Fonetica latina

Fonetica latina

1. Alfabetul, scrierea si pronuntia

Alfabetul latin cuprindea 23 de litere: A, B, C, D, E, F, G, H, I, K, L , M, N, O, P, Q, R, S, T, V, X, Y, Z. Este împrumutat de la greci.

Literele y si z au fost introduse mai târziu, în cuvinte straine ca zephyrus, Zalmoxis.

Literele j si u erau necunoscute romanilor, acestea au fost create pe timpul Renasterii pentru a completa o imperfectiune a alfabetului antic, romanii notau prin I atât vocala  i (imperium, filius) cât si semivocala i, pronuntata ca în românescul iar, iepure, iute (iam, iocus, iustus). Fonemul i cu valoare consonantica din iugum se pronunta ca i din iasca. Se notau prin V atât vocala u (Romanum, urbem), cât si semivocala corespunzatoare, pronuntata ca engelzescul w sau ca un o românesc din oameni, oaspete (parvam, vocavit). Acest sunet s-a pronuntat mai târziu v (consoana) ca în românescul vas, avea. Pentru fonemul u vocala si u consoana (v) romanii folosesc o singura litera: V (majuscula) si u (minuscula). Pentru prima semivocala s-a crea litera J (j), pentru cea de-a doua s-a pastrat litera mare V, creându-se litera mica v, iar vocala u a fost notata cu U (u).

Consoana qu se pronunta în limba latina „cu”, nu „cv”.

Consoanele c, g, t se pronuntau la fel, chiar daca urma o vocala, ex. Cicero se pronunta kikero, gelidus se pronunta ca si Gallus, natio se pronunta ca atare. În scoala româneasca ele au fost adaptate sistemului de pronuntie specific, cena se pronunta ca cina, gelu ca ger, natio ca natiune, etc.

2. Cantitatea vocalelor

Cantitatea este durata în timp, necesara pentru rostirea unei vocale. În functie de aceasta durata vocalele pot fi lungi sau scurte. Ele sunt indicate prin semne grafice, semne care nu au apartinut Antichitatii, ci au fost adaugate pentru a usura citirea: o vocala lunga se noteaza cu o linie deasupra, iar o vocala scurta se noteaza cu o caciulita, asa cum avem noi la litera a. Cantitatea vocalelor este foarte importanta, pentru ca decide sensul sau rolul unui cuvânt într-o propozitie, de exemplu: acer înseamna artar, acer înseamna acru, ascutit, malum (cu a lung) înseamna mar, malum (cu a scurt) înseamna rau. Pōpulus (cu o lung) înseamna plop, pŏpulus (cu o scurt) înseamna popor. Silva (nominativ) înseamna padure, silva (ablativ) înseamna în padure.

3. Cantitatea silabelor

În limba latina silabele pot fi lungi sau scurte.

Silabele lungi pot fi:

lungi prin natura: cele care cuprind o vocala lunga sau diftong; de exemplu mater (ma-ter), Romanus (ma-nus), Paltīnus (ti-nus)

lungi prin pozitie: cele care cuprind o vocala (chiar daca este scurta) urmata de doua sau mai multe consoane; de exemplu: sempitérna (ter-na), accintum (cinc-tum), respóndit (spond-dit)

Silabele scurte pot fi:

scurte prin natura: sunt acele silabe care cuprind o vocala scurta (silabele în vocala se numesc „silabe deschise”); de exemplu: Rómŭlus (mu-lus), nómĭne (mi-ne), téněbrae (-ne-brae)

scurte prin pozitie: sunt silabele care cuprind o vocala urmata de alta vocala; de exemplu: filĭus (li-us), Sílvĭa (vi-a), impérĭum (ri-um).

Conform acestei reguli accentuam áureus nu aruéus, óleum nu oléum, gramíneae nu graminéae.

Pentru a afla care sunt silabele terminate în consoana sau în vocala trebuie sa stim cum se despart cuvintele în silabe. Acest lucru nu este dificil, deoarece regulile sunt aceleasi ca în limba româna: când dupa o vocala urmeaza o singura consoana, aceasta trece la silaba urmatoare (lasând deci prima silaba deschisa: Ro-mu-lus); când dupa vocala urmeaza doua sau mai multe consoane, prima ramâne la silaba întâi (închizând-o: ur-bem), cea de-a doua trece la silaba urmatoare; când grupul de consoane este mai mare, de obicei ultima consoana trece la silaba urmatoare: ac-cinc-tum; regula nu se aplica în cazul cuvintelor prefixate: prefixul ramâne într-o silaba aparte (deci re-spondit nu res-pondit). Ca si în româneste, daca cele doua consoane sunt br, cr, tr, dr, pr, gr, pl, bl, cl, gl (prima consoana oclusiva, a doua o „lichida”: te-ne-brae), ambele trec în silaba urmatoare. Grupul de litere qu noteaza o singura consoana, nu doua, iar consoana h nu are nici un rol în despartirea silabelor.

4. Accentul

În limba latina accentul nu era marcat prin semne grafice.

Ultima silaba nu are niciodata accent.

În cuvintele formate din doua silabe, accentul cade pe silaba penultima. În cuvinte cu trei sau mai multe silabe accentul cade pe:

a. silaba penultima, daca este lunga

b. silaba antepenultima, daca penultima este scurta.

Regula generala a accentuarii latine este urmatoarea:

1. cuvintele de trei si mai multe silabe se accentueaza pe silaba penultima când aceasta este lunga; când penultima este scurta, accentul cade pe silaba dinaintea ei (antepenultima). De exemplu: Románus, haréna, Palatínus.
2. cuvintele de doua sau mai multe silabe se accentueaza pe prima, indiferent daca este lunga sau scurta. De exemplu: hábet, úrbem, Réae.

Dupa cum se observa din regula (1) locul accentului latin depinde de cantitatea silabei penultime, altfel spus, este  necesar sa stim daca silaba penultima este lunga sau scurta. Deci va trebui sa cunoastem cantitatea silabelor pentru a sti cum accentuam un cuvânt.

Pentru a accentua corect un cuvânt latinesc trebuie sa stim daca vocala din silaba penultima este deschisa (terminata în vocala), este lunga sau scurta. Exista un numar de reguli gramaticale de exemplu, infinitivul conjugarii I are a lung, al conjugarii a II-a are ē lung, al conjugarii a III-a are ě scurt (de exemplu: laudare, vidēre, dicěre, etc.).