SI BEMOL

SI BEMOL

Tineretul din unitate primi dispozitie sa infiinteze o brigada artistica de agitatie. Si nu numai s-o infiinteze, dar sa si cistige locul intii la faza pe tara a sectiunii Blindate din cadrul Festivalului Muncii si Creatiei artistice Cintarea Romaniei. Chiar asa suna ordinul de zi:

Incepind cu data de 22 iunie 1988 se organizeaza in unitatea noastra o brigada artistica de agitatie.

2. Brigada artistica de agitatie va cistiga locul intii la faza finala a Festivalului Cintarea Romaniei.

Unitatea avea multe pe cap la acea ora. Nu-si facuse planul la culesul cartofilor. Citeva tancuri zaceau pe butuci, pentru ca nu se gaseau bucse, iar o aplicatie militara la tabla (pe teren nu se mai facea de mult, data fiind criza de motorina) iesise dezastruos. Marele Stat Major al Armatei, venit special la exercitiu, se luase cu miinile de par.

Pe tabla instalata in sala de festivitati, tancurile noastre, puternic sprijinite de artileria Tratatului de la Varsovia, ajunsera, in citeva ore de mars sustinut, tocmai in Africa de Sud. Era clar tuturor, pina si furierului venit sa-l cheme pe comandant la telefon, ca Africa de Sud nu facea parte din NATO. Cel putin deocamdata. Analiza care urma ajunse la concluzia ca blindatele noastre mersesera mult mai repede decit era prevazut in programul initial.

Si cu toate astea, nici brigada artistica de agitatie nu putea fi neglijata. Prin decembrie, cind se facea bilantul, rezultatele obtinute in Cintarea Romaniei trageau greu la cintar. Anul trecut, de exemplu, unitatea vecina le-o luase inainte numai si numai pentru ca echipa de teatru a acesteia se clasase pe locul intii la faza zonala. Zadarnic obtinusera ei calificative maxime la trageri pe timp de noapte, la reparatii capitale cu minimum de consum de materiale, la perfectionarea vitezei de urcare a unui deal. Cele zece puncte, cite se dadeau pentru locul intii la faza zonala, le fusesera fatale. Ofiterii unitatii vecine, cu care se aflau in permanenta rica, gasisera un nou prilej sa le rida in nas.

Ordinul de zi nu stirni nici o obiectie. Dimpotriva, multi tineri ofiteri se bucurara. O brigada artistica de agitatie presupunea si femei. Or, imensa lor majoritate aveau pe acasa neveste care se plingeau ca n-au ce face toata ziua. Ca sa nu mai spunem ca unii sperau sa fie invitate si actrite. Asadar, fiecare se puse pe treaba. Unii facura rost de texte. Altii, de tobe, chitare si microfoane. De la Teatrul National, unde cineva avea o cunostinta, imprumutara niste tancuri din carton. Erau foarte bune, mult mai bune decit se asteptau, pentru ca in timpul refrenelor explodau, ca si cum ar fi fost reale. Marea problema veni insa de acolo de unde nimeni nu se astepta: de la acordeon. Vasilica Popa, solistul brigazii, de mai multe ori laureat la faza pe tara, se incapatina sa nu cinte decit acompaniat de acordeonul propriu, un instrument mostenit de la taica-su. Zadarnic incercara ceilalti sa-l convinga ca-i pot face rost, pe valuta, de un acordeon din tarile puternic dezvoltate. El nu si nu, ca numai cu asta cinta.

- Vreti sa cistigati? - Vrem! raspundeau ceilalti. - Ei bine, atunci ascultati-ma: Cu acordeonul asta va garantez locul intii nu numai la Cintarea Romaniei, dar si la cea a Europei. De voie, de nevoie, membrii brigazii se impacara cu acordeonul. - Bine, sa-l vedem, oftara ei neputinciosi. Cu nebunul asta nu te puteai pune. Cind il apucau aiurelile culturale era in stare de orice. Inclusiv sa nu mai intre in scena in plin concurs. Vasilica Popa se infatisa a doua zi cu acordeonul faimos. Era un instrument ca toate instrumentele de acest fel. E drept, avea clapele ingalbenite de vreme, dar asta nu era un motiv pentru atita taraboi. Il pipaira pe toate partile, il umflara si-l dezumflara, il pusera pe Vasilica Popa sa-i arda o sirba, dar nu descoperira nimic prin care instrumentul putea garanta de pe acum locul intii la faza finala. Tinarul coleg ii lamuri imediat. Spre deosebire de tot ce era in tara la acea ora, acordeonul respectiv avea o deschidere a burdufului care-i permitea sa prinda note pe care numai urechea specialistilor le putea sesiza. In felul asta, sustinea Vasilica Popa, juriul va beneficia de un concert numai al lui. E drept, o parte din concert care va scapa publicului profan, dar o parte atit de subtila, atit de interesanta, incit locul fruntas era de pe acum cistigat.

Cu acest acordeon, tatal lui Vasilica Popa reusise la Conservatorul din Iasi, desi habar n-avea sa scrie si sa citeasca. Era prin anii '50, mai precis pe vremea campaniei de descoperire a talentelor din popor. Pe Culai Popa, tatal lui Vasilica Popa il remarcase o echipa complexa de interpreti si compozitori venita in sat pentru a gasi talentele ascunse de regimul burghezo-mosieresc. Culai Popa nu era, intre noi fie vorba, un talent ascuns, dat fiind ca pe o raza de citiva kilometri nu se afla nunta la care acordeonul lui sa nu-si inchida si sa-si deschida burduful. Astfel ca echipa n-avu nici o problema sa-l descopere. Il chemara la Sfatul Popular, sub pretext ca trebuie sa dea niste lamuriri in legatura cu cotele, il pusera sa cinte si, la sfirsit, ii inminara o hirtie cu care trebuia sa se prezinte la Conservatorul iesean. - Vei ajunge student, ii spuse, batindu-l pe umar, presedintele comisiei, un compozitor celebru, dirijorul orchestrei simfonice a Radiodifuziunii. Si era in vocea lui atita invidie, ca tatal lui Vasilica Popa, care venise hotarit sa nu plece nicaieri, isi imagina studentia ca un lung sir de petreceri pe gratis, in timpul carora el n-avea altceva de facut decit sa umfle si sa dezumfle acordeonul. Pina la Iasi era destul drum. Cei de la raion voira sa-l trimita cu trenul, insa Culai Popa, care in viata lui nu calatorise cu alt mijloc de transport decit caruta, refuza politicos, spunind ca-l va duce la Iasi un var de-al doilea, care mergea acolo sa cumpere o cada de var. In noaptea care urma discutiei, varul fu arestat si condamnat la zece ani inchisoare in urma unei anonime care-l denunta ca tusise semnificativ la o conferinta pe tema marilor realizari ale miciurinismului. Astfel ca, punindu-si acordeonul in spinare, Culai Popa o lua spre Iasi pe jos. La marginea satului se descalta, isi sterse grijuliu bocancii, marca Muncitoresc, ii puse in traista si o pomi de-a curmezisul peste cimp.

Ajunse in orasul afirmarii sale dupa o zi si o noapte de mers intins. De fiecare data cind intreba pe cineva daca mai e mult pina la Iasi, i se raspundea, cu o blindete nelinistitoare: - Nu mai e mult, doar o zvirlitura de bat, treci dealul ala, mai faci asa, cam vreo doi-trei kilometri si ai ajuns! Culai Popa urca dealul in fuga, convins ca, odata atins virful, va zari departe casele albe, stralucitoare ale Iasului. Numai ca in locul cladirilor din marmura, (asa le visa de cind i se spusese ca va deveni student si apoi artist, un mare artist, mai mare chiar decit Marcel Budala) aparea un alt deal, la fel de pieptis, si dupa ce-l urca si pe ala, urma un altul, si asa mai departe. Student la Conservator, fusese singurul din anul lui care intelesese caracterul reactionar al teoriei lui Blaga privind alternanta deal - vale, despre care profesorul de estetica sustinea ca a fost creata pentru a trage pe sfoara taranimea muncitoare.

Examenul se dadea la Conservatorul de Stat, o cladire masiva, sprijinita in doua coloane de marmura, de care se agatau, disperati sa nu cada, citiva ingeri cu infatisare de grasuni. Culai Popa se prezenta pe la opt dimineata. Ajunsese la Iasi mult mai devreme, pe la trei noaptea, dar om cu bun simt, socoti ca-i nepotrivit sa bata la poarta Conservatorului la acea ora. E drept, avea in buzunar adresa comisiei de descoperire a talentelor din popor, cara in spate un acordeon cu care nimeni nu se putea fali in Romania si, mai mult ca sigur, avea sa fie mai mare ca Marcel Budala. Toate astea insa nu-l timpisera atit de tare ca sa bata pe la porti in toiul noptii. Asa ca isi cauta un loc mai ferit, sa nu dea peste el vreo vaca sau vreun tractor si, punindu-si instrumentul sub cap, pe post de perna, trase un pui de somn. Dimineata insa realiza ca fusese un prost. Piata din fata Conservatorului gemea de candidati. Erau acolo insi veniti din toata tara. Fiecare cu hirtia de la comisie, dar mai ales cu instrumentul preferat. Si ce nu vedeai! Culai Popa avea un acordeon. Nu era singurul, inca vreo suta se mindreau cu asa ceva. Unii venisera cu fluierele, altii cu cimpoaiele sau tulnicele. Era unul din Maramures, care ducea in circa, legata cu sfoara, o besche lata de doua palme, cu doi dinti lipsa. Toata lumea il intreba ce face cu ea. Drept raspuns, respectivul le arata dintii lipsa, datorita carora beschea, pina nu de mult folosita la taiatul bustenilor, ajunsese un instrument de renume. Era printre putinele care luau perfect un La extrem de dificil de pe la mijlocul Imnului de Stat, performanta atinsa doar de citeva orchestre simfonice din tara. Culai Popa trecu examenul cu brio. De fapt nici nu prea era examen. Comisia verifica adresa, se interesa cu ce se ocupa candidatul si cam ce melodii poate sa interpreteze. Unora le cerea sa cinte ceva. Altora le facea semn sa treaca mai departe. La afisarea listelor, toti candidatii se vazura admisi. Cu o singura exceptie: un cizmar din Cisnadie, care devenise, in timpul examenului, din exploatat exploatator. Comisia primise o telegrama in acest sens cu citeva clipe inainte de a-l declara admis. Ajuns student, Culai Popa constata ca nu-i nici o scofala. Astfel ca dupa primul an de studiu lasa totul balta si o sterse acasa.

Convinsi de superioritatea instrumentului, cei din brigada se apucara de treaba. Chiar de la prima repetitie, se ivi o complicatie. Cu Si bemolul nu-i ceva in regula, declara Vasilica Popa. Cum nu-i ceva in regula?! sarira ceilalti, care nu gaseau nimic deosebit in melodia cintata pina acum. Vasilica Popa le raspundea printr-un zimbet misterios. Urechea lui era specializata in acest acordeon. Si, daca ea spunea ca Si bemolul e stricat, stia ea ce stia. Comandantul unitatii, care se interesa indeaproape de mersul brigazii, chema la el pe capitanul Costache Purdel, loctiitorul tehnic, si-i dadu dispozitie sa rezolve de urgenta problema. Capitanul asculta in pozitie de drepti. La sfirsit isi permise sa mentioneze ca era nevoie de o justificare financiar-contabila. Si-asa aveau in unitate o ancheta! Observatia era corecta. Totul trebuia trecut in acte. Or, banca interzicea categoric investitii in alte domenii decit cele productive. Comandantul hotari convocarea Consiliului de conducere al unitatii. Nimeni nu obiecta. Anul trecut, din cauza brigazii, pierdusera sporul de vechime. Erau in stare sa faca orice numai sa obtina o data si o data blestematul ala de loc intii la Festivalul national Cintarea Romaniei. Problema era cum sa procedeze. Altfel spus, cum sa traga banca pe sfoara. Solutia veni de la secretarul consiliului, recent adus aici de la o judeteana de partid. El le povesti, rizind, cum reusisera ei, in biroul judetean, sa obtina bani pentru sala de sedinte a Combinatului Siderurgic. Investitiile pentru perdele fusesera cerute sub denumirea Obturatoare de lumina P.D.X.20 cm. In dreptul scaunelor trecusera Dispozitive ergonomice tip B.XA.

- Mergeti la Combinatul siderurgic, incheie secretarul. O sa vedeti o sala de sedinte la care ar rivni si Consiliul de Securitate. Dupa indelungi deliberari, organul colectiv de conducere al unitatii gasi solutia. Punerea la punct a Si bemolului urma sa fie trecuta in acte sub numele de Reducerea zgomotului produs de Dispozitivul S.B.204 la traversarea unui teren accidentat

Cei de la tehnic se conformara de indata. Tancul T-74, cu tragere laser pe timp de noapte, fu dat jos de pe linia de montaj si, in locul lui, urcat acordeonul lui Vasilica. O saptamina intreaga se chinui unitatea sa-i puna la punct Si bemolul, il trecura printr-un fascicul de microunde, ba chiar il virira si in cuptorul atomic, unde, gratie unui intens bombardament cu neutroni, orice obiect revenea la forma initiala. Tuturor li se parea ca Si bemolul e bun. Nu insa si proprietarului. De fiecare data, el se declara nemultumit. Lua acordeonul, il inchidea si-l deschidea, plimba degetele pe clape, tinind capul plecat, cum fac lautarii, si apoi il lasa jos. - N-are specificitate, conchidea el. Ceilalti se holbau nedumeriti. Cum adica n-are specificitate?! - Uite cum, se apuca sa le explice Vasilica Popa, constient, ca nu vor intelege nimic, dar, ma rog! el isi facea rolul, sa ne imaginam portativul ca niste linii de cale ferata asezate una linga alta. Pe fiecare circula un tren. Fiecare isi are, asadar, specificitatea sa. Si daca un tren n-o respecta, risca sa intre intr-altul si sa produca o catastrofa. In cazul trenului e vorba de o catastrofa feroviara, in cel al muzicii, de una estetica. Mult mai groaznica decit prima. Cei de la tehnic nu intelegeau nimic. Si de ciuda ca nu pricepeau, cum pleca locotenentul, incepeau sa dea cu ciocanele in blestematul ala de Si bemol de rasuna toata hala. ii veni de hac, pina la urma, plutonierul major Gheorghita Istrate. Batusera toate ziua de ametisera. Cu sentimentul, mereu acelasi, ca se chinuiau degeaba. Aruncasera ciocanele si se pregateau sa plece acasa, inainte de a-l lasa pe-al sau, Gheorghita Istrate ii mai arse una acordeonului. O lovitura scurta, fara un scop anume, asa cum se intimpla cind ti-e lehamite de ceva. - Sa te ia dracul cu bemolul tau cu tot! rabufni el, zvirlind ciocanul cit colo. Si-n acea clipa acordeonul scoase un sunet care-l facu sa inlemneasca de uimire. Asa ceva n-auzisera in viata lor. Chemat in graba, Vasilica Popa isi prinse curelele la piept si-i deschise burduful. Pe masura ce cinta, fata i se lumina tot mai puternic. Si bemolul fusese reparat!

Fireste ca cei de la tehnic ar fi fost tare curiosi sa stie ce se intimplase. Pentru asta ar fi trebuit sa-i spuna locotenentului ca dadusera in acordeon cu ciocanele lor grosolane. N-avura curaj. Si poate ca a fost mai bine asa. Pentru ca Vasilica Popa le-ar fi tinut o lunga teorie potrivit careia lovitura plutonierului major explica totul. Era vorba, ar fi zis tinarul ofiter, de un gest fara un scop precis, in timp ce ei, lucrind la Si bemolul respectiv, se gindisera tot timpul la eficienta meschina. Gestul lui Gheorghita Istrate pornise numai si numai din suflet. Altfel spus, ei facusera arta cu tendinta. Or, adevarata arta nu poate fi decit gratuita.