Vulturul si curcanul

Vulturul si curcanul


M-am uitat la mine, m-am uitat la altii si nu am inteles decat un singur lucru. Ca majoritatea dintre noi nu suntem decat niste vulturi crescuti de curci si care sfarsim prin a ne comporta precum curcanii.

Avem aripile si stiinta de a zbura. Dar ele sunt incorsetate. Ne uitam cu jind la cei care zboara, se ridica si o fac cu atata usurinta. Ne uitam cat se sus ajung si cat liberi sunt. Suferim ca nu suntem ca ei. Noi ne simtim doar captivi intr-o ograda stramta, cu lucrurile la fel in fiecare zi.
Poate ca daca am fi fost curcani am fi dus-o bine. Am fi fost multumiti de ceea ce avem, de grija pe care cineva ne-o poarta si poate ca ne-ar fascina suficient de mult lemnele incat sa nu ne plictisim.
Dar noi suntem vulturi. Simtim in noi dorinta de a zbura. Simtim svacnirea. Simtim agitatia care ne cuprinde. Simtim ca locul nostru nu e in ograda in care am crescut atata amar de vreme. Simtim ca ajungem la limita suportabilitatii. Si atunci alegem doua cai: Unii alegem sa ne resemnam, devenim depresivi, fara chef de viata, plictisiti. Dar se gaseste cineva intodeauna sa ne bage doua graunte pe gat ca sa nu murim de foame. Si o luam de la capat. Altii ne suim cat mai sus si ne aruncam cu capul inainte. Ne dorim cu orice pret sa zburam. Facem eforturi colosale. Ne uitam la cei care zboara. Vream sa ii intelegem si sa fim ca ei. Le copiem gesturile si dam cu disperare din aripi poate ne-om inalta. Dar nu sfarsim decat prin a ne lovi de pamant, epuizati de eforturile pe care le-am facut pana acum. Si atunci invatam sa ne resemnam sau o luam de la capat pana invatam ca viata nu e asa cum vrem noi sa fie.
Dar credeti ca vulturul se inalta pentru ca vrea sa ii imite pe altii? Cand vine vremea, pasarile isi imping puii din cuib. Si atunci ei nu imita pe nimeni. Pur si simplu se lasa in voia aripilor. Ei nu invata nimic. Invata doar sa iti invinga teama care pana atunci ii tinea in cuib. Si au doar cateva secunde pentru a invata asta. Invata doar sa elibereze 'stiinta' de a zbura, pe care o au deja in ei.
Asta imi aduce aminte de M. Erickson, poate cel mai mare psihoterapeut. Povestea cum, copiil fiind, intr-o buna zi in curtea parintilor sai apare un cal. Incaleca pe el si ajunge la casa stapanilor. Ajuns acolo este intrebat de stapanul calului de unde a stiut ca e al lor. M. Erickson a dat un raspuns genial. 'Eu nu am stiut. Calul insa da. Eu nu a trebuit decat sa il incalec si sa il las pe el sa isi vada de drum'
In zadar vom incerca sa imitam, sa invatam, sa descoperim solutii si strategii. Poate ca pentru o vreme ele ne vor da senzatia ca ne apropiem de ceea ce ne dorim. Dar efortul e multe prea mare, si ajunsi la capatul drumului dezamagirea prea puternica.


Avem in noi stiinta si puterea de a reusii sa ne implinim visele. Dar asemeni vulturului care traieste precum curcanul am uitat de ea, incercam sa invatam sa dam din aripi, cand deja exista in noi asta. Si cu cat incercam sa invatam mai mult cu atat blocam mai mult adevarata stiinta de a zbura
Nu trebuie decat sa invatam sa ne descorsetam de plumbul de pe aripi. E plumbul pe care altii ne-au invatat ca il purtam. E plumbul in care noi credem ca il avem. E plumbul de care vrem sa scapam construindu-ne aripi de ceara, care se vor topi atunci cand ne vom inalta. E plumbul experientei noastre.


Cativa cercetatori au facut un experiment interesant. Intr-un acvariu s-a pus un peste pradator. Un pirania. Dupa ceva vreme s-a umplut acvariul cu mai multi pestisori. Normal, pirania, s-a repezit si a infulecat toti pestisorii. A mai trecut un timp, si cercetatorii au separat acvariul in 2 parti, printr-un geam. Apoi in partea cealalta in care nu se afla pestele pirania, au pus alti pestisori. Normal pirania s-a repezit. Dar s-a izbit de geam. O data, de doua ori, de trei ori, pana cand a renuntat. Au lasat o vreme asa geamul. Si pirania, mort de foame, nu mai inerca sa se repeada la pestisori. Dupa o vreme au scos geamul si pestisorii se puteau plimba in voie pe langa pirania fara ca acesta sa schiteze nici un gest, desi nu mancase de multa vreme. Acesta e plumbul pe care il acumulam cu fiecare experienta pe care o traim. E plumbul pe care in mintea noastra il asternem peste aripile cu care putem zbura.

E plumbul de care putem scapa.


Purtam pe umeri cea mai colosala comoara din univers. Avem in sufletul nostru 'tehnologia' de a ne implini visele. Aripile stiu sa zboare. Lor le trebuie doar tinta spre care sa se indrepte. In rest vor gasi singure drumul. Avem in mintea noastra solutiile pentru problemele pe care le avem, pentru dificultatiile pe care le traim si pentru visele in care speram. Nu trebuie decat sa stim incotro vrem sa ne indreptam, sa credem in asta si sa lasam in voia a ceea ce simtim. In zadar vom incerca sa descoperim solutii inteligente, argumente logice. Nu vom face altceva decat sa ne abatem mai mult de la drum. Omul nu este o fiinta rationala. Omul este o fiinta care rationalizeaza. Isi gaseste doar arguementele logice la deciziile inconstiente pe care deja le-a luat. Cu cat cauta mai mult solutii logice cu atat isi pune mai mult plumb pe inconstientul sau, pe comoara pe care o are, pe cel care ii poate misca aripile cu atata usurinta.


Dar cu cat crede mai mult, cu atat credinta va fi ceea care va debloca resursele pe care le avem deja in noi. Si atunici odata cu credinta, lucrurile incep sa vina de la sine, fara nici un efort.

Poate ca singurul lucru pe care il avem de facut in viata asta e sa descoperim si sa invatam sa credem cu adevarat in ceva. Si atunci ne vom simti liberi si visele noastre vor fi chiar mai aproape decat par acum. Pentru ca vom zbura spre ele cu usurinta unui vultur care se lasa doar purtat in voia aripilor sale. Pentru ca noi ne vom lasa in voia a ceea ce credem si credinta noastra va gasi singura drumul sa se implineasca.