DE LA ACULTURATIE LA TEORIA DEPENDENTELOR CULTURALE

DE LA ACULTURATIE LA TEORIA DEPENDENTELOR CULTURALE

1. Notiunea de aculturatie

Termenul de aculturatie s-a impus in literatura de specialitate in al patrulea deceniu al secolului XX, cand a inceput sa inlocuiasca progresiv termenul de difuzare culturala. In 1935, intr-un Memorandum emis de Social Science Research Council, s-a dat urmatoarea definitie care "a fost admisa aproape pretutindeni si a servit in orientarea numeroaselor studii de aculturatie": "Aculturatia cuprinde fenomenele care rezulta din contactul direct si continuu intre grupuri de indivizi de culturi diferite, cu transformari subsecvente in tipurile culturale originale ale unuia sau ale ambelor grupuri" [1]. O nota preciza distinctia ce trebuia facuta intre aculturatie si alte concepte din sfera dinamicii culturilor: "Dupa aceasta definitie trebuie sa se distinga aculturatia de schimbarea culturala in care ea nu este decat un aspect, precum si de asimilare care este uneori un aspect al aculturatiei. Aceasta trebuie, de asemenea, sa fie diferentiata de difuzare care are loc in toate cazurile de aculturatie, dar care este un fenomen care survine fara prezenta tipurilor de contact specificate in definitia de mai sus si care, de asemenea, nu constituie decat un aspect al procesului de aculturatie" [2]. O alta distinctie intre difuzare si aculturatie este ca difuzarea studiaza contactele culturale deja realizate in epocile anterioare, iar aculturatia studiaza transmiterea (contactele) culturala in curs (actuala).

Pana in prezent, studiile despre aculturatie au pus accentul pe societatile cu putere inegala, dintre care una dominanta, cealalta dominata. De cele mai multe ori, societatea dominanta fiind societatea europeana, occidentala, coloniala, aculturatia a fost studiata in doua mari zone social-politice si culturale. America Latina, cu culturile ei precolumbiene (maya, azteca, incasa) si Africa neagra precoloniala. De aici au luat nastere doua caractere complementare ale aculturatiei: unul intern, eterogenitatea culturilor contemporane si celalalt extern, dominarea unei culturi asupra alteia. Din acest imperialism al culturilor a luat nastere si sensul unic al influentei si al contactului, de la superior la inferior, de la dominant la dominat. Ceea ce este interesant este insa ca aceste culturi, asa-zis inferioare, au rezistat cu brio la presiunile economice si sociale prin care culturile occidentale urmareau sa dezagrege sistemele lor de valori. Rezistenta pattern-urilor culturilor orientale in fata civilizatiei tehnico-stiintifice occidentale demonstreaza ca avem de-a face cu un fenomen mai adanc decat simpla propagare a tehnicii de varf si tehnologiei, adica a civilizatiei industriale, pe orizontala. Culturile nu sunt entitati abstracte, ele nu traiesc decat prin cristalizarea valorilor intr-un mediu geografic numit patrie, intr-un mod specific de functionare in acest mediu, numit stil de viata, cu un nucleu etnic determinat de aceste conditii, numit natiune. Trebuie sa-i dam notiunii de dominatie o definitie destul de supla, pentru ca sa poata ingloba situatia mai neclara a "frontierelor", caci societatea dominanta nu stabileste imediat si nici obligatoriu un control direct asupra societatii aculturate: este suficienta prezenta ei, amenintarea pe care o exercita, chiar prestigiul ei. De aceea, vom distinge in cadrul notiunii de dominatie doua tipuri diferite de contact: in primul caz, un grup strain stabileste un control direct asupra societatii dominante al carui proces de aculturatie ii dirijeaza fie prin violenta, fie printr-o serie de aprobari mai difuze; in al doilea caz, societatea indigena, libera de orice control direct (sau slab controlata) adopta spontan anumite elemente ale culturii dominante [3]. Aculturatia impusa pune in joc doua sisteme de valori, cel al societatii dominante si cel al societatii dominate, in timp ce aculturatia spontana se supune doar schemelor si aprobarilor societatii indigene. In situatia coloniala, membrii societatii dominate resimt interventia straina ca o lovitura data traditiei lor si aceasta agresiune poate declansa anumite forme de refuz, in timp ce, la frontiere, aculturatia liber acceptata se supune dinamismelor interne ale societatii indigene.

Intre cele doua tipuri de contact exista o opozitie fundamentala, dupa cum diversitatea cazurilor concrete ne arata doua tipuri de aculturatie: 1. aculturatia impusa si 2. aculturatia spontana. In cadrul aculturatiei impuse, dominatia straina se exercita cu o intensitate mai mare sau mai mica, urmand modalitati sau orientari variabile. In Mexic si in Peru spaniolii au instaurat un control politic, economic si religios total, caracterizat prin violenta, prin repartitia terenurilor si distribuirea habitatului. In secolul XIX si XX, dominatia anglo-saxona a dus in SUA si in Canada la formarea de rezervatii pierdute in interiorul tarii care le ascunde din toate partile.

La frontiere insa, modalitatile de contact difera. Ele sunt fie de tip razboinic (raiduri, vanatoare de sclavi), fie de tip comercial si pacifist in cazul indienilor care in Canada sau in Prerii ofereau blanuri vanatorilor francezi sau englezi (a caror patrundere a provocat indirect dublarea razboaielor dintre triburi pentru dobandirea controlului cursului comercial si al produselor europene. Or, istoria diferitelor grupuri etnice parcurge diferite faze: pe masura ce societatile europene isi extind dominatia in spatiu, frontierele dispar iar societatile indigene, inca independente, trec sub controlul direct al Occidentului. Dar daca evolutia generala conduce de la aculturatia spontana la aculturatia impusa de multe ori se produce si fenomenul invers.

Aceste forme de aculturatie au o relevanta speciala pentru operationalitatea raportului dintre conflictele culturale si criminalitate, in cadrul cercetarii. Thorstein Sellin [4] si dupa el E. Sutherland [5] au evidentiat consecintele schimbarilor de civilizatie asupra contactelor culturale vazute ca o inoculare a normelor de comportament de la o arie culturala la alta. Conflictele dintre normele de comportament generate de contactul in aceeasi zona geografica a sistemelor culturale diferite au fost ordonate de cei doi mari criminologi americani la cel putin trei paliere: 1. conflictele pot aparea la frontierele a doua zone culturale invecinate. Astfel, Evelyn Crook [6] a descoperit ca 86% din tinerii delincventi studiati de ea locuiau in zonele de "frontiera" rasiala sau lingvistica in care doua grupuri rasiale sau mai multe erau in contact si numai 14% in cadrul unui grup rasial sau lingvistic omogen. 2. "Colonizarea" poate sa introduca legile si normele unui grup cultural pe teritoriul altui grup cultural, facand astfel ilegale regulile traditionale de conduita. Astfel, cand normele juridice sovietice au fost aplicate triburilor siberiene, femeile care, supunandu-se legii sovietice, umblau cu fata descoperita au fost ucise de parintii lor pentru ca au violat obiceiurile tribului. Portul voalului era ilegal in dispozitiile legii sovietice, dar a-l purta nu era ilegal pentru mentalitatea tribului. Tot astfel, inainte de introducerea legislatiei franceze in Algeria, era de datoria tatalui sau a fratelui sa ucida femeia adultera; dar sub influenta legii franceze, o asemenea infractiune a devenit o crima pedepsita cu moartea. 3. Cei care participa la un sistem cultural, cand emigreaza spre un alt sistem, isi pot pastra unele moduri de comportament care sunt in contradictie cu normele culturii care trebuie asimilate in tara adoptiva. Procesul se produce cand grupul emigrantilor este mai slab din punct de vedere politic decat grupul pe teritoriul caruia ei se instaleaza.

Fenomenele de aculturatie, considerate in procesul si rezultatele lor, se manifesta pe doua axe: prima poate fi desemnata prin termenul de integrare, a doua prin cel de asimilare.

2. La celalalt pol, procesul de asimilare realizeaza fenomenul invers: adaptarea elementelor europene este insotita de eliminarea traditiilor indigene, supunandu-le modelelor si valorilor societatii dominante; in cadrul acestei evolutii, identitatea etnica se dizolva in variantele culturii occidentale.

Intre cei doi poli, ai integrarii si asimilarii, se situeaza un anumit numar de tipuri intermediare. Este cazul diferitelor sincretisme, al combinarilor de elemente rezultate din culturi diferite, dar care dau nastere unui nou sistem ordonat dupa principiile diferite ale celor integrati in sistemele originare. De cele mai multe ori, aculturatia se limiteaza la un domeniu particular, cu precadere la cel economic, in vreme ce sfera spirituala, in special traditia religioasa, era aparata cu inversunare. Populatiile de pe Rio Grande, de exemplu, au acceptat credintele si ceremoniile crestine, fara a le confunda cu religia lor traditionala (cultul lui Kachinas, dansuri mascate, adunari ceremoniale) practicata clandestin si aparata printr-un secret foarte strict. Iar populatiile occidentale, mult timp cele mai izolate de contactul european, manifesta cel putin in domeniul religios, un refuz continuu de aculturatie.

Aceste diferite procese de aculturatie (ca tipuri de contact) se pot succeda in timp in aceeasi societate. Integrarea corespunde in general cazurilor de aculturatie spontana sau se produce la inceputul dominatiei, in timp ce asimilarea apare, la nivelul societatii globale, pe parcursul unei indelungate perioade de control direct. Integrarea, ca si sincretismul sau separarea, duc la sisteme relativ stabile, conduse de o logica proprie (chiar daca ele includ tensiuni si contradictii interne). Un alt tip intermediar, si el relativ stabil, se defineste tocmai prin tensiunea zilnica dintre cele doua culturi: este vorba de numeroasele cazuri de dualitate culturala. Anumiti indivizi se conformeaza regulilor si valorilor societatii dominante cand se afla printre reprezentantii acesteia, dar revin la caracteristicile si valorile societatii dominate cand sunt in mediul lor de origine. Faptele de aculturatie manifesta, in acest caz, in acelasi ansamblu social, o ambiguitate fundamentala.

In Africa, trecerea brusca de la o organizare sociala, bazata pe clan si pe trib, la o forma moderna de societate unde legaturile de rudenie isi pierd o mare parte din semnificatiile lor, are consecinte profunde asupra tuturor manifestarilor vietii economice, sociale si culturale. Dezvoltarea este insotita de distorsiuni si decalaje intre vechile sisteme sociale care slabesc si sistemele moderne care incearca sa se erijeze si sa se impuna. Doua tipuri de societati se confrunta si intra in conflict: unul, bazat pe familia largita - "legaturile de sange" - alianta si justificarea mitica a ordinii raporturilor sociale; celalalt edificat pe diferentierile si competitiile pe care le implica economia de piata si "rationalismul economic". Acest conflict este generator de dezajustari care se traduc prin inadaptari, deviante si patologii. Intelegerea fenomenului cultural nu poate sa fie decat superficiala si sa conduca la constatari eronate sau contradictorii daca ea nu se bazeaza pe realitatile culturale existente, pe motivatiile si pe atitudinile populatiilor; daca ea nu se refera la evolutia valorilor, a credintelor, a structurilor familiale, economice si politice; si daca ea nu ia in consideratie fortele de inertie, rezistentele la schimbare, dinamismele interne si externe care anima grupurile si comunitatile. Demersul culturologic se inscrie astfel in cadrul foarte larg al unei sociologii a mutatiilor. Aceasta abordare globala se dovedeste indispensabila si trebuie sa constituie primul nivel de interpretare a culturologiei in tarile in curs de transformare rapida.

In Africa Neagra colonizarea a reprezentat, in multe privinte, un fel de cataclism, de deflagratie culturala care, extindandu-se din aproape in aproape, a distrus grav cosmogoniile primitive si datorita acestui fapt, a minat si erodat echilibrele societatilor traditionale. Aparitia si dominatia omului alb au aruncat Africa intr-o dezorientare profunda. Aceasta s-a vazut dominata si influentata de o alta lume care, prin forta economica, i-a relevat vulnerabilitatea extrema a propriului sau univers. Caci, acest proces de destructurare sociala apare ca inevitabil si ireversibil deoarece institutiile traditionale se arata aproape incapabile sa evolueze si sa se transforme destul de repede pentru a se putea adapta la exigentele si imperativele vietii moderne.

Dezvoltarea economica si culturala nu poate fi estimata, in sine, ca factor criminogen. Este mai mult tipul de dezvoltare si natura consecintelor sale care pot fi considerate ca elemente avand un impact asupra cresterii criminalitatii. Hazardul istoriei a voit ca colonizarea sa puna in contact societati capitaliste, inalt industrializate, cu ideologie individualista, cu societati de tip colectivist, exclusiv agricole si fara tehnologii avansate. De aici urmeaza, pentru acestea din urma, o eroziune a institutiilor de baza care exercitau un asemenea control asupra indivizilor incat ele ii restrangeau la extrem posibilitatile de marginalitate. Cu schimbarile structurale, cu punerea in evidenta a etniilor si a populatiilor heterogene, si mai ales cu urbanizarea, fenomenul criminal a suferit, lucru incontestabil, o crestere foarte puternica.

Majoritatea autorilor recunoaste ca, in primul rand, consecintele dezvoltarii pe plan cultural antreneaza patologii sociale. In statele africane, ca si in alte state de altfel, criminalitatea creste cand viata familiala este periclitata, cand grupurile si institutiile social-politice se diversifica, se complexifica, atunci cand relatiile directe sunt mai putin frecvente, cand normele si legile se videaza, progresiv, de continutul lor etic si cultural, cand loialitatile fata de rudenie sunt inlocuite cu cele fata de o diversitate de grupuri de interes (profesionale, economice, politice, religioase etc.), cand solidaritatea sociala se dizolva intr-o structura caracterizata prin atomizarea surselor de reglementare si de supraveghere, prin depersonalizarea relatiilor dintre indivizi si prin anonimatul unei societati de masa unde reusita personala capata mai multa importanta decat aceea a destinului colectiv.

In conditiile vietii contemporane, multe infractiuni, proceduri si sanctiuni prevazute in sistemele de drept traditionale trebuiau sa fie abandonate pentru ca erau prea strans legate de culturile tribale. Exista, astfel, reguli si practici etnice discriminatorii in privinta persoanelor exterioare tribului care nu se intalnesc in alte sisteme de drept. Dupa ce tarile africane au devenit independente, guvernele autohtone au elaborat coduri penale inspirandu-se din legislatiile coloniale si au accelerat politica de implementare a unei justitii moderne, construind tribunale si inmultind in orase comisariatele de politie asigurand, prin brigazile de jandarmi, o supraveghere cat mai stricta a teritoriului lor national. Insa in Africa, dreptul penal modern este departe de a fi expresia codificata a valorilor unei ordini sociale. Vointa unei elite de a transforma traditiile si moravurile, de a impune norme si valori unor majoritati considerate ca nefiind inca evoluate social, s-a ciocnit de o surda rezistenta a populatiilor chiar daca dreptul penal traditional a fost scos in unele tari in afara legii. Din acest conflict dintre justitia penala moderna si structurile juridico-administrative ale comunitatilor satesti rezulta o situatie ambigua ce duce, in cele din urma, la violenta si anomie. Astfel, se explica faptul, ca si acum, in zonele rurale, mai putin in cele urbane, populatiile recurg la cutumele traditionale pentru a-si solutiona litigiile.

In consecinta, prin aculturatie trebuie sa intelegem orice grefa a unei culturi asupra alteia. Contactul cultural are o sfera mai mica de manifestare; se poate stabili un contact fara penetratia reciproca sau univoca a celor doua sisteme de valori; or, cand doua culturi care vin in contact una cu cealalta fara a se penetra, nu exista inca aculturatie.

Dupa o opinie aparuta in sociologia generala, nu exista o aculturatie veritabila decat atunci cand conceptia despre viata a indivizilor este transformata din interior. Pentru a aplica acest criteriu aculturatiei juridice, trebuie sa admitem ca dreptul isi are contributia sa in formarea personalitatii. De fapt, daca sistemul juridic national contribuie la modelarea a ceea ce se numeste psihologia unui popor, este plauzibil sa presupunem ca importul unei institutii straine se traduce intotdeauna printr-o anumita schimbare in atitudinile mentale ale autohtonilor. Invers, esecurile aculturatiei juridice se arata adesea in faptul ca legea importata aluneca la suprafata constiintelor individuale; cand, totusi, ea nu este ignorata ea poate sa influenteze actiunile cotidiene.

Dualitatea modelelor normative ar putea sa supuna individul la un fel de schizofrenie, daca el nu ar putea, in vointa sa de a trai, genera reactii de aparare, fie ca sa elimine modelul exotic, fie ca el sa il considere doar un mijloc de a-l reinterpreta, deci de a perpetua modelul autohton [7].

V1. 2. Aculturatia in Lumea a Treia

Invadarea vietii culturale postbelice din continentele subdezvoltate cu surogatele culturii de masa occidentale nu se inscrie in cadrul dialogului viu si fertil al multiculturalismului ci in logica deculturatiei. Castigarea asa-zisei independente politice in anii '60, din Africa, Asia si America Latina a insemnat o etapa ideologica a luptei dintre marile puteri pentru delimitarea noilor sfere de influenta. Caci aceasta independenta, dupa cum confirma practica relatiilor internationale actuale, s-a transformat in negatia sa, de vreme ce subdezvoltarea economica adanceste dependenta periferiilor fata de Centru, in loc sa o elimine. In literatura social-politica de specialitate constatarea acestei adanciri a decalajelor, in pofida atator "Decenii ale Dezvoltarii", conferintelor UNCTAD, dialogului Nord-Sud, programelor internationale de ajutor economic al organismelor si organizatiilor afiliate ONU, a dus la evidentierea mecanismelor economice care permit perpetuarea acestor dependente. Teoriile "pretului remunerator", ale "schimbului inegal", ale "dependentei structurale", "stadiilor cresterii" "acumularii dependente", rod al efortului unor prestigiosi economisti din Lumea a Treia precum Samir Amin, Raul Prebisch, Celso Furtado, Henrique Fernando Cardoso, Theotonio dos Santos, Andr Gnder Frank, Arghiri Immanuel au evidentiat noile subtilitati ale mecanismelor de perpetuare a dependentei economice in conditiile globalizarii economiei mondiale. Totusi, aceste teorii sufera de o optica economicista; in unilateralitatea abordarii economice era firesc ca ele sa nu reuseasca sa propuna o strategie eficienta pentru depasirea subdezvoltarii. Dar care anume cauze social-politice favorizeaza din interior perpetuarea acestei dependente, de vreme ce independenta politica ar fi trebuit sa ofere cadrul politic si institutional adecvat pentru dezvoltarea accelerata a economiilor nationale. Subdezvoltarea economica nu este decat unul din aspectele subdezvoltarii cu care se confrunta Lumea a Treia. Adevarata subdezvoltare este rezultatul inocularii unui sentiment al propriei neputinte a dezvoltarii autonome pe care Occidentul a reusit sa o inoculeze popoarelor din aceasta parte a lumii. Acest model unilinear a fost implementat la un nivel mult mai adanc decat nivelul realitatii materiale nemijlocite si cuantificabile si anume la nivelul imaginarului social si al reprezentarilor simbolice ale unui grup istoric despre propriul potential creator. Maniera in care puterile neocoloniale au reusit sa separe aceste niveluri si sa faca din celelalte dimensiuni ale dezvoltarii dimensiuni complementare ale economicului tine de virtutile politicilor culturale care, sub diferite forme (ajutoare, donatii, facilitati, schimburi etc.) a invadat viata spirituala a popoarelor subdezvoltate. In acest sens, una din cauzele care impieteaza asupra intarzierii dezvoltarii si mentinerii in starea de dependenta a popoarelor din Lumea a Treia rezida in reprimarea si inabusirea factorilor culturali autohtoni, a fortelor subiective ale dezvoltarii care ar fi permis acestor tari un proiect de dezvoltare in functie de conditiile concret-istorice, de particularitatile modului de viata, asa cum s-a cristalizat el de-a lungul miilor de ani de evolutie.

Cuprinzand in tentacolele dominatiei sale nu numai infrastructura economica, ci si factorii care ar putea-o propulsa pe spirala unei dezvoltari independente, colonizatorul a inteles demult diferenta specifica dintre logica economica si logica identitatii culturale. Daca in primul caz se da cu o mana pentru a ti se lua apoi cu zece, in al doilea ti se da pentru a te asfixia, pentru a-ti taia legaturile cu fortele telurice ale identitatii si socializarii, astfel incat jaful economic sa para ca o expresie a neputintei autohtone, iar ipostaza de ajutat, de redus la monocultura sau monoextractie sa para ceva firesc, decurgand din insasi logica relatiilor economice. El a inteles ca fara distrugerea lenta si erodarea silentioasa a nucleului spiritual si simbolic al culturii unui popor care isi contureaza in timp liniile sale de evolutie, de rezistenta si de directionare a energiilor nu va putea implementa dominatia sa economica de durata.

De aceea, "colonizatorul a introdus gustul curselor de cai, al berii, al cluburilor, al muzicii occidentale, al sporturilor occidentale si al inca multor alte lucruri; asadar, el ar fi putut sa stimuleze activitatea intelectuala dar el nu a facut-o. In schimb, el a stiut sa impuna respectarea suprematiei si a tehnologiei sale; astfel incat a devenit inevitabila dorinta de a-l imita" [8]. Constatarile amare ale profesorului de la Universitatea din Singapore nu se opresc aici. Modernizarea prin importul de tehnologie occidentala este doar o etapa in procesul de imitare. Acesta se extinde si la alte sfere vitale ale suprastructurii, in primul rand la imitarea sistemului educational si stiintific ale Apusului: "Educatia moderna a fost acceptata de societatile colonizate datorita prestigiului puterii coloniale; ea nu a aparut dintr-un proces revolutionar intern, cum a fost cazul in Occident (). Daca educatia moderna a fost grefata in colonii ea a fost grefata numai sub aspectul sau tehnologic si nu in fundamentele sale rationaliste si filozofice" [9].

Consecintele acestei imitatii costisitoare si parcelare sunt mult mai periculoase decat dominatia propriu-zisa, fatisa si agresiva, deoarece ea vizeaza potentialul intelectual al unei natiuni, initiativa lui creatoare. In perioada coloniala clasele medii si superioare au sfarsit prin a distruge traditiile stiintifice nationale si prin a imita, conform principiului "formelor fara fond", tot ceea ce venea din cultura si din stiinta Occidentala. In aceste conditii pasivitatea si comoditatea se insinueaza imperceptibil la nivelul conceptiei despre lume, facand casa buna cu eclectismul. Dupa alti autori din tarile subdezvoltate exista un "pericol mult mai insidios, o forma de dominare infinit mai grava decat toate cele care sunt, de obicei, denuntate; ea le cuprinde, dar le si depaseste". Dupa acesti autori natiunile lumii noneuropene s-ar afla in fata unei dileme "pentru care calificativul de dramatic este foarte palid" [10], si ca, practic, din aceasta situatie nu ar exista iesire. Cu exceptia catorva cazuri din ce in ce mai rare dominarea prin penetratie si influenta culturala la care sunt supuse natiunile subdezvoltate nu mai are nimic de-a face cu colonizarea, ocupatia militara si administrativa. Problema este mult mai complexa: "Problema este ca diavolul ne ia sufletele noastre si ne pune in locul lor roboti standardizati: Occidentul nu ne asimileaza (ceea ce ar fi o alegere de discutat) ci ne indobitoceste pur si simplu. Cand unul din noi isi pierde sufletul acesta nu este inlocuit de un suflet european (cu un fond crestin, in orice caz), sau inundat de un umanism specific; nu, el ramane: nimic, adica un ansamblu de gesturi superficiale, de idei-pastisa, fara suport spiritual, fara profunzime.

Ceea ce este mai grav este ca aceasta nu se petrece numai la nivelul catorva indivizi. Toate popoarele lumii sunt atinse, toate civilizatiile lumii sunt reduse la starea de folclor, iar zelatorii lor transformati cu miliardele in subiecte docile (chiar atunci cand ei vitupereaza impotriva imperialismului) depersonalizate, turme behaitoare de muncitori de rezerva, de inalta calificare, servi gata sa manance din mana care crede de cuviinta sa-i hraneasca; sclavii care nu au nici macar acest statut care-i obliga pe stapani (cel putin moralmente) sa nu-i lase sa moara de foame" [11].

Intr-adevar, pentru a iesi din orbita dependentei si a subdezvoltarii, popoarele Sudului au trebuit mai intai sa-si constientizeze si apoi sa-si revendice prin elitele lor politice personalitatea lor proprie inradacinata in trecut. In numele acestei personalitati redescoperite, care este ratiunea lor de a fi, aceste popoare au incercat sa-si recastige, dupa secole, independenta. De unde paradoxul: pentru a se inscrie pe calea dezvoltarii industriale tarile subdezvoltate trebuie sa accepte, sub presiunea necesitatii vitale a dezvoltarii accelerate o forma mai marcata si mai insidioasa de neocolonialism cultural. De aceea, odata cu noile forme ale dominatiei de natura economica, mai mult valutar-financiara (infeudare pe termen lung prin imprumuturi, dobanzi oneroase, transferurile de tehnologie, organizarea institutionalizata si pe termen lung a dependentei) sunt atacate concomitent simbolurile culturale ale periferiei: autenticitatea conceptiei despre lume si modul de viata grefat pe ea care constituie in timp coloanele de rezistenta ale unui popor in fata patrunderii invadatorului.

Multi conducatori si ideologi din tarile subdezvoltate constientizeaza perfect dramatismul acestei dileme teoretice: "cu cat o tara avanseaza mai mult spre modernizare, cu cat este mai victorioasa in lupta impotriva dependentei directe cu atat ea se infunda in negarea propriei sale fiinte, in aneantizarea civilizatiei sale" [12]. Cu alte cuvinte, natiunile subdezvoltate sunt obligate sa opteze intre subdezvoltare si alienare, adica intre inapoiere, cu pastrarea autenticitatii lor etnice, pe de o parte, si pe de alta, intre procesul pe calea dezvoltarii industriale cu depersonalizarea lor inerenta. Dintre numeroasele scenarii propuse privind dezvoltarea independenta, conscientismul lui Kwame N'krumach propune cautarea in formele istorice de viata a unei surse de inspiratie autentice adecvata pentru progresul economico-social care sa permita culturilor autohtone sa-si pastreze specificul si diversitatea lor atat de bogata, ceea ce ar constitui o cale de evolutie sigura si de progres pentru tarile lor.

Formele culturale Occidentale facute cadou Lumii a Treia in numele civilizatiei si umanitarismului nu sunt deloc gratuite. Bunurile culturale receptate astfel contin in sine germenele atrofierii sensibilitatii artistice populare, a valorilor si traditiilor culturale autohtone.

Transferul lor unilateral provoaca asfixia beneficiarului si vigoarea donatorului. Acest transfer univoc nu ar fi fost posibil daca nu ar fi fost pregatit cu grija, daca superioritatea acestei categorii de daruri nu ar fi fost recunoscuta si, in consecinta, acceptata. Primii care au cedat prin a imita aceste forme culturale importate au fost paturile conducatoare, burghezia compradora care din dorinta ei de a-si conserva prerogativele si avantajele economice a sfarsit prin a pactiza cu clasa colonizatorilor. Imitandu-le stilul si conceptiile de viata, elitele locale credeau sau aspirau la o asimilare pe picior de egalitate cu clasa colonizatorilor. Dar dupa ce si-au consolidat pozitiile, colonizatorii au inceput sa le trateze cu dispret, sa nu le mai primeasca in cluburile lor, sa le aminteasca obligatia de a fi la cheremul lor. Aceste umilinte au impulsionat constientizarea adevaratei stari de lucruri. Sunt foarte semnificative in aceasta privinta afirmatiile lui Ahmed Ould Ahmed: "sa ne lasam alienati de toate modele lor, culturale, alimentare, vestimentare si de alt gen? Este oare cu adevarat necesar sa dormim, sa mancam ca ei, sa ne travestim dupa imaginea lor, sa ne emasculam frumoasa noastra poezie imitand versurile lor fara rime (uneori frumoase in felul lor)? Trebuie sa renegam valorile noastre spirituale considerate demodate de ganditorii lor la moda? () Ceea ce este grav este ca aceasta ne acopera artificial si inabusa cultura noastra. De aceea, ar trebui sa ne oprim o clipa din cursa nebuna spre stralucirea inselatoare a societatii de consum "internationale" - dar o insecta orbita de o lampa incandescenta poate sa se opreasca la jumatatea drumului? [13]. Astfel, logica culturala - a da pentru a domina - sprijina logica economica - a domina pentru a lua. Sinteza acestora rezida in perpetuarea relatiei de putere, adica in crearea acelor tentacule inrobitoare invizibile ale dominatiei simbolice impotriva caruia nu poti lupta numai prin eliminarea efectelor economice, ci in primul rand a cauzelor care imping orbeste in capcana relatiilor de dependenta.

Caracterul imitativ al capitalismului periferic s-a manifestat cu deosebita pregnanta in imitarea formelor de consum ale Centrului, prin propagarea ideilor, institutiilor si obiceiurilor claselor avute: "Dar aceste fenomene de propagare si de imitare se realizeaza in cadrul unei structuri sociale foarte diferite de structura centrelor, tocmai din cauza acestei intarzieri istorice. Apar, astfel, mari contradictii interne ale periferiei care se unesc cu cele ce deriva din relatiile ei cu centrele. Ambele imprima dezvoltarii periferice un sens exclusiv si conflictual care tinde sa produca in sistem mari perturbatii economice si sociale cu foarte grave consecinte politice" [14].

In ce consta "aceasta intarziere istorica" de care vorbeste Raul Prebisch, marele specialist in problemele subdezvoltarii periferice si al dependentei latino-americane, care a facilitat dezvoltarea formelor de consum prin imitatie si asimilare? Aceasta intarziere istorica are in primul rand cauze economice si sociale: "in economiile de subzistenta surplusul de venit care se creeaza prin implementarea politicilor de industrializare este distribuit inegal, in favoarea categoriilor sociale cu venituri superioare care concentreaza in mainile lor cea mai mare parte a mijloacelor de productie" [15]. In al doilea rand, forta de munca ocupata in economiile subdezvoltate are, in marea ei majoritate, calificari inferioare si este angajata in structuri de productie precapitaliste sau semicapitaliste majoritare inca; in al treilea rand, in consecinta, retribuirea acesteia este foarte mica, de ordinul a 1/14 din retribuirea unui muncitor din Centrul capitalist, ceea ce creeaza surplusul de venit; in al patrulea rand, in loc ca acest surplus sa fie destinat acumularii in vederea dezvoltarii si ridicarii nivelului de trai el este insusit de clasa proprietarilor mijloacelor de productie si cheltuit in imitarea formelor de consum occidentale; in al cincilea rand, sub impulsul tendintelor consumatoriste ale Centrului diversificarea noilor forme de consum si a serviciilor este dublata de aparitia unor noi consumatori imitativi (burghezia compradora, latifundiara, proprietarii de terenuri si plantatii), ceea ce face ca surplusul de venit destinat reproducerii si asa insuficient pentru o dezvoltare accelerata sa se diminueze substantial.

In aceste conditii exista pericolul ca extinderea prin imitare a formelor de consum si a tendintelor consumatoriste si la alte categorii sociale sa depaseasca capacitatea de acumulare si reproducere din cadrul economiilor periferice, ceea ce duce, de regula, la noi conflicte si tensiuni sociale.

Patrunderea transnationalelor reprezinta o noua etapa in incercarea Centrului capitalist de a internationaliza influenta sa hegemonica in tarile subdezvoltate. Transnationalele patrund astfel, pe un teren pregatit, prin inocularea po credintei in sansa dezvoltarii numai cu ajutor strain si nu prin efort propriu. Tehnologiile oferite si imprumuturile facilitate se vor intoarce impotriva beneficiarului autohton dupa ce implementarea noilor industrii costisitoare a avut loc. Se va observa atunci ca rambursarea datoriilor contractate prin implorarea creditorilor de la Centru se loveste de obstacole si greutati care nu mai au nimic comun cu "stimulentele" si "ajutorul" organismelor financiar-bancare acordate cu ocazia patrunderii transnationalelor si a acceptarii modelului impus de dezvoltare. Rata oneroasa a dobanzilor, poluarea mediului, distrugerea industriilor traditionale vor fi insotite de logica implacabila a relatiilor de dependenta instaurate: protectionism vamal, obstacole de tot felul puse patrunderii marfurilor de la Periferie pe pietele tarilor din Centru pentru plata datoriilor, diferente substantiale intre pretul de productie si pretul de vanzare. Efectele nocive ale patrunderii transnationalelor in economiile subdezvoltate nu se opresc insa aici: tehnicile de propaganda si persuasiune care le-au facilitat infiltrarea au o incidenta particulara asupra diversificarii bunurilor de consum sofisticate, asupra intensificarii formelor de consum si mai ales asupra agravarii contradictiei dintre distribuirea inegala a veniturilor si insusirea de catre clasele conducatoare a plusprodusului in vederea satisfacerii acestor forme importate de consum.

Dar activitatea transnationalelor se manifesta, in egala masura, in toate sferele institutionale ale unei societati: in politica, in cultura, invatamant, educatie. Paralel cu acest fenomen, fostele metropole nu mai pot recurge la vechile metode brutale si fatise pentru mentinerea avantajelor si influentei in statele dependente. Eficienta tehnicilor de manipulare a demonstrat superioritatea mijloacelor de persuasiune si de reclama in narcotizarea spiritului critic. Controlul politic si presiunea ideologica sunt ascunse cu grija sub masca a tot felul de lozinci, cat mai credibile, de tipul: "ajutorului umanitar"; "interdependentei obligatorii", "colaborarii intre parteneri"; "cultivarii prieteniei traditionale"; "cuceririi increderii" care urmaresc, in ultima instanta, sa faciliteze patrunderea influentei. Locul interventiei armate directe l-au luat fie blocadele economice, fie televiziunea prin cablu, tranzistorii, casetele video, programele de invatamant si misionarii crestini care prin inocularea unei imagini paradisiace a stilului si nivelului de viata occidentale urmaresc castigarea de noi adepti prin intermediul imitatiei si al neutralizarii spiritului critic. Ca prima etapa a infiltrarii, cercurile conducatoare din tarile subdezvoltate incearca sa convinga guvernele din Lumea a Treia despre necesitatea si oportunitatea dezvoltarii lor dupa "modelul occidental".

Politologii si sociologii occidentali recunosc faptul ca cele mai eficiente si mai elastice tehnici de propagare a ideologiei capitaliste in tarile subdezvoltate sunt formele vechi si noi ale industriei culturale, difuzate prin mass-media. In aceasta privinta, fostul adjunct al secretarului de stat american pentru legaturile culturale cu strainatatea, profesorul de filozofie de la Universitatea Columbia, Ch. Frenkel, observa sugestiv ca "legaturile culturale sunt nu numai un instrument al politicii externe, ele sunt cea mai importanta parte componenta a acesteia, sunt un mijloc mai puternic al relatiilor internationale decat diplomatia" [16].

Conflictul dintre culturi cunoaste o noua dimensiune in domeniul controlului mass-media in statele de la Periferie. Asistam la o adevarata competitie intre SUA si fostele puteri coloniale in vederea asigurarii rolului de lider in lupta pentru castigarea sferei de influenta si a asigurarii suprematiei in domeniul influentei ideologice. Nu intamplator la sfarsitul deceniului sase, SUA au lansat asa-numita "teorie a vacuumului" care s-ar fi format in fostele colonii dupa obtinerea independentei lor politice si care ar trebui sa fie umplut de SUA. Dar cum? Prin incercarea propagandei americane de a inocula in tarile subdezvoltate un sistem de mituri ideologice si politice din care sa reiasa caracterul "dezinteresat" al ajutorului american acordat statelor tinere (spre deosebire de fostii colonizatori) si "dorinta fireasca" a SUA de a le ajuta sa inlature consecintele dezastruoase ale perioadei coloniale. In acest sens, se incearca sa se acrediteze ideea ca numai SUA sunt capabile sa inteleaga obiectivele actuale si sarcinile de perspectiva ale popoarelor din Lumea a Treia deoarece, fiind tara "tuturor posibilitatilor", numai in conditiile respectarii modelului american de dezvoltare, a sistemului lor politic tarile in curs de dezvoltare vor putea sa se modernizeze. In aceasta companie, SUA exploateaza abil istoria lor recenta de putere necoloniala si pozitia de varf in tarile capitaliste dezvoltate, ca o pledoarie pentru sinceritatea recomandarii "modelului american" si a "democratiei americane".

Reclama consecventa a modernizarii tarilor eliberate, a culturii americane de masa, a civilizatiei imaginii, specifica "societatii programate" cuibareste insidios ideea tutelei americane asupra economiei, politicii si vietii culturale de la Periferie, pentru a oferi acestor tari "prietenia", "sprijinul" si "ajutorul".

Foarte abila se dovedeste propaganda americana in replierea obiectivelor sale in functie de conditiile concrete si de schimbarile de situatie. Astfel, in editiile revistelor americane pentru Africa: American Outlook; Perspectives Amricaines; Topic; Abony; Dialog conceptul de negritudine este folosit in scopul facilitarii influentei americane pe continent prin crearea unei paralele intre situatia idealizata a negrilor din SUA si recomandarea indirecta facuta continentului negru de a-si insusi democratia americana, modul de viata american, si sistemul politic al SUA pentru a putea ajunge la prosperitatea celor 20 de milioane de negri americani. Exploatand prezenta acestei minoritati rasiale, SUA sunt prezentate ca o tara care are o "deosebita simpatie si intelegere" pentru problemele africanilor.

La randul lor, fostele puteri coloniale, in primul rand Anglia si Franta, depun o rezistenta inversunata impotriva patrunderii influentei americane si insista asupra "legaturilor traditionale" si "interdependentei obligatorii" dintre ele si fostele colonii. Ca argumente ele insista asupra misiunii lor civilizatoare in aceste parti ale lumii. Retelele de transport si de comunicatii construite aici, organizarea industriei si a agriculturii, urbanizarea, organizarea pe baze moderne a invatamantului si a institutiilor autohtone ar obliga moralmente statele africane la perpetuarea relatiilor de prietenie si colaborare cu fostele metropole. De aceea, in fata expansiunii ideologiei americane pe continentele subdezvoltate a luat nastere un antiamericanism care se observa cel mai bine la nivelul actiunii propagandei tarilor Occidentale care incearca sa-si apere pozitiile in fostele colonii. Se observa, totodata, o contrareactie de sorginte culturala a Angliei si Frantei in fata tendintelor de dominatie a mass-media americane, ceea ce evidentiaza rolul influentei culturale in asigurarea influentei politice a fostelor metropole. Astfel, in studiul Obiectivele viitoare ale politicii externe engleze, revista Political Quarterly sublinia: "Anglia are la activul sau trei factori foarte importanti: limba, universitatile si serviciile informative, inclusiv presa, editurile si BBC Datorita lor, vocea guvernului englez este auzita in problemele internationale si isi gaseste sprijinul" [17], iar cunoscutul sociolog si economist francez Alfred Sauvy arata ca "nervul dezvoltarii il constituie nu banii, asa cum s-a crezut multa vreme, ci cultura" [18].

Pe masura lichidarii regimurilor coloniale se observa o intensificare a activitatii ideologice a fostelor metropole in fostele colonii, in scopul mentinerii controlului politic si al avantajelor economice. Sfera mijloacelor de informare in masa este intens solicitata, deopotriva cu crearea si activizarea noilor organe de propaganda. Anglia si Franta, de pilda, au incheiat cu tarile care odinioara faceau parte din imperiile lor coloniale, numeroase acorduri culturale in care politicile de asimilare culturala si integrare politica sunt ascunse cu grija sub masca "solidaritatii morale si intelectuale" si a "relatiilor culturale traditionale". Ele vizeaza practic toate domeniile vietii culturale, inclusiv patrunderea mass-media occidentale si a limbii franceze si engleze in scoli si institutii si au ca scop consolidarea "prioritatii culturale" franceze si engleze intr-un front comun impotriva patrunderii influentei americane. La inceputul anilor '80 in tarile francofone din Africa, de pilda, Franta a creat o vasta retea de organisme culturale care cuprinde circa 700 de biblioteci si expozitii, aproximativ 35 de ziare si reviste, plus alte 30 de reviste care se editeaza la Paris pentru tarile africane, 78 de centre culturale, 700 institute de francofonie, numeroase societati, posturi de radio etc.

Contrareactia americana nu s-a lasat prea mult timp asteptata. SUA au creat in deceniul sase un sistem vast de organizatii care se adapteaza continuu la noile cerinte ale pietei. Acest sistem include Agentia de informatii (USIA), "Corpul Pacii" si numeroase alte organizatii si fundatii particulare. In tarile in curs de dezvoltare USIA are deschise peste 200 centre informationale, cele mai multe implementate in zonele considerate nevralgice precum Panama, Grenada, Salvador, Nicaragua, Maroc, Zair, Uganda, Kenya, Nigeria etc.

Dar concurenta si competitia interoccidentala se manifesta cu o deosebita intensitate in domeniul medium-ului prin excelenta - televiziunea. La inceput, competitia se dadea in domeniul radioului cu precadere in calitatea programelor si in numarul de ore de transmisie. Dupa aparitia primului boom televizat (1946-1956) Anglia si Franta au organizat statii de televiziune intr-o serie de tari subdezvoltate inaintea SUA. Insa dupa aparitia televiziunii in culori, in deceniul sapte, ceea ce corespunde cu ofensiva ideologica a SUA in tarile in curs de dezvoltare, televiziunea americana a patruns si a eliminat progresiv televiziunea engleza, franceza, japoneza pe pietele din Africa, Asia si America Latina. Cauzele sunt multiple si consta atat in factori exogeni cat si endogeni, atat in factori tehnici cat si organizatorici, atat psihologici cat si estetici.

In 1964, la Conferinta de la Washington a fost creat Consortiul international al satelitilor pentru telecomunicatii (INTELSAT). Ponderea decisiva in consortiu apartine SUA, intrucat 53% din capital si peste jumatate din voturi se afla in mainile corporatiei americane de sateliti pentru comunicatii (COMSAT). In 1970, INTELSAT a folosit patru sateliti de comunicatii. Ca sa atraga tarile continentelor subdezvoltate in INTELSAT, SUA au diminuat substantial marimea contributiei lor. De asemenea a fost redus costul organizarii statiilor de legatura cu cei patru sateliti "Atlantic".

Dupa datele furnizate de specialisti un studiou de televiziune din oricare parte a lumii poate sa cumpere un telefilm american la mai putin din jumatatea costului de productie al celui mai modest din programele sale si cu mult mai putin decat costul initial al telefilmului produs in studiourile de televiziune americane. Chiar daca studiourile de televiziune din tarile in curs de dezvoltare ar poseda suficiente resurse financiare pentru a produce programele locale, ele nu poseda specialisti cu inalta calificare, nici mijloacele de productie necesare. De aceea, in fata acestei presiuni impusa de necesitatea dezvoltarii "este in afara de orice indoiala ca programele produse de institutiile de televiziune cu un grad inalt de profesionalism au o atractie identica pe toate latitudinile" [19].

Dupa unii specialisti, in tarile in curs de dezvoltare are loc un fel de "autocolonizare culturala", datorita acestei invazii culturale cu sens unic: Centru-Periferie, in care structurile comunicarii si informatiei dirijate de transnationalele mass-media propaga si reproduc modurile de comportament si consum ale tarilor dezvoltate. Un exemplu ne va ajuta sa intelegem cum identitatile culturale sunt erodate de reprezentarea simbolica a darului cultural care, datorita dimensiunii sale exotice, exercita o fascinatie irezistibila spre o viata mai buna. In conditiile in care serialul american pentru televiziune: Dallas, Compania Ewing era vandut Algeriei cu 5000 de franci episodul in vreme ce televiziunea britanica platea un echivalent de 210 000 franci pentru redistribuirea fiecarui episod, acest cadou, considerat pe drept cuvant o mana cereasca, a dus la asimilarea si integrarea unei viziuni straine despre lume prin vizualizarea, in campul axiologic propriu, a unui stil de viata imposibil de atins [20].

Aspectul cel mai relevant al dominatiei industriei culturale americane este prezenta transnationalelor pe piata internationala a informatiilor si comunicatiilor. Acestea au capatat o pozitie predominanta in controlul industriilor straine ale mijloacelor de comunicare, in retelele de difuzare a programelor televizate si a filmelor de stiri, in controlul vanzarilor de informatii video si in marketingul international al mass-media, in industria software si hardware. Explicatia rezida in optiunea exponentiala pentru televiziune a majoritatii tarilor de pe glob si, in consecinta, pentru cererea interna de programe si aparate, fara existenta in prealabil a unor industrii nationale. In conditiile in care, la sfarsitul deceniului sapte, in Asia cu 57% din populatia mondiala exista de-abia 10% din televizoarele existente pe planeta (din care mai mult de jumatate sunt concentrate in Japonia) iar Africa (peste 10% din populatia mondiala) nu poseda decat 1% din televizoarele de pe glob, in timp ce tarile dezvoltate concentreaza aproape 88% din totalul aparatelor existente la ora actuala in lume, este usor sa se intrevada semnele unei dependente prelungite fata de piata aparatelor, programelor si consultantei din tarile dezvoltate din punct de vedere tehnologic. Situatia devine si mai relevanta daca se aplica indicatorul folosit in statisticile UNESCO - numarul de aparate la mia de locuitori - la diferite zone geografice, tari sau continente. Luand ca nivel de comparatie anul 1977, in America de Nord existau 604 aparate la mia de locuitori, in Oceania 268, in Europa 264, in America Latina 90 de aparate, in Asia 30 si in Africa 11. Media tarilor dezvoltate este de 322 de televizoare la mia de locuitori, iar aceea a natiunilor in curs de dezvoltare de 24! [21]

Dar "americanizarea" televiziunii merge cu mult dincolo de bransarea televiziunilor periferice la teleprogramele americane si cuprinde industria transnationala hardware, industria transnationala de filme, de filme de stiri, proprietatea si controlul asupra unor statii de televiziune, concesionarea dreptului de implementare a statiilor de televiziune pe teritoriul tarilor in curs de dezvoltare, pe baza normelor juridice proprii de reglementare. In ultimele decenii asistam la o adevarata lupta pe piata mondiala a teleprogramelor si telefilmelor intre companiile americane si cele britanice. Desi companiile britanice au obtinut in deceniile sapte si opt un volum al vanzarilor egal cu al celor americane in ultimii ani, se constata o desprindere categorica a companiilor transnationale americane atat ca cifra de afaceri cat si ca sfera de actiune si cuprindere. Daca BBC a realizat din vanzarea programelor in 100 de tari circa 10 milioane de dolari in 1975 in acelasi an numai compania americana de televiziune "Viscom" a realizat 10 milioane de dolari din programele vandute in 110 tari.

In ciuda numeroaselor retrageri si replieri "strategice", transnationalele americane castiga teren in continentele subdezvoltate fata de concurentele lor europene, in primul rand cele britanice. Cauza consta nu numai in superioritatea mijloacelor economico-financiare, in investitiile gigantice facute in anii '60, in activitatea de consultanta a marilor retele americane care a contribuit la crearea statiilor si studiourilor de televiziune in Nigeria, Kenya, Sierra Leone, Arabia Saudita, Egipt, Siria, Vietnamul de Sud, Filipine, Argentina, Peru, Jamaica, Mexic etc. Cauza consta in conexiunea unor factori, conexiune abil exploatata pe fondul unei accentuate dependente economico-tehnologice a Periferiei: 1. calea americana comerciala, adica un model de concepere a programelor in care publicitatea reprezinta unul din elementele fundamentale ale transmisiilor; 2. orientarea implementarii statiilor de televiziune spre marile aglomeratii urbane si spre pietele bogate (Australia, Canada, Brazilia, Oceania etc.); 3. sistemul de organizare privat capitalista a pietei internationale, studiata cu ajutorul tehnicilor de marketing, in vederea obtinerii unei cote cat mai mari de profituri din vanzari si 4. subordonarea marilor companii producatoare de filme in interesul transnationalelor mass-media. De fapt, aceasta subordonare era intrucatva prevazuta sub "loviturile de berbec" ale concurentei televiziunii. In SUA de pilda, dupa 50 de ani de prosperitate, numarul spectatorilor in salile de cinematografe a scazut brusc odata cu aparitia televiziunii. In intervalul 1946-1956 (ceea ce corespunde primului boom al televiziunii), numarul spectatorilor a scazut de la 82 la 34 milioane pe saptamana, iar in perioada 1960-1970 (in care apare televiziunea in culori), numarul spectatorilor a scazut de la 41 milioane la 19. Aceasta curba descrescanda "se repeta egal si asemanator in toate tarile, cu ocazia aparitiei si stabilizarii televiziunii" [22].

Noua situatie concurentiala a impus marilor companii americane de filme: Columbia Pictures, Universal Television, Metro Goldwyn Mayer Paramount, Twentieth Century Fox, United Artist etc. o specializare in filmele pentru televiziune pentru care fiecare primeste circa 10 milioane de dolari din vanzarea lor in strainatate, iar principalul distribuitor al acestora: MCA Television, a obtinut, numai in anul 1975, 190 milioane de dolari, inclusiv 38 milioane in afara tarii [23]. Concomitent cu productia de filme pentru televiziune, aceste companii produc anual 3400-3500 de filme, menite in special exportului, mai ales in acele tari a caror productie nationala de filme nu reuseste sa satisfaca cererea tot mai mare. Vanzarile de filme in strainatate, uneori in proportie de 80-90% din totalul productiei, sunt estimate in jurul cifrei de afaceri de 800 000-1 000 000 de dolari anual. Aceeasi logica a situatiei este valabila si pentru industria de discuri si industriile editoriale. Intrucat aparitia televiziunii este considerata de marea majoritate a cercetatorilor o "revolutie mass-mediologica", vom zabovi mai mult asupra acestui medium prin excelenta pentru a vedea cum virtutile lui au fost cu promptitudine exploatate de mediile politice in vederea legitimarii logicii dominatiei. Accesibilitatea programelor de televiziune fata de toate celelalte forme ale industriei culturale pare sa fie una din cauzele succesului si popularitatii ei. Prezenta in fiecare casa a aparatelor a dus la o concomitenta si la o intrepatrundere a activitatilor casnice cu auditia sau vizionarea unui spectacol, film, a unei intreceri sportive, telejurnal etc., fara intreruperea preocuparilor rutiniere. Varietatea programelor si a orelor de transmisie a oferit, de asemenea, o "desacralizare" a spectacolului. In functie de preferinte, gusturi, pregatire, educatie si preocupari, lumea poate sa-si aleaga programul care vine in intampinarea doleantelor ei. Candva, pentru a merge la "cinematograful din colt", in special la sfarsit de saptamana, lumea trebuia "sa se gateasca", ceea ce impunea o intrerupere a treburilor familiale. In plus, atitudinea trebuia sa fie conforma cu statusul si rangul respectabilitatii burgheze. Ea cerea o anumita eticheta si comportament care au disparut cedand locul atitudinii degajate si familiare din fata televizorului.

O alta cauza consta in capacitatea de adaptare a televiziunii la gustul publicului. Daca la inceputurile lor, emisiunile radiofonice si televizate erau concepute ca un serviciu public proprietate de stat care urmarea obiective comune in domeniul informatiei, educatiei si programelor distractive, sub presiunea noilor conditii, cerinte si tehnologii, monopolul statului asupra transmisiilor radiotelevizate cedeaza treptat terenul in favoarea proprietatii mixte sau private asupra mass-media. Mercificarea produselor acestui medium s-a realizat dupa modelul televiziunii americane unde, inca de la inceput, a predominat structura organizatorica privata si de piata. Aparitia marilor retele de transmisie si de distribuire a programelor televizate a favorizat integrarea cu marile trusturi ale informatiei, pe de o parte, cu productia cinematografica, pe de alta.

Sub presiunea modelului privat si de piata american industriile culturale europene au sfarsit prin a deveni sisteme mixte, publice - private. Televiziunile europene au inceput sa fie tot mai mult dependente de televiziunea americana cand structurile lor industriale si ideatice - dezvoltate in afara pietei si scutite de grija castigarii auditoriului si a rentabilitatii, au trebuit sa faca fata concurentei de peste ocean. Noile sisteme mixte si private si-au concentrat activitatea pe achizitionarea programelor americane, in detrimentul productiilor proprii pentru nevoile publicului national, plecand de la specificul si de la traditiile culturilor autohtone. Patrunderea televiziunii in toate sectoarele vietii cotidiene si private i-a asigurat o pozitie-cheie in sistemul industriei culturale. Aliatul ei de baza in escaladarea varfului piramidei ramane publicitatea facuta produselor comerciale. Majoritatea acestora se impun atentiei cumparatorului prin actualizarea concomitenta si aducerea la acelasi numitor comun a dorintelor diferite. Noile produse alimentare, noile marci de autoturisme, de tigari si de detergenti vor fi in prealabil insistent recomandate printr-un sistem abil de reclama, in care cunoasterea psihologiei consumatorului in determinarea dorintei sau curiozitatii joaca un rol fundamental. Se pedaleaza pe factorii erotico-senzuali, pe frustrarile inconstiente, pe dorintele reprimate, pe reactiile instinctive ale posesiei. In comparatie cu spatiul afectat reclamelor publicitare pentru promovarea noilor produse, cel afectat noilor titluri de carti, spectacole de teatru sau concerte de opera este caricatural, el atingand un raport de 50 la 1. Dar si aici se cuvine mentionata o exceptie: spatiul publicitar afectat reclamelor la compact-discuri, casete de muzica usoara, filmelor de televiziune este sensibil egal cu cel afectat reclamelor comerciale. O agentie de publicitate care in activitatea ei nu se serveste de televiziune este predispusa de la sine falimentului. La randul ei, dezvoltarea tehnologica contribuie la integrarea si uniformizarea formelor industriei culturale, inainte destul de diferite intre ele, sugerand formule inedite de cooperare. Orice "gen" nou apare precum "videomuzica" sau televideoul cu reproducator reprezinta o astfel de cooperare. Realizand o puternica concentrare polidisciplinara si fara sa se sinchiseasca catusi de putin de rosturile si diferentele specifice dintre genurile artistice traditionale, industria culturala americana a obligat industriile culturale europene la un rapid proces de dezagregare si uniformizare.

Aceasta internationalizare a limbajelor si formelor culturale, impusa de logica obiectiva a internationalizarii capitalului si de interdependentele tot mai stranse din cadrul economiei mondiale, a impins industriile culturale nationale intr-un fel de "localism dialectal" in care formele artizanale ale productiei culturale erodeaza incet, dar sigur, sistemele de credinta si de simboluri, ca baze ale unei culturi. In fata concurentei americane, specialistii occidentali propun o integrare a industriilor culturale nord-europene dupa modelul integrarii economice din Piata Comuna. Dar ceea ce constituie un impediment major in acest caz sunt obstacolele puse de barierele lingvistice si de traditiile culturale milenare, ceea ce atesta influenta formelor culturale in constituirea unui nou mod de viata. Dezagregarea limbajelor culturale si a sistemelor de productie traditionale a dus la cresterea importurilor si, in consecinta, la accentuarea dependentei culturale. Importul de produse culturale finite sau semifinite, vanzarea filmelor de stiri sau a spectacolelor filmate la sursa tind sa faca din televiziunile din Europa occidentala un fel de "stabilimente de montaj", ca in cazul industriei de autoturisme din tarile subdezvoltate.

Dar influenta televiziunii nu se opreste numai la uniformizarea formelor culturale, dupa cum forta ei de atractie nu rezida numai in varietatea programelor distractive. Posibilitatea de a capta, stoca, manipula si transmite informatia politica face din televiziune o arma de temut in influentarea opiniei publice si a regulilor jocului politic. Datorita fortei de persuasiune a imaginilor si capacitatii de a declansa tirania evenimentului prin hic et nunc-ul sau, tehnicile de propaganda au facut din ideologiile politice un aparat de comunicare special in care puterea nu mai este legitimata de consens, ci comunica numai consensul si legitimitatea.

Intrucat in epoca noastra sistemele sociale ar deveni din ce in ce mai complexe, ritmul rapid de luare a deciziilor politice impune o concentrare a autoritatii care trebuie doar sa comunice consensul. Vointa majoritatii nu mai constituie baza procesului decizional conform regulilor democratice. In cadrul subsistemelor politice din tarile capitaliste actuale democratia a fost inlocuita de mass-media. Din "democratie formala" democratia a devenit o "democratie concesionata". Acest lucru s-a realizat printr-o afazie si omologare tendentiala a valorilor, culturilor si limbajelor politice care, golite de sens, reduc functia politica a partidelor la una subiacenta.

Intr-o lucrare aparuta in 1985, Informatia in anii '80, Giuseppe Vacca arata foarte clar raportul dintre mass-media, ratele depolitizarii, noile ritualuri politice si identificarea cu un rol impus de mass-media. Acest raport are drept sprijin tocmai pretinsa neutralitate a informatiei politice comunicata prin mass-media: "acolo - unde sistemele mediologice au atins maturitatea, intreaga informatie politica trece prin mass-media. Agentii de informatie politica traditional autonome, precum partidele, sunt eliminate treptat de aparatele de comunicare in masa si in parte sunt subordonate acestora. Partidele comunica tot mai putin in mod direct cu cetatenii, dupa limbajele si culturile lor. Intreaga comunicare politica trece tendential prin mass-media" [24] .

In fata noului raport dintre politica si mijloacele de comunicare in masa, institutiile si actiunea politica tind sa se personalizeze si banalizeze. Scopul actiunii politice nu mai este satisfacerea intereselor fundamentale ale cetatenilor ci mentinerea si consolidarea puterii politice prin influentarea si controlul constiintei politice a alegatorilor cu ajutorul instituirii unui raport de dominatie simbolica. Posibilitatea de acumulare, manipulare, control, difuzare sau falsificare a informatiei politice confera o mare influenta mass-media in cadrul publicitatii facute grupului politic dominant sau candidatului desemnat de acesta. Orientarea fluxului de informatii spre deservirea intereselor unui partid politic nu este platita doar in sens financiar, ca pentru orice reclama publicitara, ci si cu pretul banalizarii si standardizarii informatiei politice, al invaziei limbajului spectacular al mass-media si al jargonului in viata politica. Jocul politic devine un scop in sine, un ritual in care tirania imaginii duce la o indiferenta crescanda fata de continutul deciziilor politice, la absenteism si la accentuarea tendintelor plebiscitare. Publicitatea unei campanii electorale la televiziune face din protagonistii jocului politic "stele politice", dupa modelul stelelor de cinema. Sub presiunea tehnicilor de simulare, activitatea politica se transforma in spectacol. In conditiile in care un candidat la presedintie trebuie sa-si invinga adversarii, nu programul sau politic este decisiv pentru victoria sa ci concursul telegenic prin care mass-media il auroleaza cu carisma spectacolului si il transforma in vedeta. Accentul pus pe eleganta sa vestimentara, reliefarea insistenta a zambetului si profilului sau, a tunsurii sale, a privirii sunt, cel mai adesea, elemente ale rolului chemat sa il joace si prin care se identifica, prin orizontul de asteptare al electoratului, cu rolul simbolic al acestuia indus de mass-media. Din nefericire, aceste elemente se dovedesc mult mai puternice decat profunzimea si inovatiile programului sau politic in castigarea cursei electorale, chiar daca ele se dovedesc apoi simple baloane de sapun.

NOTE

[1] Apud M.J. Herskovits, L'acculturation: le processus de la transmission culturelle, in: M.J. Herskovits, Les bases de l'anthropologie culturelle, Paris, Payot, 1967, pp. 215-216.

[2] Ibidem, p. 216.

[3] Aceasta distinctie intre aculturatia "dirijata" si "nedirijata" a fost sugerata mai intai de Ralph Linton in Aculturation in Seven American Tribes, New York, 1940. Ea a fost reluata de Edward H. Sapir in Perspectives in American Indian Culture Change, Chicago, 1961 si in Cycles of Conquest: The Impact of Spain, Mexico, and the United States on the Indians of the Southwest, 1933-1960, Tucson 1962.

[4] Th. Sellin, Culture Conflict and Crime, New York, Social Science Research Council, 1938, pp. 63-67.

[5] E. Sutherland, Principes de criminologie, Paris, Cujas, 1950, pp. 101-103.

[6] Crook B. Evelyn, Cultural Marginality in Sexual Delinquency, in American Journal of Sociology, nr. 39, ianuarie 1934, pp. 493-500.

[7] In legatura cu fenomenul criminogen, sistemele juridice traditionale si aculturatia juridica in diverse state africane vezi, pe larg, Yves Brillon, Ethnocriminologie de L'Afrique Noire, Paris, Librairie Philosophique Y. Vrin; Montreal, Les Presses de L'Universit de Montreal, 1980.

[8] Alatas Syed Hussein, Intellectuals in develloping countries, Londra, Frank Cass, 1977, p. 49.

[9] Ibidem, p. 54.

[10] Baba Misk Ahmed, Lettre ouverte aux lites du Tiers Monde, Paris, Le Sycomore, 1981, p. 39.

[11] Ibidem, pp. 40-41.

[12] Baba Misk Ahmed, op. cit., p. 39.

[13] Cessons de singer l'Occident, Problemes politiques et sociaux, nr. 459, 1983, p. 12.

[14] Raul Prebisch, El nuevo orden economica y valores culturales, Madrid, Instituto de Cooperacion Intercontinental, 1978, p. 8.

[15] Ibidem, p. 9.

[16] Internnational Communication and the New Diplomacy. Editat de A. Hoffman, New York, 1968, pp. 7, 12.

[17] Political Quarterly nr. 1, 1970, p. 98.

[18] Le Monde, 12 martie 1964.

[19] Carlo Sartori, Tendenze fondamentali del mercato televisivo interno ed internazionale. Communicazioni di massa, vol. III, septembrie-decembrie 1983, pp. 4-5.

[20] Joelle Stolz, L'Algrie regarde Dallas, Le Monde din 10 octombrie 1982.

[21] UNESCO, Statistical Yearbook, Paris, 1982, p. 897; Apud: Carlo Sartori, L'occhio universale. Dalla selceal silicio. Storia dei mass-media. Editia a treia ingrijita de Giovanni Giovannini, Gutenberg 2000, 1985, pp. 186-187.

[22] Carlo Sartori, La fabbrica delle stelle, Milano, Mondadori, 1983, pp. 51-52.

[23] Tapio Varis, The Mass Media TNC's: An Overall Review of their Operations and of Control Options. Cooperation and Conflict. Nordic Journal of International Politics, XIII, 1978, pp. 194-200.

[24] Giuseppe Vacca, L'informazione negli anni ottanta, Roma, Editori Riuniti, 1985, p. 19.