Despre o estetica a reconstructiei

G. M. Cantacuzino

Cartea omonima a lui G. M. Cantacuzino, despre care va fi vorba in cele ce urmeaza, a aparut la Cartea Romaneasca in 1947 si este mai putin cunoscuta in ansamblul operei sale. G. M. Cantacuzino mai este inca apreciat drept personalitatea culturala cea mai complexa a arhitecturii romanesti: arhitect, carturar si profesor de inalta tinuta intelectuala si academica. In tumultul acelor ani postbelici care au premers arestarii sale, Cantacuzino avea - prin acest volum de publicistica angajata in realitatea ne-mediata a tarii sale - o situare 'ideologica' ambivalenta. Pe de o parte gaseste elemente demne de lauda in arhitectura sovietica (dupa ce, nu cu multi ani in urma, o criticase fara drept de recurs pe aceea pe care o intalnise la Odessa ca reporter de front) si este gata pentru o critica ideologica a modernismului vest-european.

Pe de alta parte, teoreticianul unui 'regionalism critic' (K. Frampton) avant la lettre din el isi iese din vreme in vreme din proiect. Atunci, in suprafata de conformitate intelept asumata, se itesc insule de ceea ce devenise intre timp non-conformism, i.e. bunul simt al celui ce cunostea nu doar arhitectura europeana, dar si limita de toleranta a culturii romanesti dincolo de care aceasta urma sa dispara sufocata.

A citi astazi aceasta carte este dureros. Clasa sociala careia ii apartinea autorul, profesiunea lui, cu institutiile si cu prioritatile-i de odinioara dispareau dupa macelul razboiului mondial cel putin din prim-planul vietii publice, daca nu chiar - in curand dupa 1947 - chiar fizic. Mediul edificat, la configurarea caruia participase atat prin zidire cat si prin text, fusese sfartecat de cutremur si de bombardamente: ambelor traume ii fusesera supuse chiar unele din propriile sale cladiri. Tonul cartii este dat de un autor care nu isi mai regaseste echilibrul intr-o lume schimbata, pe care pare dispus sa o inteleaga, dar nu sa o si cautioneze. Sunt vadite astfel generozitatea si umanismul cu care incearca sa trateze de pilda problema locuintei - necesara, dar in nici o alta forma decat cea individuala; sau in vehementa caustica cu care, drept consecinta, se opune unor idei moderniste (care, dupa discursul lui Hrusciov din 1954, vor deveni mai cu seama comuniste) de felul tipizarii si prefabricarii, intr-un cuvant: industrializarii arhitecturii romanesti.

Aceste sentimente dovedesc cu prisosinta ca purtatorul lor era gata sa ofere 'un program de reconstructie' chibzuit, in mod evident concentrat pe considerente sociale, dar ca in nici un caz nu are in vedere o invesmantare a bolsevismului in aerul de onorabilitate pe care i l-ar fi conferit fie si rostirea necritica a catorva dintre sloganurile politice ale zilei. Devotat fata de ceea ce pareau sa fie comandamentele reconstructiei, autorul nu intelege sa abandoneze fara lupta in fata vulgarizarii lor; nu fara a lasa marturie ca existau si alternative sensibile la ceea ce venea deja ca un tavalug sa massifice intregul discurs public si, deopotriva, 'scena' edificata a acestuia pentru urmatoarele aproape cinci decenii. Chiar daca ele nu au fost bagate in seama - nici nu aveau cum, dat fiind climatul vremii - redescoperirea lor astazi ne dovedeste ca deceniul al cincilea nu a fost in intregime absurd; ca, inainte de a deveni in intregime absurd in deceniul urmator, a existat in a doua jumatate a anilor patruzeci un spatiu scurt de respiratie in care, fara nici o consecinta pentru politica vremii, s-au lasat totusi marturie posteritatii (caci prezentul era deja mut si orb) viitoruri alternative pentru Romania.

Aceste viitoruri alternative pot sa fie astazi redescoperite si celebrate, in fine; o fac si eu aici, referitor la 'estetica' lui G. M. Cantacuzino, nu fara un subminant sentiment de zadarnicie. Acesta isi are o dubla motivatie. In primul rand, un motiv diacronic: este vorba despre nesansa perpetuu regenerata a culturii romanesti de a fi nevoita sa isi descopere drept congener - din vreme in vreme, cataclism dupa cataclism - ceea ce ar fi trebuit sa-i fie de fapt strabun. In anii saizeci era redescoperit cu emotie modernismul incipient autohton al anilor treizeci, intr-o vreme cand acelasi modernism raposa de moarte buna in occident. In anii nouazeci, redescoperim postmodernismul facut - acum douazeci de ani cu febrilitate prin 'vizuini luminate' ale vietii literare de atunci; azi la lumina, dar fara patima d'antan - de optzecisti. O facem insa cand nicaieri nu se mai vorbeste la timpul prezent despre ceea ce aici n-a fost, nu avea cum fi altceva decat frivolitate sclifosita si dezangajanta etic. In fine, scriind 'manifeste' pentru (inca o) reconstructie, descopar ca ele au fost scrise deja in parte de altii si acoperite de malul unei istorii proaste.

Asa incat, in loc sa se gaseasca in postura de a se distanta critic de nostalgiile unui tip de arhitectura care ar fi trebuit (si, in circumstantele unei istorii 'normale', putea) sa fi fost deja consumat la noi (noul vernacular, retrospectivismul cultural, accentul pe mestesug si pitoresc; in fine, tot ceea ce astazi este localizat intre regionalism critic si postmodernism istoricist), teoreticianul de astazi il redescopera in prospetimea lui aurorala ca pe un - neinceput inca, dupa cincizeci de ani de la formularea lui - viitor plauzibil. Nu este, fireste, vina lui Cantacuzino, dupa cum nu este (decat in parte) vina generatiei '27, ca in cultura romaneasca se face mai multa arheologie decat experiment, mai multa taxidermie decat inginerie genetica, mai multa miniatura pe pergament decat cybertext. Nu este vina lui Cantacuzino ca viitorurile noastre sunt aproape fara exceptie foste proiecte de viitor neconsumate sau ratate, oricum trecute, pe care le reciclam din timp in timp.

In al doilea rand, sentimentul de zadarnicie cu care descopar, in acest text, proiectul de viitor al mediului edificat propus de G. M. Cantacuzino isi are un motiv sincron: nici macar astazi nu exista discutii publice, inteligente si performante, in competitie spre a produce proiecte de viitor alternative pentru societate in general, necum pentru mediul construit.

***

Sfatos, din penumbra modesta a unei pozitii care a incetat sa mai fie privilegiata, autorul traseaza axele unei estetici a reconstructiei. O face intr-o vreme cand dezbaterea in jurul acestei reconstructii 'e o problema de stat', care insa 'nu poate fi tratata cu usile deschise de catre autoritati' (17). Sa mai spunem oare ca nici astazi nu exista dezbatere publica asupra modului in care se redacteaza planurile directoare ale marilor orase, inclusiv al Bucurestilor? Si, inca, sa mai insistam pe faptul ca, iata - public sau nu - acesta din urma nu exista inca? Sau ca in programele electorale ale alesilor urbei nu figureaza reconstructia decat, in cazuri fericite, drept schite rudimentare copiate pe coltul mesei la vreo intalnire cu UAR, fara a fi intelese si, dupa alegeri, fara a fi aplicate?

Acest proiect de reconstructie propus de Cantacuzino avea cateva elemente nodale, in jurul carora se redistribuie intregul: imaginarea unui viitor coerent; locuinta individuala si mentinerea atributului mestesugaresc (deja ajuns la o calitate certa) al arhitecturii celei noi, impotriva unei industrializari lipsite de baza reala si, date fiind conditiile, vatamatoare pentru arhitectura. Imitarea tarilor industriale era refuzata; reconstructia trebuia facuta 'la scara posibilitatilor noastre' (18), tinta fiind calitatea obtinuta prin 'industrii mici in care artizanatul ar putea inflori' (18). Mai mult, semnaleaza autorul, 'daca se vor infiinta fabrici de case-baraci-gata-facute, care vor ferici satele si orasele, fabrici care vor concentra mana de lucru in marile centre, bineinteles ca artizanatul va pieri si Romania va semana cu orice regiune industriala de oriunde' (19).

Inca o data, dupa episodul Odessa, autorul se dovedeste a fi fost o Cassandra. Propunerile lui in schimb au revenit in ultimele decenii in voga exact odata cu inchiderea buclei industrializarii; dar au facut-o in vest si nu (inca) in Romania: 'materiale locale', 'adaptarea formelor la conditiunile climei, a obiceiurilor si a datinelor' (20), integrare in peisaj, caracter - iata elemente ale unui vocabular pe care astazi il atribuim teoreticienilor occidentali ca pe o descoperire. Ele apartin insa bunului simt al dialogului dintre context fizic/cultural pe de o parte si noua constructie de pe alta parte. La 1947, acest tip de discurs in regimul bunului simt mai era inca posibil, dar deja nu mai era ascultat. O facem astazi, cand, ostenite dupa aventura industrializarii, orasele isi cauta un 'nou' mod de a-si reveni in matca.

G. M. Cantacuzino vorbeste mai departe despre moduri proprii fiecaror popoare de a-si orandui spatiul, intr-o forma 'slaba' a discursului despre specific, pe care o contrapun celei 'tari' din anii treizeci si, ulterior, din ultimele decenii comuniste. Aceasta diferenta specifica a arhitecturii popoarelor in raport cu matca europeana - ordine, armonie, refuzul originalitatii cu orice pret - isi capata in procesul de definire formulari memorabile, ca de pilda 'optimismul vehement' al modului in care Statele Unite, o 'civilizatie de otel care se joaca cu virtuozitatile tehnice' (33); amestecate, opiniile lui Cantacuzino despre Stale Unite se incheie intr-un alt capitol cu observatia prea optimista, cum s-a vazut ulterior, ca 'reusita Americii va fi si reusita noastra' (105). Anglia ii pare teoreticianului 'mai putin pregatita pentru a pune la punct planul ei de reedificare' (34-5), orasele sale gradina producand doar 'decoruri pseudo-naturaliste inspirate parca de literatura lui Jean-Jacques Rousseau' (35). In Franta reconstructia inseamna 'a continua o lume vesnic tanara care mereu isi aduce aminte' (36-7).

Ajuns cu definirea spiritelor constructive ale marilor popoare europene la Italia si Germania, G. M. Cantacuzino nu se sfieste sa critice regimurile abia invinse intr-un pustiitor razboi, dar si sa laude ceea ce este permanent in spiritul respectivului popor, dincolo - sau in pofida - vicisitudinilor istorice. Desi in Italia 'privelistea este un imperativ pentru arhitect' (37), regimul fascist a deturnat acest dialog catre unul intre oras si trecutul a fost exhibat in chip propagandistic: 'ruinele romane au fost trezite din letargia lor pentru a fi chemate martore la procesul imperialismului fascist () pentru a deveni documente politice' (37); in proces, ceea ce fusese 'un paradis al evocarii' (37) - Roma suburbiilor - devenind regiune intens industriala: 'Totul a fost ravasit si pus intr'o lumina falsa' (37).

Dincolo, 'peisajul german are in sufletul locuitorilor o mare rezonanta si un mare prestigiu' (38) in vreme ce orasele lor au fost dramatic distruse de razboi; sa mentionam in treacat, ajunsi aici, fascinatia autorului pentru drumurile si podurile bine taiate in peisaj, ca o scriitura caligrafica pe harta si pe care le doreste prezente si in Romania (20-3), deoarece 'natura stapanita si organizata de om creeaza peisajul, () are caracter ceea ce a fost format de mana omului' (20); or, aceasta trasare peisagista a rutelor de circulatie a fost de altfel una dintre putinele reusite incontestabile ale administratiei germane din anii treizeci. Cu o traditie moderna in spate, pe care 'romanizarea' si 'imperializarea' practicate 'de altfel nu fara talent' (38) de Speer si confratii sai - participanti 'mult mai vehement decat italienii la propaganda politica' (38). 'Pe cand tinerii arheologi germani, pe terasele dela Persepolis si deserturile Asiei studiau cu infrigurare campaniile lui Alexandru cel Mare, arhitectii germani mareau cu lupa viziunile lui Piranesi' (39), observa caustic autorul; cu toate acestea, Germania avea sanse sa revina la 'traditia' sa moderna intrerupta de nefericitul episod nazist. Enumerarea se incheie cu tarile nordice; acestea se vor fi dovedit capabile 'de a integra in cadrele traditiei cele mai cutezatoare experiente' (40), asa cum de altfel o fac si azi.

La noi insa? Planul director se dezbate in ziare, iar limbajul de specialitate este impregnat de 'cuvintele luate din vocabularul politic' (40); lipseste coordonarea, reconstructia nu este o preocupare de stat si, in schimb, sunt promovate false concepte: 'reformarea arhitecturii' (R. Bordenache) sau 'locuintele ieftine'. Cu ambele sintagme se razboieste autorul pret de cateva pagini. Bucurestiul capata la randul sau cateva sentinte sfichiuitoare, pe care le voi reda in intregime, cel putin pentru suculenta, daca nu si pentru actualitatea lor cea mai arzatoare: 'Greu se formeaza ochiul la Bucuresti. Termeni de comparatie lipsesc. Lipseste si acea ierarhizare, acea semnficatie a formelor care da unui oras, adica unui dcor colectiv al vietii, adevarata lui semnificatie. Bucurestiul e orasul nelinistii. Febrilitatea lui isterica respinge parca munca inceata a operelor durabile. Totul este parca mereu contestat. Putine valori au trecut de la o generatie la alta, chiar in domeniul spiritual.' (115)

Ceea ce propune autorul in loc acestor acide caracterizari este o estetica a reconstructiei centrata insa pe teme etice si, in primul rand, pe o generozitate sociala care nu trebuie insa confundata cu excesele retoricii bolsevice, careia o seama dintre colegii sai de la facultate i se dedau deja; ei bine, nu se sfieste sa ii critice. Dimpotriva, aceasta est-etica (Monica Lovinescu) - pentru a folosi o sintagma care a devenit curenta dupa 1989 este centrata pe un simt major al lucrarilor publice; deviza lui G. M. Cantacuzino este preluata din Gide: 'Popoarele care nu isi croiesc drumuri si nu-si indiguiesc apele nu sunt demne sa traiasca' (110), iar realitatea careia i se adreseaza, la fel de valabila si astazi din nenorocire, este sintetizata astfel: 'de cand Romanul se munceste pe ancestrala lui mosie, nu s'a gandit niciodata sa sape un canal si sa ridice un dig. Cel putin 10 la suta din mosia tarii e stearpa din cauza acestei indolente' (109). Cantacuzino incepe practic cartea si o sfarseste cu aceasta pleodarie pentru lucrarile de mare amploare care sa nu fie totusi monumente, ci opere de arta, atat in sensul peisagist (sisteme de drumuri corect si maiestru in/scrise in ogor), cat si in cel ingineresc (poduri, viaducte, indiguiri).

Si mai e ceva: pledoaria pentru un altfel de invatamant de arhitectura, dezbarat de 'graba improvizatiilor efemere' (115) care continua sa constituie o problema a acestui invatamant, de 'extravagantele modei' (115) care ii reduc profunzimea si durabilitatea si, mai ales, de aerul de campanie electorala. Ar trebui citit si discutat atat de profesori, cat si de studentii de azi acest intreg capitol dedicat reconstruirii educatiei de profil din G. M. Cantacuzino. Pentru concluzia acestui text de modesta recunoastere a importantei pe care ar fi trebuit sa o aiba aceasta carte si n-a avut-o la timpul ei, voi incheia insa cu ceea ce poate fi si astazi, poate cu atat mai mult astazi, temeiul reconstructiei din noi si dimprejurul nostru: 'Romania nu este un colt oarecare de pe pamant, care poate fi reconstruit dupa calapoade adunate de oriunde. Geopolitica Romaniei e bine precizata. Idealul nostru nu e de a semana cu orice, dar de a lua de oriunde ceea ce ne poate fi util si de a-l integra intr'un sistem propriu. Aceasta Romanie trebuie deci cunoscuta si cercetata, ceea ce presupune si urmarirea tuturor surselor care au fost folosite pana acum de noi si a tuturor elementelor care au contribuit cu sau fara voia noastra la formarea noastra de pana acum. () Vrem un spatiu romanesc organizat in functia unei mari generozitati sociale, o tara inzestrata cu institutii, cai de comunicatii, porturi concepute toate unitar in urma unui efort creator, tinzand a da tarii o infatisare omogena, vrem sa reluam unele nazuinti din trecut parasind anumite metehne si vechea noastra indolenta pentru a crea o infatisare demna si durabila spatiului nostru geografic? Sau ne vom multumi a fi un maidan bantuit de vanturile influentelor sufland de oriunde?' (117, 120).

Ma tem ca la aceleasi intrebari trebuie si astazi sa formulam un raspuns, dupa jumatate de secol de evitare a lui violenta, cu napraznice consecinte pentre chiar tara despre care atunci si acum e vorba.