata.

4.Factori obiectivi si subiectivi in domeniul portretului vorbit

Identificarea persoanelor dupa trasaturile exterioare depinde in mare masura si in mod direct de modul in care s-a facut perceperea si memorarea semnalmentelor[10].

La ascultarea persoanei care urmeaza sa faca recunoasterea trebuie sa se tina seama de factorii obiectivi si subiectivi care pot influenta plenitudinea si fidelitatea perceperii. Principalii factori obiectivi care exercita o asemenea influenta sunt urmatorii:

distanta de la care se executa observarea persoanei;

locul unde se afla persoana respectiva;

timpul cand se face observarea si conditiile atmosferice si de vizibilitate;

durata observarii;

pozitia persoanei observate si imbracamintea acesteia;

capacitatea de percepere si apreciere a celui care face observarea[11].

Este cunoscut faptul ca perceptia se realizeaza de cele mai multe ori in momentul savarsirii infractiunii. Ori perceptia realizata in acest moment are, de regula, o durata scurta de timp, persoana neavand posibilitatea sa studieze detaliile care duc la identificare Daca la aceasta se adauga si faptul ca persoana de recunoscut a fost vazuta o singura data, rezulta dificultatile pe care le intampina cel chemat sa faca identificarea.

De asemenea, in aprecierea semnalmentelor unei persoane trebuie sa se tina cont si de factorii de natura subiectiva, adica de aptitudinile persoanei de a percepe, retine si reproduce amanuntele dupa care urmeaza sa faca recunoasterea, determinate de varsta, sex, ocupatie, experienta de viata, structura psihofiziologica, starea de spirit in momentul retinerii semnalmentelor.

Fidelitatea si plenitudinea perceptiei depind in mare masura de modul de comportare a omului fata de manifestarile din jurul sau. Evenimentul sau persoana care trezesc interesul si solicita atentia se percep mai bine decat cele care il lasa indiferent pe individ.

Plenitudinea perceptiei este influentata, in acelasi timp, intr-o mare masura de deficientele organelor de simt ale celui care percepe.

Pastrarea in memorie a celor percepute si redarea lor fidela sunt influentate de o serie de factori, printre care un loc important il ocupa timpul. Daca ascultarea persoanei in vederea recunoasterii este efectuata la scurt timp de la percepere, redarea va fi mai exacta si invers.

De aceea se impune ca ascultarea sa se faca intr-un moment cat mai apropiat de cel in care s-au perceput faptele. Se apreciaza ca dintre semnalmentele exterioare se retin mai usor varsta, sexul, inaltimea, marimea capului, forma nasului, culoarea parului, mersul, eventualele malformatii[12].

CAPITOLUL II

DESCRIEREA SEMNALMENTELOR DUPA METODA PORTRETULUI VORBIT

In folosirea metodei portretului vorbit semnalmentele pot fi clasificate astfel:

semnalmente anatomice (statice);

semnalmente functionale (dinamice);

semne particulare;

imbracaminte si obiecte portabile.

1. Semnalmentele anatomice (statice)

Semnalmentele anatomice vizeaza elemente caracteristice privind statura, constitutia fizica, aspectul general al persoanei, forma capului si a fetei, etc. In mod conventional, in aceste semnalmente se includ sexul si varsta.

Sexul (barbat sau femeie) poate fi apreciat prin folosirea a trei modalitati :

observarea directa a persoanei;

verificarea sexului la introducerea in arest;

determinarea medico-legala a sexului.

In observarea directa a persoanei trebuie avute in vedere si alte semnalmente ale acesteia, respectiv: inaltimea, constitutia corpului, expresia fizionomiei, gradul de dezvoltare a sanilor, prezenta sau absenta pilozitatii faciale, vocea si vorbirea, dezvoltarea soldurilor si a gambelor, mersul si vestimentatia.

Verificarea sexului se face si cu ocazia introducerii in locurile de detentie si arest preventiv, respectandu-se prevederile Codului de procedura penala referitoare la perchezitia corporala[13].

Atunci cand exista indoieli cu privire la sexul unei persoane, se impune efectuarea unui examen medico-legal, prin care se va determina cu exactitate sexul.

Varsta - se apreciaza cu o anumita probabilitate, intrucat pot fi prezenti o serie de factori care sa modifice corelatia dintre varsta biologica (aparenta) si cea cronologica, cum ar fi: tipul constitutional al persoanei, starea generala a organismului, conditiile de munca si de locuit, mediul de viata, clima, bucuriile si suferintele omului.

In ceea ce priveste periodizarea vietii persoanei, exista urmatoarele etape fiziologice:

viata intrauterina (pana la nastere);

copilaria (pana la 14 ani);

tineretea (14-30 ani);

maturitatea (30-60 ani);

batranetea (peste 60 ani).

Intrucat in aprecierea varstei pot fi savarsite erori, este indicat ca aceasta sa se faca per ansamblu. Astfel, inaltimea de 150cm este caracteristica varstei prepubertare, dar ea poate fi intalnita si la un om matur; aspectul parului si pielii, procesele de uzura ale dentitiei au relevanta numai in masura in care sunt asociate.

Medico-legal, valoarea medie a varstei poate fi dedusa si din luarea in calcul a unor elemente: talia, perimetrul toracic, lungimea trunchiului, diametrul capului, circumferinta bratelor, circumferinta coapselor, dimensiunile bazinului (la persoanele de sex feminin), dezvoltarea pilozitatii (la nivelul axilelor, regiunii genitale, buzei superioare, barbiei si obrazului), modificarea elasticitatii pielii (ridurile), modificarea vocii, starea si modificarea dentitiei, forta musculara, dezvoltarea scheletului, dezvoltarea stratului adipos.

Cel mai stabil element este dentitia care, prin constanta aparitiei, cresterii si uzurii, ofera criterii importante pentru determinarea varstei.

Deoarece varsta nu se poate aprecia cu exactitate, s-a recurs la incadrarea ei intre anumite limite.

Astfel, s-a stabilit ca pana la 25 de ani varsta sa fie apreciata cu o aproximatie de 3 ani; de la 25 la 60 de ani varsta sa fie apreciata cu o aproximatie de 5 ani, iar de la 60 de ani in sus, varsta sa fie apreciata cu o aproximatie de 10 ani.

Inaltimea - valoarea inaltimii se exprima in centimetri, atunci cand semnalmentele se stabilesc avand persoana (cadavrul) in fata. In caz contrar, se vor folosi termenii de: foarte mic, mic, mijlociu, inalt, foarte inalt.

Pentru barbati scara inaltimii se prezinta astfel:

foarte mic - sub 150 cm;

mic - 151-160 cm;

mijlociu - 161-170 cm;

inalt - 171-185 cm;

foarte inalt - peste 185 cm.

In cazul femeilor, aceste valori se vor considera cu 5 cm mai putin.

In aprecierea inaltimii trebuie sa se tina seama si de inaltimea palariilor, caciulilor, coafurilor, incaltamintei, pentru a putea fi scazute corespunzator din statura aparenta a persoanelor carora le sunt redate semnalmentele.

Constitutia corpului - este determinata de dezvoltarea sistemului osos, a musculaturii si a tesutului adipos. Aprecierea constitutiei persoanei se face pe trei gradatii:

atletici - persoanele la care dezvoltarea sistemului osos, a musculaturii si a tesutului adipos este normala;

slabi - persoanele subdezvoltate;

grasi - se caracterizeaza prin dezvoltarea exagerata a tesutului adipos.

Aspectul general sau tinuta unei persoane poate fi apreciata ca sportiva, eleganta, atletica, greoaie sau asociata unor profesii ca: marinar, balerin, ofiter, etc.

Forma liniilor de contur ale corpului si capului uman

Conturul corpului depinde de forma coloanei vertebrale, de obisnuinta tinutei acesteia. El poate fi:

drept;

incovoiat;

piept proeminent;

cocosat.

Umerii pot fi apreciati dupa inaltime, putand fi orizontali, ridicati, coborati, precum si dupa volumul lor (latime), fiind ingusti, mijlocii si lati.

Ca particularitati se pot semnala fenomenele de asimetrie atat in privinta volumului, cat si a inclinatiei (un umar mai ridicat fata de celalalt).

Membrele, atat cele superioare, cat si cele inferioare, se descriu dupa lungimea si grosimea acestora, la maini descriindu-se si degetele.

Dupa lungime, membrele pot fi :

lungi;

mijlocii;

scurte.

Sub aspectul grosimii, intalnim membre:

groase;

mijlocii;

subtiri.

Ca particularitati se retin: picioarele in forma de : "X" sau de "O", prezenta platfusului, polidactilia, lipsa unui deget, mainile prea lungi sau prea scurte in raport cu corpul. De asemenea, in raport de anotimp, la aprecierea conturului corpului trebuie sa se tina cont si de imbracamintea persoanei, aceasta putand masca anumite trasaturi caracteristice ale corpului.

Forma capului depinde de forma, dezvoltarea si pozitia oaselor ce-l alcatuiesc. Aprecierea conturului capului se face atat din planul frontal, cat si din cel lateral.

Privit din fata, capul poate fi incadrat in una din urmatoarele forme:

patrata;

dreptunghiulara;

ovala;

rotunda;

triunghiulara;

rombica.

Din acest plan se poate stabili si plasamentul simetric sau asimetric al unor organe (ochi, nas, gura, pometi).

Privit din profil, capul poate prezenta urmatoarele contururi:

rotund (normal);

alungit;

tuguiat;

plat.

Particularitati ale conturului capului vazut din profil prezinta forma osului occipital, care poate fi turtit sau bombat.

forma patrata  forma rotunda

 

forma dreptunghiulara  forma ovala

forma triunghiulara  forma rombica

Detaliile figurii umane

Figura umana se examineaza din fata si din profil, ea cuprinzand zonele fetei de la linia de insertie a parului pana la varful barbiei (osul mentonier).

Figura umana cuprinde trei zone:

zona frontala, aflata intre insertia parului, arcadele sprancenoase si radacina nasului;

zona nazala, aflata intre radacina nasului si baza acestuia;

zona bucala, aflata in partea inferioara a figurii, intre baza nasului si varful barbiei[15].

In functie de necesitati, insa, pot fi luate in calcul cinci zone, respectiv: fruntea, ochii, nasul, gura si barbia[16].

Repartizarea celor trei regiuni pe dimensionari aproximativ egale reprezinta o fata construita proportionat si orice abatere a vreunei zone de la dimensiunea de 1/3 din totalul lungimii fetei indica o neregularitate de constructie morfologica deosebit de caracteristica pentru persoana sau cadavrul respectiv.

Depasirea de catre o zona a fetei a dimensiunii de 1/3 din totalul profilului se noteaza, dupa clasificarea tripartita cu: mare, mijlociu sau mic, sau dupa clasificarea pentapartita cu: foarte mare, mare, mijlociu, mic si foarte mic. Astfel, zona frontala poate depasi dimensiunea de 1/3 in detrimentul zonei nasului sau al zonei bucale, in ultimul caz mutand centrul fetei mai jos.

Se pot intalni si situatii inverse, cand centrul fetei pare mutat spre zona superioara datorita dezvoltarii mai pronuntate a zonei nazale sau bucale, sau chiar a ambelor. Sunt cazuri in care zona nazala domina intreaga fata prin depasirea delimitarii de 1/3 si prin retransarea zonelor frontala si bucala.

In acelasi timp, figura umana poate fi apreciata si sub aspectul latimii in anumite zone, precis delimitate, si anume:

zona dintre cele doua oase parietale;

zona dintre cele doua oase zigomatice;

zona dintre extremitatile mandibulei.

Zona nazala

Zona frontala

Zona bucala

Fiecare zona poate fi incadrata in cele trei dimensiuni: lata, mijlocie, ingusta. Dupa descrierea zonei capului si a fetei in ansamblu, se trece la analiza separata a fiecarei parti a fetei, insistandu-se asupra caracteristicilor individuale si mai ales asupra particularitatilor.

Fruntea este limitata in partea superioara de insertia parului, iar in partea inferioara de baza arcadelor.

Se observa din fata si din profil, descriindu-se urmatoarele elemente: inaltimea, latimea, inclinarea, conturul si particularitati ale fruntii.

Inaltimea se apreciaza observand persoana din fata, fruntea putand fi inalta, mijlocie sau scunda (mica), in raport de distanta dintre insertia parului si radacina nasului.

Latimea fruntii se observa privind persoana tot din fata, apreciindu-se distanta de la o tampla la alta. Ea poate fi:

lata;

mijlocie;

ingusta.

Inclinarea fruntii se apreciaza din profil, raportand inclinarea reala la un plan vertical imaginar care strabate radacina nasului. In raport de acest plan imaginar, fruntea poate fi socotita:

oblica inapoi (tesita, retrasa);

verticala (dreapta);

proeminenta (bombata).

Conturul fruntii se observa tot din profil, putand fi concav sau convex (arcuit).

Ca particularitati ce pot fi intalnite la descrierea fruntii se pot mentiona:

sinusul frontal;

proeminenta boselor frontale;

proeminenta arcadelor;

fruntea concava;

asimetria arcadelor;

fruntea concava cu arcade proeminente;

fruntea foarte inalta cu contur curbat;

prezenta ridurilor.

Sinusul frontal este o proeminenta osoasa situata deasupra radacinii nasului, in partea de mijloc a fruntii, iar bosele frontale sunt proeminente osoase aflate in partile laterale superioare ale fruntii. Arcadele sunt apreciate ca mari, mijlocii sau mici. Marimea lor variaza in functie de unghiul de inclinare a fruntii, si anume cu cat fruntea este mai inclinata, ele sunt mai mari si invers.

In ceea ce priveste prezenta ridurilor, acestea pot fi intalnite sub forma a doua - trei santuri adanci sau pot fi riduri numeroase, dar putin adanci, care insa acopera intreaga frunte. Ridurile adanci pot avea forma unor valurele, pot fi curbate cu marginile in coborare, pot prezenta franturi in coborare sau pot fi dispuse neregulat.

frunte inalta si lata

frunte mijlocie

frunte mica si ingusta

frunte mijlocie si lata

Nasul constituie unul din elementele ce se retin cu destula usurinta in cazul observarii semnalmentelor, el avand un rol insemnat in conturarea fizionomiei persoanei.

Examinarea nasului se face din fata si din profil, elementele care intereseaza portretul vorbit fiind: radacina nasului, linia conturului, baza nasului (orientare si latime), inaltimea nasului, proeminenta piramidei nazale, particularitati.

Radacina nasului are forma unei adancituri (scobituri) mai mult sau mai putin profunde, fiind amplasata intre globii oculari, sub arcadele sprancenelor.

Din profil se observa profunzimea radacinii, care poate fi mica, mijlocie, mare sau se mentioneaza lipsa acesteia cand muchia nasului prelungeste linia fruntii, precum si amplasarea radacinii nasului in raport cu ochii, aceasta putand fi:

in acelasi plan;

coborata:

ridicata.

Din plan frontal se poate aprecia latimea radacinii nasului cu cele trei dimensiuni:

lata;

mijlocie;

ingusta.

Linia conturului (muchia, dosul) nasului incepe din scobitura radacinii si se termina in varful nasului. Aceasta linie se observa din profil si poate prezenta una din urmatoarele forme:

rectilinie;

concava;

convexa;

acvilina (nasul coroiat).

Formele liniei de contur pot avea aspect regulat sau pot prezenta sinuozitati.

Baza, elementul cel mai stabil din componenta nasului, este formata de suprafata cuprinsa intre partile libere ale foselor nazale. Se descrie atat sub aspectul directiei, cat si din punct de vedere al latimii, acest din urma element fiind, de fapt, latimea nasului.

Directia bazei nasului este data de linia care pleaca din punctul de legatura al narii cu figura umana, pana la varful nasului[17]. Aceasta directie se observa din profil si poate fi:

orizontala;

ridicata;

coborata.

Latimea nasului se apreciaza privind persoana din fata. Aceasta caracteristica este data de linia imaginara care uneste punctele cele mai indepartate de centru ale celor doua nari[18]. Latimea nasului poate fi:

mare;

mijlocie;

mica.

Inaltimea nasului se observa privind persoana din profil, fiind data de linia verticala care uneste radacina nasului cu locul de intalnire a bazei nasului si cu santul naso-labial. Ea poate fi mare, mijlocie sau mica.

Proeminenta nasului (piramidei nazale), de fapt marimea propriu-zisa a nasului, este data de distanta dintre varful nasului si intersectia acestuia cu santul subnazal. Poate fi apreciata ca mica, mijlocie sau mare.

Potrivit unor autori[19], mai pot fi facute aprecieri in ceea ce priveste conformatia narilor, varful nasului, culoarea acestuia.

Conformatia narilor se noteaza tinand seama de unele caracteristici, fara folosirea gradatiilor de marime, apreciindu-le ca: lipite, dilatate, intoarse, stranse, ridicate sau turtite numai intr-o parte.

Varful nasului se noteaza, de asemenea, fara folosirea gradatiilor ca: subtire, gros, bilobat, deviat spre dreapta sau spre stanga.

Culoarea nasului este in general de aceeasi nuanta cu a restului fetei, dar nu in toate cazurile. Uneori culoarea nasului poate sa difere, indeosebi a varfului, care poate prezenta o nuanta rosie, rosie-maron, violeta, indicand ori unele boli de piele, ori o stare de debilitate sau consum excesiv de alcool.

Nasul poate prezenta o serie de particularitati, dintre care mentionam:

varful nasului in forma de sfera;

varf turtit;

varful nasului deviat dreapta sau stanga;

osul nazal zdrobit;

nas ondulat (neregulat);

nas in sa;

nas cu narile lipite;

aripi carnoase;

aripi ridicate;

prezenta cicatricelor, a negilor;

abundenta parului in narile nasului;

malformatii congenitale sau accidentale;

culoarea deosebita a nasului - rosie, vanata.

 

nas convex nas carn (concav)

Profilul fronto-nazal, alcatuit din prelungirea liniei fruntii peste linia dosului nasului, incepe de la linia de insertie a parului si se termina la varful nasului.

Se observa din planul lateral si pot fi intalnite urmatoarele forme de profil:

continuu, formand o linie aproape dreapta;

frant, ce are forma unei linii frante datorita radacinii nasului care esre de profunzime mica;

paralel, caz in care linia fruntii prelungita si linia conturului nasului formeaza doua paralele;

unghiular, atunci cand liniile fruntii si nasului formeaza un unghi la nivelul radacinii nasului;

arcuit, reprezentand o combinatie a unei frunti bombate cu un nas ce are un contur convex sau coroiat;

ondulat, respectiv o combinatie dintre o frunte bombata si un nas cu contur concav.

Profilul naso-bucal este alcatuit din zona cuprinsa intre baza nasului si varful barbiei, fiind conturat de structura si dezvoltarea maxilarelor superior si inferior.

Acest profil poate prezenta una din urmatoarele forme:

ortognat, caracterizat printr-o linie de profil stearsa, fara ridicaturi osoase la nivelul nasului prognat, cand profilul este dur, cu maxilare bine dezvoltate, gura si al gurii;

retrognat, atunci cand oasele maxilarului inferior sunt retrase, profilul gurii formand o linie concava;

profil cu maxilar proeminenta;

inferior proeminent, atunci cand barbia este bine reliefata.

 

profil retrognat profil prognat profil cu maxilar

inferior proeminent

Zona bucala cuprinde treimea inferioara a figurii umane, intinzandu-se de la santul subnazal pana la varful barbiei. La descrierea acestor zone trebuie avute in vedere urmatoarele:

distanta naso-labiala;

buzele si proeminenta acestora;

marimea, forma si particularitatile gurii;

dintii;

barbia, particularitatile ei si marginea inferioara a mandibulei.

Distanta naso-labiala cuprinde portiunea dintre baza nasului si marginea exterioara a buzei superioare. Se descrie sub aspectul inaltimii si latimii sale. Din punct de vedere al inaltimii, distanta naso-labiala poate fi mare, mijlocie, mica, iar din punct de vedere al latimii, poate fi lata, mijlocie sau ingusta.

Buzele sunt formatiuni carnoase care delimiteaza gura si acopera dintii, reproducand exact, in regiunea bucala, forma arcadelor alveolo-dentare. Cele doua buze se unesc lateral, formand comisurile gurii. Pot fi descrise apreciindu-se grosimea, proeminenta, culoarea si alte particularitati.

Dupa grosime, se intalnesc buze subtiri, mijlocii si groase, iar dupa proeminenta pot fi:

buza superioara proeminenta;

buza inferioara proeminenta;

ambele buze proeminente.

Descriindu-se culoarea buzelor, se mentioneaza daca sunt palide, rosii sau violete.

Ca particularitati ale buzelor se pot intalni:

ambele buze crapate;

buza superioara sau inferioara crapata;

buza superioara foarte ridicata;

buza inferioara coborata;

malformatiile ca, de exemplu, buza de iepure.

 

gura oblica cu buze subtiri  buze foarte subtiri

 

buza inferioara proeminenta ambele buze proeminente

Gura constituie prima portiune a aparatului digestiv, fiind reprezentata printr-o cavitate care contine limba si dintii. Este delimitata de restul gurii prin buze, obraji, valul palatin, planseul bucal, comunicand posterior cu faringele.

Gura se observa din plan frontal, examinandu-se dimensiunea, forma si particularitatile ei. Dimensiunea gurii se apreciaza ca mare, mijlocie sau mica.

Forma gurii este data de pozitia comisurilor (colturilor gurii) in raport cu un plan orizontal ce traverseaza centrul ei. Se pot intalni:

guri orizontale;

guri cu comisuri coborate;

guri cu comisuri ridicate.

In examinarea gurii se pot examina si unele particularitati, cum ar fi:

gura exagerat de mare;

gura in forma de inima;

gura oblica.

Interiorul gurii, atunci cand poate fi examinat, permite constatarea unor anomalii ca: hipertrofia gingiilor, diferite tumori (chisturi), perforatia sau deformarea boltii palatinului[20].

 

gura in forma de inima comisuri orizontale

comisuri coborate comisuri ridicate

Dintii se gasesc in cavitatea bucala, fiind fixati in alveolele dentare ale maxilarului si mandibulei printr-o articulatie proprie. Sunt in numar de 32 la adult atunci cand se formeaza dentitia permanenta.

Dupa forma si caracteristicile individuale ale dintilor, se deosebesc patru feluri de dinti: incisivi (8), canini (4), premolari (8) si molari (12).

Descrierea dintilor se refera numai la cei din fata, respectiv incisivi si canini, si mult mai rar sunt descrisi premolarii, daca acestia devin vizibili in timpul rasului si al vorbirii.

La descrierea dintilor se au in vedere: marimea, culoarea, asezarea, uzura, precum si particularitati ale acestora. Ca marime, intalnim dinti mici, potriviti si mari. Dupa culoare, dintii pot fi: albi, galbui, gri sau negri.

Asezarea dintilor se refera atat la orientarea lor, cat si la gruparea in maxilare. Astfel, dintii pot fi clasificati ca: drepti, iesiti in afara, orientati inspre inauntru, iar dupa grupare se impart in: regulati, rari sau indepartati.

Sub aspectul uzurii se mentioneaza daca sunt rupti sau tociti din cauza alimentatiei, a profesiunii sau a fumatului. De asemenea, la dinti se pot aprecia si unele particularitati, ca:

dinti lati;

dinti asimetrici;

dinti falsi;

prezenta tartrului;

existenta unor lucrari dentare de tipul plombelor sau protezelor;

dinti imbracati;

absenta congenitala a intregii dentitii;

fenomenul de homodontism (toti dintii au aceeasi forma).

Ca particularitati ale gurii in legatura cu vizibilitatea danturii, se mentioneaza cele doua extremitati, vizibilitatea gingiilor in timpul vorbirii sau acoperirea dintilor in timpul vorbirii, astfel incat acestia nu pot fi descrisi.

Barbia este portiunea cea mai de jos a figurii, conturand fata si dandu-i forme caracteristice. Ea se examineaza din plan frontal, sub aspectul inaltimii si latimii si din plan lateral, din punct de vedere al inclinatiei.

Inaltimea barbiei se stabileste tinandu-se seama de distanta de la linia bucala pana la varful barbiei, si poate fi mare, mijlocie sau mica.

Latimea barbiei poate fi apreciata ca ingusta (ascutita), mijlocie, lata.

Inclinatia barbiei privita din profil pate fi:

oblica interior (retrasa);

verticala;

proeminenta.

Ca particularitati ale barbiei retinem:

barbia dubla;

barbia bilobata;

barbia alungita;

barbia cu gropita;

barbia plata;

barbia proeminenta.

 

barbie bilobata  barbie lata

barbii alungite

barbie mijlocie

 

barbii verticale

  barbie dubla

  barbie cu gropita

Marginea inferioara a mandibulei poate fi orizontala, intermediara sau oblica.

Ochii sunt situati in cavitatea orbitala, la nivelul bazei acesteia, avand urmatoarele parti vizibile:

pupila - ocupa centrul ochilor si este un orificiu rotund, aparent de culoare neagra;

irisul - este o banda colorata situata in jurul pupilei si da culoare ochilor;

sclerotica sau albul ochilor.

Ochii se descriu dupa forma, marime, asezare in orbita, culoare si alte particularitati. Forma ochiului poate sa varieze in raport cu pozitia unghiurilor interne si externe. Astfel, exista:

ochi drepti, cand o linie dreapta si orizontala intretaie mijlocul extern si intern al ambilor ochi.

ochi cu comisurile interne coborate;

ochi cu comisurile externe coborate.

Marimea ochilor se apreciaza in functie de lungimea si latimea lor, ei putand fi mari, mijlocii sau mici.

Asezarea in orbita a globului ocular se observa din profil si poate fi :

normala;

infundata;

proeminenta.

Culoarea ochilor este data de pigmentatia irisului, in functie de care pot fi: albastri, negri, caprui, verzi, etc.

Ca particularitati ale ochilor putem retine: privirea sasie; ochii ciacar (culoarea diferita a celor doi ochi); absenta unuia sau a ambilor ochi; ochii asimetrici; prezenta anumitor boli (cataracta, strabismul); inelul alb al pupilei (gerantoxon).

Mai poate fi apreciat, de asemenea, spatiul interocular, respectiv distanta dintre cei doi ochi, ca mare, potrivita sau mica.

 

ochi mari

ochi cu comisuri orizontale

ochi cu comisuri interne ridicate

ochi mijlocii cu comisuri orizontale

ochi cu comisuri interne coborate

deformatie a ochiului drept

Pleoapele sunt in numar de doua - superioara si inferioara - ele marginind orificiul palperbral (deschizatura ochilor). Sunt descrise dupa lungime, largime, forma deschiderii si particularitati.

Pentru aprecierea lungimii pleoapelor se tine seama de distanta de deschidere dintre cele doua pleoape, putand fi apreciata ca: mare, mijlocie sau mica.

Forma deschiderii pleoapelor se apreciaza dupa pozitia colturilor externe fata de cele interne, iar particularitatile pleoapei constau in:

negi;

inflamatii cronice;

cicatrice;

rasfrangerea pleoapei inferioare;

pungi simple sau duble sub pleoapele inferioare;

grosimea exagerata a pleoapelor;

pleoapa superioara coborata pe ochi;

culoarea deosebita, etc.

Genele sunt fire de par implantate pe marginea pleoapelor. Genele pleoapei superioare sunt mai dese, mai groase, mai tari si mai lungi ca cele ale pleoapei inferioare.

Se descriu dupa lungime, desime si orientare, putand fi:

lungi, potrivite sau scurte;

dese, potrivite sau rare;

drepte, orientate in sus sau orientate in jos.

Sprancenele se examineaza din punctul de vedere al amplasarii, directiei, formei, dimensiunii in lungime si latime, nuantei de culoare si particularitatilor.

Amplasarea sprancenelor priveste pozitia lor reciproca, cat si fata de globii oculari. Se pot intalni sprancene:

reunite;

apropiate;

departate;

ridicate sau

coborate pe ochi.

Directia sprancenelor poate fi oblica interior, orizontala sau oblica exterior.

Dupa forma, sprancenele pot fi:

rectilinii (drepte);

arcuite;

unghiulare;

sinuoase (neregulate).

Dupa dimensiune, se au in vedere lungimea firului de par si latimea sprancenelor. Astfel, dupa lungimea firului de par, sprancenele pot fi: lungi, intermediare, scurte, pensate, iar dupa latime ele sunt late, mijlocii sau inguste. Nuanta de culoare este, in general, asemanatoare cu cea a parului de pe cap, desi incaruntirea sprancenelor se produce mai lent. Se pot intalni sprancene negre, blonde, satene, albe, roscate, etc. Ca particularitati ale sprancenelor, se pot semnala: abundenta lor, lipsa sau faptul ca sunt rare, precum si acea ridicare nervoasa a unor fire de par din componenta lor.

sprancene oblice exterior

sprancene pensate

sprancene coborate pe ochi

sprancene groase reunite

 

sprancene orizontale

sprancene asimetrice

sprancene unghiulare

Barba si mustatile se apreciaza, atunci cand sunt prezente la o anumita persoana, dupa forma, marime si culoare.

Barba este formata din parul care creste la barbati pe barbie si obraji. Ea poate fi:

mare, cand cuprinde toata fata si parul ei este lung;

barbison, cand cuprinde toata fata, dar parul este scurt;

guler, cand este o continuare a perciunilor si cuprinde intreaga fata pana sub barbie;

musca, cand este un manunchi de fire sub buza inferioara;

cioc, cand este de dimensiuni mici si cuprinde intreaga barbie[21].

Potrivit unui alt autor[22], barba poate fi descrisa astfel:

dupa lungimea firului de par, poate fi mare, mijlocie sau mica;

dupa forma intalnim:

barba plina;

barba marinar;

zgarda (cand acopera numai marginea inferioara a maxilarului);

barbison (cand cuprinde numai barbia);

cioc (partea centrala a barbiei);

musca (o mica portiune sub buza inferioara).

Mustata este formata din parul care creste deasupra buzei inferioare le barbati si poate fi:

mare cu colturi drepte;

mare cu colturi ridicate;

mare cu colturi coborate;

taiata marunt pe buza;

taiata pe portiunea foselor nazale;

coada de randunica.

Barba si mustatile au, in mod obisnuit, aceeasi culoare cu cea a parului, dar se pot diferentia uneori. In caz de diferentiere se mentioneaza culoarea. De asemenea, se mentioneaza daca sunt carunte, au numai fire razlete albe sau sunt complet albe.

mustata coada de randunica

 

mustata cu colturi drepte barba mare

 

mustata mare cu colturi coborate

Parul se descrie apreciindu-se linia de insertie, natura, desimea, portul, lungimea, culoarea. De asemenea, se studiaza favoritii si chelia.

Linia de insertie a parului se observa la partea superioara a portiunii verticale a osului frontal, ea marcand locul de implantare a parului pe suprafata capului. Aceasta linie se poate incadra in una din urmatoarele forme:

dreapta;

ascutita;

circulara in sus;

circulara in jos;

ondulata.

Natura parului este determinata de modul firesc de crestere a firelor. Din acest punct de vedere putem intalni par drept, ondulat, buclat, cret.

Dupa desime, parul poate fi des, normal sau rar. Din punct de vedre al lungimii parul poate fi: lung, mijlociu sau scurt.

Portul parului este determinat de felul de pieptanare, prezentand variatiile:

carare pe partea stanga;

carare pe partea dreapta;

parul purtat peste cap;

parul adus pe frunte.

Dupa un alt autor[23], coafura mai poate prezenta si urmatoarele variante:

par purtat cu carare pe mijloc;

par tuns scurt;

ras complet;

par purtat cu plete la spate;

par complet netuns.

Culoarea parului poate fi: neagra, castanie, blonda, roscata, alba. In cazul in care se constata prezenta incaruntirii, se va mentiona gradul de raspandire, respectiv daca este partiala, totala sau sub forma unor suvite carunte. Trebuie avuta in vedere si posibilitatea modificarii culorii parului cu ajutorul mijloacelor cosmetice.

Favoritii (perciunii) pot fi apreciati dupa lungime (lungi, mijlocii, scurti) si dupa directia lor (drepti, oblici).

Calvitia (chelia) se apreciaza in raport cu zona capului pe care o afecteaza, putand fi:

frontala - cand cuprinde regiunea dinspre frunte a capului;

temporala - cand se afla pe partile laterale ale capului;

frontal-parietala - cand este plasata pe partea superioara a capului;

occipitala - cand se gaseste spre ceafa;

totala - cand afecteaza intreaga zona a capului.

insertie ondulata

insertie dreapta

insertie circulara in sus

calvitie totala

calvitie frontal-parietala

Urechea reprezinta unul din elementele esentiale ale figurii umane, apreciindu-se ca prezinta cele mai multe calitati identificatoare. Urechile prezinta un dublu caracter: sunt imuabile ca forma, de la nastere pana la moartea persoanei si variabile, respectiv nu se intalnesc doua urechi identice.

Urechea se descrie, pe de o parte, ca aspect general, marime si pozitia ei fata de cap, iar pe de alta parte, ca detalii morfologice ale pavilionului urechii si eventuale particularitati.

Ca aspect general, urechea poate fi de forma rotunda, ovala, triunghiulara si rectangulara.

Ca marime, se apreciaza inaltimea si latimea urechii, grupandu-le intr-o gradatie tripartita de: mare, mijlocie si mica, respectiv lata, mijlocie si ingusta. Pentru stabilirea inaltimii urechii se masoara intervalul dintre varful urechii si partea cea mai de jos a lobului, iar pentru stabilirea latimii se masoara zona mediana a pavilionului urechii, intre marginea exterioara a helixului si tragus.

Departarea urechilor se apreciaza in functie de distanta acestora fata de conturul capului, putand intalni:

urechi lipite;

urechi departate superior;

urechi departate inferior;

urechi departate total;

urechi departate asimetric.

Pavilionul exterior al urechii se compune din mai multe elemente caracteristice, principalele fiind: helixul, antehelixul, tragusul, antetragusul, lobul si conca.

Helixul este marginea exterioara, cartilaginoasa a urechii, care incepe de deasupra tragusului, chiar din conca, si se continua pana la lob. Se imparte in trei zone: helix originar, helix superior si helix posterior.

Helixul originar incepe din conca si tine pana la varful superior al urechii. Poate fi apreciat ca lung, mijlociu sau scurt.

Helixul superior incepe de la varful urechii si se termina la indoitura dinapoi a acesteia. El se poate aprecia dupa lungime (lung, mijlociu, scurt) si dupa latime (lat, mijlociu, ingust).

Helixul posterior incepe de la indoitura dinapoi a partii superioare a urechii si ajunge pana la lob. Si el poate fi apreciat dupa lungime si latime in cele trei gradatii: mare, mijlociu, mic.

Ca particularitati ale helixului se pot observa:

caracterul deosebit al acestuia (helix rotunjit, ascutit, in echer);

helix incomplet;

helix atrofiat;

latimea pronuntata a helixului;

prezenta unor proeminente sau nodozitati.

Antehelixul este paralel spre interiorul urechii cu helixul, el fiind o proeminenta cartilaginoasa de forma concava, rectilinie sau convexa, amplasata fie in acelasi plan, fie sub sau peste nivelul helixului. Se mai pot face aprecieri in legatura cu dezvoltarea antehelixului, putand fi sters (aproape absent), hipertrofiat, atrofiat sau poate lipsi.

Tragusul este un cartilagiu mic, de regula de forma triunghiulara, formand peretele anterior al canalului auditiv extern. Baza triunghiului este fixata de fata, iar varful se afla inspre marginea posterioara a urechii, respectiv spre helixul posterior. Tragusul poate fi ascutit, sters sau bine conturat.

Antetragusul este plasat la partea inferioara a antehelixului, opus tragusului si deasupra lobului urechii. El este format dintr-un cartilagiu mai mult sau mai putin dezvoltat.

Antetragusul se descrie dupa:

inclinatie (orizontal, oblic);

forma (concav, rectiliniu, convex);

marime (mic, mijlociu, mare).

Lobul este amplasat in partea inferioara a urechii, in continuarea helixului posterior si sub antetragus, alcatuind partea carnoasa a urechii. Prezinta valoroase elemente de individualizare legate de marime, forma, aderenta si alte particularitati.

Dupa marime, lobul poate fi mic, mijlociu, mare, iar dupa forma oval, rotunjit, ascutit. Dupa aderenta, lobul poate fi lipit, semilipit sau liber.

Si in cazul lobului trebuie sa se puna accent pe evidentierea particularitatilor acestuia, respectiv: perforat, absent total sau partial, marimea exagerata.Conca este orificiul urechii care permite sunetului sa patrunda spre urechea interna. Poate prezenta o serie de caracteristici apreciate dupa marimea si profunzimea ei:

impinsa inapoi;

de-a curmezisul;

ingusta;

larga;

inalta;

atrofiata;

foarte mica;

foarte profunda.

Urechea mai prezinta doua scobituri, si anume: fosa digitala si fosa naviculara. Fosa digitala (depresiunea digitala) este situata in partea superioara a pavilionului urechii, intre partea anterioara a helixului si partea superioara a antehelixului. Fosa naviculara (depresiunea luntri) este situata intre regiunea posterioara a helixului si a antehelixului.

Particularitatile pavilionului urechii: absenta pavilionului, absenta unei parti din pavilion, pavilion atrofiat, pavilion hipertrofiat.