| CATEGORII DOCUMENTE |
| Astronomie | Biofizica | Biologie | Botanica | Carti | Chimie | Copii |
| Educatie civica | Fabule ghicitori | Fizica | Gramatica | Joc | Literatura romana | Logica |
| Matematica | Poezii | Psihologie psihiatrie | Sociologie |
DOCUMENTE SIMILARE |
||||
|
||||
RADU PREDA
JURNAL
CU
PETRE TUTEA
Ma intreb cum se poate explica indrazneala de a pune cuvintul meu alaturi de cel al lui Tutea; atunci cind, locuind zi si noapte cu el, primeam zi si noapte raspunsuri, intrebarile nu au avut timp sa se construiasca. Atunci erau fundamentale raspunsurile, pentru ca ele nu veneau atit la intrebarile mele, cit la cele ale lui Tutea; de aici si impresia de monolog pe care mi‑o trezeau uneori. O data cu trecerea timpului, Tutea a ramas in constiinta mea ca un raspuns - si am simtit nevoia intrebarii. Iar paginile care urmeaza, chiar daca nu sint citeodata deloc interogative, nu reprezinta altceva decit intrebarile ce au crescut in umbra unui raspuns infinit.
Sint in trenul care ma duce spre Tirgu‑Neamt, punct de
plecare spre minastirile din zona. Ii cer unui domn din compartiment o gazeta;
aflu acolo un interviu cu Petre Tutea. Biletele la
control! Ma scotocesc prin buzunare. Revin la interviu.
Nu aveti un loc si pentru mine, maica? O batrina, cu un cos mare, impletit, sta in
Trenul merge agale, oprind in fiecare statie. E ca un interviu. Garile sint mereu curate, rezistente, din caramida; intrebarile sint la fel: precise, fara ezitari; raspunsurile sint insa largi, zburdalnice. Trecem pe linga cimitire si biserici. Imi aduc aminte de ce spunea acel Petre Tutea. Cine o fi? Nu‑mi amintesc sa fi auzit vreodata de numele lui. Dealurile sint acum impadurite. Ne apropiem de munti. La o statie, vad cum se schimba locomotiva. Trecem iarasi pe linga case, curti, cimitire, biserici. Cred ca asa intra si ideea in om: mai intii locomotiva, pufaind si cu zgomote naravase; vin argumentele, bizareriile - compartimentele cu doamne si palarii; gingasiile - copii jucindu‑se de‑a baba‑oarba printre banchete; si, la urma de tot, vine partea aceea dintr‑o idee pe care nu o vei stapini niciodata, dar pe care trebuie sa o dai mai departe, altora, care o asteapta: vagonul cu colete postale.
Asa am aflat eu de existenta lui Petre Tutea. Si mai tirziu, cind locuiam impreuna, i‑am povestit intimplarea asta. A ris. Draga Radule, ma consolez ca ai auzit de mine citindu‑ma. Multi vin la mine fara sa stie nimic. Da' stii ce greu e sa‑ti faci mereu prezentarea?! Dar de acum mi‑o faci tu, nu Si chiar am incercat sa o fac: prin gazete, desigur. Iar acum, incercind poate mai mult decit o prezentare, fac lucrul acesta sperind sa semene cu un tren: pufaind, tirind dupa sine bizarerii si gingasii, dar avind la urma de tot un pachet pentru fiecare, un plus fara de care orice tren isi pierde ratiunea umblatoare. - Printre dealuri, curti, cimitire, biserici.
6 octombrie 1990
Tutea a implinit astazi 88 de ani. Nu da importanta evenimentului, insa vin citiva tineri care incearca sa‑i ofere o bucurie pe care el nu o are. Virsta nu‑l bucura; virstele lumii da, insa nu a lui, care se simte din ce in ce mai depasit de ritmurile unei vieti pe care n‑o mai poate umple cu prezenta lui organizatoare, ci doar cu o prezenta contemplativ‑meditativa. Dar cit de mult avea sa insemne aceasta prezenta.
- In tinerete ati fost director de studii in Ministerul Economiei Nationale si puteti spune ca aveati atunci o meserie. Astazi, la 88 de ani, ce meserie credeti ca aveti in cetatea romaneasca? Doar nu sinteti un pensionar.
- Daca exista o stiinta a natiunii, eu sint de meserie roman!
- Rezumind, viata v‑a fost impartita in doua perioade distincte: una de stinga, cind scriati articole induiosatoare si descriati soarta celor sarmani si prosti, si una de dreapta, a nazuintelor nationale, cind v‑ati apropiat si de credinta.
- Uite, cu prostii m‑am lamurit. Eram odata cu Iancovescu, actorul. Vorbeam despre prosti. Prostii, zic, reprezinta ideea de repetitie goala: o iau totdeauna de la inceput. Sint invariabili ca orice lucru neinzestrat, nu au culoare. Dar Iancovescu imi spune: Prostii sint foarte variabili. Eu am un prieten - si de cite ori il intilnesc e mult mai prost decit il stiam
- Cum ati facut trecerea de la ateism la credinta?
- Nu am fost ateu ca atare, nu am avut curajul asta, insa exista doua cai: calea omului si calea Domnului. Cea a omului e batatorita de filozofie, stiinte si tehnica. Pe calea Domnului, omul este insotit de rugaciune. Iar eu am mers multa vreme doar pe calea omului.
- De fapt, ca prima consecinta a acestei treceri, ati descoperit adevarata libertate.
- Evident. Singura zona in care actioneaza libertatea absoluta a lui Dumnezeu este ritualul crestin din Biserica. Acolo nu exista teroare, forta coercitiva, ci eliberare absoluta a omului de legile pamintului, carnii si spiritului material. Acolo, omul nu are vecin decit pe Hristos. Iisus Hristos este eternitatea care puncteaza istoria.
- Ati avut momente cind prezenta lui Dumnezeu in viata dumneavoastra a fost evidenta?
- Ar fi o mare indrazneala sa afirm prezenta lui Dumnezeu in viata mea, dar si o mare bucurie sa spun ca am simtit aceasta prezenta.
- Daca politic trecerea de la stinga la dreapta a fost posibila fara prea mare durere, sub aspect ideatic trecerea de la pasivism religios la credinta cred ca a avut un plus de tragedie.
- Sigur. Mi‑am dat seama ca singura definitie completa a omului este data de teologie: omul este fiinta religioasa. Filozofia si stiintele sint ancore in calea omului. Singura credinta este descoperitoarea caii adevarate, care este calea spre Dumnezeu. De aceea, am un mare regret: regretul de a nu fi fost teolog; regretul ca nu am realizat in mine un mare teolog. In afara de teologie, se face onanie de prestigiu.
- Initial, ati plecat de la convingerea ca efortul cunoasterii e un efort strict individual. Nu aveati, atunci, nevoia unei invecinari transcendente.
- Nu te poti cunoaste singur. Cunoasterea vine numai prin revelatie, iar aceasta vine de la Dumnezeu. Anticii intuiau un mare adevar, cind spuneau: zeul este creator, iar omul este imitator. Insa mitologia este preistorie. Este omul infantil, care plasmuieste dar e incapabil sa primeasca.
- Credinta e un mod pur de a gindi?
- Intrebat fiind cum intelege gindirea, in forma pura sau in exemple, Nae Ionescu a raspuns: exemplele au fost lasate de Dumnezeu pe pamint pentru a fi sesizate senzorial si de prosti!
- Puritatea imprumuta ceva si din frumusete.
- Da. Bulgakov a fost intrebat de ce il iubeste pe Dumnezeu. Pentru ca a raspuns: Dumnezeu este o frumusete crestina, a fost acuzat de erezie.
- In credinta, care este erezia dumneavoastra?
- Erezia mea e sistemul clasic. Mai precis: aspiratia catre sistem. Cind gindesc un sistem, ma pun pe lista de candidati la parlament. De fapt, raportul dintre om si teoria ideilor e de la subiect la absolut, deoarece ideile sint arhetipuri, modele nepieritoare si perfecte. Cind gindesc, nu gindesc cuvintele purtatoare de concepte, ca idei, ci gindesc in idei. Acum, am redefinit radical sistemul. L‑am increstinat!
- Erezia ar consta deci intr‑un preaplin de idei.
- Da.
- Ati trait si alte ispite in viata. Printre acestea, tensiunea dintre politic si economic v‑a preocupat multa vreme.
- Pai am fost in Ministerul Economiei Nationale. Politicul este legat de setea de putere, iar economicul este lupta de interese. Stii cum vad eu diferenta dintre omul politic si cel economic? Omul politic este vulturul de sus, iar jos - negustorul, o rata care se uita la el.
- Perioada stingista din tinerete - am putea s‑o trecem si pe ea printre erezii?
- Stiu eu? In vremea mea circula o vorba: daca cineva pina la treizeci de ani nu e democrat si de stinga, nu are inima; daca peste treizeci de ani nu e conservator si de dreapta, e timpit!
- Cum va apare imaginea lumii de astazi, la 88 de ani?
- Eh. Societatea noastra de astazi este,
evident, un turn al lui
-Drama de a fi om e de fapt drama de a urma cursul vietuirii acestuia, care culmineaza in moarte.
- Nu ma tem de moarte. Ma tem de insingurare. Eu, care am fost prezent la toate tragediile si victoriile acestei tari, ma simt ca un par in mijlocul furtunii. Singura nadejde este ca, om cum sint, Dumnezeu ma iubeste si asa.
*
Vreme de mai mult de o luna, dialogul nostru a fost intrerupt; Tutea s‑a internat la Spitalul de Geriatrie nr. 1, iar eu la Spitalul Cantacuzino, pentru operatie de apendicita.
Inceputul invataturii prin invecinare s‑a petrecut in vara anului '90, cind, mergind cu un prieten la Tutea, am avut un foarte lung dialog. Revenind peste aproape doua luni, Tutea mi‑a propus sa locuim impreuna, pentru a ne indogati si pentru a ne fi de ajutor unul altuia. Nu stiu cit din ajutorul de care avea nevoie Tutea am putut sa‑i dau eu, dar sint convins ca el mi‑a dat un ajutor de nesperat, punindu‑ma, printr‑o subtila pedagogie, in invecinare cu marile probleme la care cautam, fara sa stiu, raspuns.
Stind impreuna jumatate de an, zi de zi, am cunoscut zeci de oameni si am vazut cum Tutea trecea in revista acea umanitate peregrina cu calmul si bucuria cu care parintele isi numara copiii. Se perindau nenumarate intrebari, disperari sau comoditati, insa nici o intrebare nu a fost luata ca atare, nici o disperare nu a fost sporita si nici o comoditate incurajata. Pus in fata unei varietati naucitoare, Tutea gasea repede un limbaj care, general, invatator, consolator, patrundea dincolo de interogatii, de zbateri sau linisti.
Fara un program fix, haotica in aparenta, viata cu Tutea era o permanenta asteptare. Abia pleca cineva si astepta pe altcineva; pe altcineva, pentru ca mai avea ceva de adaugat, de spus in plus, intru o si mai mare intarire. Iar cind acel altcineva nu mai venea, gindul lui se intorcea asupra mea si facea completarile arzatoare. Iata de ce paginile de fata sint rodul unei neveniri, al unei asteptari indelungi. Intre o ora si alta, timpul s‑a scurs lasind, in asteptarea veciei, marturia istoriei la care a fost martor.
16 decembrie 1990
O zi calma. Ne‑am trezit foarte de dimineata. Tutea are o mare pofta de vorba, de iscodire si de aflare; imi cere amanunte din viata mea, pina cind l‑am cunoscut pe el: ce carti am citit, ce personalitati m‑au marcat, ce posibile modele cred ca sint demne de‑a fi urmate. Imi spune ca el, in tinerete, s‑a caznit sa inteleaga procesul cognitiv al omului, ca era uimit de paralelismul dintre gind si ginditor, dintre spiritual si material. In tinerete credea mult in puterea lui de a crea lucruri noi, originale.
- Omul gindeste predicativ sau, mai precis, propozitional si sistemic. Cind este autonom, nu pune nici pe afirmatiile, nici pe negatiile lui pecetea originalitatii. Am spus odata ca originali sint numai idiotii, ca nu seamana cu nimeni. Ceea ce se crede de obicei despre originalitate tine de sfera afirmatiilor constatator‑utile. De altfel, adevarul este transuman si transnatural, adica transcendent in esenta: Dumnezeu.
- In filozofie Dumnezeu este o idee sau un concept?
- Ca notiune metafizica este mai apropiat de idee. Ideea e o imagine ideala care prin natura ei reala se deosebeste de concept, care e formal, apropiindu‑se nitel de divin. De obicei se confunda ideea cu conceptul. Ideea e metafizica, in timp ce conceptul e logic. Ideea e conceptul gindit real, adica metafizic. Conceptul e formal, logic. Ideea e sediul realului. De altfel, Ideea platonica este o intuitie a realului, in timp ce conceptul exprima o suma de lucruri prin similitudini si utilitate.
- Putem deci defini metafizica.
- Putem defini metafizica: este stiinta realului.
- Stiinta a realului intuit, metafizica nu are totusi acces la realitatea mistica.
- Evident. Salvarea e de natura religioasa, iar nu logica. Niciodata un concept nu e exhaustiv, deoarece necomplet este si obiectul exprimat. Metafizica e inutila in fata mortii. Doar mistica e valabila, si din nefericire nu am realizat in mine un mare mistic. Metafizica e o speculatie autonom umana si de aceea sensurile dobindite prin speculatie metafizica tin de individuatie.
- Individuatia, in plan religios, devine insingurare, asceza.
- Cind vezi cirezile de imbecili, devine suportabila insingurarea. Eu am insa un spirit de cireada sinistru. Asta e doar o izmeneala stilistica. Sint de o sociabilitate gretoasa. Inteligenta nu justifica lucrul acesta. Nu am vocatie de anahoret.
- Sinteti un autor fara carti, dar cu auditori; de aceea, opera dumneavoastra e una vorbita, colectiv aparuta si colectiv pastrata. Nu stiu cine spunea ca dumneavoastra ginditi pe masura ce vorbiti. Astfel s‑ar explica sociabilitatea extrema pe care o practicati.
- E adevarat. Nu am scris nici o carte. Citeva incercari. Rare sint cartile celebre. De obicei sint cimitire de idei, iar eu am fost prea lucid ca sa fiu scriitor.
- In epoca n‑ati fost totusi prea lucid. Ma gindesc, iarasi, la ciudata perioada de stinga.
- Ce sa‑i fac! Eram in tinerete de stinga din generozitate. Confundam comunismul cu comunitarismul.
- Ati inceput sa va apropiati de crestinism chiar in perioada de stinga?
- Visam o republica religioasa, ceea ce e o absurditate. Religia e legata de aceste doua mari principii: Principiul monarhiei si Principiul ierarhiei. Calcate acestea, se realizeaza spiritul de cireada umana. Eu raportez religia si la cantitatea de ordine etico‑sociala posibila prin prezenta ei. E adevarat: eram oleaca agitat in tinerete. N‑am putut suporta mizeria umana. Pozitia mea la stinga a avut numai un caracter pamfletar, nu si teoretic. Mi‑a placut ce mi‑a zis Cioran, la cafenea, cind eram nelinistit. Zic: ce facem, ma Emile, cu nefericitii lumii? Zice: sa nu confiscam atributele lui Dumnezeu; sa‑i lasam in grija Lui!
- Aveati uneori idei revolutionare? Gindeati ca e posibila o rezolvare a mizeriei sociale prin revolutie?
- Revolutia e o inaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat dupa facerea lumii; doar daca te situezi in afara ei si creezi o lume noua. Ce de timp a pierdut generatia mea cu ideea de revolutie, cind de fapt revolutia nu adauga nimic Ideilor lui Platon! Orice revolutionar e ridicol. Vorba‑ceea: Mereu rasare‑acelasi soare, mereu traiesc aceiasi prosti
- Va simtiti atasat de generatia dumneavoastra.
- In generatia mea, Noica a fost considerat interesant, dar nu si inteligent. Ca si Eliade. Stii cine a fost inteligent in generatia mea? Cioran. Este un om extrem de inteligent, aproape vicios. Nu e un intelept, ci un disperat. Disperat, el este, in esenta, anticrestin. Insa despre Nae Ionescu se spunea ca scuipa inteligenta! Doua mari personalitati din epoca s‑au detestat: Nae Ionescu si Blaga. Zicea Nae: e unul, Blaga Eliade era un vorbitor bun. Tinea cursuri la catedra lui Nae Ionescu. Cu Eliade am vorbit totdeauna impreuna si ne‑am inteles separat. El a lansat un lucru ofensator pentru mine: geniul oralitatii!
- Dar locul dumneavoastra in epoca.
- Am o legenda, dar legenda mea nu acopera ideea de statuie. Nu sint candidat la rangul de mare personalitate.
- Si din cauza asta sinteti neconsolat.
- Nu. Sint neconsolat pentru ca sint batrin, ca ma asteapta moartea si ca nu am mormint. Moartea e necesara, dar insuportabila. Nimeni nu a murit consolat deplin. Nu ma consoleaza ideea ca voi muri. Sint agatat de viata cu ultimele gheare. Nu‑i cred pe cei ce spun ca mor consolati si solemni. Doar sfintii sint capabili de asa ceva. Nu e un fleac incercarea mortii. As vrea sa traiesc doua sute de ani. E cam nereligioasa aceasta dorinta si aceasta zbatere, dar nu pot face pe viteazul. Ei, mare brinza n‑as face daca as mai trai o suta de ani, dar nici putin lucru n‑ar fi. De la o virsta, fiecare zi in plus e un cadou.
Continuam dialogul despre consolare si moarte. La un moment dat, izbucneste: Hristoase, nu ma lasa Ochii i se aprind de o durere ce nu vrea sa‑si tradeze cauzele. Se uita la mine cu melancolie si adoarme. Noaptea, in timp ce citeam, il aud vorbind in somn: Parinte, de unde stiti ca am prelucrat in temnita credinta
Spre dimineata, ma trezeste sa‑mi spuna un lucru foarte important - deoarece nu cred, Radule, sa fie vorba in cazul meu de o opera; sa nu te superi, dar eu cred ca opera mea e mai degraba aici, in locul si timpul vorbirii noastre. Sinteti un imediat! Oarecum, insa sa stii ca mi‑e groaza de o posteritate pur legendara Chiar si in forma ei filozofica si marturisitoare, legenda vi se pare o monstruozitate? Chiar si asa. Dar sfintii fara opera, si unii chiar fara ucenici? Ei, aia este o legenda mistica de care eu, cit m‑as chinui, nu voi beneficia Incepe sa se lumineze in camera. Citeva vrabii se asaza pe pervaz. Se uita la mine putin naucit de lumina. Ma preocupa ideea asta, nu stiu de ce Care idee? Ideea "operei" mele. De ce? Pentru ca om de stat nu am fost, profesor nu am fost, martir nu am fost, scriitor nu am fost, da' atunci - ce sint Un marturisitor, un pedagog. Crezi Aveti multi elevi, studenti. Acoperiti un intreg ciclu de formare. Vorbim multa vreme, pina aproape de prinz, despre rostul lui in lumea aceasta si, drept concluzie - nu cred ca sint singurul parazit ce creste in cutele societatii, nu Il contrazic: nu sinteti deloc asa ceva. Dar atunci Sinteti, fie ca va place, fie ca nu va place, un fenomen, ceva luat ca atare. Nu vi s‑au descoperit inca legile de functionare, structura etc. Oricum, aveti un statut care nu e nici inalt si nici jos, ci in curs de stabilire. Pai, sint si dificil de fixat Ride.
21 decembrie 1990
A venit parintele Voicescu. L‑a spovedit si l‑a impartasit pe Tutea. Dupa aceea multa vreme a stat tacut, rugindu‑se sau gindindu‑se, tacerea fiind la el de o subtila ambiguitate. Am crezut ca a adormit, cind deodata a inceput sa‑mi vorbeasca despre anii de temnita.
- Eram bolnav, in temnita, si aveam febra. Am strigat: ma doare capul. Zice gardianul: si pe mine ma doare. Ce am patit eu in viata asta a mea! Pentru ca am tinut la poporul acesta. Am facut treisprezece ani de inchisoare. Cind m‑au pus in libertate, nu am vazut niciodata un cimp mai glorios. Am avut brusc constiinta spatiului. Era o minune a lui Dumnezeu. Mi‑a placut in liceu mai mult geometria. Sint foarte incorporat in spatiu, fiindca sint religios. O religie pur temporala e cu neputinta. Templul e spatiul sacru. Si vecinatatile devin sacre in prezenta lui. Nu am crezut ca voi fi pus in libertate. Aveam doar o hainuta de puscarias. Ne dadeau o zeama chioara si mamaliga fripta. M‑au batut. M‑au arestat acasa. Nici nu tin minte anul. Cind m‑au anchetat, am lesinat din bataie. Iacata ca n‑am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost dus dupa aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe urma la Aiud. Eu ma mir cum mai sint aici. De multe ori imi doream sa mor. Am avut mereu lasitatea de a nu avea curajul sa ma sinucid. Din motive religioase. Sinuciderea e ofensa adusa Duhului Sfint. Treisprezece ani Am vorbit odata intr‑o sala de puscarie, terminind cu cuvintele: ni s‑a facut onoarea de a muri pentru poporul roman. Eram mai tinar. Acum ma simt arestat si aici. Am stat in fort la Jilava si tineam conferinte. M‑au izolat intr‑o camera, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus in celula abia cind imi daduse singele pe nas, de frig. M‑au frectionat baietii si m‑am incalzit. La un moment dat, in frigul ala, doream atita sa mor. Sint stari umane cind dorinta de moarte e o necesitate. E un mare paradox: cum sa scapi in si prin moarte Nu pot sa povestesc tot ce am suferit pentru ca nu pot sa ofensez poporul roman spunindu‑i ca in mijlocul lui s‑au petrecut asemenea monstruozitati.
- Anii de temnita v‑au definit, intr‑un fel.
- Pai definitia mea este: Petre Tutea, romanul! Am aparat interesele Romaniei in mod eroic, nu diplomatic. S‑a afirmat despre mine doar atit: virf de generatie. Ca si cum as fi un virf de deal!
- Mai aveti vreo curiozitate politica?
- Vreau sa mai traiesc pentru a vedea daca poporul roman mai este, in sensul lui a fi in fire. Nu pot sa‑l ajut cu nimic, dar aceasta curiozitate ma stapineste. Vreau sa vad ce se intimpla cu haimanalele astea de comunisti si cu zevzecii astia de atei!
- Se proiecteaza o unire a tuturor fortelor de opozitie.
- Unirea tuturor fortelor sociale la un moment dat, care sa inlocuiasca ideea de dominanta ordonatoare, e greu de identificat in istoria publica. Mereu a existat o forta dominant‑ordonatoare. In jocul politic dintotdeauna, fortele politice cuceritoare au promis in opozitie tot si au facut la putere ce au putut.
- Si dumneavoastra ati aspirat la conducere.
- Toata viata am dorit sa ajung in clanul conducator, pentru
a face oamenilor binele cu carul. Am proiectat forme de
rinduire sociala. Uite, in republica lui
- Politic, si numai politic, va puteti declara infrint.
- Da. Acum ma simt pustiu. Vorba lui Arghezi: Tare sint singur, Doamne, si piezis . Totusi, nu stiu de ce am atita sete de viata cind nu mai pot astepta nimic semnificativ. Nu actualizez in nici un chip batrinetea. Nu e necesarmente o legatura automata intre batrinete si moarte. Nu stiu ce personaj dostoievskian moare in fiecare zi. A trai murind. Am o mare pofta de viata, Radule, si nici un semn de imbatrinire. Poate sa fie o iluzie, dar nici asa nu e rau.
- Un donquijotism, o luare de la capat?
- Oarecum. Don Quijote lupta cu ridicolul. Daca e genial purtata, merita sa se intimple aceasta lupta. Don Quijote e un simbol, iar nu un om ridicol. Dostoievski spunea despre romanul lui Cervantes ca e cea mai trista carte pe care a citit‑o.
- Aveti, cred, constiinta unei posteritati, a faptului ca nu o sa ramineti doar ca un nume ci, mai ales, ca o idee, ca o realitate consolatoare pentru cei ce vor veni.
- Stiu si eu? Mare brinza nu ramine dupa mine. M‑am fitiit asa, un pic, in epoca. Eu nu imi supravietuiesc. Ca sa ramii in epoca trebuie sa fii genial, or eu am fost numai inteligent. Geniul e relief, noutate, inventie, creare de epoca si stil. Nu e neaparat un intelept, ci un suprainteligent. Geniile sint originale, in masura in care originalitatea e posibila. In fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin incercarea de a imita mereu Divinitatea, prin proximitatea fata de divin, geniul e mai apropiat de cer, dar nu in masura in care e apropiat sfintul.
- Nerealizarea laica ar putea fi un semn al realizarii spirituale, religioase.
- Nu am virtuti religioase. Am fost prea multa vreme rationalist. Mi‑a jucat o festa inteligenta. Citeodata regret ca nu am fost un prost. Daca eram un prost, acum eram linistit! Dar nu sint nici intelept. Intelepciunea inseamna insingurare, iar eu nu pot trai in insingurare. Probabil ca sint imperfect. Sint de o sociabilitate dezgustatoare! Am avut mereu admiratie fata de pustnici, pe care i‑am considerat personalitati absolute. Acum, singurul sentiment constant e al nimicniciei mele. Inaintez intr‑o degradare fizica, dar constiinta morala sper sa nu ma paraseasca niciodata. Consider trupul ca templu al sufletului. Crestinismul sacralizeaza substanta individuala. Nu ma pot consola cu ideea de neant postexistential. Dar, daca nemurirea e numai sufleteasca, asta ne apropie de umbrele antice. Crestinul crede in nemurirea integrala, deosebindu‑se de pagini. Nu mi‑e teama de moarte deloc. Am o singura neliniste: sa nu mor necrestineste si sa nu ajung intr‑o sala de disectie. Sint confiscat integral de religia crestina, pe care o situez deasupra oricarui sistem filozofic. E cea mai consolatoare religie din istorie si nu pot contesta ca Hristos este fiul lui Dumnezeu.
Zilele acestea au fost foarte multi tineri pe la Tutea. Citiva prieteni, pe care i‑am imboldit sa vina, au adus cu ei fructe. Tutea s‑a bucurat si a afirmat, cu alint, ca el se simte cel mai iubit batrin din Bucuresti.
Ii povestesc: nu stiu cind am inceput sa citesc sau cind am inceput sa scriu; m‑am trezit intr‑o zi ca stiu sa citesc iar in alta zi ca stiu sa scriu. Nu‑mi aduc aminte de lectii. Pentru a invata, nu trebuie sa te pregatesti ca atare; se intimpla ca, dintr‑un punct oarecare, niciodata prea sus si niciodata prea jos, niciodata prea devreme si niciodata prea tirziu, incepi sa mergi pe drum. Ca o fatalitate. Intram in invatatura deoarece asa ne este scris si, daca ne este scris, atunci fireste trebuie sa citim cu luare‑aminte ceea ce ne‑a fost destinat. E, in alta lectura, asumarea pildei talantilor, care, atitia fiind la numar si avindu‑i la dispozitie, trebuie sa‑i folosim, pentru ca nefolositi dispar.
Multi vin la Tutea fara nici o pregatire anume si multi pleaca avind un plus care numai din asumarea unei fatalitati poate iesi. Multora, in inchisoare sau pe strada, Tutea le‑a aparut ca o fatalitate izbavitoare. In celula, Tutea venea si le vorbea, facindu‑i pe cei din jur sa mute centrul de greutate de pe o existenta pe alta - mai inalta si mai durabila. In chilia lui de linga Cismigiu, tinerii veneau nestiind la cine vin. Nu banuiau cit de plina poate fi o intilnire cu Tutea. Veneau - si, cuprinsi de virtejul ideilor si consolarilor, inchideau ochii si intrau in lumea pe care n‑ar fi intuit‑o dupa semnele batrinetii, ale saraciei sau ale mizeriei. Cine pleca de la Tutea pleca victorios, ca dupa o izbinda cucerita fara intentia de a lupta, ci numai din inertia existentei care, in derularea ei, a avut un moment cind ti‑a trecut prin minte sa mergi la Tutea: si ai mers.
10 ianuarie 1991
Tutea a revenit la ideea pe care am discutat‑o si alta data: aceea a modelului si a generatiei. Mi‑am marturisit teama ca generatia noastra nu‑si constientizeaza existenta ca atare; nu profita de faptul ca reprezinta un segment biologic si spiritual care poate lasa urme benefice. Comunismul a reusit sa ne induca intr‑un soi de curgere in care timpul personal nu mai are curajul unei manifestari modelatoare. Tutea crede ca acesta poate fi si un defect al lipsei de izvoare.
- Nu am sentimentul batrinetii.
- Ce ati face de‑acum inainte?
- As da sfaturi.
- Un invatator.
- .Miscind inteligentele tinere, intilnite de mine, in jocul dintre just si injust, dintre teologie si filozofie. Inainte eram obsedat de ideea raminerii a ceva dupa mine. Acum ma mai intereseaza ce ramine dupa mine ca zapada de anul trecut. Sint preocupat in prezent de jocul dintre cele doua lumi, joc in care as vrea sa antrenez pe toti cei care vin la mine, deoarece sediul nemuririi e teologic, nu filozofic. Numai teologia consoleaza. Filozofia instruieste. In orice caz, de la mine nu mostenesti nimic neconsolator. N‑am facut risipa de eruditie decit cu ai de fac pe desteptii! Cu tine si cu cei asemeni tie m‑am straduit sa dialoghez esential.
- Pot spune ca am favoarea esentei?
- Desigur. Moartea ma determina sa fiu esential. M‑a impresionat foarte mult sunetul pamintului cazind pe cosciugul lui Nae Ionescu.
- Va indreptati spre sediul intelepciunii.
- Nici cultura, nici inteligenta. Intelepciunea e singura forma de consolare peste optzeci de ani. Simt nevoia unei vecinatati pe silueta sufletului meu si ma bucur ca ne impacam bine noi amindoi, draga Radule. Esti delicat sufleteste si am nevoie de asemenea delicatete. Trebuie sa ma intelegi si sa nu te superi ca te pretuiesc intii de toate sufleteste. M‑am saturat de intelectuali. Citeodata - stii de ce‑mi este teama? Sa nu mor de melancolie, ca maimutoiul lui Andreev!
- Va plac mai mult ritmurile decit linearul.
- Eu am ramas la nivelul melodiei. Armonia o gust din snobism. Intr‑un sistem eu caut melodia, asa cum intr‑un dialog caut caldura sufleteasca.
- Va vad uneori tresarind la auzul unor sunete.
- Uite Ginguritul porumbelului, care se‑aude pina aici, imi aduce aminte de celula mea de la inchisoare, cind il auzeam si‑mi sporea melancolia. Eram invidios pe libertatea lui. Sau, cind aud voci de copii, imi amintesc de moarte.. Imi dau sentimentul mortii. Atunci imi dau seama de iluzoria existenta umana.
- Tristeti. Poate de unde ati dorit sa fiti diriguitor social si nu ati ajuns sa va impliniti aceasta menire.
- Nu numai din cauza asta. E adevarat ca am vrut sa fiu legiuitor. Dar am ajuns puscarias. Am refuzat sa maninc cacat. As fi avut in biografia mea o mare lipsa: lipsa de a avea dreptul de‑a fi salutat.
- Totusi, cum se poate intemeia un curent de generatie?
- Apare un cap - sau poate mai multe deodata, care sint ancorate in acelasi ideal. Si daca idealul este stralucit reprezentat, devine forma modelatoare pentru cei care‑l urmeaza. Trebuie sa acceptati ideea de oameni‑model.
- De apostoli.
- Nu chiar. Ar fi mult spus. Modelele se topesc in generatii. Apostolii se topesc in absolut. Cei care devin modele pentru cetate sint hotaritori, adica creatori de curente. Nu stiu, dar in generatia ta lipsesc figurile reprezentative.
- Oameni cu idei avem, dar nici unul nu e dispus sa‑si asume conducerea.
- Oricum, generatia de astazi e mohorita. Da' au fost figuri creatoare de epoca la noi, la romani.
- Ne dati voie sa va consideram o figura dinamizanta si calauzitoare pentru generatia noastra?
- Din lipsa de altcineva. Eu pot afirma, fara orgoliu, ca sint doar un batrin inteligent. Stii care e sensul mortii unui om exceptional? Incurajeaza mortii obisnuiti: daca a murit asta, pot sa mor si eu!
ncercind sa refac traseul pedagogiei lui Tutea cu lumea in general si cu mine in special, am ajuns la convingerea ca aceasta pedagogie - a invataturii prin invecinare - e una de tip taranesc; e ca si cind Tutea ar fi batrinul satului, inteleptul, descoperitorul de apa, sfintul sau mosul locului, necunoscut o vreme, dar care, aflat fiind, incepe sa aiba vizitatori. Timizi la inceput sau, dimpotriva, indrazneti si neincrezatori, acesti vizitatori cu timpul se transforma in prieteni, in ucenici. Isi fac colibe in curtea lui, il ingrijesc si ii cultiva pamintul, primind in schimb alte roade decit cele ale muncii: roadele smereniei intrebatoare si ascultatoare.
Privesc aceste dialoguri ca fiind mai mult decit o succesiune de intrebari si raspunsuri; le privesc ca pe o intrebare si un raspuns care, intr‑o iconomie spirituala, descriu de fapt un dialog intre virstele lumii. Intrebarea - tinara, inteligenta, isteata, mobila - isi asuma din slabiciunile si imperfectiile biologice ale raspunsului, in vreme ce raspunsul, batrin, asezat, intelept, cu alte ritmuri, esential, laconic, isi asuma infantilismul si ambiguitatea intrebarii. E o stringere in brate, cind si unul si altul stau cu ochii inchisi, nemaistiind de celalalt, ci regasindu‑se si imbratisindu‑se pe sine.
Intilnindu‑l pe Tutea te intilnesti inainte de toate pe tine. Pe Tutea este, de altfel, si foarte greu sa‑l cunosti; poate ca nu ti‑ar folosi la nimic o cunoastere mai adinca. Tutea te face sa te intorci asupra‑ti, pentru a te descoperi. Multi prieteni care au venit la Tutea mi‑au marturisit senzatia de autocritica pe care au simtit‑o dupa ce s‑au despartit de el.
Putem vorbi despre o traditie marturisitoare si invatatoare in spiritualitatea romaneasca. Venea un calugar, plecat la Athos pentru imbunatatire, si intemeia un schit. Se ducea vestea, si oamenii incepeau sa calce locurile acelea, pina atunci pustii. Dintre cei care vin si pleaca, unii vor sa ramina de tot; se formeaza obstea. Domnitorul aude de monahii aceia si le face o danie de ctitorie: se ridica ziduri si chilii; se face o biserica mare; asa apare minastirea. In istoria ei duhovniceasca, minastirea incepe sa numere si alti mari oameni bineplacuti lui Dumnezeu. Obstea se inmulteste si, cum fiecare calugar trebuie sa aiba chilia lui, o parte din obste, sub un conducator, pleaca intr‑o pustietate vecina, unde ridica o noua minastire. Dintre calugari se aleg cei care au mestesug la icoane; acestia isi fac ucenici. Dintre calugari se aleg cei care au pricepere la carti si la condei; isi fac si acestia ucenici. Dintre calugari se aleg cei care au darul de a vindeca; acestia isi fac si ei ucenici. Apar, astfel, primele forme organizate de invatatura. Si cum invatau? Invecinindu‑se - dupa modelul Schimbarii la Fata: Petru a zis catre Iisus: Invatatorule, bine este ca noi sa fim aici si sa facem trei colibe: una Tie, una lui Moise si una lui Ilie. Chilia duhovnicului e prima catedra. Minastirea se ridica in jurul chiliei duhovnicului si orice lucru capata un alt punct de referinta. Raportul universal este cel de duhovnic-ucenic; relatia cu cerul este tot o relatie filiala, si tot asa relatia cu statul sau cu credinciosii. Iar aceasta relatie atrage dupa sine nevoia unei invecinari: sa facem trei colibe. Ucenicul devine martor al existentei duhovnicului, iar invecinarea se transforma in invatatura. Mai intii e sfat, dojana, certare, orientare, dupa care se ajunge la forme teoretice si mistice. Duhovnicul ii impartaseste ucenicului viziunile, preocuparile; il problematizeaza. Dar, in tot acest traseu pedagogic, niciodata duhovnicul nu face apel la ideile lui proprii, la opera lui, ci la Traditie, care il transcende. Testamentar, fara rest sau gratuitati, discursul invatatoresc al duhovnicului se transforma, treptat, in scoala exegezei biblice si patristice, iar mult mai tirziu, o data cu intrarea in alte virste ale trupului si sufletului, aceasta scoala devine scoala rugaciunii exclusive. Ca rugaciunea lui Iisus, de exemplu.
Modelul invatatoresc al invecinarii a trecut si in cultura, in formele profane ale educatiei. Incepem sa avem curente si scoli, mentori, corifei: generatia junimista, generatia naista (a lui Nae Ionescu), generatia interbelica (Noica, Eliade, Cioran, Tutea). In comunism, modelul se ascunde, firav, in manifestari de grupuri mici. Noica insa afirma deschis necesitatea modelului paideic, iar de aici toata acea emulatie paradoxala din anii '70-'80. Dupa decembrie 1989, modelul a incetat sa mai functioneze ca autoritate valorica; s‑a produs o substituire a esteticului cu eticul, a ginditului cu facutul, a autohtonului cu universalismul, a credintei cu convingerea. - Niste erori care s‑au tinut lant si care au reusit sa lege si sa opreasca orice aspiratie catre un model autentic. Pentru prima data la noi apare ideea de personalitate a zilei sau, ironic, stea a zilei: un personaj care nu are limite in manifestare si care isi impune, in mod efemer, stilul. Punerea in curgere a modelelor a insemnat distrugerea minimei raportari la Model, care se caracterizeaza, inainte de orice, prin constanta si neconjunctural.
Aparitia lui Petre Tutea a imbracat, in aparenta, toate formele nemodelului. Conjunctural, mediatizat, vorbaret, fara opera, labil politic, miscindu‑se intre dreapta si liberalism, vulgar uneori, deranjant prin insistenta criticii comunismului, prieten cu oameni celebri, declarat geniu fara sa se cunoasca motivele etc.; peste toate acestea, vine tilcul lui Avva Antonie: Va veni vremea ca oamenii sa innebuneasca, si cind vor vedea pe cineva ca nu innebuneste se vor scula asupra lui, zicindu‑i ca el este nebun, pentru ca nu este asemenea lor In mijlocul atitor modele si personalitati ale zilei, modelul real nu avea cum sa se manifeste decit ca nemodel.
Smerit, cu verbul incins de datoria de‑a spune ceea ce lumina interioara si dragostea lui Dumnezeu i‑au descoperit, uzind de o gramatica pe care numai marii convertiti deveniti apologeti o pot avea, senin, rizind in fata existentei ce si‑a aratat sensul nemuritor, blind si puternic in invecinarea lui cu oamenii si cu cerul, Tutea e un necontenit indemn la invatatura. Agale, linie cu linie, termen cu termen, concept dupa concept, adevar revelat dupa adevar revelat, el ne duce in zona ultima, a adormirii intr‑o parte, cind omul, spiritualizindu‑se, adoarme pentru lumea de aici si se trezeste pentru cea de dincolo, intorcindu‑se apoi cu un elan colonizator si luminator ce poate sa surprinda pe insomniacii, lucizii si gravii lumii acesteia si numai ai acesteia.
Nu cunosc, deocamdata, decit o mica parte din textele lui Tutea. Nu am descoperit nimic surprinzator, cu toate ca, in esenta, cuprind aceleasi lucruri ca si dialogurile cu el. Am presimtirea - daca in lumea spiritului presimtirea poate fi un punct de plecare - ca nu opera, pe care nici n‑a visat‑o, va face din Tutea un model, ci mai degraba, daca nu chiar exclusiv, oralitatea. Personalitate marturisitoare, Tutea are in oralitate forma cea mai adecvata de predicare; dar oralitatea nu inseamna pur si simplu vorbire - ci, prin rigorile si legile de care asculta, se constituie totusi intr‑o opera; un alt fel de opera, dar, in cele din urma, o opera. Si in cazul acesta, care putea fi secretul farmecului unei asemenea opere orale? In primul rind, Tutea declama si construia ideea enuntata. Avea un discurs ce descria cu precizie imaginea, materializata aproape, a unui turn de cetate: incepea cu o punere in cadru, in peisajul caruia se ridica turnul; enumerind definitiile date de altii, tratatele si autorii in chestiune, reusea sa formeze o ambianta din care se putea lansa analiza mai departe; cu o gestica sigura, de mester, ridica dintr‑o miscare turnul afirmatiei abrupte, fara tatonari sau opriri. La nedumerirea celor de fata, aducea contrafortii argumentelor, facind afirmatia initiala inca mai incitanta - cu cit era, acum, si documentata. Urmau suavele inflorituri, zimbete, ferestre in ogiva cu fierarie frumos lucrata, poante, intimplari, exemple. Cineva aduce o completare care seamana cu o obiectie; suparat oarecum, urca rapid in virful turnului, reenumerind, pe trepte, argumentele. Ajuns sus, il intreaba pe respectivul daca mai are ceva de obiectat: desigur! - inchis in sine, vrind parca sa spuna ca le arata el turbulentilor, isi aranjeaza crenelurile, calculeaza deschizaturile, pozitioneaza tunurile si asteapta. Obiectia ramine; toti asteapta explozia. Dar el coboara agale, rizind; il ia de mina pe contrariat si cu o privire ghidusa, dar ferma, ii arata din nou care sint argumentele; adauga nu alte argumente, nu! - ci noi afirmatii, si mai naucitoare.. Cind, intr‑un sfirsit, opozantul se declara infrint, ii ia pe toti cei de fata si, pedagogic, cu un aer usor plictisit, le arata dintr‑o alta perspectiva a peisajului baza turnului. Le povesteste cit de greu a adunat tot ce se vede acolo, jos, in nestiuta temelie. Uimirea si bucuria cresc. Urcind intr‑un tirziu treptele turnului, cei de jos il vad aparind cind la o fereastra cind la alta, pe masura ce urca; prezenta lui suitoare devine parca un argument, prea vast spre a se arata in intregime, dintr‑o data.
Alteori, cind durerea gindului venea din durerea trupului, discursul lui Tutea era o infinita psalmodiere. Cuvintele curgeau fara tinta de a se aduna intr‑un loc, veneau spre celalalt ca un dar nelimitat. Gesturile erau calde, mai putine grabite, iar chipul completa, prin riduri si ochi, punctuatia frazei. Turnul, de data aceasta, nu se termina cu platforma de tunuri polemica, bataioasa, ci culmina cu o cruce, vadit ridicata pentru a sti oricine ca acolo nimeni nu vrea sa lupte cu nimeni, ca acolo, la urma urmelor, nu e decit un batrin inteligent care ar dori, cu bucurie si teama, sa simta prezenta lui Dumnezeu. Acest fel de discurs culmina cu amintiri din vremea copilariei sau cu lungi meditatii asupra neimplinirii si mortii, toate topite intr‑un nesfirsit dialog in care intrebarea cerea raspunsului ingaduinta de a deranja - iar raspunsul cerea intrebarii ingaduinta de a fi iertat daca nu este la aceeasi temperatura si in aceeasi ardere.
Prin cele doua feluri de discurs Tutea reediteaza in mod salvator modelul monahal, al invataturii prin invecinare, reinstaurind, prin dialog, raportul de duhovnic-ucenic care ar trebui sa functioneze in orice intilnire umana ce nu vrea sa dea obol gratuitatii. Tutea ne‑a reobisnuit, in spatiul cultural, cu premisele teologale, refacind traseul initial, reintegrator in origini, al culturii spre cult. Discursul lui e unul crestin‑marturisitor, tinzind catre delimitarea intre omul ca fiinta ce apare si dispare fara sens si omul ca fiinta religioasa, facuta dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Recuperator, discursul lui Tutea jaloneaza drumul omului contemporan catre optiunea spirituala finala.
14 ianuarie 1991
Am avut astazi o discutie teologica lunga. Multe nedumeriri ale tineretii lui, Tutea mi‑a marturisit ca nu le regaseste in tineretea mea. Sint de alta natura, poate, si mai periculoase, am obiectat eu. Cine stie Ne‑am plimbat de‑a lungul intregii biblioteci, el cerindu‑mi sa deschid o carte la intimplare si sa‑i citesc o pagina. De cele mai multe ori, imi reconstituia intregul cartii sau numai contextul, largit, al paginii respective. L‑am intrebat de ce face acest efort de memorie; mi‑a spus ca nu e un efort de memorie, ci un efort de idee; reface ideatic continutul, iar nu literal. Uneori nu‑si aduce aminte de vreo carte; rizind, imi spune ca nu vrea sa fie un erudit in lumea dreptilor, acolo la mare pret fiind simplitatea si saracia cu duhul, adica smerenia.
Ii vorbesc despre decembrie '89, care, lasind la o parte
implicatiile politice ulterioare, e un moment de regasire a libertatii, aceasta
libertate trimitind, in esenta, la regasirea lui Dumnezeu. Imi spune ca toata
viata de puscarie, pentru el, se reduce la acest dublet: Dumnezeu-libertate.
Dumnezeu nu poate fi conceput decit ca izvor al libertatii, libertatea ca
atare fiind un dar Il intreb cum poate acest dar sa
se intoarca impotriva celui care l‑a facut. Ateii intorc darul prin
negarea daruitorului, or ateii sint beneficiarii libertatii divine, dovada ca
nu‑i trasneste nimeni Dar chiar daca nu negam
dumnezeirea, de multe ori avem totusi o atitudine relativa fata de ea. Adica
vrei sa spui ca in fiecare dintre noi e un dram de ateism
De fapt, asa cum singur marturisea, traiectoria lui Tutea in spatiul spiritual descrie trecerea de la paginism la crestinism, de la Platon la Pavel. Imi spune cum vede relatia dintre cei doi si cit de mult ii iubeste, chiar daca Platon este captivul zeilor, iar Pavel este sluga lui Dumnezeu. Ii uneste ideea aceea, intuitie la unul, revelatie la celalalt, a invizibilelor Il intreb daca invizibilul lui Platon, ca si cel al lui Pavel, nu ar putea fi identificat cu in sine‑le lucrurilor; da, cu conditia de a vedea in aceasta identificare un efort de intilnire a metafizicii cu mistica.
Ca legiuitor, ca om ce se pregatea sa diriguiasca locuirea umana, nu s‑a inspirat niciodata din ordinea supranaturala a religiei? Sigur ca da De multe ori se gindea la augustinienele cetati ca la expresia civica a jocului dintre cele doua lumi: cea de aici si cea de dincolo. Cu toate acestea, binele si raul, aplicate celor doua lumi, nu functioneaza ca atare, deoarece au un unic Creator, bun prin esenta. Binele si raul sint conceptele pedagogiei lui Dumnezeu fata de oameni
Banuiesc ca este uimit si coplesit de progresele tehnice ale lumii cu care a apucat sa fie contemporan in acesti ultimi ani. Imi raspunde ca nu vede in racheta nici un adevar, ci doar o mecanica pur materiala, insa nesemnificativa; cu tot progresul tehnic, omul va ramine in univers, ca fiinta semnificativa, prin gesturi, atitudini si afecte.
Isi aduce aminte de timpul cind era la tara, acasa, cu familia, printre livezi si cimpuri. Sarbatorile nu le traia cu fast, ci doar cu emotie. La tara e si greu sa fii fastuos; e mult prea fastuoasa natura, pentru a mai adauga ceva omul Nu i‑a placut niciodata supradimensionarea. A considerat‑o o zeificare stupida si neconcludenta.
Regreta ca nu a fost un mare
gimnast. A facut o gimnastica oarecum unilaterala: gimnastica mintii. Dar ati simtit nevoia unei completari fizice? - Uneori Ii spun cit de mult m‑a speriat, intr‑o
noapte, cind s‑a sculat ca sa mearga
Il intreb, ca admirator al Scolii Ardelene, ce parere are despre relatia catolicism-ortodoxie si cum a functionat aceasta relatie in istoria si mentalitatea romaneasca. Nu crede ca solutia catolica, propusa de uniti, e valabila, deoarece nu ortodoxia a adus Romania in situatia in care e astazi. Fiu de preot ortodox, se simte legat de aceasta confesiune nu numai liturgic, ci si genetic. Protestantismul il concepe ca o erezie; o forta morala cu implicatii aparent religioase. Cit despre sectele neoprotestante, acestea sint degenerari publicitare ale sentimentului intim religios.
Singura dilema pe care o are in cimpul credintei crestine este legata de pozitia calugarului in lume. Calugarul desavirseste existenta negind‑o, oprind‑o la el insusi; el nu are un destin perpetuator, ci unul individual‑esentializator. Si dumneavoastra, in linii mari, sinteti un calugar! Imi zimbeste cu siretenie si‑mi spune ca e un calugar ce se sustrage autoritatii canonice, neapartinind de nici o minastire.
In inchisoare, ca si in libertate, nu s‑a simtit niciodata misionar, propovaduitor? Imi raspunde ca misiunea este expresia dinamica a vocatiei, insa el nu simte ca a avut aceasta vocatie. El a purtat ideile si credinta precum poarta vintul microbii. Si ati reusit sa‑i imbolnaviti pe multi? Sper Imi povesteste de predica pe care a tinut‑o la Aiud, timp de trei ore, cu picioarele in apa, slabit fizic, epuizat. A vorbit atunci despre diferenta dintre Platon si Hristos, aratind ca primul nu exista in comparatie cu cel de‑al doilea - dumnezeire intrupata. A vorbit cu patos si cu vehementa. Le‑a pus in vedere camarazilor de suferinta ca numai prin mijlocirea credintei pot sa se mintuiasca din ispita cea mare a puscariei, unde la fiecare pas ti se ofera ocazia de a trada, de a abdica pentru un blid de mincare. Dupa terminarea celor trei ore, a lesinat. De atunci, citiva preoti care ascultasera si ei predica l‑au declarat mitropolitul lor. Petre Tutea, mitropolit de Aiud
Imi mai povesteste despre universitatea din temnita - in al carei an scolar tinuse si el predica despre Platon si Hristos -, despre programul de plimbare, cind vizita cerul, singura pata a acestei vizite fiind pacatul invidiei! - invidia pe libertatea pasarilor.
Il intreb care a fost perioada de acumulare cea mai fertila, pe care se bazeaza formidabila lui aparatura de trimiteri si conexiuni; evident, perioada studiilor universitare, ca si cea de dupa aceea, pina la arestare. Dupa treisprezece ani de temnita, revenirea la biblioteca nu cred ca mai avea acelasi haz. Intr‑adevar, insa el a fost de o structura livresca in sens bun, deoarece in afara de carti nu traiesc decit dobitoacele si sfintii: unele pentru ca nu au ratiune, ceilalti pentru ca o au intr‑o prea mare masura ca sa mai aiba nevoie de mijloace auxiliare de constiinta. Considera emanciparea de sub carti sinonima cu emanciparea omului antic de sub teroarea religioasa, in care isi cerea in fiecare zi iertare lui Dumnezeu ca exista. Ii spun de marea mea uimire in fata discursului preotesc in care Dumnezeu e prezentat mai mult terifiant decit linistitor. Imi raspunde ca e una dintre reactiile fata de Renastere, care a autonomizat prea mult fiinta umana, pina la limita iesirii acesteia de sub fruntariile constiintei justitiei divine.
Recita psalmul lui Arghezi: Tare sint singur, Doamne, si piezis , gustind indelung sevele amarui ale lui piezis. Piezis fata de lume, spun eu; nebunii pentru Hristos sint piezis pe lumea aceasta si, inevitabil, singuri. Ma aproba si imi povesteste cum a incercat el sa‑i faca unui gardian din inchisoare deosebirea dintre Jaspers si Heidegger, si acela, culmea, a inteles. Zice: Era ca si mine - piezis
Incheiem ziua, una dintre cele prea putine ale invataturii prin invecinare, ascultind muzica: un Mozart. Tutea adoarme, nu inainte de a‑mi spune ca singurul vehicul catre Dumnezeu este ritmul iubirii dintre oameni.
Eu mai stau citeva ore, in noapte, citind Don Quijote de la Mancha; ma opresc la pagina in care Cavalerul Tristei Figuri se pregateste pentru lupta cu turma de himere.
15 ianuarie 1991
Dimineata, a exclamat: Ce bine ca sintem impreuna Ii era teama sa nu fi plecat. E din ce in ce mai legat de o existenta vecina, ca un ecou la viata lui, pe care si‑o simte uneori epuizata, alteori nimicitor de energica. In mijlocul acestor variatiuni, eu sint o constanta, un reper de adincime in functie de care se mentine linia de plutire.
Il intreb ce facem astazi. Greu de spus; ar vrea sa fie mereu degajat, sa traiasca in placerea nelucrului. De fapt, am observat cu cita placere si bucurie intimpina noaptea. Somnul, imi zice, e singura stare in care se rezolva incordarile si jocurile metafizice si mistice. Regreta ca una din neplacerile batrinetii este pierderea treptata a capacitatii de a dormi profund si mult. E ingrozit de aspectul dinamic al somnului, de vise si naluciri; pentru el, verbul a face e o calamitate. Care e, atunci, solutia odihnitoare, daca somnul se altereaza in atributele lui fundamentale? Revelatia si extazul Dar si aici intervine o distinctie. Evident: revelatia e primirea unui adevar, iar extazul e o stare care poate primi un adevar sau nu. Eu, pina la virsta mea, draga Radule, nu am avut parte de nici o revelatie; am cunoscut lumea in mod fragmentar Ati fost poate prea sigur pe capacitatile intelectuale si nu ati vrut sa iesiti din fortareata eului. Adevarat: in revelatie nu‑ti apartii, ci ti se comunica ceva, peste tine Ii povestesc proba de foc a acceptarii in minastire: novicele, candidatul, este pus sa bata o zi si o noapte, cu nuiaua, un copac; daca rezista si nu se scandalizeaza si nu considera lucrul acesta fara ratiune, si daca nu‑l abandoneaza, atunci este primit in noviciat, in pregatirea pentru calugarie, deoarece cine nu poate sa treaca peste nebanuitul si nerationalul hotaririlor omenesti - in cazul acesta: peste pedagogia staretului - cum va putea sa treaca prin caile nestiute ale educatiei divine?
Tutea imi spune ca a intuit si el aceasta logica a credintei, supunindu‑mi atentiei chiar o definitie pe care o construieste pe loc: crestinul nu da, nu ofera, ci accepta. Si adauga: oriunde apare un efort, inseamna cautare. ntr‑adevar, a bate copacul cu nuiaua nu e un efort, ci o binecuvintare, nu e o munca, ci un canon. - Dovada ca, in minastire, calugarul care aduce apa de la fintina nu face munca de a aduce apa de la fintina, ci are canonul de‑a aduce aceasta apa; e o alta ordine aici. Si in logica aceasta si puscaria pe care ati facut‑o e altceva decit o simpla detentie, nu? Nu vreau sa spun ca atunci cind am fost inchis nu aveam pacate care sa nu‑mi justifice fata de mine pedeapsa lui Dumnezeu, dar, cum spuneai, e vorba de altceva Poate de aceea puscaria a dat oameni ai credintei, ca dumneavoastra. Adevarat. Orice mare inteligenta e o pedeapsa. Omul vrea sa ajunga in lumea dreptilor, iar nu in cea a celor justi; justul are ceva logic, rational Il intreb care este diferenta dintre just si util. Utilul nu se confunda cu justul; utilul e o necesitate materiala, in timp ce justul e o necesitate ideala
Revine la ideea puscariei si a canonului. Ma intreaba daca vad generatia mea capabila de jertfa generatiei lui. Nu stiu ce sa spun; nu cred ca istoria a surprins, vreodata, o generatie romaneasca nepregatita pentru jertfa. Asa crede si el, cu toate acestea nu poate sa nu‑si aduca aminte de tradatori si demagogi. Imi povesteste cum li se aducea mincarea tortionarilor, intr‑o sala speciala; aveau o mincare mai buna, facuta nu in inchisoare, ci afara, in oras. Cum ati rezistat ispitei? Pai, nu stiu de ce, dar aveam mereu impresia ca haimanalele astea nu vor avea digestie indelungata. Si mai e ceva: nu doream sa‑mi stea un os in git, in drumul meu spre Judecata, si sa nu pot da socoteala limpede in fata lui Dumnezeu Ridem. Se umbreste la fata brusc: Da' cit am suferit, Radule
Facem citiva pasi prin camera, pentru dezmortire. Imi promite ca la primavara vom iesi la plimbare in Cismigiu.
17 ianuarie 1991
Toata ziua s‑au perindat ziaristi si vizitatori. Un ziarist il chestioneaza pe Tutea asupra unor personalitati politice romanesti actuale si a unor jocuri democratice care se petrec in Romania. Este dezamagit de indiferenta lui Tutea, care, auzind intrebarile ziaristului, il intreaba: Cine guverneaza Romania astazi? stinga? - Da. Atunci, nu exista politica
Cineva il intreaba ce este viata. Tutea ii spune ca s‑a intilnit odata, pe Calea Victoriei, cu ea, dar nu mai tine minte ce au discutat.
Altcineva il intreaba cum se ajunge la Dumnezeu. Tutea ii raspunde ca dupa informatiile lui cea mai apropiata biserica de Sipotul Fintinilor (strada pe care locuim) este cea din Piata Amzei.
Seara, vazindu‑ma ca citesc, imi spune ca era si el noctambul. Am pierdut mii de nopti. Nu stiu de ce, dar noaptea intelegeam mai bine. Vorbim despre urmatorul dialog din Platon pe care‑l avem de comentat.
Ma intreaba mai tirziu ce evenimente politice mai importante se petrec in lume. Ii spun de razboiul din Golf. Are o impresie buna despre americani - teoretic vorbind. La forta lor, americanii nu sint bestiali. Daca japonezii ar avea forta americanilor, ar fi prapad. Americanii sint umani. Si stii de ce? - pentru ca sint crestini. In Europa nu am constatat atita credinta globala
Incerc sa aplic formula de credinta globala asupra propriei lui credinte. Spune: Nici eu nu sint total credincios - am momente goale de credinta; probabil ca nu exista o credinta intensa, continua, sau, cine stie, nu sint eu capabil
De multe ori m‑a frapat declararea insuficientei lui credinte. Este aici un soi de nonconformism: intr‑o lume care, in mod extrem, neaga sau accepta pe Dumnezeu, Tutea uneste in mod dezinvolt aceste doua extreme, realizind o imagine ciudata, a unui interval de impacare. Tutea amintea deseori obiectia lui Gandhi fata de crestinism: perfectiunea. Se pot identifica in atitudinea aceasta a lui Tutea trasaturile apologetului: constiinta supraindividuala a unei realitati transcendente, care prin superioritate obliga la misiune, si, pe de alta parte, smerenia persoanei puse in fata unei asemenea transcendente. Aceasta tensiune intre impersonal si personal se rezolva in mod liturgic si explica intr‑un fel dorinta lui Tutea de a se abandona rugaciunii. Tutea vorbea si marturisea apologetic, iar astfel invatai de la el doar invecinindu‑te, intimplindu‑te. De aceea, cine a dorit sa invete de la Tutea a trebuit sa mearga la el, asa cum cine doreste sa‑L intilneasca pe Dumnezeu trebuie sa mearga la biserica.
18 ianuarie 1991
i spun ca am inceput sa scriu un eseu: Invatatura prin Invecinare. Ii place titlul. Ce finalitate are Conturarea unui nou tip de personalitate: personalitatea puternica a marturisitorului, a celui care nu se identifica in mod necesar cu o bibliografie ci, inainte de toate, se identifica cu propria lui viata, facind in mod inconstient, neintentional, din viata lui o opera. E apropierea, in linii mari, de tipul eroului, de cel care nu se distinge decit prin modul in care stie sa traiasca si sa apere idealul timpului trairii lui. Nu cred ca exista eroi cu opere; doar cu memorii, uneori. Tutea are opera, in sensul bibliografic al cuvintului; voi enumera in alt loc posibilele lui carti. Dar e un Tutea care nu atrage si, ceea ce e mai grav, nici nu convinge. Cumul de date si trimiteri, opera lui prinde viata in momentul propovaduirii, imprumutind din sevele povestitorului.
Ceea ce atrage la predica de idei si atitudini a lui Tutea e fluenta, coerenta formidabila a constructiilor. Argumentele se imbina cu metafore, iar acestea lasa loc strigatului firav, uman, de durere sau de deznadejde. Curgerea lui marturisitoare e de fapt marea lui arta; el povesteste ideile, nu le reda; reface viata unei idei, o pune in traire si firesc. Ideea apare, la un timp, ca rezultanta a unei respiratii. Suguitor ideatic, Tutea muta regulile romanului cavaleresc in gindirea si gramatica metafizica. Dincolo de alte posibile aproximari pe care le poate justifica aceasta arta, discursul lui Tutea ne trimite cu precizie la modelul parabolei, exemplu ideal de idee in miscare, in lucrare. Crestin, Tutea realizeaza o punte de legatura intre dialogul platonic si dialogul apologetic. Ceea ce face posibila legatura este preocuparea - deosebit de constanta - pentru fundamental. Or, fundamentalul se manifesta cotidian, ca o poveste.
Dialogurile cu Tutea au o constructie lirica si cromatica. Tutea imi daruieste o summa poetica a povestilor lumii, in drumul acesteia catre cel mai bun autoportret cu putinta. Adunare de nume, de citate, de trimiteri si concepte, discursul lui Tutea e o paleta de pictor. In preajma lui, inainte de orice, inveti sa privesti; de aceea si vorbirea lui abunda in imagini, in aproximari in timp si in spatiu, in culoare, nuante si sunet. Nu este o simpla trecere prin istoria gindului uman, ci mergere, pas cu pas, inaintea si inauntrul celor mai importante culori care au fost adaugate de om la lumea pe care Dumnezeu i‑a dat‑o spre locuire.
Paradoxul discursului lui Tutea, caci despre un discurs e totusi vorba, rezida in faptul ca, real, precis, bazat pe termeni bine delimitati, acest discurs lasa o amintire de metafora. Un concept sau o traire devin metafore - adica locuri ale trecerii dintr‑o lume in alta - in momentul in care omului cugetator, prin suferinta sau revelatie, ii revine cu acuitate memoria paradiziaca - a starii prin excelenta greu de precizat si definit, adica prin excelenta metaforica.
Imi spune ca dorinta lui ar fi sa‑si petreaca ultimii ani de viata intr‑o minastire. As incheia, ciclic, cu o alta forma de detentie, izbavitoare Ar dori sa traiasca in ritmul slujbelor, sa se trezeasca in sunet de toaca si sa adoarma pastrind in auz ultimele vibratii ale clopotului vecerniei. Ne sfatuim care minastire ar fi cea mai potrivita. Ne oprim asupra Neamtului; vrea sa traiasca in ctitorie domneasca. De fapt, uitindu‑se la salba de minastiri moldovene, toate zidite de domnitori, a ajuns la minunata definitie data lui Eminescu: suma lirica de voievozi.
Imi povesteste de calatoriile diplomatice de la Berlin, Budapesta si Moscova, de ordinea infioratoate a nemtilor, de amestecul de barbarie si de civilizatie al ungurilor si de tristetea si jalea moscovite. Cu parere de rau, imi spune cum a incetat sa mai creada in protectia Apusului; cum a vazut in mod limpede abandonarea noastra in dragalasele miini sovietice. Ii pare rau, dar se si bucura pentru generatia mea, care a crescut doar putin timp in comunism. Are mari sperante in revigorarea presei spirituale crestine romanesti, cu reguli mai precise si mai solide decit cele pe care le‑a avut presa romaneasca in perioada interbelica. Singurul regret vine din constatarea amara ca pe cei din generatia lui i‑a dezbinat orgoliul, iar pe cei din generatia mea ii poate dezbina prostia. Ma sfatuieste cu insistenta sa ma feresc de prosti. Cum? Pai, de cele mai multe ori, prostii sint atei, intelectualisti pina peste poate, comunitaristi si foarte toleranti, in sensul unui dezmat al libertatii. Au o mare rezerva fata de cei care vorbesc in termenii credintei si ai natiunii
Imi recita iarasi psalmul lui Arghezi:
Tare sint singur, Doamne, si piezis!
Copac pribeag uitat in cimpie,
Cu fruct amar si cu frunzis
Tepos si aspru‑n indirjire vie.
Contempla fiecare cuvint in parte: Nu e grozav Crede ca poezia aceasta e cea mai potrivita pentru starea lui actuala. Dar aveti totusi fructe dulci! Sint amare pentru mine, care le‑am descoperit prea tirziu
Discursul lui Tutea are o sfiiciune ce ne trimite la modestia esentiala a autorilor patristici. Pedagogia lui e repetitiva in sensul celei mai fericite repetitii: aceea a cercului ingustindu‑se pe masura ce se apropie de centru, de locul cu apa vie.
Marturisitorul gindeste testamentar; pentru el, speculatia este ispita, caci converteste toate comoditatile mintale in tentatii ale raului dizolvant. Testamentaritatea tine de felul in care marturisitorul concepe vorba lui catre lume: ultima, fara adaosuri, totala, de neschimbat, consolatoare si infinita in traire si aplicare. Gindirea testamentara e specifica Sfintilor Parinti; ei constientizeaza marile dihotomii, structureaza marile intrebari si dau, rugator si apologetic, rezolvarile cele mai neasteptate, tinind de acea logica a credintei in care nu conteaza ordinea intrebarilor, ci ordinea lumii. Orice raspuns testamentar recapituleaza istoria lumii; marea pedagogie continuta intr‑un astfel de raspuns se vede din faptul ca nimic din ceea ce cade sub incidenta incertitudinii sau a neconsolarii nu e tratat ca atare, ci contextual‑proniator, teleologic, cu sens. Un obiect, intr‑un testament, e trecut printre altele; o intrebare, in invatatura testamentara, e trecuta printre alte intrebari - care, toate, duc la o Intrebare si la un Raspuns. Toate preocuparile individuale crestine sint atrase spre arhetipul acestora, spre modelul hristic care le intrupeaza si le mintuie.
21 ianuarie 1991
Din toata imaginea mortii, imi displace mormintul. Sa pui pamint pe tine Dar sinteti un taran si ar trebui ca lucrul acesta sa va faca mai fireasca imaginea pamintului, fie ea si‑a mormintului. Stiu eu ce taran poate fi acesta? Vreau totusi un mormint oarecare: o groapa fara pamint, din piatra Va place sa vorbiti mult despre moarte; reveniti cu mare insistenta asupra acestui cuvint. De fapt, draga Radule, nici nu pot sa nu ma gindesc la moarte. Imboldit de putinul ragaz pe care‑l mai am, simt nevoia unei recapitulari generale, care sa cuprinda atit viata lumii, cit si viata mea, de ins amarit Si orice tentativa de recapitulare culmineaza cu ideea mortii? Oarecum; desi, crestin vorbind, nu ar trebui sa ma preocupe atit moartea, cit invierea. Ce sa fac? E una din neputintele mele: cind vad cimitirul. insiruire de morminte, de cruci, de. Cind eram student la Cluj, locuiam in caminul Avram Iancu, care era pe strada ce ducea spre cimitir; zilnic vedeam spectacolul mortii. Incepuse sa nu ma mai afecteze, pina cind, intr‑o zi, mi‑a murit un prieten. De atunci, in fiecare cortegiu funerar vedeam propria mea inmormintare. sinistru, nu Ati avut deci de timpuriu o invecinare cu moartea. Da; si m‑a marcat, cred. Uite, acum, recapitulind ziua de ieri, am avut de cel putin doua ori spaima inactualitatii. Nu mai aveam certitudinea existentei mele; priveam detasat toata aceasta zbatere, nu actualizam ce caut in viata. Eram chiar revoltat: ce cauti aici, ma? imi spuneam. Incet, prezenta ta, a cartilor, a. incetul cu incetul am revenit acasa. Ce poate fi asta? O manifestare preletala? Cine stie.
As vrea sa ascult muzica, foarte multa muzica. Sa pun in sunet toata durerea si inactualitatea mea. Am sa aduc casete. Foarte bine; da' uite, nu te supara pe mine ca am atitea pretentii. sint ultimele izmeneli si rasfaturi de care ma mai pot bucura
Invatatura prin invecinare nu este numai invecinarea cu martorul unei lumi ce se apropie, ci si o ciudata proiectie. Te inveti minte; iei aminte, asculti sunetele din jur, capeti o oarecare indeminare, distingi noutatea de vechi. Tutea are insa si o noutate veche, valabila prin faptul ca nu se verifica acum pentru prima data; ceva din virstele lumii ajunse pina aici, prin el. - Un sentiment ca asist la spectacolul unei concomitente de timpuri: toate framintarile lui, toate obsesiile, afirmatiile si constructiile lui au o temeinicie pe care nu o poate avea un lucru iesit chiar acum in lume; e o vechime contemporana probabil cu drumul Damascului.
Tutea se poate constitui intr‑un model si datorita faptului ca niciodata nu a aspirat la asa ceva. Unic in cetatea romaneasca, de o unicitate pe care numai curajul de substanta ti‑o poate da, el aduna in sine si in mesajul sau tot ceea ce poate fi mai salvator pentru fiinta contemplativa moderna.
Pregatit sa faca parte din clanul conducatorilor, dorind sa fie om de drept in statul roman, Tutea ajunge pina la noi nu ca om de drept, nici ca un ctitor de asezari umane, cum nu ajunge nici ca autor; ci, peste toate acestea, ajunge in primul rind ca model.
Calitatea de model poate fi atribuita unei existente atunci cind omul, in loc sa fie reflexul luptei pentru existenta, este reflexul unei lupte mai inalte: aceea pentru mintuire. Trebuie sa recunoastem imposibilitatea modelelor de a mai aparea azi in cultura sau in oricare alta zona a preocuparilor umane. Lumea aceasta nu mai poate avea modele in ea, din ea si cu intoarcere tot la ea. Singurul model care poate fi urmat ca atare este cel care, in lumea aceasta aparind, ne trimite cu insistenta in afara ei, intr‑o lume spre care inaintam asimptotic. Modelul devine sinonim cu calea spre transcendenta. Or, in planul credintei, al iconomiei bisericesti, modelele, caile prin excelenta ale transcendentei, sint sfintii; iar printre noi, si la scara noastra laica, modele sint marturisitorii, cei care fac legatura, in constiinta teoretica, intre cer si pamint.
Marturisitor, Tutea este un exemplu de calugarie alba: deprins cu o existenta minima in inchisoare, Tutea a continuat si in libertate, pina la moarte, felul acesta de viata, in care nu de putine ori asceza se intersecta cu saracia, iar aceasta comunica cu mizeria si nevoia. Oricum, existenta lui marturisitoare il consola precum ne consoleaza si pe noi astazi; dar nu in asa masura incit sa ne stearga orice urma de vinovatie.
24 ianuarie 1991
In mistica dispare tensiunea dintre obiect si subiect Mistica opereaza cu valori? Nu. Valoarea nu tine de persoana; e un obiect util pe care persoana il dobindeste, mentinindu‑l prin primire sau cautare. Daca ai primit valoarea, ea iti reveleaza si utilitatea. Valorii ii este inerenta utilitatea Mistica are deci un alt cod valoric. O alta notiune asupra valorii. Valoarea reprezinta judecata ce priveste adevarul Adevarul uman, nu? Desigur. Nici Ideea platonica, reala fiind, nu opereaza in mistica. De ce? Pentru ca Dumnezeu nu tine de inductie, deductie sau reductie; credinta tine de intuitie. E intuitia maxima Vorbiti de intuitie: m‑am intrebat si eu cita justete se afla in judecata unui om, tinar mai ales, bazata aproape in totalitate pe intuitie; sau, mai precis, in sensul in care vorbeati de aflarea lui Dumnezeu - se poate spune ca eu am o intuitie sau e altceva? Ai o intuitie, dar nu e una mistica, deoarece intr‑adevar misticul e un tip intuitiv, dar e dublat si de un geniu religios. Noi, chiar daca avem intuitii, nefiind religiosi in mod perfect, inseamna ca nu sintem mistici
Cine e filozoful roman prin excelenta? Nae Ionescu e singurul filozof roman: singurul care are acces fara neliniste la transcendent. El ancoreaza nu in imanenta, ci in transcendenta Dar cu toate acestea, ii obiectez, a fost implicat in mod profund in imanenta vremii sale. Da' eu n‑am vrut sa fiu legiuitor? si asta m‑a impiedicat sa gindesc? Inseamna ca ar trebui sa nu mai facem distinctie intre ginditor si conducator. Ba o facem, dar nu‑i despartim cu orice pret; sint tipi care imbina in ei si una si alta Sa inteleg ca va considerati unul dintre acesti tipi? Nu chiar. Nu stiu cine mi‑a spus, Radule, ca eu nu sint om, ci o abstractie. A exagerat
.Inainte, fumam cit doi turci. Fumam tigari foarte tari. Daca fumai o tigara "Plugar" linga o pisica, o faceai sa stranute pina crapa. Am fumat pina cind am fost la un prieten doctor, care mi‑a facut o radiografie; m‑a intrebat: ma Petrica, tu citi ani vrei sa mai traiesti? unul sau doi? Din ziua aceea m‑am lasat pentru totdeauna de fumat. Fara remuscari sau reveniri melancolice
Ati avut multi prieteni. Multi. Petre Pandrea, Nicolae
Tatu, Silvan Ionescu, Emil Cioran, Noica, Eliade, Vasile Munteanu, Toma
Vladescu, Ion Mota, Sorin Pavel, care a murit in mizerie, Racoveanu, Nae
Ionescu, Crainic, Horia Stanca. Sorin Pavel, fiul unui profesor din Braila, a
fost licentiat in filozofie la Iasi si trebuia sa dea un doctorat la Berlin, pe
care insa nu l‑a mai dat. Nicolae Tatu, profesor de matematica, intii a
fost de filozofie; ne‑a si vizitat pe aici. Vasile Munteanu, ziarist, a
fost redactor la ziarele Adevarul si Dimineata. Era de stinga
Istet? Cit poate sa fie unul de
stinga! Toma Vladescu, ziarist de extrema dreapta, facuse nu stiu ce studii, dreptul, cred, la
Revine la tema din tinerete: gindirea, gindul si ginditorul. Gindirea mea, cu cit e mai cuprinzatoare, cu atit e mai dureroasa. Am momente cind ma simt gindire pura. E o iluzie: iluzia gindirii pure. Gindirea nu poate fi decit coerent‑formala; puritatea e inaccesibila din cauza existentei noastre bipolare - psiho‑biologice
Ma intreaba daca am mai scris ceva la Invatatura prin nvecinare. - Foarte putin. Am stabilit doar citeva din functiunile si atributele ei: in primul rind, invatatura aceasta e binecuvintarea risipirii. Te abati de la cele dinainte ale tale si zabovesti in locul acela unde ti‑a iesit in cale invatatorul; mai mergi ceva si iar te opresti, largindu‑ti viata. In al doilea rind, invatatura te smereste; tu esti cel care vine al doilea, primul fiind invatatorul, care a pregatit sederea ta, invecinarea ta. Invatind, iti recuperezi familia, te aduni iarasi in logica vietuirii tale rotunde; miscarile iti devin calculate, cuvintele masurate. In al treilea rind, prin invatatura, prin locuire in curtea inteleptului, devii simplu. Te obisnuiesti cu monotonia cereasca a lui Dumnezeu, cu ritmurile si respiratiile spiritului; incepi sa intelegi ce inseamna invecinarea cu taina; capeti din blindetea ritmului liturgic. In ultima parte a invataturii, invatatorul nu te mai tine de mina, nu te mai struneste. Ai acum un mers optim, fara graba sau moleseala; invecinindu‑te, capeti certitudinea ca singura scapare este in sus - iar scara spre cer este lunga, fiecare treapta trebuind luata in serios, deosebita de celelalte.
Inainte de a se cunoaste si a se iubi, vecinii ridica garduri stabile, obsesive si interogative prin pozitia lor separatoare, pina cind sint scurtate, lasat fiind un pirleaz, al trecerii prin salt de la o locuire la alta. Biblioteca si Biserica isi ridica zidurile - inalte, obsesive, separatoare; inteleptul te invata sa le vezi ca pe niste invecinari, ca pe niste spatii la care poti apela oricind ai nevoie si nu numai. Iti arata care sint pirleazurile cunoasterii, facind din trairea ta in lume un infinit prilej de vizitare si iscodire.
O cultura pusa sub semnul invecinarii e o cultura cu mai multe sanse de a transforma existenta ei in lume intr‑o invatatura, pentru sine si pentru altii. Spiritul capata valente pedagogice; omul de cultura isi ia in serios rolul de educator, avind o noua viziune asupra celor din cetate, pe care ii considera, acum, potentiali elevi. Se reinstaureaza raportul de caldura invatatoreasca. Cuvintul nu se pierde atita vreme cit este invatat, transmis testamentar prin invatatura. O cultura bazata pe relatia duhovnic (invatator) - ucenic (elev) e menita unei perpetuari foarte adinci in istorie. Si mai ales, cu acest nou canon, o asemenea cultura e menita si ascensiunii catre cer. Tutea face o necesara legatura intre durata istorica a culturii si menirea ei in vecie: deopotriva apartinind celor doua planuri, Tutea e un ambivalent semn, catre pamint si catre cer; ca un hornar colindind pe stradutele vechi ale unei culturi ce nu a tisnit inca spre universalitate, Tutea, cu scara pe umar, ne indeamna la o urcare spre cer care niciodata nu poate fi prea tirzie.
26 ianuarie 1991
O zi frumoasa. Zapada, cita a fost, s‑a topit. Parca e primavara. Stii ce‑mi place mie, Radule? Cornuri cu dulceata de caise sau de zmeura; imi place untul cu mamaliga, ostropelul de pui, cu otetul ala din el, pestele fript. Era un peste sarat, care se desara, si se numea cosac In puscarie nu cred ca ati avut asemenea melancolii gastronomice. Nu, pentru ca ar fi insemnat sa ma amagesc prea tare. Imi aduc aminte ca la mine la tara, la Boteni, aveam doua curti: una mai lunga, linga poarta, si alta rotunda, linga gradina. Aveam optzeci de gaini. Mi‑a spus mie o basarabeanca, zice: rusii bolsevici sint cei mai sinistri mincinosi de pe pamint. Pe vremea tarilor nu existau chei la usi. Orice vagabond putea minca; isi facea trei cruci la icoana Sfintului Nicolae si pleca. Termenul de munca nu se aplica la intelect, deoarece munca e legata organic de membre, iar nu de spirit. Munca e mecanica Dar munca intelectuala ce este? Stiu si eu. E poate o ardere? S‑ar putea
Imi povesteste cum mergea la tirg cu mama, cum isi alegea hainele si cit de mindru era la intoarcere. Viata de liceu n‑a fost o viata libera. A stat in internat. Abia in perioada studentiei a inceput sa se miste liber, sa mearga oriunde si sa poata sta in biblioteca ore intregi. Am pierdut orice speranta de realizare a societatii dreptilor, pe care o visam in tineretea mea. De ce or fi oamenii asa de rai intre ei? de ce sa aiba unul masa de om si sa‑l vada pe altul murind de foame, iar el sa crape de satul? Am auzit ca moartea de foame nu e chiar de nesuportat, insa omul rau seamana cu pantera: sare la git chiar daca e satula
Vine un grup de studenti care il intreaba asupra cailor pe care trebuie sa mearga pentru a nu face compromisuri si pentru a se implini spiritual. Tutea le da sfaturile de rigoare si ii trimite cu arme si bagaje la modelul generatiei interbelice, spunindu‑le in acelasi timp si ce atuuri au fata de aceasta generatie. Le mai spune ca, pentru a se realiza, trebuie sa realizeze intersectia intre constiinta de generatie si constiinta individuala. Le cere iertare ca nu‑i poate insoti pe drumul acesta, pe care si el l‑a facut cindva si pe care ar dori mult sa‑l parcurga din nou - macar teoretic. Se consoleaza cu faptul ca poate in sfirsit, batrin fiind, sa spuna lucruri care sa nu fie suspectate de avintare revolutionara sau de elan inconstient. Ii indeamna sa abordeze punctele esentiale ale culturii si sa nu se duca la intermediari ci, pe cit e posibil, sa aiba un contact intim cu sursele. La plecare, studentii il intreaba ce etalon sa aiba in masurarea faptelor lor. - Eminescu Atit? Ajunge
Ma intreaba daca nu cred si eu ca tineretea e totusi, pentru cei batrini, o consolare. Cum sa nu. Dar vezi, Radule, nu te poti consola decit in masura in care esti constient ca ti se continua o opera; insa ce faci atunci cind nu ai ce sa ti se continue Vorbiti de dumneavoastra? Nu, eu nici nu ma gindesc in mod serios la o continuare
Revine la imaginea omului‑pantera. Imi spune ca exista totusi si exemplul bunatatii infinite: bunatatea materiala umana, prelungita prin cea divina, devine intr‑adevar infinita. Desi nu infinitul functioneaza in crestinism, ci absolutul. Spune ca, pentru unii, infinitul e la fel de periculos ca si finitul mizer. Si ce poate aparea in vid? Nimic. Dumnezeu e absolut. Se vorbeste despre infinitatea divina raportind‑o la timp si spatiu; oricum, infinitul, neavind continut, este echivalent cu neantul. Deci adevarul, chiar daca e dual, real si logic, este in esenta absolut
Ii spun ca cineva, in presa, l‑a prezentat ca
diplomat; ce parere aveti de aceasta prezentare? Eu nu sint diplomat. Consider diplomatii niste fotbalisti.
Eu ma consider economist de stat Ca economist de
stat a avut ceva de spus in perioada interbelica. Am
incheiat primul tratat economic intre Regatul Romaniei si noua putere
sovietica, la Moscova. Am spus si alta data: nu am
slujit
Eu nu candidez la sfintenie deoarece nu suport durerea fizica. Nu ma pot salva singur. A fi sfint inseamna a fi suveranul tau perfect In inchisoare ati fost totusi suveran pe vointa si trup. Ei, atunci eram cot la cot cu Dumnezeu Iar acum? - Acum, trebuie sa ma lupt si pe cont propriu, dar se vede treaba ca sint un crestin imperfect.
.Asculta! Nu credeam sa‑nvat a muri vr'odata. Nu e maret
30 ianuarie 1991
Dimineata, imi spune ca ar dori foarte mult sa iasa la aer. Ar vrea sa mergem, daca se poate, pina la Boteni, in sat. Vrea sa recapituleze geografic viata dintru inceput; sa vada si mormintele parintilor - mai ales.
- Daca Hristos, in gradina Ghetsimani, a spus: Intristat de moarte este sufletul meu, atunci un prapadit ca mine ce mai poate sa spuna?
- In mijlocul prapadeniei naturii umane, cum poate fi posibil modelul?
- Ca sa fii model trebuie sa ai calitati care, platonic vorbind, sa fie demne de imitat.
- Cred ca in lumea modelelor functioneaza distinctia dintre imitare si participare.
- Hristos participa la Absolut, fiind o parte din el, in timp ce eu doar aspir, imit. Aspiratia e doar o tendinta, iar nu o participare. Crestinismul este o religie absoluta, dar, vorba lui Gandhi, are un cusur: e prea perfect! Poti sa‑l imiti, imperfect, dar una e imitarea si alta e participarea care te face sa te realizezi in tine, prin el, in mod total. Sint foarte putini crestini totali. Sau ma insel eu. Eu insa nu am afirmat niciodata, cu obraznicie, ca sint un crestin perfect.
- De imperfectiunea crestinismului dumneavoastra e legata si teama de moarte?
- Moartea ma pune in contact cu Dumnezeu fara nici o problema. E adevarat ca traiesc ca in formula aceea: sila de ziua de azi si teama de ziua de miine, dar sa stii ca nu‑mi convine sa mor. Cu ideea mortii s‑au impacat doar sfintii.
- In disperarea aceasta nu va deosebiti prea mult de Cioran.
- Cioran nu e deloc disperat. Eu cred ca se preface. Dar sint momente cind disperarea e un fenomen real. Moartea nu e un fenomen real? Neimplinirea, in imaginea idealului, - ca eu m‑am gindit pe mine supraom si constat ca sint o vietate‑om - nu e o suferinta? Eu am fost cum poate fi orice om. Nu ma deosebesc de nici un om, fiindca nu fac ierarhii culturale cind e vorba de destin uman. Prin destin, Kant este egal cu Ghita Popescu.
- Poate ca va proiectati prea mult in afara.
- Nu exista om care sa nu se extrapoleze, care sa nu se proiecteze in afara lui, oricit de mediocru este.
- Crestinismul nu opereaza cu destine.
- Eu am folosit aici cuvintul destin in sensul lui comun, iar nu religios. Crestinismul este o egalitate mistica. Ne diferentiem in functie de treptele aspiratiilor noastre spre transcendentul mintuitor. Realitatea mistica e transcendenta, adica singura Realitate, caci ce este imanent nu e real, ci aparent. Daca anulezi omul mistic, ramine un animal. De aceea, Eliade lucreaza pe conceptul de homo religiosus.
- Dar cum ramine cu incapacitatea de a urma modelul crestin?
- Crestinismul, gindit real, e inaplicabil pentru ca e absolut. Stii ce inseamna a fi crestin? A cobori Absolutul la nivel cotidian. E imposibil! Doar sfintii. da, sfintii. Ei sint crestini absoluti. Restul sintem crestini organizati.
- Faceti deseori apel la modelul sfinteniei. Modelul sfinteniei e un model tinzind spre modelul hristic, iar nicidecum un model‑limita, inhibator.
- Evident. Teoretic. Nu stiu cine a
spus ca a fi sfint inseamna a fi anahoret, dar ca a fi anahoret nu determina
obligatoriu sa fii si sfint, deoarece nu ai capacitatea de a face minuni. Eu
cred ca daca apare un sfint acum, in Bucuresti, ride
lumea de el. Seamana cu Tanase. In lumea moderna, sfintenia este
aproape impracticabila. - La nivelul cetatii. Omul, in general,
traieste spre sfintenie, dar nu la sfintenie. Una e sa fii spre
- La nivelul cetatii. Dar solutia este asumarea personala a rigorilor spirituale.
- Crestinismul, in esenta lui, e legat de actul individuatiei.
- Ispita cea mare este colectivismul dinamic - care, in formele lui brutale, poate suprima orice efort individual, nerecunoscindu‑l ca valabil.
- Uite, de exemplu catolicismul se distinge de ortodoxie prin activism, care dauneaza Absolutului mistic. Adica activismul supraincarcat se cheama moralism, iar nu religie.
- Se impune o precizie mistica.
- Tot ce tine de Absolut exclude ideea de metafora sau de comparatie.
- In lumea moderna, omul a mutat centrul spiritual de pe dubla axa a Bisericii si a Culturii pe cea din urma, distrugind un echilibru mai mult decit necesar.
- Daca nu e religioasa in sens crestin, cultura e civilizatie. Nu exista cultura laica; daca exista, aceea nu este cultura. Nu poti fi om de cultura in Europa decit crestin, pentru ca, altminteri, esti taxat ca barbar.
- Acestei mutatii ii corespunde una mai larga, de pe spirit - in sens paulinic - pe ratiune.
- Unde e ratiunea? Undeva, prin Cismigiu. Am destula ratiune. Nu‑mi trebuie mai multa. Nu‑mi ajuta la nimic. Pot face, pina la miezul noptii, o suta de silogisme. Inutil. Ratiunea nu ajuta devenirii, deoarece, daca ratiunea ar fi aparitie in irationalul speciei, atunci nu ar mai fi nimeni idiot!
- Solutia consolarii, invariabil, cantoneaza in religios.
- Cum sa nu! Nu vezi ce putoare este, de exemplu, natura? Te face neom si da cu tine de pamint. Am avut o vreme in viata mea cind am avut pasiunea gloriei. Acum mi se pare infantil. Gloria si puterea nu consoleaza in nici un fel. Eu sint un soi de Socrate pacatos, un om care se risipeste in cetate. Asta e, de fapt, cultura! M‑am zbatut o viata intreaga sa ajung crestin perfect si probabil nu e de nasul meu. Un crestin perfect cred ca exista, de vreme ce s‑a scris o carte ca Imitatio Christi. Eu nu pot sa‑l imit concret pe Hristos, decit doar printr‑o gindire religioasa, fiindca in afara de religie nu exista decit devenire, adica neadevar. Din punctul acesta de vedere sint salvat.
- Batrinetea aduce cu sine o seama de incercari.
- Eu nu pot evita neplacerile batrinetii si nu ma pot supara pe Dumnezeu ca m‑a tinut pina la aproape nouazeci de ani. Insa batrinii au o supapa foarte inteleapta: au dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitata. Asta o spun pentru cine nu a ajuns nici macar sa aspire catre cer. Multi batrini ar dori sa se idiotizeze. Stii cit de fericit e un idiot Cind ma gindesc la suferintele batrinetii, imi dau seama ca in natura asta oarba cel mai mare geniu este geniul mortii. Pai inchipuieste‑ti ca eu, asa cum sint acum, traiesc cinci sute de ani! Ar fi o catastrofa cosmica. Faptul ca murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.
Andrei mi‑a adus un aparat de inregistrat si casete. Am inregistrat, in paralel, doua interviuri care i‑au fost luate astazi lui Tutea de catre doi ziaristi din provincie; am de gind sa inregistrez cit mai multe convorbiri, deoarece cred ca geniul protector al lui Tutea nu este Gutenberg, ci Edison.
Sfintul Iustin Martirul si Filozoful are o expresie: rusinea de cruce. Si ma gindesc citi dintre noi avem puterea de‑a nu ne rusina de cruce. Tutea a facut din apartenenta la crestinism un motiv de manifestare a eului si de curatare a acestuia, demonstrind ca intelectualul crestin nu e un handicapat, gramatical si conceptual, si ca semnul crucii e argumentul nobletii noastre. Rusinea de cruce e rusinea de jertfa; treisprezece ani de ne‑rusinare sint o motivatie suficienta a vehementei cu care Tutea marturiseste credinta lui.
31 ianuarie 1991
Discutam depre cum se poate pune o intrebare astfel incit raspunsul, oricare ar fi el, sa multumeasca; exista o tactica a intrebarii, care, cu mijloace autonome de zbor, poate sa determine structura raspunsului. Tutea imi povesteste cu umor despre disperarea hazoasa a intrebarilor fundamentale: E un soi de furie a esentialului. Ar trebui totusi sa fim gata sa facem fata acestei furii, asa cum preotul este gata oricind sa raspunda sectarului provocator
- Cred ca sint citeva idei stincoase, de pe care cineva se poate lansa in vazduhul cercetarilor.
- Evident. Ideea de libertate, ideea de nemurire si ideea de adevar. Insa, ca sa vedem adevarul, de exemplu, ar trebui sa‑l consideram ca fiind material. Noi nu putem iesi din carcasa simturilor decit ipotetic. Adevarul absolut noi nu stim ce este. Adevarul absolut il afirma doar religia. Omul crede ca are o singura cale catre adevar: demonstratia. Or, adevarul absolut este indemonstrabil. El este sau nu este. Nu exista cale spre el. De aceea, adevarul e revelatie.
- Exista oameni care nu sint, probabil, permeabili la revelatie.
- Cred ca te referi la prosti. Viziunea mea, ca prostii sint vinovati, este in sensul ca acestia sint damnati, iar nu ca au vreo vina penala. Se discuta cind eram eu student la Cluj, la caminul Avram Iancu, despre prosti. Si vine unul, Tite Gheorghe, peste noi. Despre ce vorbiti, ma? Despre prosti. Zice: astia reprezinta odihna sufletului nostru. Auzi! prostii reprezinta odihna sufletului nostru.
- Cu ce ar fi compatibili prostii?
- Cu progresul tehnic, care nu e un adevar, ci comoditate. Progresul e un util variabil. Ar fi fost util si pentru greci avionul, sa nu se duca dintr‑o cetate in alta calare pe magar.
- Alti refuzati ai adevarului se pare ca sint nebunii.
- Nu se poate spune ca un nebun este inspirat. Pentru ca atunci spunem ca inspiratia nu are limite. Inspiratul e un ales. Nebunul e patologic. S‑a vorbit despre nebunia crucii, in sensul de exaltare a crucii, adica de traire supraintensa a acesteia. Dar asta nu ne arata decit ca nebunia poate fi folosita si in sens metaforic, nu numai in sens patologic. Nu se poate totusi vorbi de nebunia lui Hristos! Orice om exceptional este considerat, la inceputul vietii lui sau chiar si mai tirziu, nebun, adica nu seamana cu toata lumea. A nu semana cu toata lumea nu inseamna ca nu esti zdravan, ci ca esti supradotat, ceea ce e cu totul altceva. Nebunia continua, patologica, aceea situeaza omul in afara de cei buni. Nebunia e incompatibila cu spiritul. La un spital de nebuni logica a murit, iar daca apare, din cind in cind, apare ca un paradox - mica oaza de luciditate. E mult mai dramatica si mai impresionanta vizita unei case de nebuni decit a unui spital de cancerosi. Nu stiu de ce, pe mine nebunia ma impresioneaza groaznic.
- Nebunia demonstreaza, in fond, limitele practice ale medicinei.
- Medicina este arta vindecarii, care teoretic nu are nici o limita. Daca cineva, de pilda, are har si cu apa sfintita te vindeca de cancer, eu iau act de acest lucru in mod stiintific. Medicina e pe de alta parte limitata, chiar daca, spiritual, e fara limite. Se spune: ce e asta? E de meserie doctor. Nu e corect. Doctorul, cu sau fara voia lui, trebuie sa stie tot. Caci ce diagnostic imi poate pune un doctor daca eu innebunesc pina poimiine? Eu sint un om destul de rafinat, iar daca doctorul ala nu e ultrarafinat, poate sa scoata din mine un nebun incalificabil. Intr‑un fel, nebunia este egalitara. Un savant nebun, care vorbeste anapoda, se deosebeste de lelea Leana, dar continutistic nu e departe de ea. Nebunii sint, intelectual vorbind, uniformi.
- Ati avut vreodata teama de nebunie?
- Sa‑ti spun cinstit. Am infruntat durerea celor treisprezece ani de inchisoare si pentru un motiv simplu: am avut o teama cind m‑au arestat, zic - sa nu ma supuna astia la niste conditii de incarcerare (au fost groaznice conditiile!), incit sa ma intorc acasa nebun, adica incapabil de a trai.
- Frica de nebunie a influentat si indreptarea catre Dumnezeu?
- Absolut!
- Am observat la toti camarazii dumneavoastra de suferinta un aer foarte hotarit. Si o constiinta nationala foarte pronuntata.
- Noi n‑am facut neamul romanesc de ris. Asta a fost grija mea, te rog sa ma crezi. Imi era teama sa nu ofensez neamul romanesc. Si toti din generatia mea au simtit aceasta grija. Daca ma schingiuiau ca sa marturisesc ca sint timpit, nu ma interesa, dar daca era ca sa nu mai fac pe romanul, ma lasam schingiuit pina la moarte.
- Nu vi se pare uneori deranjanta declararea apartenentei la neam? Nu este cumva reminiscenta optiunii politice de dinainte de inchisoare?
- Stiu si eu. Acum, eu nu stiu daca noi sintem apreciati pentru ceea ce am facut, insa sa stii ca nu am facut‑o doar declarativ. Cind eram la o izolare crunta. Nu stiu de ce ma supara corpul bibliotecii. Eram cu Gogu Teguiani si avea o creta in mina, si ii ziceam: mai trage o linie, Gogule si biblioteca, cu rafturile ei, imi aduce aminte de liniile alea, prin care masuram mizeria. Am suferit mult, dar nu stiu, Radule. stii cum e? Am uitat tot. Am uitat! Poate ca e supapa de siguranta a existentei, ca daca ar fi o amintire cu acuitate a starilor de atunci, as innebuni.
- Acum inteleg de ce il iubiti pe Don Quijote!
- Pentru ca si el a suferit pentru un ideal. E o monstruozitate sa suferi pentru ideal in mod fizic.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1758
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
