Spirit stiintific modern si obstacole epistemologice

Spirit stiintific modern si obstacole epistemologice

"Spiritul stiintific trebuie sa se formeze contra Naturii, impotriva a ceea ce este, in noi si in afara noastra, impulsul si instructia Naturii, in ciuda inclinatiei naturale, impotriva faptului colorat si divers. Spiritul stiintific trebuie sa se formeze reformandu-se. El nu se poate instrui in fata Naturii decat purificand substantele naturale si punand in ordine fenomenele amestecate."[1]

(G. Bachelard)

G. Bachelard (1884-1962) constata si interpreteaza filosofic rupturile in si prin care s-a constituit spiritul stiintific actual. In acest sens, fizica a fost o stiinta pivotala. Pana

"la sfarsitul secolului trecut, se credea inca in caracterul unificat din punct de vedere empiric al cunostintelor noastre privitoare la real",

aceasta concluzie fiind impartasita de orientari filosofice aflate in disputa, opuse:

"Unitatea experientei - constata Bachelard - aparea dintr-un dublu punct de vedere: pentru empiristi, experienta este uniforma in esenta sa pentru ca totul provine din senzatie; pentru idealisti, experienta este uniforma intrucat este impermeabila (rezistenta, opaca - n.n.) la ratiune. In acceptare ca si in refuz, existenta empirica formeaza un bloc desavarsit."[2]

Dintr-un asemenea punct de vedere, stiinta ni se prezinta ca o cunoastere omogena a lumii nemijlocite, deosebita de experientele noastre nespecializate, cotidiene numai printr-o organizare temeinica datorata activitatii riguroase a unei ratiuni universale invariabile; demersul stiintific pare a se desfasura in paralel cu simtul comun, si in prelungirea acestuia, fara a initia conflicte, rupturi radicale; in fond, stiinta si experienta curenta, in stiluri specifice si cu mijloace adecvate menirii lor, vizeaza aceeasi realitate, propunand cu privire la aceasta cunostinte care nu intra intr-un dezacord total; mai mult, stiinta insasi primeste aprobarea constiintei comune, mizand pe sanctiunea finala a intereselor colective.

Rupturi de stil stiintific. Descoperirile din fizica (in special, structura atomului, energia s.a.) - observa Bachelard - ne initiaza intr-o lume necunoscuta ale carei mesaje sunt redactate in "hieroglife", ridicand astfel bariere psihologice si dificultati de interpretare. Sub raport epistemologic, intrebarea esentiala se refera la noile structuri conceptuale: notiunile si legile mai au suport/corespondent ontic, desemneaza lucruri si/sau stari reale? Stiinta secolului al XIX-lea era reala prin obiectele sale de studiu si ipotetica prin legaturile stabilite intre acestea; de aceea, nu exista indoieli in privinta lumii la care se refera, cu intentii exprese de cunoastere, o anume stiinta; indoielile se refera cu precadere la statutul ipotezelor formulate, astfel incat, la limita, enunturile stiintifice sunt interpretate ca fiind simple conventii rationale menite sa intemeieze explicatii, chiar daca acestea sunt nedefinitive, provizorii. Descoperirile contemporane din fizica obliga la schimbari de perspectiva; obiectele abia transpar prin metafore, organizarea lor lasa impresia de simbol al realitatii; deci fenomenul investigat este resimtit ca ipotetic, in timp ce reflectia ii confera un sens, instituind astfel o categorie rationala de experiente. Datul senzorial-perceptiv este confuz, provizoriu, conventional; priza directa cu realitatea pune in dificultate vechile obisnuinte, produce modificari in sensibilitatea receptoare si in modul de insusire intelectuala a continuturilor experimentale. Bachelard subliniaza ca, in aceste conditii, a priori nu poate fi acceptata nici o incredere in instruirea pe care datul imediat pretinde ca ne-o ofera.

"Cunoasterea stiintifica este intotdeauna reforma unei iluzii";

descriptia minutioasa a datului imediat este doar o fenomenologie a muncii stiintifice, corespondentul a ceea ce inainte era numit ipoteza de lucru, adica doar un prim stadiu al travaliului stiintific propriu-zis. Praxis-ul stiintei isi revendica un alt tip de autonomie decat in stadiile anterioare. "Stiintele fizice si chimice, in dezvoltarea lor contemporana, pot fi caracterizate din punct de vedere epistemologic ca fiind domeniile de gandire care se rup net de cunoasterea comuna."[3] Noul spirit stiintific se impune definitiv prin relativitatea einsteiniana care se indeparteaza definitiv de gandirea familiara si disloca rationalismul traditional.

Bachelard pledeaza pentru o epistemologie non-carteziana; rationalismul global si speculativ, cu simplificarile sale intuitive in privinta punctelor legitime de pornire ale constructiilor teoretice, este respins in favoarea unui rationalism flexibil, plural, neuniformizator, indraznet si precaut, interogativ, dispus la o mai fertila si nuantata conceptualizare a activitatii stiintifice efective. Nu intamplator tema centrala a epistemologiei lui Bachelard este tocmai raportul dintre teorie si experienta privit sub variate aspecte si din unghiul resurselor de acomodare reciproca, descentrare si (auto)rectificare. Principiilor prime - care omogenizeaza speculativ praxis-ul cognitiv si uniformizeaza gama larga a demersurilor stiintifice, cu un dezinteres expres fata de complexitatea acestora cat si in privinta consecintelor - li se substituie imaginea unei cunoasteri concepute in termenii evolutiei spiritului, deci ca procesualitate angajanta, vigilenta, intrebatoare, (auto-)critica, inzestrata cu dimensiuni si implicatii subiective, psiho-sociale ce nu pot fi anulate decat provizoriu de o curiozitate intelectuala autentica.

Registrele unei dispersii. Bachelard recunoaste filosofului stiintei dreptul de a folosi elemente filosofice detasate de sistemul in care au luat nastere. "Forta filosofica a unui sistem este uneori concentrata intr-o functie particulara"[4] care poate fi propusa gandirii stiintifice atunci cand si in masura in care se simte nevoia unor principii de orientare si informare de natura filosofica. Un eclectism al procedeelor este justificat, intrucat sarcinile gandirii stiintifice sunt multiple si complexe, tipurile de teorie variaza de la o stiinta la alta, tehnicile de inventie si descoperire sunt diferite, iar disponibilitatea modelelor teoretice la aplicatii este totdeauna contextualizata. Filosofii trebuie sa rupa cu ambitia de a gasi un punct de vedere unic, fix, definitiv si unitar din care sa judece ansamblul unei stiinte. Un teritoriu vast si in continua schimbare cum este, de pilda, fizica nu poate fi organizat printr-o singura ipoteza filosofica.

"Pentru a caracteriza filosofia stiintelor, vom ajunge deci la un pluralism filosofic, singurul capabil sa in-formeze elementele atat de variate ale experientei si ale teoriei, atat de departe de a fi toate la acelasi grad de maturitate filosofica. Vom defini filosofia stiintelor ca o filosofie dispersata, ca o filosofie distribuita. Invers, gandirea stiintifica ne va aparea ca o metoda de dispersie cat se poate de ordonata, ca o metoda de analiza foarte fina, pentru diversele filosofeme prea compact grupate in sistemele filosofice."

In consonanta cu asemenea exigente de re-asezare a reflectiei filosofice fata de stiinta in curs de constituire si/sau supusa presiunilor interne de schimbare, savantul insusi trebuie sa-si perceapa si sa-si asume intelectual intr-o alta maniera propria munca. Bachelard ii cere sa-si exercite "dreptul de a abate o clipa stiinta de la munca sa sigura, de la vointa obiectivitatii pentru a descoperi ceea ce ramane subiectiv in metodele cele mai riguroase". Atunci cand atentia se fixeaza pe componentele efective, concrete, ale travaliului stiintific (modul de a gandi o situatie anume, tatonari, incercari si esecuri, erori, convingeri fara acoperire, idei vagi, contradictii, fixatii mintale, inflacararea proiectelor, intuitii nemarturisite s.a.), problemele cu aparenta psihologica dezvaluie, pe nesimtite, preocupari filosofice, chiar daca acestea nu primesc o formulare expresa.

"Orice psihologie este legata de postulate metafizice. Spiritul poate schimba metafizica, dar nu se poate lipsi de metafizica."

Asadar, in viziunea lui Bachelard, spiritul stiintific ni se prezinta ca fiind absorbit intr-o adevarata dispersie psihologica si, in consecinta, intr-o veritabila dispersie filosofica, intrucat orice radacina filosofica isi trage seva dintr-o gandire concreta.

"Diferitele probleme ale gandirii stiintifice ar trebui deci sa capete coeficienti filosofici deosebiti. In special, bilantul realismului si rationalismului nu ar fi acelasi pentru toate notiunile. De aceea, dupa parerea noastra, sarcinile precise ale filosofiei stiintei s-ar pune la nivelul fiecarei notiuni. Fiecare ipoteza, fiecare problema, experienta, ecuatie si-ar revendica propria filosofie. Ar trebui fondata o filosofie a detaliului epistemologic, o filosofie stiintifica diferentiala care ar face pereche cu filosofia integrala a filosofilor",

ar fi corespondentul acesteia in planul devenirii unei gandiri care nu-si accepta incheierea, odihna in adevaruri fixe, definitive. In opinia lui Bachelard,

"devenirea unei gandiri stiintifice ar corespunde unei standardizari, transformarii formei realiste intr-o forma rationalista"[5],

adica saltului de la componentele factuale catre explicatiile teoretice, fara insa ca rationalizarea datului experimental sa fie vreodata totala. Aceasta modificare a continuturilor experimentale nemijlocite inlatura iluziile realismului naiv. Informatiile primare sunt transpuse intr-un spatiu de rationalitate/rationalizare care le schimba regimul cognitiv, abia apoi fiind restituite ca elemente ale unei interpretari realiste posibile. Definitiile insele au caracter polemic (retin anumite aspecte, introduc distinctii, suprima, refuza) fata de acceptiunile uzuale ale notiunilor.

"Ideea - subliniaza Bachelard - nu este de ordinul reminiscentei, ci mai curand de ordinul precunoasterii. Ea nu este un rezumat, ci mai degraba un program (proiect, plan - n.n.). Varsta de aur a ideilor nu este dincolo de om, ci in fata acestuia."[6]

Un rationalism aplicat. Prin aceste optiuni, Bachelard se delimiteaza de empirismul traditional - care trateaza ideea ca rezumat al unor experiente lipsite de orice prealabile rationale - si de rationalismul platonician - care nu admite conjunctia aplicativa a ideilor cu lucrurile. Linia rationalista a lui Bachelard vizeaza sporirea puterii de aplicatie si de extindere astfel incat sa devina indispensabila oricarei examinari a sectoarelor particulare specifice experientei stiintifice pentru a le identifica autonomia, pentru a le cultiva disponibilitatile (auto-)polemice (in raport cu alte domenii si cu propria istorie) si autoritatea in fata experientelor noi. Regiunile cunoasterii stiintifice sunt determinate prin acte reflexive ce se detaseaza net de orizonturile atitudinal-cognitive ale simtului comun. Delimitarea sferelor obiectuale si configuratia cunostintelor sunt operate, desigur, si de o constiinta nespecializata, insa intr-o asemenea fenomenologie de prim contact rezultatele sunt nesemnificative: vizarile sunt impregnate de interese uzuale; ideile, afectate de un subiectivism latent, se supun ocazionalismului; garantiile sunt vagi si nespecificate valoric; de aceea, stiinta trebuie sa instituie interesul de cunoastere ca interes specific, orientat exclusiv catre valorile rationale; distantarea de cotidian prin specializare intelectuala si descentrare subiectiva, re-constructia descriptiv-explicativa a experientelor primare, reflexivitatea critica s.a. sunt dominante prin care demersul stiintific se smulge din spatiul cunoasterii comune careia ii opune ordinea rationala a faptelor stiintifice - distincta de ordinea faptelor empirice aflata in pozitie subalterna. Rationalismul aplicat propus de Bachelard solicita stiintei sa treaca dincolo de suprafata fenomenelor catre o experimentare numenala a acestora.

"Rationalismul se realizeaza ca o eliberare de interese imediate; el se impune intru domnia valorilor reflectate, ceea ce se poate la fel de bine exprima ca autoritate a reflectiei asupra valorilor de cunoastere."[7]

Rationalismul epistemologic al lui Bachelard este fragmentat si fragmentar, dispersat in rationalisme regionale care se asociaza materiei particulare pe care o structureaza, o in-formeaza. Generalitatea sa este evolutiva, ca reflex al modulatiilor practicilor stiintifice. Acest rationalism procesual deschis la experientele cognitive specializate - si, tocmai de aceea, numit "regional", "aplicat" - este "integral" si "integrant" in sens dialectic, instituit a posteriori: consensul comunitatii stiintifice - specializat in cadre socio-culturale - defineste un rationalism regional care structureaza experientele cu realul. El se situeaza polemic fata de rationalismul traditional - cu inceputuri platoniciene -, refuzand universalismul uniformizator; ambitiile aprioriste supun toate experientele unui tratament egal, indistinct, neaplicat la specific, esuand astfel intr-o nepermisa reductie a diversului, ceea ce - observa Bachelard - nu poate fi propus ca program relevant pentru studiul filosofic al cunoasterii.

"Daca o filosofie se complace intr-o munca de reductie, devine fatal involutiva."[8]

Constructivitate rationala si experimentare. Ca principiu epistemologic de corectie si organizare a experientelor stiintifice, rationalismul "regional" ("aplicat", "integrat", "integrant") explicitat de Bachelard restituie spiritului stiintific norma unui echilibru dinamic si fertil intre teorie si experienta. Ordinea cunoasterii este nu doar ne-naturala, ci expres anti-naturala, obtinuta in contra Naturii prin re-semnificarea culturala a tot ceea ce (ne) este dat ca natural. Faptul brut devine fapt stiintific. Respingerea celor doua tendinte (rationalismul universalist si, pe de alta parte, empirismul) este facuta de Bachelard si cu o marturisita (dar, din pacate, insuficient dezvoltata) miza antropologica. De fapt, acest autor considera "rationalismul aplicat" - insotit de "materialismul tehnic" pe care il produce si intemeiaza - ca avand o pozitie privilegiata, intrucat in functie de acest reper pot fi intelese toate celelalte tentative de filosofia stiintei.

Idealism

Conventionalism

Formalism

Rationalism aplicat si Materialism tehnic

Pozitivism

Empirism

Realism

Aceasta schema [9] surprinde cele doua dimensiuni pe care se misca spiritul stiintific actual: constructivitatea rationala si experimentarea. In opinia lui Bachelard, puterea omului apartine spatiului culturii - inteles ca mediu ne-natural ("contra Naturii"), artificial, definibil prin creativitate spirituala si tehnica; chiar ideea materialitatii lumii tine de instructia culturala. Asemenea argumente - generoase din punct de vedere antropologic - justifica pozitia centrala acordata rationalismului aplicat si materialismului tehnic. Celelalte perspective filosofice se obtin prin diminuari si unilateralizari succesive. In functie de stilul de angajare a gandirii stiintifice, se poate ajunge, prin degradare, de la rationalismul aplicat la cultul naiv al ideii (idealism), si de la materialismul tehnic la realismul naiv. Atunci cand cunoasterea rationala este interpretata sistematic doar ca elaborare de forme si formule prin care structureaza o experienta oarecare, se esueaza in formalism printr-o reductie; or - noteaza Bachelard -, "acest formalism poate, la rigoare, sa primeasca rezultatele gandirii rationale, dar nu poate reda intreaga munca a acestei gandiri". In prelungire, se poate interpreta stiinta teoretica drept ansamblu de conventii, o suita de ganduri mai mult sau mai putin comode organizate in limbajul clar al matematicilor - care nu sunt decat un soi de esperanto al ratiunii. Acest tip de constientizare filosofica a cunoasterii stiintifice slabeste treptat rolul experientei, sfarsind prin a atribui activitatii subiectului cunoscator doar puterea de a produce si opera cu formule, conventii, scheme arbitrare. Acest idealism epistemologic a jucat un rol in filosofia naturii in secolul trecut, dar nu poate intemeia un examen cuprinzator al spiritului stiintific actual. Bachelard, analizand rolul jucat de instrumentarul matematic in fizica moderna, subliniaza polemic faptul ca este necesara mentinerea unei duble certitudini:

"1) certitudinea ca realul este in priza directa asupra rationalitatii, meritand pentru aceasta chiar reputatia de real stiintific; 2) certitudinea ca argumentele rationale atingand experienta sunt deja momente ale acestei experiente. In rezumat, nu exista rationalitate vida, nici empirism deslanat - iata cele doua indatoriri filosofice care fundamenteaza rigoarea si sinteza exacta a teoriei si experientei in Fizica contemporana."

Aceasta bicertitudine este esentiala, intrucat filosofia trebuie sa exprime o dubla miscare - catre idee si catre real -, legitimand un dialog om-lume in termenii subiect-obiect angajati intr-un raport de cunoastere: "nu mai este vorba de a pune fata in fata un spirit solitar cu un univers indiferent".[10]

Revenind la schema propusa de Bachelard, se poate observa ca, daca prin dispretul pentru experienta se ajunge la un cult naiv al idealitatii, atitudinea opusa are ca pivot inertia progresiva a gandirii si atinge cultul naiv al realitatii brute. De la un rationalism, inauntrul caruia experienta este solidara cu teoria, se inainteaza spre pozitivism prin atenuarea, pana la pierdere, a oricarui principiu de necesitate; puterea deductiva in dezvoltarea teoriilor moderne si ierarhiile de coerenta nu mai pot fi justificate; interesul acordat judecatilor de utilitate apropie pozitivismul de pragmatism si de retetarele factuale empiriste. La limita, realismul naiv asimileaza realitatea unui irational implicat in aglomerari de fapte, lucruri, continuturi sensibile inerte care intretin iluzia bogatiei.

Schema lui Bachelard poate fi utilizata in analiza si valorificarea intregii game de pozitii din filosofia stiintei si din epistemologia contemporana. Ea are meritul de a sugera criterii globale prin aplicarea carora pot fi identificate sistemele de referinta in care anumite modele filosofico-epistemologice sunt valabile si se dovedesc prolifice in efortul de a face inteligibile dimensiuni si functii ale stiintei in lumea de azi. In acelasi sens poate fi valorificata si teoria bachelardiana despre "obstacolul epistemologic".

Obstacole epistemologice. Cercetand conditiile psihologice ale progresului stiintei, Bachelard, ajunge la convingerea ca

"problema cunoasterii stiintifice trebuie pusa in termeni de obstacole", precizand ca "nu este vorba de a considera obstacole externe, precum complexitatea si instabilitatea fenomenelor, nici de a invinui slabiciunea simturilor si spiritului uman: in chiar actul de cunoastere, in mod intim, apar, printr-un soi de necesitate functionala, incetineli si tulburari. Aici (in acestea - n.n) vom identifica ratiunile stagnarii si chiar ale regresului, aici vom dezvalui cauzele de inertie pe care le vom denumi obstacole epistemologice."

Descoperirea realului este intotdeauna procesuala si recurenta. In fata misterului acestui real, sufletul nu poate fi ingenuu; este imposibil sa se elimine fragmentele de cunoastere uzuala; deci,

"cand se infatiseaza culturii stiintifice, spiritul nu este niciodata tanar. El este chiar foarte batran, intrucat are varsta prejudecatilor sale. A accede la stiinta inseamna a reintineri spiritual, a accepta o mutatie brusca ce trebuie sa conteste un trecut."

In fata realului, credinta in ceea ce deja se stie intuneca, tulbura, stanjeneste ceea ce avem ca obligatie si dorinta de a cunoaste. De aceea, stiinta se opune din principiu parerilor curente. De fapt, "opinia gandeste prost; ea nu rationeaza: traduce trebuintele in cunostinte. Indicand obiectele prin utilitatea lor, ea isi interzice sa le cunoasca."

Intrucat pe opinii nu se poate cladi nimic consistent si sunt un obstacol serios, stiinta incepe prin a le distruge formuland probleme, intrebari rupte total de orizonturile interogative si de parerile cunoasterii comune. Pentru un adevarat spirit stiintific nu exista cunoastere decat ca raspuns la intrebari precise si riguros formulate; nimic nu vine de la sine, nimic nu este dat; totul este construit rational. Chiar o cunoastere dobandita prin efort stiintific poate sa decada, in masura in care intrebarea abstracta si fatisa se uzeaza, dainuind numai raspunsurile, rezolvarile, solutiile date intr-un anume moment/context istoric. Astfel, activitatea spirituala se inchirceste, se intoarce in starea initiala de repaos, blocandu-se. De fapt, "un obstacol epistemologic se incrusteaza pe (adera puternic la) o cunoastere ne-interogata. Deprinderile intelectuale care fura utile si sanatoase pot, in cele din urma, sa impiedice cercetarea."[11]

Bachelard studiaza notiunea de obstacol epistemologic cu argumente din istoria diferitelor stiinte si din practica educatiei. De fapt, diseca minutios modul in care fortele psihice antrenate nemijlocit in producerea, transmiterea si receptarea ideilor se convertesc in valori epistemologice; prealabilele psihologice si presupozitiile cognitive functioneaza adesea ca bariere in calea inaintarii cunoasterii si comunicarii, prefigurand prin ele insele anumite sedimentari ideatice. Bachelard propune o sistematizare categoriala a surselor de obstacol epistemologic.

Experienta prima initiala - plasata inaintea si deasupra criticii - pune omul in fata unui dat - perceput ca fiind clar, stabil, sigur - in prelungirea caruia se constituie o cunoastere fragila imbibata de iluzii, pasiuni, dorinte inconstiente: descriptiile naive intretin o familiaritate romantata cu realitatea nemijlocita. Acest obstacol - contextualizabil psiho-socio-cultural - trebuie inlaturat prin critica lucida, intrucat spiritul stiintific se formeaza contra Naturii, impotriva a ceea ce in noi insine si in afara noastra se integreaza impulsurilor primare si instructiunii Naturii.

Obstacolul "realist" - constituit prin puterea de seductie a ideii de substanta, care pare limpede si simpla - creeaza subterfugii naive si certitudini posesive in legatura cu bogatia realului sub presiunile unui complex al micului profit.

Obstacolul animist se cristalizeaza in jurul energiilor vietii care sunt atribuite spontan, printr-un impuls antropomorfizant, tuturor regnurilor existentiale; aceasta extensie substantializata a elanului vital mascheaza, de fapt, instinctul valorizator al omului si apartine unei indelungi traditii in legatura cu puterile magice.

Libidoul - energiile instinctuale, formele inferioare ale psihicului - inspira sentimente, compensatii, seductii afective, deviatii si substituiri ale vointei de putere s.a.m.d.

Bachelard are in vedere multe alte tipuri de obstacole epistemologice care trebuie depasite pentru a institui un spirit stiintific adevarat. Acestea sunt intotdeauna surse active de eroare, limitare a orizontului explicativ, (auto-)iluzionare, generalizare necontrolata, valorizare inadecvata s.a De fapt, psihanaliza obstacolelor epistemologice formulata de Bachelard aminteste de doctrina idolilor din Noul Organon al lui Fr. Bacon; ea propune o adevarata psiho-terapie si o pedagogie a cercetarii stiintifice. Interesant de observat ar fi, in acelasi sens, modul in care Bachelard descompune analitic diferitele presupozitii care stau la temelia ideii de progres continuu in istoria stiintei. Postularea continuitatii crescatoare a cunoasterii este posibila numai prin estomparea discontinuitatilor evidente; rupturile, discontinuitatile sunt atenuate, de pilda, prin credinta in evolutia cumulativa a cercetarii depuse de o masa de anonimi pana la punctul in care omul de geniu impune adevarul final; credinta in trecerea lenta de la certitudinile simtului comun la/catre nivelurile ierarhizate ale cunoasterii stiintifice; prejudecata curenta ca stiinta nu trebuie sa se rupa de cunoasterea comuna, ci, dimpotriva, are obligatia de a o legitima si intari, chiar daca pentru aceasta este nevoita sa critice si sa corijeze anumite deprinderi intelectuale; iluzia continuitatii de limbaj, fara a sesiza ca limbajul stiintific este intr-o stare de revolutie semantica permanenta. Cea mai energica este insa prejudecata unei continuitati istorice nefisurate; evenimentele sunt percepute ca desfasurandu-se dupa schemele unei povestiri; se confera istoriei unitatea si continuitatea unei carti al carei text inainteaza din aproape in aproape. In consecinta "iata axioma epistemologica consacrata de adeptii continuitatii: deoarece debuturile sunt lente, progresele sunt continue. Filosoful nu merge mai departe. El crede ca este inutil sa traiasca vremurile noi, in care progresele stiintifice tocmai explodeaza din toate partile, facand sa se sparga in mod necesar epistemologia traditionala"[12]. Mitul continuitatii cumulative a cunoasterii stiintifice este definitiv spulberat de falsificationismul lui K.Popper si de epistemologiile post-poperiene: Th.Kuhn, I Lakatos, P. Fayerabend s.a.

Lectura obligatorie:

Gaston Bachelard, O critica a conceptului de frontiera epistemologica, in antologia Epistemologie [Orientari contemporane], 197