Relatia dintre interjectie si celelalte clase lexico-gramaticale

Relatia dintre interjectie si celelalte clase lexico-gramaticale

In general, interjectiile secundare provin din substantive, si intr-o masura mai mica din adverbe, verbe, pronume si sintagme nominale.

Subtantivele care se pot transforma in interjectii secundare pot fi grupate

in cateva clase semantice:

nume de rudenie: mama, tata, sora, frate, surioara;

subtantive din sfera religioasa: Dumnezeu, Domn, Sfant, drac, pacat;

termeni de adresare: domn, doamna, nene, doda;

Subtantivele care au valoare de interjectie sunt aproape total desemantizate, rolul lor

fiind acela de a exprima stari psihice ale locutorului. In marea lor majoritate, interjectiile secundare se incadreaza in subclasa interjectiilor cu valoare emotiva, putand avea o gama larga de semnificatii contextuale.

"Interjectiile secundare provenite din substantive sunt fixate cu o anumita forma morfologica: de nominativ nearticulat (drac), de dativ (dracului, naibii) sau de vocativ (mama, frate, soro, nene, domnule, dom'le, Doamne, Dumnezeule, drace). Formele de dativ dracului si naibii se explica, probabil, prin analogie cu structurile cu dativ locativ Du-te dracului!, Du-te naibii! Prin analogie cu acestea, au aparut si constructii de tipul Taci dracului / naibii!, in care substantivul in dativ nu are functie sintactica si nu aduce o informatie semantica in plus, avand doar un rol expresiv. Substantivul drac apare si cu forma darcu', care poate fi interpretata ca o forma de dativ trunchiata (trunchierea fiind posibila tocmai pentru ca nu este relevant cazul in aceste situatii, substantivul neavand functie sintactica): Mahler te rascoleste, intri dracu' intr-un sant! ("Dilema", 2003)."

Pentru termenii de adresare putem spune ca au capatat o valoare interjectionala prin frecventa lor folosire si prin accentuarea valorii afective in dauna celei denotative, fenomen ce caracterizeaza interjectiile secundare, in general. In general, interjectiile de acest fel sunt intercalate in enunturi, dar unele pot fi si enunturi independente:

A sosit doamna profesoara!

Ce bine ca e tot dansa!

Da dragii mei copilasi, dragi colegi, cu totii ne bucuram ca s-a intors doamna

profesoara Androrescu.

Mai putem tine cont si de faptul ca si unele locutiuni interjectionale pot proveni din grupuri nominale formate, in general, din substantiv si un adjunct: copilul necuratului, pacatele stramosesti, slava Domnului etc.

Totodata avem de-a face si cu fenomenul trecerii din clasa substantivului in clasa interjectiei, care cuprinde si interjectii adresative: fa, ma, ba etc.

Ticurile verbale se aseamana cu interjectiile secundare prin faptul ca au un caracter oarecum involuntar, necontrolat, sunt caracteristicile limbii vorbite, au, in general, o intonatie de tip exclamativ, sunt partial desemantizate (din cauza utilizarii lor frecvente), pot exprima reactii afective ale locutorului si sunt independente sintactic de context: Asta-i buna!, Asta-i culmea!, Ce mai veste poveste?, Cum sa va spun?, Fugi de-aici!, Nu mai spune!, Stii ca-mi placi?, Va spun!, Vorba vine. etc. Multe ticuri verbale functioneaza drept conectori textuali, la fel ca unele interjectii.

Unele interjerctii pot fi gruparii prepozitionale, cu prepozitiile la, pentru,

pe si substantivele naiba, drac, Dumnezeu: La naiba!, Pe naiba!, Pentru Dumnezeu!, Pe dracu!, La dracu!

De altfel, interjectiile care provin din forme verbale sunt desprinse din

paradigma imperativului: uite, uitati etc.

Interjectia si forma de imperativ corespondenta sunt utilizate intr-o serie de contexte in care nu ar fi posibila substutuirea uneia prin cealalta, cel putin nu fara a antrena diferente semantice. Priveste ar fi sensul lexical al lui uite, sens pe care tinde sa si-l piarda, devenind un semnal exclamativ care capata diverse semnificatii in context, ca de altfel majoritatea interjectiilor. Uite,    pe langa valoarea prezentetiva, apropiata de verb ( Uite un scolar!), mai poate avea si valoare discursiva (Uite ca nu am chef de voi acum!).

Formele de indicativ prezent, persoana I plural si imperativ plural sau indicativ prezent, persoana a II-a plural a verbului a pofti (poftim, poftiti), au devenit interjectii, cu utilizarii multiple, datorita faptului ca si verbul de baza a pofti are multiple utilizari:

"ca formule de politete prin care se exprima diverse indemnuri: locutorul ofera

ceva alocutorului (interjectia fiind echivalnta semantic cu verbele ia, tine sau cu interjectia na) sau face o invitatie alocutorului. Interjectia formeaza enunturi independente sau este integrata in alte enunturi, putand pastra si determinari ale verbului: (semi)adverbul mai, complementul direct, circumtantialele locative si temporale: (Mai) poftiti o prajitura!, Mai poftiti pe la noi!, Poftiti inauntru!, Poftiti duminica pe la noi!, Poftiti pe scaunul de consultatii!" [2]

"pentru a indemna o actiune, accentuand aracterul imperativ al unui verb (de mai

multe ori si cu nuante afective, de iritare): Poftim, fa-o tu daca te pricepi mai bine!, Ia poftim de incaleca. (I. Creanga, Amintiri), Poftim citeste! (H. Papadat-Bengecu, Concert), Poftiti sa dati o mana de ajutor! (similar cu haideti sa)." [3]

"cu functie expresiva, exprimand indignare, nemultumire, ciuda, repros, revolta

(avand sensul asta-i buna!), dublata de o valoare ostensiva, de a atrage atentia alocutorului asupra unui element din situatia de comunicare, fata de care se manifesta sentimentele locutorului. Este frecvent insotita de interjectia ei: Ei poftim! Am intarziat la masa! (L. Rebreanu, Padurea), Poftim! Iar am uitat cheile!, Poftim de mai intelege ceva!" [4]

Forma    poftim, este folosita ca marca interogativa, exprimand o cerere de repetare

sau de explicare a mesajului anterior (ce-ai zis?, repeta), este folosita chiar si in situatiile de exprimare politicoasa.

Poftim se mai poate arata ca o falsa interogativa, avand de fapt, functie expresiva,

aratand reprosul sau nemultumirea locutorului:

- Ma gandeam sa dau anul acesta la mater, dar la management!

- Poftim?!