Sisteme de clasificare si unitati de cartare a vegetatiei

Sisteme de clasificare si unitati de cartare a vegetatiei

Sistemele de clasificare urmaresc obtinerea unei tipizari a fitocenozelor, prin crearea de unitati de clasificare (unitati abstracte) care sa reuneasca fitocenoze omogene dupa anumite criterii, simplificand explorarea, analiza si gospodarirea vegetatiei. De regula se realizeaza un sistem ierarhic de unitati, cu grad de generalizare a criteriilor de diferentiere din ce in ce mai mare.

S-au dezvoltat de-a lungul timpului mai multe sisteme de clasificare a vegetatiei, fiecare cu principii, unitati si aplicabilitate diferite.

1. Sistemul de clasificare fitosociologica (Sintaxonomia)

1.1. Principii si unitati de clasificare

Principiile folosite in aceasta clasificare sunt de natura floristica si ecologica. Ele au fost formulate initial de Braun-Blanquet si Tuxen - fondatorii scolii fitosociologice central-europene (cunoscuta si sub numele de Scoala de la Zrich-Montpellier), in prima jumatate a secolului XX, iar astazi s-a ajuns la un act normativ reprezentat de "Codul de nomenclatura fitosociologica".

Sistemul sintaxonomic (sau cenotaxonomic) are ca trasaturi de baza:

caracterul ierarhic - unitatile de clasificare (sintaxonii) sunt ierarhizate dupa complexitatea structurala si maturitatea succesionala a fitocenozelor

caracterul inductiv - unitatile de clasificare nu sunt predefinite, neexistand un numar maxim stabilit pentru acestea; ele se definesc in timp, pe masura ce se culeg tot mai multe date    fitosociologice si de pe spatii tot mai extinse. Astfel, se pot introduce in sistem unitati noi sau se poate modifica rangul ierarhic al altora

unitatea de baza - asociatia

nomenclatura unitatilor de vegetatie - dupa modelul speciilor (binar, in limba latina)

Unitatile sintaxonomice (sintaxonii) sunt:

CLASA

ORDINUL

ALIANTA

Asociatia

subasociatia

faciesul

Numele acestor unitati deriva din numele a 1-2 specii de plante caracteristice la care se adauga cate un sufix specific fiecarei unitati.

Asociatia - este unitatea sintaxonomica de baza. Ea reuneste fitocenoze ce au in comun aproape aceleasi caractere floristice, statistice, ecologice, dinamice, corologice si istorice.

Denumirea asociatiei se formeaza din numele de gen a 1-2 specii de plante + sufixul caracteristic "-etum" (ex.: Pulmonario rubrae-Fagetum).

Unitatile inferioare asociatiei sunt subasociatia si faciesul.

Subasociatia - separata prin diferente ecologice si dinamice evidente, marcate prin aparitia in compozitia floristica a unor specii diferentiale. Sufixul caracteristic: "-etosum" (ex.: Vaccinio myrtilli-Piceetum juniperetosum nanae). Pentru indicarea subasociatiei tipice se foloseste termenul "typicum", adaugat dupa numele asociatiei.

Faciesul - separat in cadrul asociatiei pe baza dominantei a 1-2 specii la nivelul unuia dintre straturi, fara modificarea structurii calitative a asociatiei. Sufixul caracteristic: "-osum" (ex.: Carpino betuli-Fagetum caricosum pilosae).

Unitatile superioare asociatiei sunt alianta, ordinul si clasa.

Alianta - reuneste asociatii asemanatoare ca structura floristica; se stabileste pe baza unei asociatii-tip. Sufixul caracteristic este "-ion" (ex.: Symphyto-Fagion).

Ordinul - reuneste aliante echivalente ecologic si aflate intr-un anumit spatiu geografic. Sufixul caracteristic este "-etalia" (ex.: Fagetalia sylvaticae).

Clasa - reuneste ordinele cu afinitate ecologica, floristica, structurala si fizionomica. Sufixul caracteristic este "-etea" (ex.: Querco-Fagetea)

Spre exemplificare, se prezinta in continuare sistemul cenotaxonomic al vegetatiei Romaniei, la nivel de clase, iar pentru una dintre clase se prezinta si unitatile inferioare.

Sintaxonomia vegetatiei Romaniei:

Lemnetea - vegetatie acvatica natanta sau submersa de ape statatoare

Charetea fragilis - vegetatie acvatica algala fixata pe substrat nisipos si malos

Zosteretea marinae - vegetatie marina litorala, in ape putin adanci

Ruppietea maritimae - vegetatie acvatica submersa de ape statatoare salmastre

Potamogetonetea pectinati - vegetatie acvatica de ape dulci statatoare

Littorelletea uniflorae - vegetatie higrofila de la marginea lacurilor sau baltilor

Isoeto-Nanojuncetea - vegetatie pioniera efemera pe terenuri depresionare umede

Phragmitetea australis - vegetatie higrofila pe soluri aluvionare cu exces de apa

Montio-Cardaminetea - vegetatie de la marginea izvoarelor si paraielor reci

10. Scheuchzerio-Caricetea fuscae - asociatii de rogozuri din mlastini eutrofe

11. Oxycocco-Sphagnetea - vegetatie de mlastini oligotrofe

12. Asplenietea trichomanis - vegetatie pioniera saxicola

1 Thlaspietea rotundifolii - vegetatie ierboasa de grohotisuri

14. Salicetea herbaceae - vegetatie criofila din jgheaburi cu zapada persistenta

15. Juncetea trifidi - vegetatie alpina de pajisti primare si tufarisuri scunde pe sol acid

16. Nardo-Callunetea - pajisti secundare acidofile subalpine si montane

17. Carici rupestris-Kobresietea bellardi - pajisti alpine calcicole puternic vantuite

18. Seslerietea albicantis - pajisti alpine calcicole bogate in specii xerofile

19. Betulo-Adenostyletea - buruienisuri inalte montane si subalpine din statiuni umede si reci

20. Molinio-Arrhenatheretea - pajisti mezofile si mezohigrofile eu- mezotrofe

21. Festuco-Brometea - pajisti xerofile montane-planare

22. Festucetea vaginatae - vegetatie pe terenuri nisipoase continentale

2 Sedo-Scleranthetea - vegetatie xerofila acidofila de pe prundisuri si soluri erodate

24. Puccinellio-Salicornietea - vegetatie halofila (pe terenuri saraturate)

25. Juncetea maritimi - vegetatie de nisipuri salifere maritime in curs de solificare

26. Cakiletea maritimae - vegetatie de plaje si tarmuri maritime

27. Ammophiletea - vegetatie de dune litorale

29. Bidentetea tripartitae - vegetatie nitrofila pioniera pe terenuri umede

30. Stellarietea mediae - vegetatie segetala si ruderala anuala mezofila

31. Plantaginetea majoris - vegetatie nitrofila eutrofa

32. Artemisietea vulgaris - vegetatie ruderala cu specii bianuale si perene

3 Galio-Urticetea - vegetatie (semi-) naturala nitrofila

34. Epilobietea angustifolii - vegetatie ierboasa pe terenuri defrisate

35. Trifolio-Geranietea sanguinei - vegetatie ierboasa de margini de padure

36. Salicetea purpureae - vegetatie lemnoasa pioniera de pe prundisul raurilor

37. Alnetea glutinosae - vegetatie lemnoasa higrofila de la periferia mlastinilor eutrofe

38. Querco-Fagetea - paduri de foioase mezofile sau mezohigrofile

Fagetalia sylvaticae paduri pe soluri bazice sau slab acide

Alno-Ulmion - paduri mezo-higrofile din luncile raurilor

Symphyto-Fagion - paduri mezofile montane

Symphyto cordati-Fagetum - fagete pure

Aremonio agrimonioidi-Fagetum - fagete termofile

Pulmonario rubrae-Fagetum - fageto-bradete

Leucanthemo waldsteinii-Fagetum - fageto-molidisuri

Hieracio rotundati-Fagetum - fagete acidofile

typicum

galietosum kitaibeliani

Phyllitidi-Fagetum - paduri de grohotisuri sau chei umbrite

Seslerio rigidae-Fagetum - fagete xerofile de stancarii calcaroase

Lathyro hallersteinii-Carpinion - paduri mezofile colinare

Quercetalia roboris - paduri pe soluri acide

39. Quercetea pubescenti-petraeae - paduri xero-mezofile pe substrat bazic

40. Erico-Pinetea - paduri si tufarisuri relictare xerofile de conifere

41. Vaccinio-Piceetea - paduri si tufarisuri mezofile de conifere

1.2. Metoda de studiu fitosociologica

Culegerea datelor necesare identificarii unitatilor de vegetatie se desfasoara dupa o anumita metodologie.

Inventarierea fitocenozelor se poate face:

integral - daca suprafata lor este suficient de mica

pe esantioane delimitate din cuprinsul fitocenozelor (suprafete de proba) - situatia cea mai des intalnita in studiile fitosociologice

In functie de criteriul de selectie al suprafetelor de proba, metodele de esantionaj pot fi impartite in doua mari categorii: subiective si obiective.

Esantionajul obiectiv presupune o selectie aleatoare sau sistematica a suprafetelor de proba in vederea generalizarii si respectiv, interpolarii datelor la nivelul intregului covor vegetal studiat. El se aplica mai ales in studiile cantitative de structura a comunitatilor vegetale.

Esantionajul subiectiv este caracterizat de alegerea locului de amplasare a suprafetelor de proba si este metoda cea mai indicata pentru clasificarea cenotaxonomica, deoarece in acest caz este necesara:

asigurarea omogenitatii conditiilor stationale

evitarea zonelor de tranzitie si a fitocenozelor aflate in stadii dinamice efemere sau degenerate antropic

Alegerea esantioanelor trebuie sa urmareasca doar aceste directii si sa evite orice preconceptie asupra unitatilor de vegetatie, altfel datele obtinute pot fi radical denaturate.

Metoda de esantionaj folosita in fitosociologie este cea a releveelor.

Releveul fitosociologic este metoda de baza in studiul calitativ si cantitativ al vegetatiei, ce consta din:

inventarul floristic (lista speciilor) insotit de coeficienti ai participarii speciilor la alcatuirea fitocenozei

date referitoare la conditiile stationale (ecologice)

La realizarea inventarului floristic se pot folosi valori procentuale sau anumiti indici, cum sunt indicii de abundenta-dominanta propusi de Braun-Blanquet si Pavillard:

Pentru obtinerea unor date cat mai reprezentative pentru vegetatia luata studiu, trebuie stabilite anterior anumite aspecte: perioada optima de inventariere floristica, marimea, forma si numarul suprafetelor de proba.

Perioada optima de efectuare a releveelor depinde de tipul de vegetatie, de zona sau etajul de vegetatie, de gradul de complexitate al cercetarilor, etc. Ea trebuie aleasa in asa fel incat sa surprindem cat mai multe dintre speciile componente, in faze de dezvoltare care sa permita identificarea lor. De regula, se recomanda efectuarea unor inventarieri succesive in timp, in acelasi loc, pentru surprinderea aspectelor vernal si estival.

Marimea suprafetelor de proba variaza in raport cu natura si complexitatea structurala a vegetatiei analizate. Ea trebuie aleasa in asa fel incat sa se poata surprinde majoritatea speciilor fitocenozei. Marimea optima a suprafetei pentru un tip de fitocenoza se poate determina experimental (inregistrand speciile din suprafete de marimi crescatoare) sau se pot folosi anumite valori recomandate in literatura de specialitate. Spre exemplu, Chytry si Otypkova (2003) au propus urmatoarele valori pentru inventarierea vegetatiei Europei:

vegetatie acvatica sau de stancarie: 4 m²

vegetatie ierboasa: 16 m²

tufarisuri: 50 m²

paduri: 200 m²

Forma suprafetelor de proba - circulara, dreptunghiulara.

Numarul releveelor - recomandabil minim 10 pentru descrierea unui nou sintaxon.

Efectuarea releveelor

Faza pregatitoare - utila pentru formarea unei imagini de ansamblu asupra terenului ce urmeaza a fi cartat. In aceasta faza se pot realiza urmatoarele:

alegerea si delimitarea terenului, folosind harti topografice, aerofotograme sau ortofotoplanuri

consultarea bibliografiei referitoare la cadrul fizico-geografic al regiunii (relief, litologie, retea hidrografica, climat, soluri, asezari umane, etc.)

reactualizarea cunostintelor privitoare la metodologia de studiu fitocenologic, flora regionala, tipurile posibile de grupari vegetale prezente in zona, caracterele morfologice distinctive ale speciilor mai dificil de recunoscut

pregatirea si verificarea materialelor si aparaturii necesare investigatiilor de teren

Faza efectuarii propriu-zise a releveelor - presupune deplasarea pe teren, urmand anumite trasee (itinerarii) proiectate astfel incat sa cuprinda toate formatiile vegetale existente, toate tipurile de statiuni. In fiecare fitocenoza se amplaseaza suprafete de proba conform tipului de esantionaj ales. Informatiile colectate in fiecare releveu si notate in fise speciale sau carnet de teren se refera la:

localizare si data, caracteristicile reliefului si solului, modul de folosire a terenului, intensitatea presiunii antropice

insusirile fitocenozei si ale indivizilor ei: inaltime, stratificare, acoperirea generala si pe straturi

compozitia floristica - lista tuturor speciilor prezente in suprafata de proba si indici fitocenotici (de regula indicele de abundenta-dominanta [AD])

speciile ce realizeaza acoperire specifica in suprafata delimitata desi nu sunt inradacinate in interiorul acesteia

Model de fisa utilizata in studiul fitocenologic

Alte operatii necesare la efectuarea releveelor sunt:

colectarea speciilor care nu au putut fi identificate pe teren, pentru a fi determinate ulterior in laborator

recoltarea probelor de sol (de obicei din orizontul A)

realizarea unor profile de vegetatie orizontale si/sau verticale

1. Identificarea asociatiilor vegetale

Stabilirea apartenentei unei fitocenoze la o anumita asociatie este un procedeu ceva mai laborios decat in cazul altor sisteme de clasificare, aceasta deoarece trebuie tinut cont de intreaga compozitie floristica precum si de caracterele ecotopului. Aceasta operatie se executa de regula in etapa sintetica, la birou.

Identitatea unei asociatii se asigura pe baza urmatoarelor aspecte:

compozitia floristica - privita pe ansamblu dar si prin prisma unor categorii diferentiale de specii

conditiile ecologice

proportia participarii diferitelor categorii de bioforme

raspandirea (corologia) fitocenozelor unei asociatii atat in zona studiata cat si cea generala

tendinta dinamica a fitocenozelor

structura spatiala a fitocenozelor

presiunea exercitata de diverse perturbatii, in special factorul antropo-zoogen

Pentru a usura aceasta analiza se face apel la procedeul tabelar, astfel:

se ordoneaza fisele de teren pe categorii de vegetatie cu caracter ecologic distinct (paduri de conifere, paduri de fag, tufarisuri, pajisti uscate sau pajisti umede, etc.)

releveele din aceeasi categorie ecologica se trec intr-un tabel, care devine tabelul fitosociologic brut

se rearanjeaza speciile si releveele din tabelul brut pentru a evidentia grupele de specii caracteristice si diferentiale - tabelul fitosociologic ordonat

Tabel fitosociologic analitic ordonat

se delimiteaza grupele de relevee asemanatoare dupa compozitia floristica si datele ecologice - grupe ce ar putea constitui sintaxoni aparte (asociatii, subasociatii, faciesuri)

Vizualizarea mai usoara a asemanarilor si diferentelor dintre asociatii se poate face construind un tabel fitosociologic sintetic - pe coloane se trec asociatiile, iar pentru fiecare specie se indica valoarea constantei (notata K - raportul dintre numarul fitocenozelor in care apare specia si numarul total al fitocenozelor asociatiei respective, incadrabil in 5 clase [IV] cu marimea de 20% fiecare).

Din analiza tabelelor fitocenologice se pot deosebi mai multe categorii de specii:

- specii caracteristice = speciile care apar (aproape) exclusiv intr-o unitate fitosociologica sau cele care desi apar in mai multe unitati isi au optimul de dezvoltare doar intr-o unitate

- specii diferentiale = specii care nu se incadreaza in categoria speciilor caracteristice dar apar in una din cateva unitati apropiate, constituind criteriu de separare a acestora

- specii insotitoare = specii prezente in mai multe unitati, fara a manifesta preferinta pentru una dintre ele

- specii intamplatoare = specii patrunse din alte unitati sau relicte ale unor unitati anterioare

Tabel sintetic (fragment) al asociatiilor din alianta Symphyto-Fagion:

1 - Symphyto cordati-Fagetum, 2 - Aremonio agrimonoidii-Fagetum, 3 - Pulmonario rubrae-Fagetum, 4 - Leucanthemo waldsteinii-Fagetum, 5a - Hieracio rotundati-Fagetum typicum, 5b - H. r.-Fagetum galietosum kitaibelianii, 6a - Phyllitidi-Fagetum typicum, 6b - Phyllitidi-Fagetum ribetosum uva-ursi, 6c - Phyllitidi-Fagetum geranietosum macrorrhizi

In afara de procedeul tabelar, pentru incadrarea unei fitocenoze la o asociatie se pot folosi metode statistico-matematice:

calcularea indicilor de similitudine floristica

reprezentarea grafica a similitudinilor

Indicele de similitudine Sorensen S = 2c/(a+b)*100

a, b - numarul total de specii din fitocenozele A si respectiv B

c - numarul de specii comune fitocenozelor A si B

Asociatia2

Asociatia1

Dendrograma similitudinii floristice pentru 8 grupe de fitocenoze

raportate la doua asociatii diferite

S-au propus si chei dicotomice pentru identificarea asociatiilor vegetale. Mai jos este redata spre exemplificare cheia pentru padurile acidofile de stejari din Europa Centrala (alianta Quercion robori-petraeae) (dupa Schubert et al. 1995):

a. In stratul arborescent este frecvent Fagus sylvatica alaturi de speciile de Quercus. In stratul ierbos apar Holcus mollis, Pteridium aquilinum, Convallaria majalis, Viola riviniana    Holco mollis-Quercetum

b. In stratul arborescent Fagus sylvatica apare doar sporadic. In stratul ierbos apar aproape exclusiv numai specii oligotrofe si acidofile2

a. In stratul ierbos apare constant Luzula luzuloides.    Arborete din zona montana si de dealuri..3

b. Lipseste Luzula luzuloides. Arborete de la altitudini mai mici. In stratul arborescent este frecvent Pinus sylvestris    Agrostio-Quercetum

a. In stratul arborescent apare constant Pinus sylvestris iar in cel ierbos Vaccinium vitis-idaea    Vaccinio vitis-idaeae-Quercetum

b. Pinus sylvestris apare doar sporadic. In stratul ierbos sunt caracteristice Genista tinctoria, Genista germanica, Luzula luzuloides, Hieracium nemorum si Cytisus nigricans    Genisto tinctoriae-Quercetum

1.4. Avantaje si dezavantaje ale sistemului de clasificare fitosociologic

Avantaje:

- ofera informatii complete asupra florei si vegetatiei

- este standardizat si utilizat la nivel international

- permite evaluarea si monitorizarea sintaxonilor la nivel regional dupa diferite criterii (protectiv, economic, corologic, etc.)

- face posibila aprecierea tendintelor dinamice ale vegetatiei

- este aplicabil, in mod unitar, pentru toate categoriile de vegetatie (paduri, tufarisuri, pajisti, vegetatie acvatica sau de stancarie, etc.)

Dezavantaje:

- necesita cunostinte temeinice de botanica sistematica pentru identificarea tuturor speciilor

- volum mare de date fitocenologice pentru determinarea speciilor caracteristice

- dificultatea identificarii asociatiilor direct pe teren

- s-au aplicat inconsecvent principiile de clasificare, motiv pentru care exista la ora actuala numeroase sinonime si homonime

2. Sisteme de clasificare suprafitocenotice

Analiza covorului vegetal se poate face nu doar la nivelul fitocenozelor ci si la nivelul unor grupari de fitocenoze. In acest sens au fost definite complexele de fitocenoze (fitocenocomplexele) ca fiind un mozaic de comunitati vegetale dintr-un teritoriu cu omogenitate climatica si geologica si care se repeta mai mult sau mai putin identic in localitati diferite. Fiecare fitocenocomplex are o fitocenoza de referinta, de regula cea instalata in asa-numitul ecotop de placor (Ivan 1979).

Gruparea fitocenozelor in complexe se poate face dupa criterii diferite:

dinamic - in clasificarea sinfitosociologica sau fitosociologica seriala

geografic - in clasificarea geosinfitosociologica sau fitosociologica peisagera

2.1. Clasificarea sinfitosociologica (fitosociologica seriala)

Are ca principiu integrarea fitocenozelor in fitocenocomplexe pe baza legaturilor dinamice (succesionale) dintre ele. Fitocenozele apartinatoare la aceeasi serie succesionala alcatuiesc o tesela, aceasta reprezentand unitatea concreta.

Unitatea abstracta, ca unitate de clasificare de baza, este sigmasociatia. Dintre asociatiile componente una este asociatia climax, cea spre care converg in mod natural toate fitocenozele complexului, in conditiile climato-edafice ale teritoriului respectiv. Numele sigmasociatiei deriva de la cel al asociatiei climax, urmat de termenul "sigmetum".

Exemplu: Luzulo niveae-Fageto sigmetum = seria montana, sub-alpica, acidofila a fagetelor, incluzand asociatiile:

Luzulo niveae-Fagetum - padure de fag (asociatia climax, cap de serie)

Epilobio angustifolii-Salicetum capreae - tufaris de salcie capreasca

Rubetum idaei - zmeuris

Senecio sylvatici-Epilobietum angustifolii - buruienisuri cu rascoage

Sieversio montanae-Nardetum strictae - pajiste cu taposica

Metoda de studiu a teselelor este similara cu cea fitosociologica, folosindu-se sigmarelevee.

In fisele de teren se noteaza:

lista asociatiilor vegetale (in loc de specii)

indici de acoperire pentru fiecare asociatie (+ <10 m², 1 <100 m², 2a <1000 m², 2b <5000 m², 3a <1 ha, 3b <5 ha, 4 <10 ha, 5 <100 ha)

forma suprafetelor ocupate, folosind simbolurile: O - poligonala, / - liniara, Ø - mixta, ● - punctiforma

Tabel sinfitosociologic pentru doua sigmasociatii - Alnetum incanae sigmetum

si Tilio-Carpinetum sigmetum

2.2. Clasificarea geosinfitosociologica (fitosociologica peisagera)

Are ca principiu integrarea fitocenozelor in fitocenocomplexe pe baza relatiilor spatiale dintre ele (situarea in aceleasi conditii geografice). Unitatea de baza in clasificare este geosigmasociatia - un complex de sigmasociatii dintr-un spatiu geomorfologic omogen (peisaj vegetal).

Unitatea concreta este catena (unitatea peisagera) - teritoriu relativ omogen din punct de vedere geomorfologic si fitogeografic, constituit dintr-un mozaic de tesele contigue.

Numele geosigmasociatiilor deriva de la numele sigmasociatiilor caracteristice

Exemplu: Junipero nanae-Arctostaphileto - Homogino alpinae-Piceeto geosigmetum = peisaj alpic, subalpin inferior al tufarisurilor si molidisurilor.

Ca metoda de studiu se foloseste geosigmareleveul (in loc de specii se inventariaza sigmasociatii).

Clasificarea fitogeografica

Fitogeografia are ca scop delimitarea covorului vegetal pe baza omogenitatii climatice si a raspandirii diferitelor categorii de bioforme si a     taxonilor (specie, gen, familie, ordin) endemici.

Unitatile de clasificare:

- zona, subzona (latitudinal)

- etajul, subetajul (altitudinal)

- district, provincia, regiunea (regional)

Unitatile de vegetatie zonale pe latitudine sau altitudine

Zona / etajul - teritoriu ce cuprinde fitocenocomplexe ale caror fitocenoze climax sunt edificate de specii care apartin la acelasi tip ecologic principal de plante

Subzona / subetajul - teritoriu ce cuprinde fitocenocomplexe care au aceleasi specii edificatoare in fitocenozele climax

Stabilirea unitatilor si subunitatilor zonale

- predominarea unei categorii de bioforme

- dominanta unei anumite specii din categoria de bioforme specifica unitatii de vegetatie

Delimitarea unitatilor se face dupa criteriile:

- vegetatie naturala primara

- sol

- relief

Unitatile de vegetatie regionale

Districtul, provincia si regiunea - subdiviziuni in interiorul unitatilor zonale pe baza arealului unor specii si implicit a unor diferente climatice regionale (oceanitate-continentalitate) si istoric-floristice. Ele nu au caracter fitosociologic ci floristic-geografic

Delimitarea unitatilor regionale:

- arealul speciilor

- prezenta speciilor endemice

4. Sistemul de clasificare fizionomica

Determinarea asemanarii fitocenozelor se face pe baza fizionomiei si structurii lor spatiale, acordand o mai mica importanta compozitiei floristice.

Avantajele clasificarilor fizionomice sunt:

posibilitatea de folosire pentru orice scara a hartilor

aplicabilitatea pentru orice regiune sau tara

exprimarea intr-o terminologie clara si neechivoca

usurinta asimilarii si aplicarii

posibilitatea realizarii de studii de vegetatie comparative

Principalul dezavantaj este relativa saracie a informatiei exprimata de unitatile de vegetatie de acest fel.

Modul cum sunt folosite insusirile morfo-structurale ale fitocenozelor pentru definirea unor unitati-tip nu sunt standardizate intr-un sistem unic. Dintre diferitele sisteme existente se prezinta in continuare trei exemple.

4.1. Sistemul UNESCO

Este construit pe 6 niveluri ierarhice:

clasa

subclasa

grupul

formatia

tipul de invelis

tipul de comunitate

Clase (criteriu - inaltimea si spatierea vegetatiei):

1. Paduri - suprafete dominate de arbori (inaltimea la maturitate peste 7 m) cu acoperire peste 60%; majoritatea coroanelor arborilor sunt in contact.
2. Terenuri impadurite - suprafete dominate de arbori, dar cu acoperire intre 25-60%.; majoritatea coroanelor arborilor nu se ating. Paduri-raristi, raristi de padure
3. Tufarisuri - suprafete dominate de arbusti (inaltime intre 0.5 si 7 m) cu acoperire peste 60%; arborii nu realizeaza acoperiri peste 25%
4. Tufarisuri scunde - suprafete dominate de arbusti pitici (inaltime sub 0.5 m) cu acoperire peste 25%; arborii sau arbustii nu realizeaza acoperiri peste 25%
5. Pajisti - suprafete dominate de plante ierboase; arborii sau arbustii nu realizeaza acoperiri peste 25%
6. Terenuri sterile - suprafete pe care vegetatia acopera sub 5%. Include terenuri saline, nisipuri, stancarii, terenuri cu zapada permanenta, ghetari

La nivel de subclasa, grup, formatie sunt create categorii pe baza de caractere morfologice (adesea diferentiate in functie de clasa):

Tipul frunzelor arborilor sau arbustilor (sempervirente, cazatoare, xeromorfe)

Tipul plantelor ierboase (graminoide sau non-graminoide [buruienisuri]) si talia acestora (inalte sau scunde)

4.2. Sistemul Kchler

Este un sistem neierarhic, fizionomic si structural. El defineste categorii principale si secundare de vegetatie pe baza fizionomiei si a bioformelor, categorii ce sunt completate cu doua tipuri de clase structurale (dupa inaltime si respectiv acoperire).

O unitate de vegetatie este definita de o anumita combinatie de categorii si clase. Pentru a face mai usoara citirea hartilor se folosesc anumite prescurtari pentru fiecare categorie sau clasa, ceea ce face posibila si crearea unor formule pentru fiecare unitate de vegetatie.

Categoriile principale sunt separate pe doua grupe - vegetatie lemnoasa si vegetatie ierboasa.

Categorii principale pentru vegetatia lemnoasa:

- foioase sempervirente (B)

- foioase cu frunze cazatoare (caducifoliate) (D)

- conifere sempervirente (E)

- conifere cu frunze cazatoare (N)

- nefoliate (sau fara frunze tipice) (O)

- mixte (M) (= D + E)

- semi-decidue (S) (= B + D)

Categorii principale pentru vegetatia ierboasa:

- graminoide (stepa, pampas, prerie, savana) (G)

- non-graminoide (engl. "forb"; buruienisuri) (H)

- licheni si muschi (L)

Categorii secundare de vegetatie pentru bioforme speciale (folosite complementar cu cele 10 categorii principale):

- liane (C)

- plante cu tulpini suculente (K)

- palmieri (T)

- bambusi (V)

- epifite (plante fixate pe alte plante, nu pe sol) (X)

Categorii secundare pe baza morfologiei frunzei

- cu frunze suculente (k)

- cu frunze pieloase (sclerofile) / moi (h / w)

- cu frunze mari [> 400 cm²] / mici [< 4 cm²] (l / s)

Categorii structurale:

- Clase de inaltimi

- Clase de acoperire

Combinand simbolurile de la categoriile de plante prezente intr-o anumita fitocenoza se pot alcatui formule, ce redau sintetic proprietatile structurale ale tipului de vegetatie respectiv.

Exemplu de formula a unei unitati de vegetatie: D7c4r H2p L1r = vegetatie constituita din doua straturi de plante lemnoase - unul cu inaltimea de 20-35 m si acoperire >76% (D7c) si altul cu inaltimea de 2-5 m si acoperire de 6-25% (D4r). Sub stratul arbustiv se afla sinuzia plantelor ierboase cu inaltime de 0.1-0.5 m si acoperire de 26-50% (H2p). Exista si o sinuzie rara de licheni si muschi cu inaltimea sub 0.1 m (L1r).

4. Cartarea vegetatiei arctice circumpolare

Cele peste 400 de tipuri de comunitati vegetale existente in zona arctica au fost grupate in 5 categorii fizionomice principale:

- terenuri sterile (B)

- tundra graminoida (G)

- tundra arbustiva scunda (P)

- tundra arbustiva inalta (S)

- terenuri umede (W)

Acestea, pe baza habitusului (portului) speciilor edificatoare (arbusti cu tulpina taratoare sau arcuita, rogozuri cu sau fara tufa, etc.) au fost divizate in 15 unitati de vegetatie principale folosite la cartare:

B1 B4

G1 G5

P1 P2

S1 S2

W1 W2

5. Tipologia forestiera si pastorala

In anumite tari s-au dezvoltat in paralel cu sistemul de clasificare fitosociologic alte sisteme de clasificare a vegetatiei, care sa tina cont si de anumite cerinte practice de gospodarire a fondurilor forestiere sau pastorale. In acelasi timp s-a urmarit ca acestea sa aiba un nivel mai ridicat de accesibilitate si aplicabilitate. Este vorba de sisteme bazate pe dominanta.

Numele unitatilor - in limba romana.

Principii de clasificare:

- dominanta speciilor

- productivitatea

5.1. Tipologia forestiera

Unitatea de baza: tipul de padure (reuneste portiunile de padure omogene sub raportul compozitiei arboretului, conditiilor ecologice, dinamicii, necesitand aceleasi masuri de gospodarire).

Unitati superioare tipului: formatia forestiera (tipurile de padure cu aceeasi specie sau combinatie de specii edificatoare - molidisuri, fagete, gorunete, stejarete, plopisuri, etc.)

Unitati inferioare tipului: faciesul (separat in cadrul tipului dupa prezenta unor specii de amestec sau dupa caractere ecologice secundare).

Se deosebesc mai multe categorii de tipuri de padure:

- naturale (fundamentale)

- derivate

- artificiale

Criterii de diferentiere a tipurilor de padure:

Principale

- compozitia arboretului

- productivitatea (categorii de productivitate [Ps, Pm, Pi] - pe baza inaltimii medii si varstei)

- zona climatica

Secundare

- subarboretul si patura ierbacee

- conditiile edafice

Pentru atribuirea fitocenozei la un anumit tip de padure este necesar ca aceasta sa aiba o suprafata minima de 0.5 ha.

Denumirea tipurilor de padure: numele formatiei + un atribut caracteristic al tipului (specie din stratul ierbos sau arbustiv, specie arborescenta de amestec, caracter edafic, unitatea geomorfologica sau regiunea geografica, uneori si productivitatea arboretului).

Exemple de tipuri de padure:

- molidis cu Oxalis acetosella

- gorunet normal cu carpinita

- gorunet cu carpinita de productivitate inferioara

- sleau de deal cu gorun

- stejar brumariu pe cernoziom puternic degradat cu substrat de loess

- molidis de stancarie calcaroasa

- stejaret de lunca

5.2. Tipologia pastorala

Unitatea de baza este tipul de pajiste. Acesta include totalitatea fitocenozelor cu insusiri asemanatoare din punct de vedere al compozitiei floristice, al conditiilor stationale si agronomic (productivitate, calitate furaj, masuri de imbunatatire si folosire).

Tipurile de pajiste pot avea caracter:

- fundamental (pajistile zonale, primare)

- derivat (pajisti secundare)

Identificarea tipurilor se face prin:

- realizarea de relevee fitosociologice

- determinarea productivitatii

- aprecierea masurilor tehnologice necesare si evolutia vegetatie ca urmare a aplicarii acestor masuri.

Aprecierea productivitatii si calitatii pajistilor se face calculand initial valoarea pastorala. Aceasta se determina folosind:

- acoperirea procentuala a speciilor (A)

- valoarea furajera, determinata experimental pentru principalele specii de pajisti si exprimata sub forma unui indice specific de calitate (I.s.):

1 = valoare furajera excelenta

2 = v.f. foarte buna

3 = v.f. buna

4 = v.f. mijlocie

5 = v.f. mediocra

0 = fara valoare furajera

Valoare pastorala V.p. = A * I.s. / 100

Capacitatea de pasunat = V.p. * c [U.V.M. / ha], unde c = 0.40.6

Denumirea tipurilor de pajiste include 1-2 specii edificatoare ierboase (de regula graminee sau rogozuri).

Tipuri de pajiste zonale:

Pajisti de Festuca valesiaca (paius stepic)

Pajisti de Festuca rupicola

Pajisti de Botriochloa ischaemum (barboasa)

Pajisti de Poa pratensis ssp. angustifolia (firuta)

Pajisti de Agrostis capillaris (iarba vantului)

Pajisti de Festuca rubra (paius rosu)

Pajisti de Nardus stricta (taposica)

Pajisti de Festuca supina (parusca)

Pajisti de Carex curvula (coarna) si Juncus trifidus (pipirigut)

Tipuri de pajiste de lunci

Pajisti de Agrostis stolonifera (iarba campului)

Pajisti de Alopecurus pratensis (coada vulpii)

Pajisti de Deschapsia caespitosa

Pajisti colinare de Nardus stricta

Tipuri de pajiste de soluri saline si alcaline

Pajisti de Puccinellia limosa

Pajisti de Salicornia europaea si Sueda maritima

Tipuri de pajiste de nisipuri

Pajisti de Festuca vaginata si Bromus tectorum

6. Alte sisteme de clasificare aplicate vegetatiei

In afara de sistemele de clasificare de baza prezentate anterior se poate realiza cartarea vegetatiei folosind unitati de vegetatie specifice altor sisteme, cum sunt:

Tipurile de ecosisteme forestiere

Tipurile de habitate

Sistemul CORINE

Sistemul PALEARCTIC HABITATS

Sistemul EMERALD

Sistemul EUNIS

Sistemul NATURA 2000

Acestea isi gasesc aplicabilitatea mai ales in domeniul conservarii naturii (gestionarea ariilor protejate).

Tipurile de habitate se individualizeaza prin anumite specii edificatoare si specii indicatoare ecologic sau cenologic, precum si printr-un anumit specific legat de caracteristici ale biotopului (statiunii), cum sunt: localizare geografica, altitudine, relief, roca si sol. Un aspect esential in descrierea tipurilor de habitate este legat de gradul de conservare si vulnerabilitatea acestuia sau a speciilor componente.

Denumirea habitatelor face referire la:

- tipul fizionomic de fitocenoza (paduri, pajisti, tufarisuri, etc.)

- localizarea in domeniul geografic

- speciile de plante definitorii pentru habitat

Exemplu: o pajiste din etajul alpin cu specia edificatoare-dominanta Festuca supina si specia indicatoare cenologic Potentilla ternata corespunde tipului de habitat Pajisti sud-est carpatice cu Festuca supina si Potentilla ternata

Habitate:

7 clase

24 de subclase

357 de tipuri

Clase de habitate prezente in Romania:

1. Comunitati litorale si halofile

2. Ape continentale (non-marine)

Tufarisuri si pajisti

4. Paduri

5. Mlastini si terenuri inmlastinite

6. Grohotisuri, stancarii si nisipuri continentale

8. Terenuri agricole si peisaje artificiale

Fiind un sistem recent dezvoltat in tara noastra, pentru a usura identificarea tipurilor de habitate, in manualul "Habitatele din Romania" (Donita et al. 2005) s-a indicat, alaturi de descrierea tipurilor si corespondenta acestora cu unitatile fitosociologice si tipologice forestiere. La 730 asociatii corespund 357 tipuri de habitate, existand situatiile: 1 tip de habitat - 1 asociatie, 1 tip de habitat - n asociatii, n tipuri de habitat - 1 asociatie.