NOTIUNI GENERALE DESPRE SISTEMUL SOLAR

Notiuni generale despre Sistemul Solar

In Univers distributia materiei este foarte neuniforma. In cea mai mare parte a spatiului cosmic ea este extrem de rarefiata iar in anumite parti ale acestui spatiu se gasesc concentrari importante de materie sub forma de corpuri siderale numite in limbajul comun stele.

Stelele formand sau nu sisteme solare se asociaza in grupuri stelare, iar acestea impreuna cu norii cosmici (pulberi marunte probabil de natura micrometeoritilor) se grupeaza in galaxii care, la randuri lor, formeaza roiuri de galaxii si hipergalaxii.

In cadrul Sistemului nostru solar se cunosc: planete, planetoizi (numiti planete mici sau asteroizi), sateliti naturali ai planetelor, comete si meteoriti.

Cercetarile atronomice au evidentiat ca in Univers exista si corpuri emitatoare de mari energii (pulsarii, qvasarii) a caror natura fizica nu este inca lamurita si care se afla spre limita spatiului cunoscut. In acelasi context mai trebuie amintita existenta stelelor pitice cu diametre mici (de ordinul a 10 km) dar cu densitati enorme (3x10¹⁴ g/cm³) si a "gaurilor negre" (black holes) care sunt corpuri cu o masa atat de concentrata si mare aflata intr-o stare de colaps gravitational, incat campul lor de atractie nu permite nici macar emiterea unui flux de fotoni, adica de lumina.

Calea Lactee care este galaxia noastra constituie micul univers care ar avea un diametru de 100.000 ani lumina si o grosime la centru de aproximativ 20.000 ani lumina. Tot restul Universului alcatuieste metagalaxia (marele univers) care ar ingloba un numar de 10¹² galaxii sau "insule" ale Universului.

In ultimele decenii, cercetarile astronomice au avansat foarte mult, numeroase din informatiile culese prezentand un interes deosebit in intelegerea formarii si evolutiei Pamantului ca planeta.

In spatiul interstelar s-a evidentiat existenta norilor (a prafului cosmic) care arata ca Pamantul a putut creste ca si celelalte corpuri ale Sistemului Solar prin acretie de la o protoplaneta spre dimensiunile si forma lui actuala. Aceasta ipoteza introdusa de Kant in 1755 a fost dezvoltata mai tarziu de Chamberlain si Moulton si constituie baza ipotezei lui Schmidt dupa care Pamantul la inceput s-a dezvoltat ca un corp rece care a captat pulberi meteoritice.

Alte cercetari astronomice vin sa corecteze ideea clasica a imbatranirii treptate a stelelor de la stadiul "albastru" spre cel "rosu" prin pierderi de caldura. Astfel, prin identificarea de stele cu stralucire variabila si de supernove, se apreciaza posibilitatea evolutiei pulsatorii a stelelor. Ele incep prin stadii de temperatura nu prea inalta la suprafata (stele rosii) unde la inceput energia lor este data de consumul de hidrogen ce trece in heliu. Cand sursa de hidrogen se epuizeaza, echilibrul dinamic intre presiunea centrifuga data de reactii termonucleare si gravitatie dispare si steaua tinde sa se contracte. Astfel temperatura ei creste treptat pana ce incepe si fuziunea heliului care da o noua crestere de volum si o noua stralucire a stelei rosii. Pulsatiile continua in cadrul altor etape de temperatura in crestere (stele galbene si apoi albastre) pe masura ce materia se condenseaza si permite alte reactii termonucleare in interior. In stadiile de contractie, se ajunge in cele din urma, la cresteri mari de densitate si micsorare de volum ce pot aduce steaua intr-un stadiu de stea pitica apoi stea neutronica.

Daca steaua nu are masa mare, numarul ei de pulsatii este redus si ajunge sa se stinga. In schimb la stelele de mase mari un asemenea stadiu de contractie poate produce o explozie uriasa de tipul unei novae sau supernovae. Atunci materia este dispersata si da nastere la o noua nebuloasa ce incepe un nou ciclu de evolutie cu o durata de 10 - 15 miliarde ani. Materia din centrul stelei explodate continua sa se concentreze si ajunge intr-un stadiu de colaps gravitational adica la o concentrare atat de mare incat u numai ca materia isi pierde individualitatea ei chimica prin zdrobirea invelisurilor electronice ale atomilor, dar atractia data de gravitatie ajunge sa nu mai permita emiterea in spatiu nici macar a fotonilor. Ia nastere astfel o stea gama neagra.

Pe plan cosmologic aceste date si ipoteze coroborate cu devierea spre rosu a spectrului galaxiilor (evidentiata de Hubble in 1929) stau la baza teoriei expansiunii Universului care ar fi inceput acum 15 - 20 x 10⁹ ani, printr-o explozie termonucleara generala (big-bang). Actualmente teoria este sustinuta prin descoperirea unor slabe radiatii in intreg spatiul astronomic si a viezei mari de indepartare a qvasarilor, fenomene considerate efecte ale exploziei primordiale.

Dintre fenomenele astronomice descrise se pot face urmatoarele constatari care vizeaza Pamantul. In primul rand posibilitatea ca datorita presiunii excesive, nucleul Pamantului sa cuprinda o materie aflata intr-o stare plasmatica necunoscuta la suprafata (idee promovata inca din 1947 de fizicianul Ramsay) sau cel putin materia sa aiba o structura atomica intima (metalizata). A doua probabilitate este ca, in felul lui specific, si Pamantul sa aiba o evolutie pulsatorie cum ar fi incalzirile si racirile succesive in care primele sa fi fost marcate de etape de orogeneza.

Sistemul nostru solar cuprinde Soarele, opt planete, centura de asteroizi si cometele.

Fig. 1. Sistemul nostru solar (Dupa intalnirea Uniunii Astronomice Internationale,

24 august 2006)

Pluto, care pana la inceputul lunii august 2006 a fost considerata a noua planeta a Sistemului nostru solar in ordinea deplasarii de Soare, este de fapt o planeta pitica Pe 24 august 2006, in urma unei rezolutii a Uniunii Astronomice Internationale in care a fost schimbata definitia termenului de planeta, Pluto a primit statutul de planeta pitica, deoarece nu a fost capabila a capta corpurile aflate in spatiul cosmic din vecinatatea orbitei sale (aceasta fiind una din functiile pe care trebuie sa le indeplineasca o planeta propriu-zisa).

Soarele ca stea a Sistemului sau grupeaza un numar de 9 planete din care, in ordinea deplasarii fata de astrul central, deosebim: planete interne sau terestre (Mercur, Venus, Pamant si Marte) si planete externe (Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun).

Intre planetele interne si cele externe (intre Marte si Jupiter) exista o zona de asteroizi care inglobeaza circa 480.000 de corpuri cu diametrul de circa 1,5 km. Astazi se admite ca asteroizii provin din dezagregarea unei planete ipotetice numita Phaeton care exista intre Marte si Jupiter.

Comparativ, planetele interne au dimensiuni mai reduse dar prezinta densitati mai mari (datorate proportiei mai mici de gaze) si sunt mai apropiate de forma sferica decat cele externe. Numarul de sateliti creste de la planetele interne atingand un maxim la Jupiter (13 sateliti) si Saturn dupa care descreste din nou.

Planetele interne sunt similare ca si compozitie, dense si au o atmosfera slab dezvoltata sau nu au deloc. Planetele externe sunt mari , au densitate mica si o atmosfera bine dezvoltata. Pluto, cea mai externa planeta face o exceptie intre planetele externe: este o planeta densa de tip terestru.

Toate planetele externe au orbitele in acelasi plan, numit eliptica

Soarele este corpul central al Sistemului nostru planetar care influenteaza cel mai mult derularea fenomenelor geologice. Este de departe cel mai mare obiect din sistemul solar, continand mai mult de 99.8% din masa totala a Sistemului Solar (cel mai mult din rest este detinut de Jupiter). Soarele este astazi format din 70% hidrogen si 28% heliu, alte elemente detinand mai putin de 2 % din masa sa.

Are un diametru de circa 1.400.000 km fiind de circa 109 ori mai mare ca Pamantul. Masa este de circa 330.000 ori mai mare ca a Pamantului, in schimb densitatea este cu mult mai mica (circa 1,4).

Fiind sursa principala de energie, soarele conditioneaza atat viata pe Pamant cat si evolutia scoartei terestre.).

Energia solara se datoreaza trecerii H in He care se face la o temperatura foarte ridicata si cu o degajare enorma de energie. Din energia totala a Soarelui care se emana in Univers, Pamantul primeste abia a doua miliarda parte. In prezent temperatura exterioara este de circa 6000 ⁰C. Din 11 in 11 ani (ciclul solar) se constata o recrudescenta a activitatii solare. Nucleul sau a carui temperatura atinge 15.000.000 ⁰C se imbogateste continu in He. Se estimeaza ca Soarele isi va pastra proprietatile sale inca 5 miliarde ani.

Soarele este o stea in cadrul galaxiei noastre, aceasta din urma fiind evaluata la o varsta de circa 15 miliarde ani. Condensarea gazelor care o compunea initial (H, He) a dat nastere primelor stele in interiorul carora reactiile termonucleare au inglobat elemente din ce in ce mai grele. Dupa cateva milioane de ani explozia unora dintre cele mai masive dintre stele (supernove) a imprastiat in spatiu atomii elementelor grele. In aceste timpuri galaxia s-a aplatizat formand brate spirale in interiorul carora circulau nori de gaze interstelare. Pe seama unora au luat nastere stele din care cele mai voluminoase explodau, contribuind la randul lor la imbogatirea gazului galactic in elemente metalice.

In acest moment unul din norii materiei interstelare ("nebuloasa protostelara" a lui Laplaz) se contracta lent, provocand o crestere de densitate si de temperatura cu atat mai ridicata cu cat ne apropiem de axa de rotatie (astazi suntem martori la un astfel de eveniment in constelatia "Lebada").

Putin cate putin acest disc de praf se scindeaza in inele. Contractia lor, printr-un mecanism care nu este intotdeauna clar elucidat (miscare turbulenta, fluctuatii de densitati) ar sta la originea planetelor.

Varsta cortegiului planetar dedusa din dozajul izotopilor radioactivi de foarte lunga durata (rubidiu, terniu, uraniu) din rocile terestre, meteoriti si luna a fost stabilit la 4,6 miliarde ani _-⁺ 100 milioane ani.

Varsta Soarelui nu se poate masura dar s-a aratat indirect ca nu s-a format cu prea mult timp inaintea cortegiului planetar. In concluzie, Soarele ar avea o origine comuna cu a planetelor pornindu-se de la aceeasi materie interstelara.

Luna este satelitul natural al Pamantului aflat la circa 384.000 km, adica la circa 60 raze terestre de Terra. Are un volum de 50 de ori mai mic ca al Pamantului si o densitate medie de 3,3. Forma ei este aproximativ a unei sfere perfecte, iar forta gravitationala de 6 ori mai mica. Absenta atmosferei explica amplitudinea variatiilor de temperatura la sol care pot atinge + 125⁰C (ziua la Ecuator) si - 175⁰C (noaptea la Pol). Accesibila multe milenii numai ochiului liber, omul avea sa distinga mai tarziu niste parti luminoase ("munti") si intunecoase ("mari").

A fost numita Luna de catre romani si Selena si Artemis de catre greci primind si alte denumiri in alte mitologii.

Este al doilea obiect ca stralucire de pe cer dupa Soare.

Datorita dimensiunii si compozitiei sale, luna a fost uneori clasificata ca si "planeta" terestra alaturi de Mercur, Venus, Pamant si Marte.

In 1610 galileo Galilei cu luneta lui a descoperit cratere care mai tarziu aveau sa fie bine conturate de telescoape. Cunoasterea Lunii a capatat noi valente odata cu performantele patrunderii omului in Cosmos.

Debutul acestor investigatii a avut loc in 11 iulie 1969 cand o jumatate de miliard de telespectatori a urmarit aselenizarea lui Apollo 11 si primii pasi ai omului pe Selena. Intre 1969 - 1972, in decursul a sase zboruri Apollo 12 astronauti explorau suprafata Lunii preluand 382 kg esantioane.

Analiza acestor roci a permis clasificarea lor in doua categorii: anostozite si bazalte.

In zonele mai luminoase (a "muntilor") se dezvolta mai ales anostozite. Acestea sunt roci plutonice de culoare deschisa, relativ usoare (densitatea este de 2,8 - 2,9) cu structura granulara, in care predomina feldspatii calco-sodici (96%) acompaniati de piroxeni si uneori putina olivina. Varsta lor este de 4,5 - 4 miliarde ani.

Bazaltele apar in regiunile mai inchise la culoare (a "marilor"). Sunt roci inchise la culoare, dense (densitatea este de 3,3) dezvoltate in curgeri suprapuse si a caror varsta este de 3,8 - 3 miliarde ani. Gazele care s-au degajat, au lasat vacuole in cadrul rocii si aceste gaze au scapat repede in spatiu din cauza forsei de atracsie scazute.

La suprafata Lunii, cu grosimi de 1 -10 m se afla fragmente de roci care rezulta din impactul cu meteoritii si aceste fragmente formeaza ceea ce specialistii numesc regosol sau regolit. Acest regosol este remaniat si contaminat de vantul solar putand sa fie vitrificat de contactul cu meteoritii. Asadar pe Luna se cunosc procese dure de eroziune, de transport si de sedimentare care nu sunt determinate de mediul atmosferic (ca pe Terra) ci numai de factori pur cosmici.

In lumina descoperirilor recente, istoria geologica a Selenei se poate rezuma astfel:

in urma cu 4,6 miliarde ani s-a format Luna pornindu-se de la un disc solar primitiv, de la care s-a trecut la un stadiu lichid pe cel putin 30 km grosime, provocat de dezintegrarea izotopilor radioactivi; a rezultat o diferentiere magmatica care a determinat formarea la suprafata a unei cruste anortozitice; acest stadiu s-a incheiat acum 4,2 miliarde ani;

a urmat o etapa de bombardament meteoritic foarte intens intre 4,2 - 3,8 miliarde ani, sau au avut loc chiar caderi de asteroizi care au provocat cratere uriase (Marea Ploilor 215 km²);

intre 3,8 - 3 miliarde ani s-a derulat o intensa activitate eruptiva si o scurgere de bazalte care tapiseaza "fundul" marilor;

cu 3 miliarde ani in urma a debutat perioada de acalmie pe Selena; Luna a devenit incremenita, caderile de meteoriti si eruptiile ajungand din ce in ce mai rare; numai seisme usoare datorate probabil mareelor scoartei lunare, agita inca suprafata desertica , maturata de vantul solar.

Care este raportul Selena - Pamant? Ideea unui astru detasat din Terra nu poate fi acceptata deoarece natura rocilor este diferita.

Ideea unui astru dublu este de asemenea respinsa. Se stie ca planetele telurice (spre deosebire de cele gigantice) nu au posibilitatea de a poseda un sistem de sateliti.

Ramane asadar ipoteza unei captari gravitationale (ca si pentru cei doi sateliti ai lui Marte) pe cand orbitele nu erau inca stabilizate. Aceasta atractie ar fi survenit in momentul "marii spalari" a spatiului in urma cu circa 4 miliarde ani.

De atunci Luna si Terra au un destin interdependent. Distanta relativ mica ce le separa, fereste Luna de o eventuala "fuga" si explica intensitatea relatiilor de maree care exista intre cele doua astre. Atractia Terrei provoaca pe Luna maree crustale care incetinesc miscarea sa de rotatie. In mod reciproc, atractia Lunii determina pe Terra maree lichide si crustale. Mareele crustale sunt mult mai slabe decat cele lichide si incetinesc miscarea de rotatie doar cu o miime de secunda la un secol.

Venus este putin mai mica decat Terra, are raza de 6043 km (95% din diametrul Terrei) si 80% din masa Terrei) si putin mai densa (5,24 g/cm2).

Denumirea vine de la grecescul "Aphrodite" si a fost considerata la vechii greci zeita dragostei si a frumusetii.

Este a doua planeta de la Soare si a sasea ca marime.

Orbita este aproape circulara (mai circulara decat a oricarei alte planete), cu o excentricitate de mai putin de

Nu are camp magnetic, probabil datorita miscarii lente de rotatie si nu are sateliti. Este vizibila cu ochiul liber, uneori ca "stea de dimineata" sau "stea de seara", fiind de departe cea mai stralucitoare "stea" de pe cer.

O mare parte din suprafata sa a fost afectata de un vulcanism fisural ceea ce a determinat formarea de platouri imense ridicate la 6000 m altitudine; la randul lor aceste platouri sunt dominate de reliefuri (varfuri) ce depasesc de asemenea 6000 m.

Ceea ce da particularitate acestei planete este existenta unei atmosfere foarte dense a carei presiune este de 95 de ori mai mare decat a Pamantului.

Atmosfera venusiana, posterioara esaparii gazelor galactice (H, He) este formata din 97% CO₂, 3% N cat si urme de compusi cu sulf (H₂S), apoi H₂O, O, Ne, Ar. Datorita acestei atmosfere foarte dense rezulta un efect de sera care explica temperaturile extrem de ridicate la sol (+ 460⁰C) si formarea sulfurii de carbonil (OCS) si    a acidului sulfuric care se condenseaza in nori ajungandu-se ca la altitudini temperaturile sa fie de - 40 - -80⁰C (la 80 km altitudine).

Marte este a patra planeta de la Soare si a saptea ca marime. Este mult mai mica decat Terra insa au suprafatele asemanatoare

Are atmosfera asemanatoare cu a lui Venus: 95% CO₂, 2 - 3% N, 0,4% O, vapori de apa, argon si alte gaze rare. In schimb, presiunea sa este foarte slaba (1/100 dintr-o atmosfera). Probabil ca activitatea vulcanica a fost mult mai slaba ca pe Terra si Venus.

Se estimeaza ca degazarea    a produs un strat planetar de 10 m apa, poate lichida si gazoasa la inceput care ulterior s-a solidificat la suprafata solului sau in stratele superficiale ale rocilor.

Prezenta apei pe Marte permite sa se banuiasca posibilitatea dezvoltarii vietii. Totusi esantioanele analizate de capsulele Viking 1 si Viking 2 in 1976 au dat rezultate negative in acest sens.

Planeta Marte prezinta un alt interes privind suprafata sa. Pe langa cratere meteoritice si vulcanice observate se pot observa importante curgeri vulcanice, apoi urme de vechi curgeri de apa ("canale"), forme de eroziune eoliana si actiuni periglaciare, soluri poligonale. Aceasta morfologie implica existenta apei lichide fie intr-o faza anterioara evoluteiei planetei, fie cu ocazia eruptiilor vulcanice care au topit gheata din sol. Topirea geotermica a ghetii a putut provoca formarea de suvoaie haotice si asa-numitele retele de canal.

Vanturi cu praf au fost evidentiate de sondele Viking si acestea sunt susceptibile sa provoace fenomene de eroziune eoliana si sedimentare eoliana. Pe de alta parte iarna capsula Viking a inregistrat temperaturi de - 125⁰C suficienta pentru condensarea CO₂ sub forma de zapada carbonica, care se evapora in timpul zilei dand nastere la depozite nivale? si eoliene.

Jupiter si Saturn

Jupiter este a cincea planeta de la Soare si cea mai mare ca si dimensiune din Sistemul Solar (este mai mult decat de doua ori mai mare decat orice alta planeta). Masa este de 318 ori mai mare ca a Terrei.

Este al patrulea obiect ca stralucire de pe cer (dupa Soare, Luna si Venus).

Are 63 de sateliti cunoscuti pana in prezent.

Saturn este a sasea planeta de la Soare si a doua ca marime.

In mitologia romana, Saturn este zeul agriculturii. Este cea mai putin densa planeta (0,7 g/cm2).

Are un camp magnetic semnificativ si 34 de sateliti denumiti.

Datele furnizate de vehiculele americane Voyager si Pineer au schimbat mult ceea ce omul a stiut despre aceste planete. Astfel temperatura acestora este foarte scazuta la periferia norilor (- 150⁰C pentru Jupiter) insa este foarte mare la suprafata acestor planete care este in fierbere (circa 1600⁰C).

Contrar a ceea ce s-a crezut anterior aceste planete nu sunt inghetate ci dimpotriva planete care fierb datorita unui vulcanism intens si permanent. Temperatura interna de circa 20.000 ⁰C este prea mica pentru a provoca reactii termonucleare. Se pare ca nucleul acestor planete, presupus gazos, are de fapt o compozitie asemanatoare cu cel al planetelor telurice. Atmosfera lui Jupiter este formata din 82% H, 17% He, 0,05% CH₄, 0,01% NH₃, azot si compusi cu sulf. Atmosfera lui Saturn pare sa aiba o compozitie asemanatoare. Inelele care inconjoara aceste planete sunt foarte numeroase (mai multe mii pentru Saturn) si sunt formate din particule de gheata sau piatra. Numarul satelitilor lor este mult mai mare decat s-a crezut. Pe langa cei 8 sateliti ai lui Saturn, sondele au mai detectat inca 7 noi.

Meteoritii sunt fragmente ale corpurilor ceresti care au intrat in sfera de atractie a Pamantului. Ca marime, aceste fragmente variaza    de la dimensiunile cele mai fine pana la mai multi metri, in cazul din urma masurand zeci de tone.

Din cauza vitezei foarte mari si a frecarii cu atmosfera aceste corpuri se incalzesc enorm. Unii dintre ei fac explozie inainte de a ajunge pe Pamant si se imprastie in spatiu ca "stele cazatoare".

In general, meteoritii sunt alcatuiti din elemente care se intalnesc si pe Pamant. Potrivit compozitiei lor ei se impart in:

meteoriti ferosi (sideritici) care sunt bogati in Fe si Ni (densitate 6 -8);

meteoriti litosideritici (siderolitici) care sunt alcatuiti din Ni si Fe dar la care se adauga si minerale cunoscute in scoarta terestra (piroxeni, amfiboli, feldspati, olivina); mai sunt numiti meteoriti semimetalici (densitate 4 -6);

meteoriti litici (sticlosi sau tectici) sunt alcatuiti predominant din silicati de aluminiu si SiO₂ (densitate 2,5 - 3).

Se considera ca meteoritii ferosi care sunt si cei mai grei provin din centrul corpurilor siderale sfaramate, iar ceilalti in ordinea densitatii din invelisurile mai externe ale acestor corpuri.

Cel mai mare meteorit cunoscut este cel care a cazut in Arizona. El a facut un crater enorm (Meteor Crater) cu dimensiuni de 1186 m in diametru si 171 m adancime. Greutatea acestui meteorit este evaluata la aproximativ 50 tone.

Si meteoritul din Australia de N (Wolff Creck) a avut o marime apreciabila (800 m diametru si 51 m adancime).

La noi in tara, meteoritul cazut la Moci (judetul Cluj) in februarie 1882 este un litosiderit pastrat in Muzeul de Mineralogie al Facultatii de Geologie care are o greutate de 35,7 kg si dimensiunile de 35 x 29 x 20 cm. Alti meteoriti din Romania au cazut la Madaras (Mures), Ohaba (Tarnava Mare), Cacova (Resita).

Ipoteze cosmogonice privind formarea Pamantului

Acestea au cunoscut o perfectionare continua mai ales o data cu avansarea cunostintelor despre spatiul astral. Ele examineaza geneza Pamantului intr-o perspectiva cosmica.

Ipotezele cosmogonice privind formarea Pamantului se grupeaza in doua categorii:

una pleaca de la conceptia ca materia initiala a fost incandescenta, deci fluida;

una considera ca materia initiala a fost rece deci solida.

In prima grupa de ipoteze se admite ca materia initiala a fost incandescenta, fie rupta din Soare fie rupta dintr-o nebuloasa. Argumentele in acest sens sunt: forma rotunda si uniformitatea de rotatie a Pamantului care tradeaza dispozitia concentrica a constitutiei sale pe geosfere cu densitati din ce in ce mai mari spre centru. De cea mai mare audienta s-a bucurat ipoteza lui Laplace in 1796. Acesta considera ca materia din sistemul actual solar a reprezentat candva o nebuloasa fierbinte care era animata de o miscare de rotatie. Din cauza acestei miscari materia este dispusa intr-un plan ecuatorial. In partea centrala materia s-a condensat treptat si a format Soarele care a ramas inconjurat "de un fel de atmosfera originara" (masa gazoasa) si care se intindea pana la limita actuala a Sistemului Solar.

Aceasta masa gazoasa era supusa pe de o parte fortei de atractie exercitata de Soare, iar pe de alta parte fortei centrifuge. Nebuloasa, cedand caldura sa in spatiu, s-a condensat din ce in ce mai mult, astfel ca dimensiunile ei s-au redus iar particulele au capatat o viteza din ce in ce mai mare. In planul ecuatorial, din cauza miscarii de rotatie, din nebuloasa s-au desprins o serie de inele pe care s-a condensat materia care a format planetele.

A doua grupa de ipoteze admit ca materia initiala (de natura galactica si nebulara) a fost rece, deci solida. Aici se inscriu ipotezele lui Schmidt (1943), Kant (1775) etc.

Schmidt era de parere ca norii de praf meteoric dau materialul din care se formeaza planetele iar Soarele permite aglomerarea si concentrarea acestui material. Ca atare, Soarele si planetele nu s-au format dintr-o nebuloasa ci fiecare are o origine diferita. Asadar, Soarele in miscarea sa galactica a trecut prin nori cosmici care au intrat in campul gravitational al Soarelui formand planetele. Aceste planete, spune Schmidt, si-au putut capta meteoriti care le-au marit masa. Deci, in primele momente ale existentei sale, Pamantul ar fi fost mult mai mic. Masa lui s-a completat mereu cu masa meteoritilor captati. Deoarece toate planetele din Sistemul Solar ar fi provenit dintr-un nor de meteoriti ele trebuie sa aiba aceeasi compozitie. Numai compozitia atmosferica ar diferi.

Schmidt considera ca la inceputul formarii sale, Pamantul avea o temperatura de circa 4⁰C. Initial, singura sursa de caldura era cea primita de la Soare. Apoi, datorita proceselor radioactive, caldura Pamantului a crescut mereu.

Este greu de admis insa ca Pamantul s-a incalzit foarte mult ceea ce a ar fi permis o aranjare a densitatii in strate concentrice (geosfere) iar ulterior de ce a survenit procesul de racire?

In lumina ultimelor descoperiri astronomice, scena formarii Sistemului Solar inclusiv a Pamantului, este conceputa astfel: in urma unei explozii termonucleare ce a dat nastere la o supernova, ori in urma acelui "Big-Bang" de acum 15 miliarde ani a rezultat si o nebuloasa care avea sa devina galaxia noastra. Volumul ocupat de materia dispersata era mai mare decat volumul actualului Univers. In timp ce nebuloasa in ansamblul ei a inceput sa se departeze de alte asemenea "insule de materie" si sa se deplaseze spre zona din Univers ocupata acum temporar, materia componenta a inceput sa se concentreze. Concentratia de materie a avut un caracter dublu, gravitational si magnetic.

Campul de atractie gravitational a dus la o micsorare treptata a volumului nebuloasei si la tendinta de formare a unor corpuri mai mari separate de spatii cu materie rarefiata.

Fortele magneto-hidrodinamice au inceput sa grupeze gazele ionizate in spirale care probabil au avut o structura interna turbionara. Aceasta a facut sa se declanseze o miscare de rotatie in jurul centrului, miscare care s-a dezvoltat cu viteze unghiulare diferentiate intre periferie si zona axiala. Unul din nucleele de concentrare a materiei nebulare a reprezentat spatiul de formare a sistemului nostru solar.

Pe masura ce materia s-a condensat masa centrala a acestei aglomerari a inceput sa-si ridice temperatura si sa se transforme treptat intr-o stea care se aprindea.

Dupa observatiile asupra protostelei Epsilon care se aprinde astazi si are o variatie ciclica de stralucire de ordinul anilor se poate presupune ca si Soarele sa fi avut asemenea "sclipiri" scurte inainte de instalarea regulata a proceselor termonucleare.

In Sistemul Solar mecanismul de concentrare galactica se pare ca s-a instalat acum 4,5 - 5 x 10⁹ ani. In cadrul lui, anumite subsisteme au determinat formarea de planete, fiecare din ele constituind mase nebulare in rotatie, de forme sferoidale foarte turtite si cu tendinta de separare de inele de materie in dreptul planului ecuatorial.