Povestea lui Harap-Alb - ION CREANGA

Povestea lui Harap-Alb - ION CREANGA

Amu cica era odata intr-o tara un crai, care avea trei feciori. Si craiul acela mai avea un frate mai mare, care era imparat intr-o alta tara, mai departata. Si imparatul, fratele craiului, se numea Verde-imparat; si imparatul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Multi ani trecura la mijloc de cand acesti frati nu mai avura prilej a se intalni amandoi. Iara verii, adica feciorii craiului si fetele imparatului, nu se vazuse niciodata de cand erau ei. Si asa veni imprejurarea de nici imparatul Verde nu cunostea nepotii sai, nici craiul nepoatele sale: pentru ca tara in care imparatea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pamantului, si craia istuilalt la o alta margine. Si apoi, pe vremile acelea, mai toate tarile erau bantuite de razboaie grozave, drumurile pe ape si pe uscat erau putin cunoscute si foarte incurcate si de aceea nu se putea calatori asa de usor si fara primejdii ca in ziua de astazi. Si cine apuca a se duce pe atunci intr-o parte a lumii adeseori dus ramanea pana la moarte.

Dar ia sa nu ne departam cu vorba si sa incep a depana firul povestii.

Amu cica imparatul acela, aproape de batranete, cazand la zacare, a scris catre fratine-sau craiului, sa-i trimita grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoti, ca sa-l lase imparat in locul sau dupa moartea sa. Craiul, primind cartea, indata chema tustrei feciorii inaintea sa si le zise:

- Iaca ce-mi scrie frate-meu si mosul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a imparati peste o tara asa de mare si bogata, ca aceea, are voie din partea mea sa se duca, ca sa implineasca vointa cea mai de pe urma a mosului vostru.

Atunci feciorul cel mai mare ia indrazneala si zice :

- Tata, eu cred ca mie mi se cuvine aceasta cinste, pentru ca sunt cel mai mare dintre frati; de aceea te rog
sa-mi dai bani de cheltuiala, straie de primeneala, arme si cal de calarie, ca sa si pornesc, fara zabava.

- Bine, dragul tatei, daca te bizuiesti ca-i putea razbate pana acolo si crezi ca esti in stare a carmui si pe altii, alege-ti un cal din herghelie, care-i vrea tu, ia-ti bani cat ti-or trebui, haine care ti-or placea, arme care-i crede ca-ti vin la socoteala si mergi cu bine, fatul meu.

Atunci feciorul craiului isi ia cele trebuitoare, saruta mana tatane-sau, primind carte de la dansul catre imparatul, zice ramas bun fratilor sai si apoi incaleca si porneste cu bucurie spre imparatie.

Craiul insa, vrand sa-l ispiteasca, tace molcum si, pe inserate, se imbraca pe ascuns intr-o piele de urs, apoi incaleca pe cal, iese inaintea fecioru-sau pe alta cale si se baga sub un pod. Si cand sa treaca fiu-sau pe acolo, numai iaca la capatul podului il si intampina un urs mornaind. Atunci calul fiului de crai incepe a sari in doua picioare, foraind, si cat pe ce sa izbeasca pe stapanu-sau. Si fiul craiului, nemaiputand struni calul si neindraznind a mai merge inainte, se intoarna rusinat inapoi la tatu-sau. Pana sa ajunga el, craiul pe de alta parte si ajunsese acasa, daduse drumul calului, indosise pielea cea de urs si astepta acum sa vina fecioru-sau. Si numai iaca il si vede venind repede, dar nu asa dupa cum se dusese.

- Da' ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai intors inapoi? zise craiul cu mirare. Aista nu-i semn bun, dupa cat stiu eu.

- De uitat, n-am uitat nimica, tata, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a iesit inainte un urs grozav, care m-a varat in toti sparietii. Si cu mare ce scapand din labele lui, am gasit cu cale sa ma intorc la d-ta acasa decat sa fiu prada fiarelor salbatice. Si de-acum inainte, duca-se, din partea mea, cine stie, ca mie unuia nu-mi trebuie nici imparatie, nici nimica; doar n-am a trai cat lumea, ca sa mostenesc pamantul.

- Despre aceasta bine ai chitit-o, dragul tatei. Se vede lucru ca nici tu nu esti de imparat, nici imparatia pentru tine; si decat sa incurci numai asa lumea, mai bine sa sezi departe, cum zici, caci, mila Domnului: "Lac de-ar fi, broaste sunt destule". Numai as vrea sa stiu, cum ramane cu mosu-tau. Asa-i ca ne-am incurcat in slabaciune?

- Tata, zise atunci feciorul cel mijlociu, sa ma duc eu, daca vrei.

- Ai toata voia de la mine, fatul meu, dar mare lucru sa fie de nu ti s-or taia si tie cararile. Mai stii pacatul, poate sa-ti iasa inainte vreun iepure, ceva si popac! m-oi trezi cu tine acasa, ca si cu frate-tau, s-apoi atunci rusinea ta n-a fi proasta. Dar da, cearca si tu, sa vezi cum ti-a sluji norocul. Vorba ceea: "Fiecare pentru sine, croitor de paine". De-i izbuti, bine-de-bine, iara de nu, au mai patit si alti voinici ca tine

Atunci feciorul cel mijlociu, pregatindu-si cele trebuitoare si primind si el carte din mana tata-sau catre imparatul, isi ia ziua buna de la frati, si a doua zi porneste si el. Si merge, si merge, pana se innopteaza bine. Si cand prin dreptul podului, numai iaca si ursul: mor! mor! mor! Calul fiului de crai incepe atunci a forai, a sari in doua picioare si a da inapoi. Si fiul craiului, vazand ca nu-i lucru de saga, se lasa si el de imparatie si, cu rusinea lui, se intoarce inapoi la tata-sau acasa. Craiul, cum il vede, zice:

- Ei, dragul tatei, asa-i ca s-a implinit vorba ceea: "Apara-ma de gaini, ca de caini nu ma tem".

- Ce fel de vorba-i asta, tata?! zise fiu-sau rusinat; la d-ta ursii se cheama gaini? Ba, ia acum cred eu fratine-meu, ca asa urs ostirea intreaga este in stare sa o zdrumice Inca ma mir cum am scapat cu viata; lehamite si de imparatie si de tot, ca doar, slava Domnului, am ce manca la casa d-tale.

- Ce manca vad eu bine ca ai, despre asta nu e vorba, fatul meu, zise craiul posomorat, dar ia spuneti-mi: rusinea unde o puneti? Din trei feciori cati are tata, nici unul sa nu fie bun de nimica?!

Apoi, drept sa va spun, ca atunci degeaba mai stricati mancarea, dragii mei Sa umblati numai asa, frunza frasinelului, toata viata voastra si sa va laudati ca sunteti feciori de crai, asta nu miroase a nas de om Cum vad eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastra; la sfantul Asteapta s-a implini dorinta lui. Halal de nepoti ce are! Vorba ceea:

La placinte, inainte

Si la razboi, inapoi.

Fiul craiului cel mai mic, facandu-se atunci ros cum ii gotca, iese afara in gradina si incepe a plange in inima sa, lovit fiind in adancul sufletului de apasatoarele cuvinte ale parintelui sau. Si cum sta el pe ganduri si nu se dumerea ce sa faca pentru a scapa de rusine, numai iaca se trezeste dinaintea lui cu o baba garbovita de batranete, care umbla dupa milostenie.

- Da' ce stai asa pe ganduri, luminate craisor? zise baba; alunga mahnirea din inima ta, caci norocul iti rade din toate partile si nu ai de ce fi suparat. Ia, mai bine miluieste baba cu ceva.

- Ia lasa-ma-ncolo, matusa, nu ma supara, zise fiul craiului; acum am altele la capul meu.

- Fecior de crai, vedea-te-as imparat! Spune babei ce te chinuieste; ca, de unde stii, poate sa-ti ajute si ea ceva.

- Matusa, stii ce? Una-i una si doua-s mai multe;
lasa-ma-n pace, ca nu-mi vad lumea inaintea ochilor de necaz.

- Luminate craisor, sa nu banuiesti, dar nu te iuti asa de tare, ca nu stii de unde-ti poate veni ajutor.

- Ce vorbesti in dodii, matusa? Tocmai de la una ca
d-ta ti-ai gasit sa astept eu ajutor?

- Poate ti-i desant de una ca aceasta? zise baba. Hei, luminate craisor! Cel-de-sus varsa darul sau peste cei neputinciosi; se vede ca asa place sfintiei-sale. Nu cauta ca ma vezi garbova si stremturoasa, dar, prin puterea ce-mi este data, stiu dinainte ceea ce au de gand sa izvodeasca puternicii pamantului si adeseori rad cu hohot de nepriceperea si slabiciunea lor. Asa-i ca nu-ti vine a crede, dar sa te fereasca Dumnezeu de ispita! Caci multe au mai vazut ochii mei de-atata amar de veacuri cate port pe umerii acestia. Of! craisorule! crede-ma, ca sa aibi tu puterea mea, ai vantura tarile si marile, pamantul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite asa, pe degete, si toate ar fi dupa gandul tau. Dar uite ce vorbeste garbova si neputincioasa! Iarta-ma, Doamne, ca nu stiu ce mi-a iesit din gura! Luminate craisor, miluieste baba cu ceva!

Fiul craiului, fermecat de vorbele babei, scoate atunci un ban si zice:

- Tine, matusa, de la mine putin si de la Dumnezeu mult.

- De unde dai, milostivul Dumnezeu sa-ti dea, zise baba, si mult sa te inzileasca, luminate craisor, ca mare norocire te asteapta. Putin mai este, si ai sa ajungi imparat, care n-a mai stat altul pe fata pamantului asa de iubit, de slavit si de puternic. Acum, luminate craisor, ca sa vezi cat poate sa-ti ajute milostenia, stai linistit, uita-te drept in ochii mei si asculta cu luare-aminte ce ti-oi spune: du-te la tata-tau si cere sa-ti dea calul, armele si hainele cu care a fost el mire, si atunci ai sa te poti duce unde n-au putut merge fratii tai; pentru ca tie a fost scris de sus sa-ti fie data aceasta cinste. Tatu-tau s-a impotrivi si n-a vrea sa te lase, dar tu staruieste pe langa dansul cu rugaminte, ca ai sa-l indupleci. Hainele despre care ti-am vorbit sunt vechi si ponosite, si armele ruginite, iara calul ai sa-l poti alege punand in mijlocul hergheliei o tavà plina cu jaratic, si care dintre cai a veni la jaratic sa manance, acela are sa te duca la imparatie si are sa te scape din multe primejdii. Tine minte ce-ti spun eu, ca poate sa ne mai intalnim la vrun capat de lume: caci deal cu deal se ajunge, dar inca om cu om!

Si pe cand vorbea baba aceste, o vede invaluita intr-un hobot alb, ridicandu-se in vazduh, apoi inaltandu-se tot mai sus, si dupa aceea n-o mai zari defel. Atunci o infiorare cuprinde pe fiul craiului, ramanand uimit de spaima si mirare, dar pe urma, venindu-i inima la loc si plin de incredere in sine ca va izbuti la ceea ce gandea, se infatisaza inaintea tata-sau, zicand:

- Da-mi voie ca sa ma duc si eu pe urma fratilor mei, nu de alta, dar ca sa-mi incerc norocul. Si ori oi putea izbuti, ori nu, dar iti fagaduiesc dinainte ca, odata pornit din casa d-tale, inapoi nu m-oi mai intoarce, sa stiu bine ca m-oi intalni si cu moartea in cale.

- Lucru negandit, dragul tatei, sa aud asa vorbe tocmai din gura ta, zise craiul. Fratii tai au dovedit ca nu au inima intr-insii, si din partea lor mi-am luat toata nadejdea. Doar tu sa fii mai viteaz, dar parca tot nu-mi vine a crede. Insa, daca vrei si vrei numaidecat sa te duci, eu nu te opresc, dar mi-i nu cumva sa te intalnesti cu scarba in drum si sa dai si tu cinstea pe rusine, c-apoi atunci curat iti spun ca nu mai ai ce cauta la casa mea.

- Apoi da, tata, omul e dator sa se incerce. Am sa pornesc si eu intr-un noroc si cum a da Dumnezeu! Numai, te rog, da-mi calul, armele si hainele cu care ai fost d-ta mire, ca sa ma pot duce.

Craiul, auzind aceasta, parca nu i-a prea venit la socoteala si, incretind din sprancene, a zis:

- Hei, hei! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de cantecul cela:

Voinic tanar, cal batran,

Greu se-ngaduie la drum!

D-apoi calul meu de pe atunci cine mai stie unde i-or fi putrezind ciolanele! Ca doar nu era sa traiasca un veac de om! Cine ti-a varat in cap si una ca aceasta, acela inca-i unul Ori vorba ceea: "Pesemne umbli dupa cai morti sa le iei potcoavele."

- Tata, atata cer si eu de la d-ta. Acum, ori c-a fi traind calul, ori ca n-a fi traind, aceasta ma priveste pe mine; numai vreau sa stiu daca mi-l dai ori ba.

- Din partea mea, dat sa-ti fie, dragul tatei, dar mi-i de-a mirarea de unde ai sa-l iei, daca n-are fiinta pe lume.

- Despre aceasta nu ma plang eu, tata, bine ca mi l-ai dat; de unde-a fi, de unde n-a fi, daca l-oi gasi, al meu sa fie.

Si atunci, odata se suie in pod si coboara de-acolo un capastru, un frau, un bici si o sa, toate colbaite, sfarogite si vechi ca pamantul. Apoi mai scoate dintr-un gherghiriu niste straie foarte vechi, un arc, niste sageti, un palos si un buzdugan, toate pline de rugina, si se apuca de le grijeste bine si le pune deoparte. Pe urma umple o tava cu jaratic, se duce cu dansa la herghelie si o pune jos intre cai. Si atunci, numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o rapciuga de cal, grebanos, dupuros si slab, de-i numarai coastele; si venind de-a dreptul la tava, apuca o gura de jaratic. Fiul craiului ii si trage atunci cu fraul in cap, zicand:

- Ghijoaga uracioasa ce esti! din toti caii, tocmai tu te-ai gasit sa mananci jaratic? De te-a impinge pacatul sa mai vii o data, vai de steaua ta are sa fie!

Apoi incepe a purta caii incolo si incoace, si numai iaca slabatura cea de cal iar se repede si apuca o gura de jaratic. Fiul craiului ii mai trage si atunci un frau in cap, cat ce poate, si apoi iar incepe a purta caii de colo pana colo, sa vada, nu cumva a veni alt cal sa manance jaratic. Si numai iaca, si a treia oara, tot gloaba cea de cal vine si incepe a manca la jaratic, de n-a mai ramas. Atunci fiul craiului, manios, ii mai trage un frau, iar cat ce poate, apoi il prinde in capastru si, punandu-i fraul in cap, zice in gandul sau: "Sa-l iau, ori sa-i dau drumul? Ma tem ca m-oi face de ras. Decat cu asa cal, mai bine pedestru".

Si cum sta el in cumpene, sa-l ia, sa nu-l ia, calul se si scutura de trei ori, si indata ramane cu parul lins-prelins si tanar ca un tretin, de nu era alt manzoc mai frumos in toata herghelia. Si apoi, uitandu-se tinta in ochii fiului de crai, zice:

- Sui pe mine, stapane, si tine-te bine! Fiul craiului, punandu-i zabala in gura, incaleca, si atunci calul odata zboara cu dansul pana la nouri si apoi se lasa in jos ca o sageata. Dupa aceea mai zboara inca o data pana la luna si iar se lasa in jos mai iute decat fulgerul. Si unde nu mai zboara si a treia oara pana la soare si, cand se lasa jos, intreaba:

- Ei, stapane, cum ti se pare? Gandit-ai vrodata ca ai sa ajungi: soarele cu picioarele, luna cu mana si prin nouri sa cauti cununa?

- Cum sa mi se para, dragul meu tovaras? Ia, m-ai bagat in toate grozile mortii, caci, cuprins de ameteala, nu mai stiam unde ma gasesc si cat pe ce erai sa ma prapadesti.

- Ia, asa am ametit si eu, stapane, cand mi-ai dat cu fraul in cap, sa ma prapadesti, si cu asta am vrut sa-mi rastorc cele trei lovituri. Vorba ceea: "una pentru alta." Acum cred ca ma cunosti si de urat si de frumos, si de batran si de tanar, si de slab si de puternic; de-aceea ma fac iar cum m-ai vazut in herghelie, si de-acum inainte sunt gata sa te intovarasesc oriunde mi-i porunci, stapane. Numai sa-mi spui dinainte cum sa te duc: ca vantul ori ca gandul?

- De mi-i duce ca gandul, tu mi-i prapadi, iar de mi-i duce ca vantul, tu mi-i folosi, calutul meu, zise fiul craiului.

- Bine, stapane. Acum sui pe mine fara grija si hai sa te duc unde vrei.

Fiul craiului, incalecand, il netezeste pe coama si zice:

- Hai, calutul meu! Atunci calul zboara lin ca vantul, si cand vantul a aburit, iaca si ei la crai in ograda au sosit.

- Bun sosit la noi, voinice! zise craiul, cam cu jumatate de gura. Dar aista cal ti l-ai ales?

- Apoi da, tata, cum a dat targul si norocul; am de trecut prin multe locuri si nu vreau sa ma ia oamenii la ochi. M-oi duce si eu cat calare, cat pe jos, cum oi putea.

Si zicand aceste, pune tarnita pe cal, anina armele la oblanc, isi ia merinde si bani de ajuns, schimburi in desagi si o plosca plina cu apa. Apoi saruta mana tata-sau, primind carte de la dansul catre imparatul, zice ramas bun fratilor sai si a treia zi catre seara porneste si el, mergand din pasul calului. Si merge el, si merge, pana se innopteaza bine. Si, prin dreptul podului, numai iaca ii iese si lui ursul inainte, mornaind infricosat. Calul atunci da navala asupra ursului, si fiul craiului, ridicand buzduganul sa dea, numai iaca ce aude glas de om zicand:

- Dragul tatei, nu da, ca eu sunt. Atunci fiul craiului descaleca, si tata-sau, cuprinzandu-l in brate, il saruta si-i zice:

- Fatul meu, bun tovaras ti-ai ales; de te-a invatat cineva, bine ti-a priit, iara de-ai facut-o din capul tau, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot inainte, ca tu esti vrednic de imparat. Numai tine minte sfatul ce-ti dau: in calatoria ta ai sa ai trebuinta si de rai, si de buni, dar sa te feresti de omul ros, iara mai ales de cel span, cat ii putea; sa n-ai de-a face cu dansii, caci sunt foarte sugubeti. Si, la toata intamplarea, calul, tovarasul tau, te-a mai sfatui si el ce ai sa faci, ca de multe primejdii m-a scapat si pe mine in tineretile mele!
Na-ti acum si pielea asta de urs, ca ti-a prinde bine vreodata.

Apoi, dezmierdand calul, ii mai saruta de cateva ori pe amandoi si le zice:

- Mergeti in pace, dragii mei. De-acum inainte, Dumnezeu stie cand ne-om mai vedea!

Fiul craiului atunci incaleca, si calul, scuturandu-se, mai arata-se o data tanar, cum ii placea craiului, apoi face o saritura inapoi si una inainte si se cam mai duc la imparatie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este. Si merg ei o zi, merg doua, si merg patruzeci si noua, pana ce de la o vreme le intra calea in codru si atunci numai iaca ce le iese inainte un om span si zice cu indrazneala fiului de crai:

- Bun intalnisul, voinice! Nu ai trebuinta de sluga la drum? Prin locurile iestea e cam greu de calatorit singur; nu cumva sa-ti iasa vro dihanie ceva inainte si sa-ti scurteze cararile. Eu cunosc bine pe-aici, si poate mai incolo sa ai nevoie de unul ca mine.

- Poate sa am, poate sa n-am, zise fiul craiului, uitandu-se tinta in ochii Spanului, dar acum deodata ma las in voia intamplarii, si apoi, dand pinteni calului, porneste.

Mai merge el inainte prin codru cat merge, si, la o stramtoare, numai iaca ce Spanul iar ii iese inainte, prefacut in alte straie, si zice cu glas subtiratic si necunoscut:

- Buna calea, drumetule!

- Buna sa-ti fie inima, cum ti-i cautatura, zise fiul craiului.

- Cat despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zise Spanul oftand Numai ce folos? Omul bun n-are noroc; asta-i stiuta; rogu-te, sa nu-ti fie cu suparare, drumetule, dar fiindca a venit vorba de-asa, iti spun, ca la un frate, ca din cruda copilarie slujesc prin straini, si incaltea nu mi-ar fi ciuda, cand n-as vra sa ma dau la treaba, caci
cu munca m-am trezit. Dar asa, muncesc, muncesc, si nu
s-alege nimica de mine; pentru ca tot de stapani calici mi-am avut parte. Si vorba ceea: "La calic slujesti, calic ramai." Cand as da odata peste un stapan cum gandesc eu, n-as sti ce sa fac sa nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuinta de sluga, voinice? Cum te vad, sameni a avea seu la rarunchi. De ce te scumpesti pentru nimica toata si nu-ti iei o sluga vrednica, ca sa-ti fie mana de ajutor la drum? Locurile aiestea sunt sugubete; de unde stii cum vine intamplarea, si, Doamne fereste, sa nu-ti cada greu singur.

- Acum deodata inca tot nu, zise fiul craiului cu mana pe buzdugan; m-oi mai sluji si eu singur, cum oi putea, si dand iar pinteni calului, porneste mai repede.

Si mergand el tot inainte prin codri intunecosi, de la un loc se inchide calea si incep a i se incurca cararile, incat nu se mai pricepe fiul craiului acum incotro sa apuce si pe unde sa mearga.

- Ptiu, drace! iaca in ce incurcatura am intrat! Asta-i mai rau decat poftim la masa, zise el. Nici tu sat, nici tu targ, nici tu nimica. De ce mergi inainte, numai peste pustietati dai; parca a pierit samanta omeneasca de pe fata pamantului. Imi pare rau ca n-am luat macar spanul cel de-al doilea cu mine. Daca s-a aruncat in partea mane-sa, ce-i vinovat el? Tata asa a zis, insa la mare nevoie ce-i de facut? vorba ceea: "Rau-i cu rau, dar e mai rau far' de rau." Si tot horhaind el cand pe o carare, cand pe un drum parasit, numai iaca ce iar ii iese Spanul inainte, imbracat altfel si calare pe un cal frumos, si, prefacandu-si glasul, incepe a caina pe fiul craiului, zicand:

- Sarmane omule, rau drum ai apucat! Se vede ca esti strain si nu cunosti locurile pe aici. Ai avut mare noroc de mine, de n-ai apucat a cobori priporul ista, ca erai prapadit. Ia, colo devale, in infundatura ceea, un taur grozav la multi bezmetici le-a curmat zilele. Si eu, mai deunazi, cat ma vezi de voinic, de-abia am scapat de dansul, ca prin urechile acului. Intoarce-te inapoi, ori, daca ai de dus inainte, ia-ti un ajutor pe cineva. Chiar si eu m-as tocmi la d-ta, daca ti-a fi cu placere.

- Asa ar trebui sa urmez, om bun, zise fiul craiului, dar ti-oi spune drept: tata mi-a dat in grija, cand am pornit de-acasa, ca sa ma feresc de omul ros, iara mai ales de cel span, cat oi putea; sa n-am de a face cu dansii nici in clin, nici in maneca; si daca n-ai fi span, bucuros te-as tocmi.

- Hei, hei! calatorule. Daca ti-i vorba de-asa, ai sa-ti rupi ciochinele umbland si tot n-ai sa gasesti sluga cum cauti d-ta, ca pe-aici sunt numai oameni spani. S-apoi, cand este la adicalea, te-as intreba: ca' ce fel de zaticneala ai putea sa intampini din pricina asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea: "ca de par si de coate-goale nu se plange nimene. Si cand nu sunt ochi negri, saruti si albastri!" Asa si d-ta: multumeste lui Dumnezeu ca m-ai gasit si tocmeste-ma. Si daca-i apuca odata a te deprinde cu mine, stiu bine ca n-am sa pot scapa usor de d-ta, caci asa sunt eu in felul meu, stiu una si buna: sa-mi slujesc stapanul cu dreptate. Hai, nu mai sta la indoiala, ca ma tem sa nu ne-apuce noaptea pe aici. Si cand ai avea incaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smartogul ista iti duc vergile.

- Apoi da, Spanule, nu stiu cum sa fac, zise fiul craiului. Din copilaria mea sunt deprins a asculta de tata si, tocmindu-te pe tine, parca-mi vine nu stiu cum. Dar, fiindca mi-au mai iesit pana acum inainte inca doi spani, si cu tine al treilea, apoi mai-mi vine a crede ca asta-i tara spanilor si n-am incotro; mort-copt, trebuie sa te iau cu mine, daca zici ca stii bine locurile pe aici.

Si, din doua vorbe, fiul craiului il tocmeste si dupa aceea pornesc impreuna sa iasa la drum, pe unde arata Spanul. Si mergand ei o bucata buna, Spanul se preface ca-i e sete si cere plosca cu apa de la stapanu-sau. Fiul craiului i-o da, si Spanul, cum o pune la gura, pe loc o si ia, otarandu-se, si varsa toata apa dintr-insa. Fiul craiului zice atunci suparat:

- Dar bine, Spanule, de ce te apuci? Nu vezi ca pe aici e mare lipsa de apa? Si pe arsita asta o sa ne uscam de sete.

- Sa avem iertare, stapane! Apa era bahlita si ne-am fi putut bolnavi. Cat despre apa buna, nu va ingrijiti; acus avem sa dam peste o fantana cu apa dulce si rece ca gheata. Acolo vom poposi putin, oi clatari plosca bine s-oi umple-o cu apa proaspata, ca sa avem la drum, caci mai incolo nu prea sunt fantani, si, din partea apei, mi se pare ca i-om duce dorul. Si carnind pe o carare, mai merg ei oleaca inainte, pana ce ajung intr-o poiana si numai iaca ce dau de o fantana cu ghizdele de stejar si cu un capac deschis in laturi. Fantana era adanca si nu avea nici roata, nici cumpana, ci numai o scara de coborat pana la apa.

- Ei, ei! Spanule, acum sa te vad cat esti de vrednic, zise fiul craiului. Spanul atunci zambeste putin si, coborandu-se in fantana, umple intai plosca si o pune la sold. Apoi, mai stand acolo in fund pe scara, aproape de fata apei, zice:

- Ei, da' ce racoare-i aici! "Chima raului pe malul paraului!" Imi vine sa nu mai ies afara. Dumnezeu sa usureze pacatele celui cu fantana, ca bun lucru a mai facut. Pe arsitele ieste, o racoreala ca asta mult plateste!

Mai sede el acolo putin si apoi iese afara, zicand:

- Doamne, stapane, nu stii cat ma simtesc de usor; parca imi vine sa zbor, nu altaceva! Ia vara-te si d-ta oleaca, sa vezi cum ai sa te racoresti; asa are sa-ti vina de indemana dupa asta, de are sa ti se para ca esti usor cum ii pana

Fiul craiului, boboc in felul sau la trebi de aieste, se potriveste Spanului si se baga in fantana, fara sa-i trasneasca prin minte ce i se poate intampla. Si cum sta si el acolo de se racorea, Spanul face tranc! capacul pe gura fantanii, apoi se suie deasupra lui si zice cu glas rautacios:

- Alelei! fecior de om viclean ce te gasesti; tocmai de ceea ce te-ai pazit n-ai scapat. Ei, ca bine mi te-am captusit! Acum sa-mi spui tu cine esti, de unde vii si incotro te duci, ca, de nu, acolo iti putrezesc ciolanele!

Fiul craiului ce era sa faca? Ii spune cu de-amanuntul, caci, da, care om nu tine la viata inainte de toate?

- Bine, atata am vrut sa aflu din gura ta, pui de vipera ce mi-ai fost, zice atunci Spanul: numai cata sa fie asa, ca, de te-oi prinde cu oca mica, greu are sa-ti cada. Chiar acum as putea sa te omor, in voia cea buna, dar mi-i mila de tineretile tale Daca vrei sa mai vezi soarele cu ochii si sa mai calci pe iarba verde, atunci jura-mi-te pe ascutisul palosului tau ca mi-i da ascultare si supunere intru toate, chiar si-n foc de ti-as zice sa te arunci. Si, de azi inainte, eu o sa fiu in locul tau nepotul imparatului, despre care mi-ai vorbit, iara tu - sluga mea; si atata vreme sa ai a ma sluji, pana cand ii muri si iar ii invia. Si oriunde vei merge cu mine, nu care cumva sa blestesti din gura catre cineva despre ceea ce a urmat intre noi, ca te-am sters de pe fata pamantului. Iti place asa sa mai traiesti, bine-de-bine;
iara de nu, spune-mi verde in ochi, ca sa stiu ce leac trebuie sa-ti fac

Fiul craiului, vazandu-se prins in cleste si fara nici o putere, ii jura credinta si supunere intru toate, lasandu-se in stirea lui Dumnezeu, cum a vrea el sa faca. Atunci Spanul pune mana pe cartea, pe banii si pe armele fiului de crai si le ia la sine; apoi il scoate din fantana si-i da palosul sa-l sarute, ca semn de pecetluire a juramantului, zicand:

- De-acum inainte sa stii ca te cheama Harap-Alb; aista ti-i numele, si altul nu.

Dupa aceasta incaleca, fiecare pe calul sau, si pornesc, Spanul inainte, ca stapan, Harap-Alb in urma, ca sluga, mergand spre imparatie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este.

Si merg ei, si merg, cale lunga sa le-ajunga, trecand peste noua mari, peste noua tari si peste noua ape mari, si intr-o tarzie vreme ajung la imparatie.

Si cum ajung, Spanul se infatisaza inaintea impa-ratului cu carte din partea craiului. Si imparatul Verde, citind cartea, arde de bucurie ca i-a venit nepotul, si pe data il si face cunoscut curtii si fetelor sale, care il primesc cu toata cinstea cuvenita unui fiu de crai si mostenitor al imparatului.

Atunci Spanul, vazand ca i s-au prins minciunile de bine, cheama la sine pe Harap-Alb si-i zice cu asprime:

- Tu sa sezi la grajd nedezlipit si sa ingrijesti de calul meu ca de ochii din cap, ca de-oi veni pe-acolo si n-oi gasi trebile facute dupa plac, vai de pielea ta are sa fie. Dar pana atunci, na-ti o palma, ca sa tii minte ce ti-am spus. Bagat-ai in cap vorbele mele?

- Da, stapane, zise Harap-Alb, lasand ochii in jos. Si, iesind, porneste la grajd. Cu asta a voit Spanul sa-si arate arama si sa faca pe HarapAlb ca sa-i ia si mai mult frica.

Fetele imparatului intamplandu-se de fata cand a lovit Spanul pe Harap-Alb, li s-a facut mila de dansul si au zis Spanului cu binisorul:

- Vere, nu faci bine ceea ce faci. Daca este ca a lasat Dumnezeu sa fim mari peste altii, ar trebui sa avem mila de dansii, ca si ei, sarmanii, sunt oameni!

- Hei, dragele mele vere, zice Spanul cu viclenia lui obicinuita; d-voastra inca nu stiti ce-i pe lume. Daca dobitoacele n-ar fi fost infranate, de demult ar fi sfasiat pe om. Si trebuie sa stiti ca si intre oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuiesc tinuti din frau, daca ti-i voia sa faci treaba cu dansii.

Ei, apoi zi ca nu-i lumea de-apoi! Sa te fereasca Dumnezeu cand prinde mamaliga coaja. Vorba ceea:

Da-mi, Doamne, ce n-am avut,

Sa ma mier ce m-a gasit.

Fetele atunci au luat alta vorba, dar din inima lor nu s-a sters purtarea necuviincioasa a Spanului, cu toate indreptarile si inrudirea lui, pentru ca bunatatea nu are de-a face cu rautatea. Vorba ceea:

Vita-de-vie, tot in vie,

Iara vita-de-boz, tot ragoz.

Si din ceasul acela au inceput a vorbi ele inde ele, ca Spanul defel nu samana in partea lor, nici la chip, nici la bunatate; si ca Harap-Alb, sluga lui, are o infatisare mult mai placuta si seamana a fi mult mai omenos. Pesemne inima le spunea ca Spanul nu le este var, si de aceea nu-l puteau mistui. Asa il urase ele de tare acum, ca, daca ar fi fost in banii lor, s-ar fi lepadat de Span ca de Uciga-l-crucea. Dar nu aveau ce se face de imparatul, ca sa nu-i aduca suparare.

Amu, intr-una din zile, cum sedea Spanul la ospat impreuna cu mosu-sau, cu verele sale si cu altii, cati se intamplase, li s-au adus mai la urma in masa si niste salati foarte minunate. Atunci imparatul zice Spanului :

- Nepoate, mai mancat-ai salati de aceste de cand esti?

- Ba nu, mosule, zice Spanul; tocmai eram sa va intreb de unde le aveti, ca tare-s bune! O haraba intreaga as fi in stare sa mananc, si parca tot nu m-as satura.

- Te crede mosul, nepoate, dar cand ai sti cu ce greutate se capata! pentru ca numai in Gradina Ursului, daca-i fi auzit de dansa, se afla salati de aceste, si mai rar om care sa poata lua dintr-insele si sa scape cu viata. Intre toti oamenii din imparatia mea, numai un padurar se bizuieste la treaba asta. Si acela, el stie ce face, ce drege, de-mi aduce din cand in cand asa, cate putine, de pofta.

Spanul, voind sa piarda acum pe Harap-Alb cu orice pret, zise imparatului:

- Doamne, mosule, de nu mi-a aduce sluga mea salati de aceste si din piatra seaca, mare lucru sa fie!

- Ce vorbesti, nepoate! zise imparatul; unul ca dansul, si inca necunoscator de locurile acestea, cum crezi ca ar putea face aceasta slujba? Doar de ti-i greu de viata lui.

- Ia las', mosule, nu-i duce grija; pun ramasag ca are sa-mi aduca salati intocmai ca aceste, si inca multe, ca stiu eu ce poate el.

S-odata cheama Spanul pe Harap-Alb si-i zice rastit:

- Acum degraba sa te duci cum ii sti tu si sa-mi aduci salati de aceste din Gradina Ursului. Hai, iesi repede si porneste, ca nu-i vreme de pierdut. Dar nu cumva sa faci de altfel, ca nici in borta soarecului nu esti scapat de mine!

Harap-Alb iese mahnit, se duce in grajd si incepe a-si netezi calul pe coama, zicand:

- Ei, calutul meu, cand ai sti tu in ce necaz am intrat! Sfant sa fie rostul tatane-meu, ca bine m-a invatat! Asa-i ca, daca n-am tinut seama de vorbele lui, am ajuns sluga la darloaga si acum, vrand-nevrand, trebuie s-ascult, ca mi-i capul in primejdie?

- Stapane, zise atunci calul; de-acum inainte, ori cu capul de piatra, ori cu piatra de cap, tot atata-i: fii odata barbat si nu-ti face voie rea. Incaleca pe mine si hai! Stiu eu unde te-oi duce, si mare-i Dumnezeu, ne-a scapa el si din aceasta!

Harap-Alb, mai prinzand oleaca la inima, incaleca si se lasa in voia calului, unde vrea el sa-l duca.

Atunci calul porneste la pas, pana ce iese mai incolo, ca sa nu-i vada nimene. Apoi isi arata puterile sale, zicand:

- Stapane, tine-te bine pe mine, ca am sa zbor lin ca vantul, sa cutreieram pamantul. Mare-i Dumnezeu si mesteru-i dracul. Helbet! vom putea veni de hac si Spanului celuia, nu-i e vremea trecuta.

Si odata zboara calul cu Harap-Alb pana la nouri; apoi o ia de-a curmezisul pamantului: pe deasupra codrilor, peste varful muntilor, peste apa marilor si dupa aceea se lasa incet- incet intr-un ostrov mandru din mijlocul unei mari, langa o casuta singuratica, pe care era crescut niste muschi pletos de o podina de gros, moale ca matasa si verde ca buraticul.

Atunci Harap-Alb descaleca, si spre mai mare mirarea lui, numai iaca il intampina in pragul usii cersetoarea careia ii daduse el un ban de pomana, inainte de pornirea lui de acasa.

- Ei, Harap-Alb, asa-i ca ai venit la vorbele mele, ca deal cu deal se ajunge, dar inca om cu om? Afla acum ca eu sunt Sfanta Duminica si stiu ce nevoie te-a adus pe la mine. Spanul vrea sa-ti rapuna capul cu orice chip si de-aceea te-a trimis sa-i aduci salati din Gradina Ursului, dar i-or da ele odata pe nas Ramai aici in asta-noapte, ca sa vad ce-i de facut.

Harap-Alb ramane bucuros, multumind Sfintei Duminici pentru buna gazduire si ingrijirea ce are de el.

- Fii incredintat ca nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea buna te ajuta, Harap-Alb, zice Sfanta Duminica iesind si lasandu-l in pace sa se linisteasca.

Si cum iese Sfanta Duminica afara, odata si porneste desculta prin roua, de culege o poala de somnoroasa, pe care o fierbe la un loc cu o vadra de lapte dulce si cu una de miere si apoi ia mursa aceea si iute se duce de o toarna in fantana din Gradina Ursului, care fantana era plina cu apa pana la gura. Si mai stand Sfanta Duminica oleaca in preajma fantanii, numai iaca ce vede ca vine ursul cu o falca in cer si cu una in pamant, mornaind infricosat. Si cum ajunge la fantana, cum incepe a bea lacom la apa si a-si linge buzele de dulceata si bunatatea ei. Si mai sta din baut, si iar incepe a mornai; si iar mai bea cate un rastimp, si iar mornaieste, pana ce, de la o vreme, incep a-i slabi puterile si, cuprins de ameteala, pe loc cade jos si adoarme mort, de puteai sa tai lemne pe dansul.

Atunci Sfanta Duminica, vazandu-l asa, intr-o clipa se duce si, desteptand pe Harap-Alb chiar in miezul noptii, ii zice:

- Imbraca-te iute in pielea cea de urs, care o ai de la tata- tau, apuca pe ici tot inainte, si cum ii ajunge in rascrucile drumului, ai sa dai de Gradina Ursului. Atunci sai repede inlauntru de-ti ia salati intr-ales, si cate-i vrea de multe, caci pe urs l-am pus eu la cale. Dar, la toata intamplarea, de-i vedea si-i vedea ca s-a trezit si navaleste la tine, zvarle-i pielea cea de urs si apoi fugi incoace spre mine cat ii putea.

Harap-Alb face cum ii zice Sfanta Duminica. Si cum ajunge in gradina, odata incepe a smulge la salati intr-ales si leaga o sarcina mare, mare, cat pe ce sa n-o poata ridica in spinare. Si cand sa iasa cu dansa din gradina, iaca ursul se trezeste, si dupa dansul, Gavrile! Harap-Alb, daca vede reaua, i-arunca pielea cea de urs, si apoi fuge cat ce poate cu sarcina in spate, tot inainte la Sfanta Duminica, scapand cu obraz curat.

Dupa aceasta, Harap-Alb, multumind Sfintei Duminici pentru binele ce i-a facut, ii saruta mana, apoi isi ia salatile si, incalecand, porneste spre imparatie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este.

Si mergand tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la imparatie si da salatile in mana Spanului.

Imparatul si fetele sale, vazand aceasta, le-a fost de-a mirarea. Atunci Spanul zice ingamfat:

- Ei, mosule, ce mai zici?

- Ce sa zic, nepoate? Ia, cand as ave eu o sluga ca aceasta, nu i-as trece pe dinainte.

- D-apoi de ce mi l-a dat tata de-acasa? numai de vrednicia lui, zise Spanul; caci altfel nu-l mai luam dupa mine, ca sa-mi incurce zilele.

La vro cateva zile dupa aceasta, imparatul arata Spanului niste pietre scumpe, zicand:

- Nepoate, mai vazut-ai pietre nestemate asa de mari si frumoase ca acestea de cand esti?

- Am vazut eu, mosule, felurite pietre scumpe, dar ca aceste, drept sa-ti spun, n-am vazut. Oare pe unde se pot gasi asa pietre?

- Pe unde sa se gaseasca, nepoate! Ia, in Padurea Cerbului. Si cerbul acela este batut tot cu pietre scumpe, mult mai mari si mai frumoase decat aceste. Mai intai, cica are una in frunte, de straluceste ca soarele. Dar nu se poate apropia nimene de cerb, caci este solomonit si nici un fel de arma nu-l prinde; insa el, pe care l-a zari, nu mai scapa cu viata. De-aceea fuge lumea de dansul de-si scoate ochii; si nu numai atata, dar chiar cand se uita la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc ramane moarta. Si cica o multime de oameni si de salbataciuni zac fara suflare in padurea lui numai din asta pricina: se vede ca este solomonit, intors de la tata, sau dracul mai stie ce are de-i asa de primejdios. Dar cu toate aceste, trebuie sa stii, nepoate, ca unii oameni is mai al dracului decat dracul; nu se astampara nici in ruptul capului; macar ca au patit multe, tot cearca prin padurea lui, sa vada, nu l-or putea gabui cumva? Si care dintre ei are indrazneala mare si noroc si mai mare, umbland pe acolo, gaseste din intamplare cate o piatra de aceste, picata de pe cerb, cand se scutura el la sapte ani o data, si apoi aceluia om nu-i trebuie alta negustorie mai buna. Aduce piatra la mine si i-o platesc cat nu face; ba inca sunt bucuros ca o pot capata. Si afla, nepoate, ca asemene pietre fac podoaba imparatiei mele, nu se gasesc altele mai mari si mai frumoase decat aceste la nici o imparatie, si de-aceea s-a dus vestea despre ele in toata lumea. Multi imparati si crai inadins vin sa le vada, si li-i de-a mirarea de unde le am.

- Doamne, mosule! zise atunci Spanul; sa nu te superi, dar nu stiu ce fel de oameni fricosi aveti pe aici. Eu pun ramasag pe ce vrei ca sluga mea are sa-mi aduca pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, asa impodobit cum este.

S-odata cheama Spanul pe Harap-Alb si-i zice:

- Du-te in Padurea Cerbului, cum ii sti tu, si macar fa pe dracul in patru, sau orice-i face, dar numaidecat sa-mi aduci pielea cerbului, cu cap cu tot, asa batute cu pietre scumpe, cum se gasesc. Si doar te-a impinge pacatul sa clintesti vreo piatra din locul sau, iara mai ales acea mare din fruntea cerbului, c-apoi atata ti-i leacul! Hai, porneste iute, ca nu-i vreme de pierdut!

Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, ca doar nu era din butuci; dar neavand incotro, iese mahnit, se duce iar in grajd la cal si, netezindu-l pe coama, ii zice:

- Dragul meu calut, la grea belea m-a varat iar Spanul! De-oi mai scapa si din asta cu viata, apoi tot mai am zile de trait. Dar nu stiu, zau, la cat mi-a sta norocul!

- Nu-i nimica, stapane, zise calul. Capul de-ar fi sanatos, ca belelele curg garla. Poate ai primit porunca sa jupesti piatra morii si sa duci pielea la imparatie

- Ba nu, calutul meu; alta si mai infricosata, zise Harap- Alb.

- Vorba sa fie, stapane, ca tocmeala-i gata, zise calul. Nu te teme, stiu eu nazdravanii de ale Spanului; si sa fi vrut, de demult i-as fi facut pe obraz, dar lasa-l sa-si mai joace calul. Ce gandesti? Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte Zi si d-ta ca ai avut sa tragi un pacat stramosesc. Vorba ceea: "Parintii mananca agurida, si fiilor li se strepezesc dintii". Hai, nu mai sta la ganduri; incaleca pe mine si pune-ti nadejdea in Dumnezeu, ca mare-i puterea Lui; nu ne-a lasa el sa suferim indelung. Cum vrei. "Ce-i e scris omului in frunte-i e pus". Doar' mare-i Cel-de-sus! S-or sfarsi ele si aceste de la o vreme

Harap-Alb atunci incaleca, si calul porneste la pas, pana ce iese mai incolo departe, ca sa nu-i ia lumea la ochi. Si apoi, incordandu-se si scuturandu-se o data voiniceste, iara-si arata puterile, zicand:

- Tine-te zdravan, stapane, ca iar am sa zbor:

In inaltul cerului,

Vazduhul pamantului;

Pe deasupra codrilor,

Peste varful muntilor,

Prin ceata magurilor,

Spre noianul marilor,

La craiasa zanelor,

Minunea minunilor,

Din ostrovul florilor.

Si zicand aceste, odata si zboara cu Harap-Alb

In inaltul cerului,

Vazduhul pamantului;

si o ia de-a curmezis:

De la nouri catre soare,

Printre luna si luceferi,

Stele mandre lucitoare,

si apoi se lasa lin ca vantul:

In ostrovul florilor,

La craiasa zanelor,

Minunea minunilor.

Si cand vantul a aburit, iaca si ei la Sfanta Duminica iar au sosit. Sfanta Duminica era acasa si, cum a vazut pe Harap-Alb poposind la usa ei, pe loc l-a intampinat si i-a zis cu blandete:

- Ei, Harap-Alb, asa-i ca iar te-a ajuns nevoia de mine? - Asa este, maicuta, raspunse Harap-Alb, cufundat in ganduri si galben la fata, de parca-i luase panza de pe obraz. Spanul vrea sa-mi rapuna capul cu orice pret. Si de-as muri mai degraba, sa scap odata de zbucium: decat asa viata, mai bine moarte de o mie de ori!

- Vai de mine si de mine, Harap-Alb, zise Sfanta Duminica; parca nu te-as fi crezut asa slab de inger, dar, dupa cat vad, esti mai fricos decat o femeie! Hai, nu mai sta ca o gaina plouata! ramai la mine in asta noapte si ti-oi da eu vrun ajutor. Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el dupa gandul Spanului. Insa mai rabda si tu, fatul meu, ca mult ai avut de rabdat si putin mai ai. Pan-acum ti-a fost mai greu, dar de-acum inainte tot asa are sa-ti fie, pana ce-i iesi din slujba Spanului, de la care ai sa tragi inca multe necazuri, dar ai sa scapi din toate cu capul teafar, pentru ca norocul te ajuta.

- Poate asa sa fie, maicuta, zise Harap-Alb, dar prea multe s-au ingramadit deodata pe capul meu.

- Cate a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise Sfanta Duminica; asa a trebuit sa se intample, si n-ai cui banui: pentru ca nu-i dupa cum gandeste omul, ci-i dupa cum vrea Domnul. Cand vei ajunge si tu odata mare si tare, ii cauta sa judeci lucrurile de-a fir-a-par si vei crede celor asupriti si necajiti, pentru ca stii acum ce e necazul. Dar pana atunci, mai rabda, HarapAlb, caci cu rabdarea ii frigi pielea.

Harap-Alb, nemaiavand ce zice, multumeste lui Dumnezeu, si de bine, si de rau, si Sfintei Duminici pentru buna gazduire si ajutorul fagaduit.

- Ia, acum mai vii de-acasa, fatul meu! Zica cine-a zice si cum a vrea sa zica, dar cand este sa dai peste pacat, daca-i inainte, te silesti sa-l ajungi, iar daca-i in urma, stai si-l astepti. Ma rog, ce mai la deal, la vale? asa e lumea asta si, de-ai face ce-ai face, ramane cum este ea; nu poti s-o intorci cu umarul, macar sa te pui in ruptul capului. Vorba ceea: "Zi-i lume si te mantuie". Dar ia sa lasam toate la o parte si, pana la una-alta, hai sa vedem ce-i de facut cu cerbul, ca Spanul te-a fi asteptand cu nerabdare. Si, da, stapan nu-i? trebuie sa-l asculti. Vorba ceea: "Leaga calul unde zice stapanul".

Si odata scoate Sfanta Duminica obrazarul si sabia lui Statu-Palma-Barba-Cot, de unde le avea si, dandu-le lui Harap-Alb, zice:

- Tine aceste, ca au sa-ti fie de mare trebuinta unde mergem. Si chiar haidem, cu ajutorul Domnului, sa ispravim odata si trebusoara asta.

Si pe la cantatul cucosilor se ia Sfanta Duminica impreuna cu Harap-Alb si se duc in Padurea Cerbului. Si cum ajung in padure, sapa o groapa adanca de un stat de om, langa un izvor, unde in fiecare zi pe la amiaza venea cerbul de bea apa, apoi se culca acolo pe loc si dormea cat un bei, pana ce asfintea soarele. Si dupa aceea, sculandu-se, o lua in porneala si nu mai da pe la izvor iar pana a doua zi pe la amiaza.

- Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfanta Duminica. Tu, Harap-Alb, ramai aici intr-insa, toata ziua, si iaca ce ai de facut: pune-ti obrazarul cum se pune, iara sabia sa n-o slabesti din mana; si de-amiaza, cand a veni cerbul aici la izvor sa bea apa si s-a culca s-a adormi, cu ochii deschisi, cum i-i felesagul, tu, indata ce l-ii auzi horaind, sa iesi incetisor si sa potrivesti asa ca sa-i zbori capul dintr-o singura lovitura de sabie, si apoi repede sa te arunci in groapa si sa sezi acolo intr-insa pana dupa asfintitul soarelui. Capul cerbului are sa te strige pana atunci mereu pe nume, ca sa te vada, dar tu nu cumva sa te indupleci de rugamintea lui si sa te itesti la dansul, ca are un ochi otravit si, cand l-a pironi spre tine, nu mai traiesti. Insa, cum a asfinti soarele, sa stii ca a murit cerbul. Si atunci sa iei fara frica sa-i jupesti pielea, iara capul sa-l iei asa intreg, cum se gaseste, si apoi sa vii la mine.

Si asa, Sfanta Duminica se ia si se intoarna singura acasa. Iara Harap-Alb ramane la panda in groapa. Si, cand pe la amiaza, numai iaca ce aude Harap-Alb un muget inadusit: cerbul venea boncaluind. Si ajungand la izvor, odata si incepe a bea halpav la apa rece; apoi mai boncaluieste, si iar mai bea cate un rastimp, si iar mai boncaluieste, si iar mai bea, pana ce nu mai poate. Dupa aceea incepe a-si arunca tarna dupa cap, ca buhaiul, si apoi, scurmand de trei ori cu piciorul in pamant, se tologeste jos pe pajiste, acolo pe loc, mai rumega el cat mai rumega, si pe urma se asterne pe somn, si unde nu incepe a mana porcii la jir.

Harap-Alb, cum il aude horaind, iese afara incetisor si, cand il croieste o data cu sabia pe la mijlocul gatului, ii si zboara capul cat colo de la trup si apoi Harap-Alb se arunca fara sine in groapa, dupa cum il povatuise Sfanta Duminica. Atunci sangele cerbului odata a si-nceput a curge galgaind si a se raspandi in toate partile, indreptandu-se si naboind in groapa peste Harap-Alb, de cat pe ce era sa-l inece. Iara capul cerbului, zvarcolindu-se dureros, striga cu jale, zicand:

- Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ti-am auzit, dar de vazut nu te-am vazut. Iesi numai oleaca sa te vad incaltea, vrednic esti de comoara ce ti-o las, si apoi sa mor cu placere, dragul meu!

Dar Harap-Alb tacea molcum si de-abia isi putea desclesta picioarele din sangele inchegat, care era mai-mai sa umple groapa. In sfarsit, mai striga el, capul cerbului, cat mai striga, insa Harap-Alb nici nu raspunde, nici se arata, si de la o vreme se face tacere. Si asa, dupa asfintitul soarelui, Harap-Alb iese din groapa, jupeste pielea cerbului cu bagare de seama, sa nu sminteasca vreo piatra din locul ei, apoi ia capul intreg, asa cum se gasea, si se duce la Sfanta Duminica.

- Ei, Harap-Alb, zise Sfanta Duminica, asa-i ca am scos-o la capat si asta?

- Asa; cu ajutorul lui Dumnezeu si cu al sfintiei-voastre, raspunse Harap-Alb, am izbutit, maicuta, sa facem si acum pe cheful Spanului, ramanere-as pagubas de dansul sa raman, si sa-l vad cand mi-oi vedea ceafa; atunci, si nici atunci, ca tare mi-i negru inaintea ochilor!

- Lasa-l, Harap-Alb, in plata lui Dumnezeu, ca si-a da el Spanul peste om vrodata; pentru ca nu-i nici o fapta fara plata, zise Sfanta Duminica. Mergi de i le du si acestea, ca
i-or ramanea ele de cap odata.

Atunci Harap-Alb, multumind Sfintei Duminici, ii saruta mana, apoi incaleca pe cal si porneste tot cum a venit, mergand spre imparatie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este Si pe unde trecea, lumea din toate partile il inghesuia: pentru ca piatra cea mare din capul cerbului stralucea de se parea ca Harap-Alb soarele cu el il ducea.

Multi crai si imparati ieseau inaintea lui Harap-Alb, si care dincotro il ruga, unul sa-i dea banarit, cat a cere el, altul sa-i dea fata si jumatate de imparatie; altul sa-i dea fata si imparatia intreaga pentru asemene odoare. Dar HarapAlb ca de foc se ferea si, urmandu-si calea inainte, la stapanu-sau le ducea.

Si intr-una din seri, cum sedea Spanul impreuna cu mosu-sau si cu verele sale sus intr-un foisor, numai iaca ce zaresc in departare un sul de raze scanteietoare, care venea inspre dansii; si de ce se apropia, de ce lumina mai tare, de le fura vederile. Si deodata toata suflarea s-a pus in miscare: lumea de pe lume, fiind in mare nedumerire, alerga sa vada ce minune poate sa fie. Si, cand colo, cine era? Harap-Alb, care venea in pasul calului, aducand cu sine pielea si capul cerbului pe care le-a si dat in mana Spanului.

La vederea acestei minunatii, toti au ramas incremeniti si, uitandu-se unii la altii, nu stiau ce sa zica. Pentru ca in adevar era si lucru de mirare!

Dar Spanul, cu viclenia sa obicinuita, nu-si pierde cumpatul. Si, luand vorba, zice imparatului:

- Ei, mosule, ce mai zici? adeveritu-s-au vorbele mele?

- Ce sa mai zic, nepoate?! raspunse imparatul uimit. Ia, sa am eu o sluga asa de vrednica si credincioasa ca HarapAlb, as pune-o la masa cu mine, ca mult pretuieste omul acesta!

- Ba sa-si puna pofta-n cui! raspunse Spanul cu glas rautacios. Asta n-as face-o eu de-ar mai fi el pe cat este; doar nu-i frate cu mama, sa-l pun in capul cinstei! Eu stiu, mosule, ca sluga-i sluga si stapanu-i stapan; s-a mantuit vorba. Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata, caci altfel de ce l-as fi luat cu mine. Hei, hei! Nu stiti
d-voastra ce poam-a dracului e Harap-Alb aista! Pana l-am dat la brazda, mi-am stupit sufletul cu dansul. Numai eu ii vin de hac. Vorba ceea: "Frica pazeste bostanaria". Alt stapan in locul meu nu mai face branza cu Harap-Alb, cat ii lumea si pamantul. Ce te potrivesti, mosule? Cum vad eu,
d-ta prea intri in voia supusilor. De-aceea nu-ti dau cerbii pietre scumpe si ursii salati. Mie unuia stiu ca nu-mi sufla nimene in bors: cand vad ca mata face marazuri, ti-o strang de coada, de mananca si mere padurete, caci n-are incotro Daca ti-a ajuta Dumnezeu sa ma randuiesti mai degraba in locul d-tale, ii vedea, mosule draga, ce prefacere are sa ia imparatia; n-or mai sedea lucrurile tot asa moarte cum sunt. Pentru ca stii vorba ceea: "Omul sfinteste locul!" Fost-ai si d-ta la tinerete, nu zic. Dar acum iti cred. Da, batranete nu-s? Cum n-or sta trebile balta!

In sfarsit, Spanului ii mergea gura ca pupaza, de-a ametit pe imparatul, incat a uitat si de Harap-Alb, si de cerb, si de tot.

Fetele imparatului insa priveau la verisor cum pri-veste cainele la mata, si le era drag ca sarea-n ochi: pentru ca le spunea inima ce om fara de lege este Spanul. Dar cum erau sa iasa ele cu vorba inaintea tatalui lor? Spanul n-avea de cine Vorba ceea: "Gasise un sat fara caini si se primbla fara bat". Ca alta, ce pot sa zic?

La vro cateva zile dupa asta, imparatul facu un ospat foarte mare in cinstea nepotu-sau, la care ospat au fost poftiti cei mai straluciti oaspeti: imparati, crai, voievozi, capitanii ostirilor, mai-marii oraselor si alte fete cinstite.

In ziua de ospat, fetele imparatului s-au pus cu rugamintea pe langa Span sa dea voie lui Harap-Alb ca sa slujeasca si el la masa. Spanul, neputandu-le strica hatarul, cheama pe Harap-Alb de fata cu dansele si-i invoi aceasta, insa cu tocmala, ca in tot timpul ospatului sa stea numai la spatele stapanu-sau si nici macar sa-si ridice ochii la ceilalti meseni, ca de l-oi vedea obraznicindu-se cumva, acolo pe loc ii si tai capul.

- Auzit-ai ce am spus, sluga netrebnica, zise Spanul, aratand lui Harap-Alb taisul palosului, pe care jurase credinta si supunere Spanului la iesirea din fantana.

- Da, stapane, raspunse Harap-Alb cu umilinta; sunt gata la porunca luminarii-voastre.

Fetele imparatului au multumit Spanului si pentru atata.

Amu, tocmai pe cand era temeiul mesei, si oaspetii, tot gustand vinul de bun, incepuse a se chiurchiului cate oleaca, numai iaca o pasare maiastra se vede batand la fereastra si zicand cu glas muieratic:

- Mancati, beti si va veseliti, dar de fata imparatului Ros nici nu ganditi!

Atunci, deodata, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat cheful si au inceput a vorbi care ce stia si cum ii ducea capul: unii spuneau ca imparatul Ros, avand inima haina, nu se mai satura de a varsa sange omenesc; altii spuneau ca fata lui este o farmazoana cumplita, si ca din pricina ei se fac atatea jertfe; altii intareau spusele celorlalti, zicand ca chiar ea ar fi venit in chip de pasare de a batut acum la fereastra, ca sa nu lase si aici lumea in pace. Altii ziceau ca, oricum ar fi, dar pasarea aceasta nu-i lucru curat; si ca trebuie sa fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. Altii, mai fricosi, isi stupeau in san, menind-o ca sa se intoarca pe capul acelui care a trimis-o. In sfarsit, unii spuneau intr-un fel, altii in alt fel, si multe se ziceau pe seama fetei imparatului Ros, dar nu se stia care din toate acele vorbe este cea adevarata.

Spanul, dupa ce-i asculta pe toti cu luare-aminte, clatina din cap si zise:

- Rau e cand ai a face tot cu oameni care se tem si de umbra lor! D-voastra, cinstiti oaspeti, se vede ca pasteti boboci, de nu va pricepeti al cui fapt e acesta.

Si atunci Spanul repede isi atinteste privirile asupra lui Harap-Alb si, nu stiu cum, il prinde zambind.

- Asa sluga vicleana ce-mi esti!? Vasazica, tu ai stiinta de asta si nu mi-ai spus. Acum degraba sa-mi aduci pe fata imparatului Ros, de unde stii si cum ii sti tu. Hai, porneste! Si nu cumva sa faci de altfel, ca te-ai dus de pe fata pamantului!

Atunci Harap-Alb, iesind plin de mahnire, se duce in grajd la cal si, netezindu-l pe coama si sarutandu-l, zice:

- Dragul meu tovaras, la grea nevoie m-a bagat iar Spanul! Amu a scornit alta: cica sa-i aduc pe fata imparatului Ros de unde-oi sti. Asta-i curat vorba ceea: "Poftim punga la masa, daca ti-ai adus de-acasa". Se vede ca mi s-a apropiat funia la par. Cine stie ce mi s-a mai intampla! Cu Spanul tot am dus-o cum am dus-o, caine-caineste, pana acum. Dar cu omul ros nu stiu, zau, la cat mi-a sta capul. S-apoi, unde s-a fi gasind acel imparat Ros si fata lui, care cica este o farmazoana cumplita, numai Cel-de-pe-comoara a fi stiind! Parca dracul vrajeste, de n-apuc bine a scapa din una si dau peste alta! Se vede ca m-a nascut mama intr-un ceas rau, sau nu stiu cum sa mai zic, ca sa nu gresesc inaintea lui Dumnezeu. Ma pricep eu tare bine ce ar trebui sa fac, ca sa se curme odata toate aceste. Dar m-am deprins a tarai dupa mine o viata ticaloasa. Vorba ceea: "Sa nu dea Dumnezeu omului cat poate el suferi".

- Stapane, zise atunci calul, nechezand cu infocare, nu te mai olicai atata! Dupa vreme rea, a fi el vreodata si senin. Dac'ar sta cineva sa-si faca seama de toate cele, cum chitesti d-ta, apoi atunci ar trebui sa vezi tot oameni morti pe toate cararile Nu fi asa de nerabdator! De unde stii ca nu s-or schimba lucrurile in bine si pentru d-ta? Omul e dator sa se lupte cat a putea cu valurile vietii, caci stii ca este o vorba: "Nu aduce anul ce aduce ceasul". Cand sunt zile si noroc, treci prin apa si prin foc si din toate scapi nevatamat. Vorba cantecului:

Fa-ma, mama, cu noroc,

Si macar m-arunca-n foc.

Las' pe mine, stapane, ca stiu eu pe unde te-oi duce la imparatul Ros: pentru ca m-au mai purtat o data pacatele pe acolo cu tatu-tau, in tineretile lui. Hai, incaleca pe mine si tine-te bine, ca acum am sa-mi arat puterile chiar de aici, de pe loc, in ciuda Spanului, ca sa-i punem venin la inima.

Harap-Alb atunci incaleca, si calul, nechezand o data puternic, zboara cu dansul:

In inaltul cerului,

Vazduhul pamantului

si o ia de-a curmezis:

De la nouri catre soare,

Printre luna si luceferi,

Stele mandre lucitoare.

Si apoi, de la o vreme, incepe a se lasa lin ca vantul, si luand de-a lungul pamantului, merg spre imparatie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este.

Dar ia sa vedem, ce se mai petrece la masa dupa ducerea lui Harap-Alb?

- Hei, hei! zise Spanul in sine, tremurand de ciuda: nu te-am stiut eu ca-mi esti de acestia, ca de mult iti faceam felul! Dar traind si nemurind, te-oi sluji eu, mai badeo! Palosul ista are sa-ti stie de stire Ei, vedeti, mosule si cinstiti meseni, cum hranesti pe dracul, fara sa stii cu cine ai de-a face? Daca nu-s si eu un puisor de om in felul meu, dar tot m-a tras Harap-Alb pe sfoara! Bine-a zis cine-a zis: "Ca unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul razboi mai puternic".

In sfarsit, imparatul, fetele sale si toti oaspetii ramasera incremeniti, Spanul, bodroganind din gura, nu stia cum sa-si ascunda ura, iara Harap-Alb, ingrijit de ce i s-ar mai putea intampla in urma, mergea tot inainte prin locuri pustii si cu greu de strabatut.

Si cand sa treaca un pod peste o apa mare, iaca o nunta de furnici trecea si ea tocmai atunci podul. Ce sa faca HarapAlb ? Sta el oleaca si se sfatuieste cu gandul: "Sa trec peste dansele, am sa omor o multime; sa dau prin apa, ma tem ca m-oi ineca, cu cal cu tot. Dar tot mai bine sa dau prin apa, cum a da Dumnezeu, decat sa curm viata atator gazulite nevinovate". Si zicand Doamne-ajuta, se arunca cu calul in apa, o trece inot dincolo, la cela mal, fara primejdie si apoi isi ia drumul inainte. Si cum mergea el, numai iaca i se infatisaza o furnica zburatoare zicand:

- Harap-Alb, fiindca esti asa de bun, de ti-a fost mila de viata noastra, cand treceam pe pod, si nu ne-ai stricat veselia, vreau sa-ti fac si eu un bine: na-ti aripa asta, si cand ii avea vrodata nevoie de mine, sa dai foc aripei, si atunci eu impreuna cu tot neamul meu avem sa-ti venim in ajutor.

Harap-Alb, strangand aripa cu ingrijire, multumeste furnicii pentru ajutorul fagaduit si apoi porneste tot inainte.

Si mai merge el cat merge, si numai iaca ce aude o bazaitura inadusita. Se uita el in dreapta, nu vede nimica; se uita in stanga, nici atata; si cand se uita in sus, ce sa vada? Un roi de albine se invartea in zbor pe deasupra capului sau si umblau bezmetice de colo pana colo, neavand loc unde sa se aseze. Harap-Alb, vazandu-le asa, i se face mila de dansele si, luandu-si palaria din cap, o pune pe iarba la pamant, cu gura-n sus, si apoi el se da intr-o parte. Atunci, bucuria albinelor; se lasa jos cu toatele si se aduna ciotca in palarie. Harap-Alb, aflandu-se cu parere de bine despre asta, alearga in dreapta si in stanga si nu se lasa pana ce gaseste-un bustihan putregaios, il scobeste cu ce poate si-i face urdinis; dupa aceea asaza niste tepusi intr-insul, il freaca pe dinauntru cu catusnica, cu sulcina, cu mataciune, cu poala santa-Mariei si cu alte buruiene mirositoare si prielnice albinelor si apoi, luandu-l pe umar, se duce la roi, rastoarna albinele frumusel din palarie in bustihan, il intoarce binisor cu gura in jos, ii pune deasupra niste captalani, ca sa nu razbata soarele si ploaia inlauntru, si apoi, lasandu-l acolo pe camp, intre flori, isi cauta de drum.

Si cum mergea el, multumit in sine pentru aceasta facere de bine, numai iaca i se infatisaza inainte craiasa albinelor, zicandu-i:

- Harap-Alb, pentru ca esti asa de bun si te-ai ostenit de ne-ai facut adapost, vreau sa-ti fac si eu un bine in viata mea: na-ti aripa asta si, cand ii avea vreodata nevoie de mine, aprinde-o, si eu indata am sa-ti vin intru ajutor.

Harap-Alb, luand aripa cu bucurie, o strange cu ingrijire; apoi, multumind craiesei pentru ajutorul fagaduit, porneste, urmandu-si calea tot inainte.

Mai merge el cat merge si, cand la poalele unui codru, numai iaca ce vede o dihanie de om, care se parpalea pe langa un foc de douazeci si patru de stanjeni de lemne si tot atunci striga, cat ii lua gura, ca moare de frig. Si-apoi, afara de aceasta, omul acela era ceva de speriat; avea niste urechi clapauge si niste buzoaie groase si dabalazate. Si cand sufla cu dansele, cea deasupra se rasfrangea in sus peste scafarlia capului, iar cea dedesubt atarna in jos, de-i acoperea pantecele. Si, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasa de-o palma. Nu era chip sa te apropii de dansul, ca asa tremura de tare, de parca-l zghihuia dracul. Si dac-ar fi tremurat numai el, ce ti-ar fi fost? Dar toata suflarea si faptura de primprejur ii tineau hangul: vantul gemea ca un nebun, copacii din padure se vaicarau, pietrele tipau, vreascurile tiuiau si chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iara veveritele, gavozdite una peste alta in scorburi de copaci, suflau in unghii si plangeau in pumni, blestemandu-si ceasul in care s-au nascut. Ma rog, foc de ger era: ce sa va spun mai mult! HarapAlb, numai o tara cat a stat de s-a uitat, a facut turturi la gura si, neputandu-si stapani rasul, zise cu mirare:

- Multe mai vede omul acesta cat traieste! Mai tartorule, nu manca haram si spune drept, tu esti Gerila? Asa-i ca taci? Tu trebuie sa fii, pentru ca si focul ingheata langa tine, de arzuliu ce esti.

- Razi tu, razi, Harap-Alb, zise atunci Gerila tremu-rand, dar, unde mergi, fara mine n-ai sa poti face nimica.

- Hai si tu cu mine, daca vrei, zise Harap-Alb; de-abia te-i mai incalzi mergand la drum, caci nu e bine cand stai locului.

Gerila atunci se ia cu Harap-Alb si pornesc impreuna. Si mergand ei o bucata inainte, Harap-Alb vede alta dracarie si mai mare: o namila de om manca brazdele de pe urma a 24 de pluguri si tot atunci striga in gura mare ca crapa de foame.

- Ei, apoi sa nu bufnesti de ras? zise Harap-Alb. Mai, mai, mai! ca multe-ti mai vad ochii! Pesemne c-aista-i Flamanzila, foametea, sac fara fund sau cine mai stie ce pricopseala a fi, de nu-l poate satura nici pamantul.

- Razi tu, razi, Harap-Alb, zice atunci Flamanzila, dar, unde mergeti voi, fara mine n-aveti sa puteti face nici o isprava.

- Daca-i asa, hai si tu cu noi, zise Harap-Alb, ca doar n-am a te duce in spinare.

Flamanzila atunci se ia dupa Harap-Alb si pornesc tustrei inainte. Si mai mergand ei o postata, numai iaca Harap-Alb vede alta minunatie si mai mare: o aratare de om bause apa de la 24 de iazuri si o garla pe care umblau numai 500 de mori si tot atunci striga in gura mare ca se usuca de sete.

- Mai, da' al dracului onànie de om e si acesta! zise Harap-Alb. Grozav burdahan si nesatios gatlej, de nu pot sa-i potoleasca setea nici izvoarele pamantului; mare ghiol de apa trebuie sa fie in matele lui! Se vede ca acesta-i prapadenia apelor, vestitul Setila, fiul Secetei, nascut in zodia ratelor si impodobit cu darul suptului.

- Razi tu, razi, Harap-Alb, zise atunci Setila, caruia incepu a-i tasni apa pe nari si pe urechi, ca pe niste laptoace de mori, dar, unde va duceti voi, fara mine degeaba va duceti.

- Hai si tu cu noi, daca vrei, zise Harap-Alb; de-abia nu te-ai mai linciuri atata in cele ape, ii scapa de blestemul broastelor si-i da ragaz morilor sa umble, ca destul ti-ai facut mendrele pana acum. Ce, Doamne iarta-ma, ii face broaste in pantece de atata apa!

Setila atunci se ia dupa Harap-Alb si pornesc tuspatru inainte. Si mai mergand ei o bucata, numai iaca ce vede Harap-Alb alta minunatie si mai minunata: o schimo-nositura de om avea in frunte numai un ochi, mare cat o sita si, cand il deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca. Iara cand il tinea inchis, dar fie zi, dar fie noapte, spunea ca vede cu dansul in maruntaiele pamantului.

- Iaca, incepu el a racni ca un smintit, toate lucrurile mi se arata gaurite, ca sitisca, si stravezii, ca apa cea limpede; deasupra capului meu vad o multime nenumarata de vazute si nevazute; vad iarba cum creste din pamant; vad cum se rostogoleste soarele dupa deal, luna si stelele cufundate in mare; copacii cu varful in jos, vitele cu picioarele in sus si oamenii umbland cu capul intre umere; vad, in sfarsit, ceea ce n-as mai dori sa vada nimene, pentru a-si osteni vederea: vad niste guri cascate uitandu-se la mine si nu-mi pot da seama de ce va mirati asa, mira-v-ati de frumusete-va!

Harap-Alb atunci se bate cu mana peste gura si zice:

- Doamne fereste de omul nebun, ca tare-i de jalit, sarmanul! Pe de-o parte iti vine a rade si pe de alta iti vine a-l plange. Dar se vede ca asa l-a lasat Dumnezeu. Poate ca acesta-i vestitul Ochila, frate cu Orbila, var primare cu Chiorila, nepot de sora lui Pandila, din sat de la Chitila, peste drum de Nimerila. Ori din targ de la Sa-l-cati, megies cu Cautati si de urma nu-i mai dati. Ma rog, unu-i Ochila pe fata pamantului, care vede toate si pe toti altfel de cum vede lumea cealalta; numai pe sine nu se vede cat e de frumusel. Parca-i un bot, chilimbot botit, in frunte cu un ochi, numai sa nu fie de deochi!

- Razi tu, razi, Harap-Alb, zise atunci Ochila, uitandu-se inchiorchiosat, dar, unde te duci, fara de mine rau are sa-ti cada. Fata imparatului Ros nu se capata asa de lesne cum crezi tu. Din gardul Oancei ti-a da-o imparatul, daca n-oi fi si eu pe-acolo.

- Hai si tu cu noi, daca vrei, zise Harap-Alb, ca doar n-avem a te duce de mana, ca pe un orb.

Ochila atunci se ia si el dupa Harap-Alb si pornesc tuscinci inainte. Si mai mergand ei o bucata, numai iaca ce vede Harap-Alb alta bazdaganie si mai si: o pocitanie de om umbla cu arcul dupa vanat pasari. S-apoi, chititi ca numai in arc se incheia tot mestesugul si puterea omului aceluia? Ti-ai gasit! Avea un mestesug mai dracos si o putere mai pe sus decat isi poate dracul inchipui: cand voia, asa se latea de tare, de cuprindea pamantul in brate. Si alta data, asa se desira si se lungea de grozav, de ajungea cu mana la luna, la stele, la soare si cat voia de sus. Si daca se intampla sa nu nimereasca pasarile cu sageata, ele tot nu scapau de dansul; ti le prindea cu mana din zbor, le rasucea gatul cu ciuda si apoi le manca asa, crude, cu pene cu tot. Chiar atunci avea un vraf de pasari dinainte si ospata dintr-insele cu lacomie, ca un vultan hamesit. Harap-Alb, cuprins de mirare, zise:

- Dar oare pe acesta cum mama dracului l-o fi mai chemand?

- Zi-i pe nume, sa ti-l spun, raspunse atunci Ochila, zambind pe sub mustati.

- Dar te mai duce capul ca sa-l botezi? Sa-i zici Pasarila nu gresesti; sa-i zici Latila nici atata; sa-i zici Lungila asemene; sa-i zici Pasari-Lati-Lungila, mi se pare ca e mai potrivit cu naravul si apucaturile lui, zise Harap-Alb, induiosat de mila bietelor pasari. Se vede ca acesta-i vestitul Pasari-Lati-Lungila, fiul sagetatorului si nepotul arcasului; braul pamantului si scara cerului; ciuma zburatoarelor si spaima oamenilor, ca altfel nu te pricepi cum sa-i mai zici.

- Razi tu de mine, razi, Harap-Alb, zise atunci Pasari-Lati-Lungila, dar mai bine ar fi sa razi de tine, caci nu stii ce pacat te paste. Chitesti ca fata imparatului Ros numai asa se capata? Poate n-ai stiinta ce vidma de fata e aceea, cand vrea, se face pasare maiastra, iti arata coada, si ia-i urma daca poti! De n-a fi si unul ca mine pe-acolo, degeaba va mai bateti picioarele ducandu-va.

- Hai si tu cu noi, daca vrei, zise atunci Harap-Alb; de-abia mi-i lua pe Gerila de tuluc si l-ii purta cu nasul pe la soare, doar s-a incalzi catusi decat si n-a mai clantani atata din masele, ca un cocostarc de cei batranciosi, ca parca ma strange in spate cand il vad asa.

Pasari-Lati-Lungila se ia atunci dupa Harap-Alb si pornesc ei tussase inainte. Si pe unde treceau, parjol faceau: Gerila potopea padurile prin ardere. Flamanzila manca lut si pamant amestecat cu huma si tot striga ca moare de foame. Setila sorbea apa de prin balti si iazuri, de se zbateau pestii pe uscat si tipa sarpele in gura broastei de seceta mare ce era pe acolo. Ochila vedea toate cele ca dracul, si numai inghetai ce da dintr-insul:

Ca e laie,

Ca-i balaie;

Ca e ciuta,

Ca-i cornuta.

Ma rog, nebunii de-a lui, cate-n luna si in stele, de-ti venea sa fugi de ele. Sau sa razi ca un nebun, credeti-ma ce va spun!

In sfarsit, Pasari-Lati-Lungila ademenea zburatoarele si, jumulite, nejumulite, ti le papa pe ruda, pe samanta, de nu se mai stavilea nimene cu pasari pe langa casa de raul lui.

Numai Harap-Alb nu aducea nici o suparare. Insa, ca tovaras, era partas la toate: si la paguba, si la castig, si prietenos cu fiecare, pentru ca avea nevoie de dansii in calatoria sa la imparatul Ros, care, zice, cica era un om paclisit si rautacios la culme: nu avea mila de om nici cat de un caine. Dar vorba ceea: "La unul fara suflet trebuie unul fara de lege". Si gandesc eu ca din cinci nespalati cati merg cu Harap-Alb, i-a veni el vreunul de hac; s-a mai da imparatul Ros si peste oameni, nu tot peste butuci, ca pana atunci. Dar iar ma intorc si zic: mai stii cum vine vremea? Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; putini suie, multi coboara, unul macina la moara. S-apoi acel unul are atunci in mana si painea, si cutitul si taie de unde vrea si cat ii place, tu te uiti si n-ai ce-i face. Vorba ceea: "Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale". Asa si Harap-Alb si cu ai sai; poate-ar izbuti sa ia fata imparatului Ros, poate nu, dar acum, deodata, ei se tot duc inainte si, mai la urma, cum le-a fi norocul. Ce-mi pasa mie? Eu sunt dator sa spun povestea si va rog sa ascultati.

Amu Harap-Alb si cu ai sai mai merg ei cat merg si, intr-o tarzie vreme, ajung la imparatie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este. Si cum ajung, odata intra buluc in ograda, tussase. Harap-Alb inainte si ceilalti in urma, care de care mai chipos si mai imbracat, de se taraiau atele si curgeau obielele dupa dansii, parca era oastea lui Papuc Hogea Hogegarul. Si atunci, Harap-Alb se si infatisaza inaintea imparatului Ros, spunandu-i de unde, cum, cine si pentru ce anume au venit. Imparatului i-a fost de-a mirarea, vazand ca niste golani au asemene indrazneala, de vin cu nerusinare sa-i ceara fata, fie din partea oricui ar fi. Dar, nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici ba, ci le da raspuns ca sa ramaie peste noapte acolo, si pana maine dimineata s-a mai gandi el ce trebuie sa faca Si pe alta parte, imparatul odata cheama in taina pe un credincios al sau si da porunca sa-i culce in casa cea de arama infocata, ca sa doarma pentru vesnicie, dupa cum patise si alti petitori, poate mai ceva decat acestia.

Atunci credinciosul imparatului se duce repede si da foc casei celei de arama pe dedesubt, cu 24 de stanjeni de lemne, de se face casa rosie cum e jaraticul. Apoi, cum insereaza, vine si pofteste pe oaspeti la culcare. Gerila atunci, nazdravan cum era el, cheama pe tovarasii sai deoparte si le zice incetisor:

- Mai, nu cumva sa va impinga Mititelul sa intrati inaintea mea unde ne-a duce omul tapului celui ros, ca nu mai ajungeti sa vedeti ziua de maine. Doar unu-i imparatul Ros, vestit prin meleagurile aceste pentru bunatatea lui cea nemaipomenita si milostivirea lui cea neauzita. Il stiu eu cat e de primitor si de darnic la spatele altora. Numai de nu i-ar muri multi inainte! sa traiasca trei zile cu cea de-alaltaieri! D-apoi fetisoara lui; a zis dracul si s-a facut; bucatica rupta tata-sau in picioare, ba inca si mai si. Vorba ceea: "Capra sare masa, si iada sare casa". Dar las' ca si-au gasit ei omul. De nu le-oi veni eu de hac in asta noapte, nici mama dracului nu le mai vine!

- Asa gandesc si eu, zise Flamanzila; si-a pus el, imparatul Ros, boii in card cu dracul, dar are sa-i scoata fara coarne.

- Ba mi se pare c-a da el si teleaga, si plug, si otic, si tot, numai sa scape de noi, zise Ochila.

- Ia ascultati, mai! zise Gerila: "Vorba lunga, saracia omului". Mai bine haidem la culcare, ca ne asteapta omul imparatului cu masa intinsa, cu facliile aprinse si cu bratele deschise. Hai! Ascutiti-va dintii si porniti dupa mine.

Si odata pornesc ei, teleap, teleap, teleap! Si, cum ajung in dreptul usii, se opresc putin. Atunci Gerila sufla de trei ori cu buzisoarele sale cele iscusite si casa ramane nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit intr-insa. Apoi intra cu totii inlauntru, se tologeste care unde apuca, si tac ma cheama. Iara credinciosul imparatului, incuind usa pe din afara cu repejune, le zice cu rautate:

- Las' ca v-am gasit eu ac de cojoc. De-acum dormiti, dormire-ati somnul cel de veci, ca v-am asternut eu bine! Va veti face scrum pana maine-dimineata.

Apoi ii lasa acolo si el se duce in treaba lui. Dar HarapAlb si cu ai sai nici nu bindiseau de asta; ei, cum au dat de caldurica, pe loc li s-au muiat ciolanele si au inceput a se intinde si a se harjoni in ciuda fetei imparatului Ros. Ba inca Gerila se intindea de caldura, de-i treceau genunchile de gura. Si hojma morocanea pe ceilalti, zicand:

- Numai din pricina voastra am racit casa; caci pentru mine era numai buna, cum era. Dar asa patesti daca te iei cu niste bicisnici. Las' ca v-a mai pali el berechetul acesta de alta data! Stii ca are haz si asta? Voi sa va lafaiti si sa huzuriti de caldura, iara eu sa crap de frig. Buna treaba! Sa-mi dau eu linistea mea pentru hatarul nu stiu cui? Acusi va tarnaiesc prin casa, pe ruda pe samanta; incaltea sa nu se aleaga nimica nici de somnul meu, dar nici de al vostru.

- Ia taca-ti gura, mai Gerila! zisera ceilalti. Acusi se face ziua, si tu nu mai stinchesti cu brasoave de-ale tale. Al dracului lighioaie mai esti! Destul acum, ca ne-ai facut capul calindar. Cine-a mai dori sa faca tovarasie cu tine aiba-si parte si poarte-ti portul. Ca pe noi stiu ca ne-ai ametit. Are cineva cap sa se linisteasca de raul tau? I-auzi-l-ai: parca-i o moara hodorogita. Numai gura lui se aude in toate partile. Hojma tolocaneste pentru nimica toata, curat ca un nebun. Tu, mai, esti bun de trait numai in padure, cu lupii si cu ursii, dar nu in case imparatesti si intre niste oameni cumsecade.

- Ia ascultati, mai, dar de cand ati pus voi stapanire pe mine? zise Gerila. Apoi nu ma faceti din cal magar, ca va veti gasi mantaua cu mine! Eu is bun cat is bun, dar si cand ma scoate cineva din rabdare, apoi nu-i trebuie nici tigan de laie impotriva mea.

- Zau, nu suguiesti, mai Buzila? Da' amarnic mai esti la viata; cand te manii, faci sange-n baliga, zise Flamanzila. Tare-mi esti drag! Te-as vari in san, dar nu incapi de urechi Ia mai bine ogoieste-te oleaca si mai strange-ti buzisoarele acasa; nu de alta, dar sa nu-ti para rau pe urma, ca doar nu esti numai tu in casa asta.

- Ei, apoi! Vorba ceea: "Fa bine, sa-ti auzi rau", zise Gerila. Daca nu v-am lasat sa intrati aici inaintea mea, asa mi se cade; ba inca si mai rau decat asa. Cine-a face de alta data ca mine, ca mine sa pateasca.

- Ai dreptate, mai Gerila, numai tu nu te cauti, zise Ochila. Dar cu prujituri de-a tale, ia acusi se duce noaptea, si vai de odihna noastra. Macar tu sa fii acela, ce ai zice, cand ti-a strica cineva somnul? Ba inca ai dat peste niste oameni ai lui Dumnezeu, dar, sa fi fost cu altii, hei, hei! mancai papara pana acum.

- Dar nu mai taceti, mai? Ca ia acusi trec cu picioarele prin pereti si ies afara cu acoperamantul in cap, zise Lati-Lungila. Parca nu faceti a bine, de nu va mai astampara dracul nici la vremea asta. Mai Buzila, mi se pare ca tu esti toata pricina galcevei dintre noi.

- Ba bine ca nu! zise Ochila. Are el noroc de ce are, dar stiu eu ce i-ar trebui.

- Ia, sa-i faci chica topor, spinarea doba si pantecele cobza, zise Setila, caci altmintrelea nici nu e de chip s-o scoti la capat cu buclucasul acesta.

Gerila, vazand ca toti ii stau impotriva, se manie atunci si unde nu tranteste o bruma pe pereti, de trei palme de groasa, de au inceput a clantani si ceilalti de frig, de sarea camesa de pe dansii.

- Na! incaltea v-am facut si eu pe obraz. De-acum inainte spuneti ce va place, ca nu mi-a fi ciuda, zise Gerila, razand cu hohot. Ei, apoi? Cica sa nu te strici de ras! De Harap-Alb, nu zic. Dar voi, mangositilor si farfasitilor, de cate ori iti fi dormit in stroh si pe tarnomata, sa am eu acum atatia bani in punga nu mi-ar mai trebui alta! Oare nu cumva v-ati face si voi, niste feciori de ghinda, fatati in tinda, ca sunteti obraze subtiri?

- Iar cauti samanta de vorba, mai Buzila? zisera ceilalti. Al dracului sa fii cu tot neamul tau, in vecii vecilor, amin!

- De asta si eu ma anin si ma inchin la cinstita fata voastra, ca la un codru verde, cu un poloboc de vin si cu unul de pelin, zise Gerila. Si hai de-acum sa dormim, mai acusi sa ne trezim, intr-un gand sa ne unim, pe Harap-Alb sa-l slujim si tot prieteni sa fim; caci cu vrajba si urgie raiul n-o sa-l dobandim.

In sfarsit, ce-or fi mai dondanit ei, si cat or mai fi dondanit, ca numai iaca se face ziua! Si atunci, credin-ciosul imparatului, crezand ca s-a curatit de oaspeti, vine cu gandul sa mature scrumul afara, dupa randuiala. Si cand ajunge mai aproape, ce sa vada? Casa cea de arama, infocata asa de strasnic de cu sara, era acum toata numai un sloi de gheata, si nu se mai cunostea pe din afara nici usa, nici usori, nici gratii, nici obloane la feresti, nici nimica; iar inlauntru se auzea un taraboi grozav; toti bocaneau la usa cat ce puteau si strigau cat le lua gura, zicand:

- Nu stim ce fel de imparat e acesta, de ne lasa fara scanteie de foc in vatra, sa degeram aicea Asa saracie de lemne nu s-a vazut nici la bordeiul cel mai saracacios. Vai de noi si de noi, ca ne-a inghetat limba in gura si maduva in ciolane de frig!

Credinciosul imparatului, auzind aceste, pe de-o parte l-a cuprins spaima, iara pe de alta s-a indracit de ciuda. Si da el sa descuie usa, nu poate; da s-o desprinda, nici atata. Pe urma, ce sa faca? Alearga si vesteste imparatului despre cele intamplate. Atunci vine si imparatul cu o multime de oameni, cu cazmale ascutite si cu cazane pline cu uncrop; si unii taiau gheata cu cazmalele, altii aruncau cu uncrop pe la tatanile usii si in borta cheii si dupa multa truda, cu mare ce haladuiesc de deschid usa si scot pe oaspeti afara. Si cand colo, ce sa vezi? Toti erau cu parul, cu barba si mustetile pline de promoroaca, de nu-i cunosteai, oameni sunt, draci sunt, ori alte aratari. Si asa tremurau de tare, de le dardaiau dintii in gura. Iara mai ales pe Gerila parca-l zghihuiau toti dracii; pozne facea cu buzisoarele sale, incat s-a ingrozit si imparatul Ros cand l-a vazut facand asa de frumusel.

Atunci Harap-Alb, iesind dintre dansii, se infatisaza cuviincios inaintea imparatului, zicand:

- Prea inaltate imparate! Luminarea-sa, nepotul prea puternicului Verde-imparat, m-a fi asteptand cu nerabdare. De-acum inainte, cred ca mi-ti da fata, ca sa va lasam in pace si sa ne ducem in treaba noastra.

- Bine, voinice, zise imparatul, uitandu-se la dansii cam acru oarecum; a veni ea si vremea aceea Dar acum, deodata, ia sa ospatati ceva, ca sa nu ziceti ca ati iesit din casa mea ca de la o casa pustie.

- Parca v-a iesit un sfant din gura, luminate imparate, zise atunci Flamanzila, ca ne ghioraiesc matele de foame.

- Poate ni-ti da si ceva de udeala, maria-ta, zise Setila, ca ne sfaraie gatlejul de sete.

- Ia lasati, mai, zise Ochila, clipocind mereu din gene, ca luminarea-sa stie ce ne trebuie.

- Asa cred si eu, zise Pasarila, doar, de-a putere-a hi, am cazut la casa imparateasca, sa nu va temeti, ca are inaltimea-sa atata purtare de grija, ca sa nu fim chinuiti cu frig, cu foame si cu sete.

- Mai ramane indoiala despre asta, zise Gerila, tremurand cumplit. Dar n-aveti stiinta ca inaltimea-sa este tata flamanzilor si al insetatilor? Si tocmai de asta ma bucur si eu, ca de-abia m-oi mai incalzi oleaca band sangele Domnului.

- Ei, taca-va gura de-acum! zise Flamanzila. Destul e o maciuca la un car de oale. Nu tot cetarati pe maria-sa, ca om e dumnealui. Pentru niste saracuti ca noi e greu de facut trebi de acestea. Dar la o imparatie, ca cum te-ar pisca un purice; nu se mai baga in seama.

- Din partea mea, mancarea-i numai o zabava; bautu-rica mai este ce este, zise Setila; si as ruga pe luminarea-sa ca, daca are de gand a ne ospata, dupa cum s-a hotarat, apoi sa ne indeseasca mai mult cu udeala, pentru ca acolo sta toata puterea si indrazneala. Vorba ceea: "Da-i cu cinstea, sa piara rusinea". Dar mi se pare ca ne-am prea intins cu vorba, si luminarea-sa nu stie cum sa ne mai intre in voie.

- Acum, de ne-ar da odata ce ne-ar da, zise Flamanzila, caci ma roade inima de foame ce-mi e!

- Ia mai ingaduiti oleaca, mai, zise Ochila, ca doar nu v-au mas soarecii in pantece. Acusi s-or aduce si bucatele, si vinul, si numai de-ati avea pantece unde sa le puneti.

- Indata vi s-a aduce si demancare, si bautura, zise imparatul, numai de-ti putea dovedi cat va voi da eu; ca de nu-ti fi mancatori si bautori buni, v-ati gasit beleaua cu mine, nu va para lucru de saga!

- De ne-ar da Dumnezeu tot atata suparare, luminarea voastra, zise atunci Flamanzila, tinandu-se cu mainile de pantece.

- Si inaltimei-voastre gand bun si mana sloboda, ca sa ne dati cat se poate mai multa mancare si bauturica, zise Setila, caruia ii lasa gura apa, ca din mancare si bautura, las' daca ne-a intrece cineva; numai la treaba nu ne prea punem cu toti nebunii.

Imparatul tacea la toate aceste, ii asculta cu dezgust si numai inghitea noduri. Dar, in gandul sau: "Bine, bine! Cercati voi marea cu degetul, dar ia sa vedem cum i-ti da de fund? Va vor iesi ele toate aceste pe nas". Dupa aceea ii lasa si se duce in casa.

In sfarsit, nu trece mult la mijloc, si numai iaca li se aduc 12 harabale cu paine, 12 ialovite fripte si 12 buti pline cu vin de cel hranit, de care, cum bei cate oleaca, pe loc ti se taie picioarele, iti sclipesc ochii in cap, ti se incleie limba in gura si incepi a bolborosi turceste, fara sa stii bechiu macar. Flamanzila si Setila zisera atunci celorlalti:

- Mai, mancati voi intai si beti cat veti putea, dar nu cumva sa va puneti mintea cu toata mancarea si bautura,
c-apoi al vostru e dracul!

Atunci Harap-Alb, Gerila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila se pun ei de ospateaza si beau cat le trebuie. Dar ce are a face? parca nici nu se cunostea de unde au mancat si au baut; ca doar mancare si bautura era acolo, nu saga; da, ca la o imparatie.

- Hai, ia dati-va deoparte, mai pacatosilor, ca numai ati crampotit mancarea, zisera atunci Flamanzila si Setila, care asteptau cu neastampar, fiind rupti in cos de foame si de sete.

Si atunci unde nu incepe Flamanzila a carabani deodata in gura cate o haraba de paine si cate o ialovita intreaga, si repede mi ti le-a infulecat si le-a forfecat, de parca n-au mai fost. Iara Setila, dand fundurile afara la cate o bute, horp! ti-o sugea dintr-o singura sorbitura; si, repede-repede, mi ti le-a supt pe toate de-a randul, de n-a mai ramas nici macar picatura de vin pe doage.

Dupa aceea, Flamanzila a inceput a striga in gura mare ca moare de foame si a zvarli cu ciolane in oamenii imparatesti, care erau acolo de fata.

Iara Setila striga si el cat ce putea ca crapa de sete si zvarlea cu doage si cu funduri de poloboc in toate partile, ca un nebun.

Imparatul atunci, auzind vuiet tocmai din casa, iese afara si, cand vede aceste, isi pune mainile in cap de necaz.

- Mai, mai, mai! Acestia-s curat saracie trimisa de la Dumnezeu pe capu meu, zise imparatul in sine, plin de amaraciune. Mi se pare ca, ia acum, mi-am dat si eu peste oameni.

Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalti si iar se infatisaza inaintea imparatului, zicand:

- Sa traiti, luminate imparate! De-acum cred ca mi-ti da fata, ca sa va lasam in pace si sa ne ducem in treaba noastra, caci nepotul imparatului Verde ne-a fi asteptand cu nerabdare.

- A veni ea si vremea aceea, voinice, zise imparatul cam cu jumatate de gura. Dar ia mai aveti putina rabdare, caci fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luati numai asa, cum s-ar intampla. Ia sa mai vedem cam cum ar veni trebusoara asta. Nu-i vorba, de mancat ati mancat si de baut ati baut fiecare cat saptesprezece. Insa de acum inainte mai aveti si ceva treaba de facut: iaca, va dau o mierta de samanta de mac, amestecata cu una de nisip maruntel; si, pana maine dimineata, sa-mi alegeti macul de-o parte, fir de fir, si nisipul de alta parte; nu cumva sa gasesc vreun fir de mac printre nisip sau vreunul de nisip printre mac, ca atunci am stricat pacea. Si daca-ti putea scoate la capat trebusoara asta, atunci oi mai vedea eu Iara de nu, veti plati cu capul obraznicia ce ati intrebuintat fata cu mine, ca sa prinda si altii la minte vazand de patima voastra.

Si apoi, ducandu-se imparatul in treaba lui, i-a lasat sa-si bata capul cum vor sti.

Atunci Harap-Alb si cu ai sai au inceput a strange din umere, nepricepandu-se ce-i de facut.

- Ei, apoi saga va pare? Cu chitibusuri de aceste sa ne zabovim noi? Paclisit om e imparatul Ros! se vede el, zise atunci Ochila. Eu, nu-i vorba, macar ca e asa de intuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de nisip. Dar numai iuteala si gura de furnica ar trebui sa aibi ca sa poti apuca, alege si culege niste flecustete ca aceste, in asa scurta vreme. Bine-a zis cine-a zis ca sa te feresti de omul ros, caci e listai dracul in picioare, acum vad eu.

Harap-Alb isi aduce atunci aminte de aripa cea de furnica, o scoate de unde-o avea stransa, apoi scapara si-i da foc cu o bucatica de iasca aprinsa. Si atunci, minune mare! Numai iaca au si inceput a curge furnicile cu droaia, cata pulbere si spuza, cata frunza si iarba; unele pe sub pamant, altele pe deasupra pamantului si altele in zbor, de nu se mai curmau venind. Si, intr-un buc, au si ales nisipul de-o parte si macul de alta parte; sa fi dat mii de mii de lei, nu gaseai fir de mac printre nisip sau fir de nisip printre mac. Si apoi, in zori de ziua, cand e somnul mai dulce, de doarme si pamantul sub om, o multime de furnici de cele maruntele au strabatut inlauntrul palatului si au inceput a pisca din somn pe imparatul, de-l frigeau, nu altaceva. Si vazandu-se el cuprins de asa usturime, s-a sculat cu nepus in masa, caci nu mai era de chip sa doarma, cum dormea alte dati, pana pe la amiaza, nesuparat de nimene. Si, cum s-a sculat, a si inceput a cauta cu de-amanuntul prin asternut, sa vada ce poate sa fie. Dar a gasit nimica toata, caci furnicile parca intrara in pamant; s-au mistuit, de nu se stie ce s-au mai facut.

- A dracului treaba! Uite ce blanda mi-a iesit pe trup. Sa fi fost nimica parca nu-mi vine a crede. Insa mai stiu eu? Ori parerea ma insala, ori s-a stricat vremea, zise imparatul; din doua, una trebuie sa fie numaidecat. Dar, pana una-alta, ia sa ma duc sa vad: ales-au nisipul de mac acei nespalati, care-mi rod urechile sa le dau fata?

Si cand se duce imparatul si vede cum se indeplinise de bine porunca lui, se umple de bucurie Si, nemaiavand ce pricina sa le caute, ramane pe ganduri.

Atunci Harap-Alb iar iese din mijlocul celorlalti si se infatisaza imparatului, zicand:

- Preainaltate imparate, de-acum cred ca mi-ti da fata, ca sa va lasam in pace si sa ne ducem de unde am venit.

- A veni ea si vremea aceea, voinice, zise imparatul, inganand vorba printre dinti, dar pana atunci mai este inca treaba; iaca ce aveti de facut: fata mea are sa se culce desara unde se culca totdeauna, iara voi sa mi-o strajuiti toata noaptea. Si daca maine dimineata s-a afla tot colo, atunci poate sa ti-o dau; iara de nu, ce-i pati, cu nime nu-i imparti Inteles-ati?

- Sa traiti, luminate imparate, raspunse Harap-Alb, numai de n-ar fi mai multa intarziere, caci stapanul ma asteapta si grozava urgie poate sa cada pe capul meu din asta pricina.

- Stapanu-tau, ca stapanu-tau; ce ti-a face el, asta-i deosebit de basca, zise imparatul, uitandu-se chioras la dansii. Ieie-va macar si pielea de pe cap, ce am eu de-acolo? Insa pe mine cautati sa nu ma smintiti: fata si ochii din cap, caci atata vi-i leacul; v-ati dus pe copce, cu toata smecheria voastra.

Dupa aceasta, imparatul ii lasa incurcati si se duce la ale sale.

- Aici inca trebuie sa fie un drac la mijloc, zise Gerila, clatinand din cap.

- Ba inca de cei batrani; sageata de noapte si dracul cel de amiazazi, raspunse Ochila. Dar nu si-a juca el mendrele indelung, asa cred eu.

In sfarsit, durai-vurai, seara vine, fata se culca si Harap-Alb se pune de straja chiar la usa ei, iara ceilalti se insira tot cate unul-unul pana la poarta, dupa porunca.

Si, cand pe aproape de miezul noptii, fata imparatului se preface intr-o pasarica si zboara nevazuta printre cinci straji. Dar cand ajunge pe la strajerul Ochila, el, sireicanul, mi ti-o vede si da de stire lui Pasarila, zicand:

- Mai, fetisoara imparatului ne-a tras butucul. A dracului zgatie de fata! s-a prefacut in pasarica, a zburat ca sageata pe langa ceilalti si ei habar n-au despre asta. Ei, apoi? Lasa-te in seama lor daca vrei sa ramai far' de cap. De-acum, numai noi o putem gasi si aduce la urma ei. Taci molcum si haidem dupa dansa. Eu ti-oi arata-o pe unde se ascunde, iara tu sa mi-o prinzi cum ti-i mestesugul si sa-i strambi gatul oleaca, sa se invete ea de alta data a mai purta lumea pe degete.

Si atunci, odata si pornesc ei dupa dansa, si nu merg tocmai mult si Ochila zice:

- Mai Pasarila, iacata-o, ia! colo, in dosul pamantului, tupilata sub umbra iepurelui; pune mana pe dansa si n-o lasa!

Pasarila atunci se lateste cat ce poate, incepe a bojbai prin toate buruienile si, cand sa puna mana pe dansa, zbr! pe varful unui munte, si se ascunde dupa o stanca.

- Iacata-oi, mai, colo, in varful muntelui, dupa stanca ceea, zise Ochila.

Pasarila atunci se inalta putin si incepe a cotrobai pe dupa stanci; si cand sa puna mana pe dansa, zbr! si de acolo si se duce de se ascunde tocmai dupa luna.

- Mai Pasarila, iacata-oi, ia! colo, dupa luna, zise Ochila; caci nu pot eu s-o ajung, sa-i dau o scarmanatura buna.

Atunci Pasarila se desira odata si se inalta pana la luna. Apoi, cuprinzand luna in brate, gabuieste pasarica, mi ti-o insfaca de coada si cat pe ce sa-i suceasca gatul. Ea atunci se preface in fata si striga inspaimantata:

- Daruieste-mi viata, Pasarila, ca te-oi darui si eu cu mila si cu daruri imparatesti, asa sa traiesti!

- Ba ca chiar ca erai sa ne daruiesti cu mila si cu daruri imparatesti, daca nu te vedeam cand ai paslit-o, farmazoana ce esti! zise Ochila. Stiu ca am tras o durdura buna cautandu-te. Ia, mai bine hai la culcus, ca se face ziua acusi. S-apoi, ce-a mai fi a mai fi.

Si odata mi ti-o insfaca ei, unul de-o mana si altul de cealalta si hai! hai, hai! in zori de ziua ajung la palat si, trecand cu dansa printre straji, o silesc sa intre in odaia ei, tot cum a iesit.

- Ei, Harap-Alb, zise atunci Ochila, daca nu eram eu si cu Pasarila, ce faceati voi acum? Iaca asa, tot omul are un dar si un amar; si unde prisoseste darul nu se mai baga in seama amarul. Amar era sa fie de voi, de nu eram noi amandoi. Si cu strajuirea voastra, era vai de pielea noastra!

Harap-Alb si ceilalti, nemaiavand ce zice, pleaca capul rusinati, multumind lui Pasarila si vestitului Ochila, caci le-au fost ca niste frati.

Si atunci, numai iaca si imparatul vine ca un leu-paraleu, sa-si ia fata pe seama si, cand o gaseste sub straja, dupa cum nu se astepta el, numa-i scanteiau ochii in cap de ciuda, dar nu avu ce face.

Atunci Harap-Alb iar se infatisaza inaintea impara-tului, zicand:

- Luminate imparate, de-acum cred ca mi-ti da fata, ca sa va lasam in pace si sa ne ducem in treaba noastra.

- Bine, voinice, zise imparatul posomorat; a veni ea si vremea aceea. Insa eu mai am o fata, luata de suflet, tot de o varsta cu fata mea; si nu e deosebire intre dansele nici la frumusete, nici la stat, nici la purtat. Hai, si daca-i cunoaste-o care-i a mea adevarata, ia-ti-o si duceti-va de pe capul meu, ca mi-ati scos peri albi, de cand ati venit. Iaca, ma duc sa le pregatesc, zise imparatul. Tu vina dupa mine, si, daca-i ghici-o, ferice de tine a fi. Iara de nu, luati-va catrafusele si incepeti a va carabani de la casa mea, caci nu va mai pot suferi!

Si ducandu-se imparatul, pune de piaptana si imbraca la fel pe amandoua fetele si apoi da porunca sa vie Harap-Alb sa ghiceasca fata imparatului.

Harap-Alb, vazandu-se pus in incurcala, nu mai stia ce sa faca si incotro sa-o dea ca sa nu greseasca tocmai acum, la duca. Si, mai stand el pe ganduri oleaca, cum e omul tulburat, isi aduce aminte de aripa cea de albina si, scotand-o de unde-o avea stransa, scapara si-i da foc cu o bucatica de iasca aprinsa. Si atunci, numai iaca se pomeneste cu craiasa albinelor.

- Ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap-Alb? zise ea, zburand pe umarul sau. Spune-mi, caci sunt gata sa te slujesc.

Atunci Harap-Alb incepe a-i spune toate cu de-ama-nuntul si o roaga de toti dumnezeii ca sa-i dea ajutor.

- N-ai grija, Harap-Alb, zise craiasa albinelor; las' ca te fac eu s-o cunosti si dintr-o mie. Hai, intra in casa cu indrazneala, caci am sa fiu si eu pe-acolo. Si cum ii intra, stai putin si te uita la fete; si care-i vedea-o ca se apara cu naframa, sa stii ca aceea este fata imparatului.

Atunci Harap-Alb intra, cu albina pe umar, in odaia unde era imparatul si cu fetele, apoi sta putin deoparte si incepe a se uita cand la una, cand la alta. Si cum sta el drept ca lumanarea si le privea, cu bagare de seama, craiasa albinelor zboara pe obrazul fetei imparatului. Atunci ea, tresarind, odata incepe a tipa si a se apara cu naframa, ca de un dusman. Lui Harap-Alb atata i-a trebuit: indata face cativa pasi spre dansa, o apuca frumusel de mana si zice imparatului:

- Luminarea-voastra, de-acum cred ca nu mi-ti mai face nici o impiedicare, pentru ca am adus intru indeplinire tot ceea ce ne-ati poruncit.

- Din partea mea poti s-o iei de-acum, Harap-Alb, zise imparatul, ovilit si sarbad la fata de suparare si rusine; daca n-a fost ea vrednica sa va rapuie capul, fii macar tu vrednic s-o stapanesti, caci acum ti-o dau cu toata inima.

Harap-Alb multumeste atunci imparatului si apoi zice fetei:

- De-acum putem sa mergem, caci stapanu-meu, luminarea-sa nepotul imparatului Verde, a fi imbatranit asteptandu-ma.

- Ia mai ingaduieste putin, nerabdatorule, zise fata imparatului, luand o turturica in brate, spunandu-i nu stiu ce la ureche si sarutand-o cu drag; nu te grabi asa, Harap-Alb, ca te-i pripi. Stai, ca mai ai si cu mine oleaca de vorba: inainte de pornire, trebuie sa mearga calul tau si cu turturica mea sa-mi aduca trei smicele de mar dulce si apa vie si apa moarta de unde se bat muntii in capete. Si de-a veni turturica mea inainte cu smicelele si apa, ia-ti nadejdea despre mine, caci nu merg, fereasca Dumnezeu! Iara de-i avea noroc si-a veni calul tau mai intai si mi-o aduce cele poruncite, sa stii ca merg cu tine, oriunde mi-i duce; s-a mantuit socoteala.

Si atunci, odata pornesc si turturica si calul, fugind pe intrecute, cand pe sus, cand pe jos, dupa cum cerea trebuinta.

Dar turturica, fiind mai usoara, ajunge mai inainte; si pandind tocmai cand era soarele in cruce, de se odihneau muntii numai pentru o clipita, se repede ca prin foc si ia trei smicele de mar dulce si apa vie si apa moarta, si apoi ca fulgerul se intoarce inapoi. Si, cand pe la poarta muntilor, calul ii iese inainte, o propeste in cale si o ia cu magulelile, zicandu-i:

- Turturica-rica, draga pasarica, ada la mine cele trei smicele de mar dulce, apa cea vie si cea moarta, si tu du-te inapoi de-ti ia altele si mi-i ajunge pe drum, caci esti mai sprintena decat mine. Hai, nu mai sta la indoiala si da-mi-le, caci atunci are sa fie bine si de stapanu-meu, si de stapana-ta, si de mine, si de tine; iara de nu mi li-i da, stapanu-meu Harap-Alb este in primejdie, si de noi inca n-are sa fie bine.

Turturica parca n-ar fi voit. Dar calul n-o mai intreaba de ce-i e cojocul; se repede si-i ia apa si smicelele cu hapca si apoi fuge cu dansele la fata imparatului si i le da, de fata cu Harap-Alb. Atunci lui Harap-Alb i s-a umplut inima de bucurie.

Vine ea si turturica mai pe urma, dar ce-ti e buna?

- Alei, tolina ce-mi esti, zise fata imparatului; da' bine m-ai vandut. Daca e asa, hai, porneste chiar acum la imparatul Verde si vesteste-i ca venim si noi in urma.

Atunci turturica porneste. Iara fata imparatului ingenunche dinaintea tatane-sau si zice:

- Binecuvanteaza-ma, tata, si ramai sanatos! Se vede ca asa mi-a fost sortit si n-am ce face; trebuie sa merg cu HarapAlb, si pace buna!

Dupa aceasta, isi ia cele trebuitoare la drum, apoi incaleca si ea pe un cal nazdravan si sta gata de pornire. Iara HarapAlb, luandu-si oamenii sai, incaleca si el si pornesc spre imparatie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este.

Mers-au ei si zi si noapte, nu se stie cat au mers; si, de la un loc, Gerila, Flamanzila si Setila, Pasari-Lati-Lungila si nazdravanul Ochila se opresc cu totii in cale, se opresc si zic cu jale:

- Harap-Alb, mergi sanatos! De-am fost rai, tu ni-i ierta, caci si raul cateodata prinde bine la ceva.

Harap-Alb le multumeste s-apoi pleaca linistit. Fata vesel ii zambeste, luna-n cer a asfintit. Dar in pieptul lor rasare Ce rasare? Ia, un dor; soare mandru, luminos si in sine arzator, ce se naste din scanteia unui ochi fermecator!

Si mai merg ei cat mai merg, si de ce mergeau inainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau mintile, uitandu-se la fata si vazand-o cat era de tanara, de frumoasa si plina de vina-ncoace.

Salatile din Gradina Ursului, pielea si capul cerbului le-a dus la stapanu-sau cu toata inima. Dar pe fata imparatului Ros mai nu-i venea s-o duca, fiind nebun de dragostea ei. Caci era boboc de trandafir din luna lui mai, scaldat in roua diminetii, dezmierdat de cele intai raze ale soarelui, leganat de adierea vantului si neatins de ochii fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi in taraneste, era frumoasa de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dansa ba. Si de-aceea Harap-Alb o prapadea din ochi de draga ce-i era. Nu-i vorba, si ea fura cu ochii, din cand in cand, pe Harap-Alb, si in inima ei parca se petrecea nu stiu ce poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. Vorba cantecului:

Fugi de-acole, vina-ncoace!

Sezi binisor, nu-mi da pace!

sau mai stiu eu cum sa zic, ca sa nu gresesc? Dar stiu atata, ca ei mergeau fara a simti ca merg, parandu-li-se calea scurta si vremea si mai scurta; ziua ceas si ceasul clipa; da, cum e omul cand merge la drum cu dragostea alaturea.

Nu stia sarmanul Harap-Alb ce-l asteapta acasa, caci nu s-ar mai fi gandit la de-alde acestea.

Insa vorba cantecului:

De-ar sti omul ce-ar pati,

Dinainte s-ar pazi!

Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine va spuneam ca turturica ajunsese la imparatul Verde si-l instiintase ca vine si Harap-Alb cu fata imparatului Ros.

Atunci imparatul Verde a si inceput a face pregatire, ca pentru o fata de imparat, dand si porunca sa le iasa intru intampinare. Iara Spanul icnea in sine si se gandea numai la razbunare.

In sfarsit, mai merge Harap-Alb cu fata imparatului cat mai merge, si de la o vreme ajung si ei la imparatie.

Si, cand colo, numai iaca ce le ies inainte imparatul Verde, fetele sale, Spanul si toata curtea imparateasca, ca sa-i primeasca. Si vazand Spanul cat e de frumoasa fata imparatului Ros, odata se repede sa o ia in brate de pe cal. Dar fata ii pune atunci mana pe piept, il branceste cat colo si zice:

- Lipseste dinaintea mea, Spanule! Doar n-am venit pentru tine, s-am venit pentru Harap-Alb, caci el este adevaratul nepot al imparatului Verde.

Atunci imparatul Verde si fetele sale au ramas incremeniti de ceea ce au auzit. Iar Spanul, vazand ca i s-a dat viclesugul pe fata, se repede ca un caine turbat la Harap-Alb si-i zboara capul dintr-o singura lovitura de palos, zicand:

- Na! asa trebuie sa pateasca cine calca juramantul! Dar calul lui Harap-Alb indata se repede si el la Span si-i zice:

- Pan-aici, Spanule! Si odata mi ti-l insfaca cu dintii de cap, zboara cu dansul in inaltul cerului, si apoi, dandu-i drumul de-acolo, se face Spanul pana jos praf si pulbere. Iara fata imparatului Ros, in valmasagul acesta, repede pune capul lui Harap-Alb la loc, il inconjura de trei ori cu cele trei smicele de mar dulce, toarna apa moarta, sa stea sangele si sa se prinda pielea, apoi il stropeste cu apa vie, si atunci Harap-Alb indata invie si, stergandu-se cu mana pe la ochi, zice suspinand:

- Ei, da' din greu mai adormisem! - Dormeai tu mult si bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata imparatului Ros, sarutandu-l cu drag si dandu-i iar palosul in stapanire.

Si apoi, ingenunchind amandoi dinaintea imparatului Verde, isi jura credinta unul altuia, primind binecuvantare de la dansul si imparatia totodata.

Dupa aceasta se incepe nunta, s-apoi, da Doamne bine!

Lumea de pe lume s-a strans de privea,

Soarele si luna din cer le radea.

S-apoi fost-au fost poftiti la nunta: Craiasa furnicilor, Craiasa albinelor si Craiasa zanelor, minunea minunilor din ostrovul florilor!

Si mai fost-au poftiti inca: crai, craiese si-mparati, oameni in seama bagati, s-un pacat de povestar, fara bani in buzunar. Veselie mare intre toti era, chiar si saracimea ospata si bea!

Si a tinut veselia ani intregi, si acum mai tine inca; cine se duce acolo bea si mananca. Iar pe la noi, cine are bani bea si mananca, iara cine nu, se uita si rabda.