Contributia lui Mircea Eliade la dezvoltarea prozei romanesti fantastice

Contributia lui Mircea Eliade la dezvoltarea prozei romanesti fantastice

Mircea Eliade s-a nascut la 8 martie in Bucuresti, fiind al doilea fiu al capitanului de infanterie Gheorghe Eliade si al Ioanei Eliade.

Dupa absolvirea scolii primare din strada Mantuleasa, este admis la liceul "Spiru Haret" din Bucuresti.

Mircea Eliade este autorul unei vaste opere literare, publicistice si filozofice. Scrie primele nuvele fantastice, publica povestirea fantastica "Cum am gasit piatra filozofala", fiind mentionat cu premiul I al ziarului "Stiinta populara si a calatoriilor" (1921).

Vorbind despre obarsia sa, autorul nota in "Memorii": "imi placea sa ma stiu descinzand dintr-o familie de razesi moldoveni si un hangiu de la Dunare sau de la Olt. Tatal bunicului din Tecuci fusese razes si ma mandream ca eram doar a treia generatie de la opinci, ca desi nascut si crescut la oras, eram inca atat de aproape de "talpa tarii"".

Mircea Eliade apare in literatura dintre cele doua razboaie mondiale ca unul dintre reprezentantii de seama ai "noii generatii" care s-a impus dupa 1930. Venind printre primii cu o problematica de tip existentialist, autorul impune, o noua viziune romanului romanesc.

Varietatea subiectelor insolite din eseuri se revarsa in mod firesc in romane de la problema de orientalistica la eros, moarte, moda, literatura, totul bazat pe o traire autentica, singurul mod de cunoastere a vietii. Aceasta diversitate tematica si infuzia de informatie intr-o opera literara i se par scriitorului conditii firesti ale romanului modern, considerand "ca este absurd sa interzici teoria intr-o opera epica, este absurd sa ceri unui romancier numai descriere sau numai sentimente". In consecinta, "o mare creatie epica reflecteaza in buna parte si mijloacele de cunoastere ale epocii, sensul vietii si valorilor omului, cunoasterile stiintifice, filozofice". (Fragmentarium)

Scriitorul pledeaza pentru o literatura a autenticitatii generata de experienta traita, scrisa intr-un stil direct, neinflorit, apropiindu-se astfel, de teoriile estetice ale lui Camil Petrescu.

Romanele si nuvelele lui Mircea Eliade, publicate in tara si strainatate, sunt scrise de-a lungul unei perioade cuprinse intre 1930-1980, scriitorul aderand, chiar de la inceput, la estetica autenticitatii.

Primele romane au fost considerate de majoritatea comentatorilor ca fiind sub semnul influentelor lui Andre Gide, George Calinescu in "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent" nota ca "Mircea Eliade este cea mai integrala si servila intrupare a gidismului in literatura noastra".

Pompiliu Constantinescu desi remarca la randu-i influenta gidiana, aprecia ca Eliade "este unul dintre cei mai de seama scriitori ai vremii, iar Maitreyi "una din acele carti cu destin de miracol in cariera unui scriitor si chiar a unei generatii".

In aceasta prima faza, scriitorul experimenteaza "epicul pur", romanul indirect, in care eroul, de obicei un tanar de o extrema luciditate, obsedat de cunoastere de sine, incearca sa-si ordoneze epic experientele "traite", consemnate fidel intr-un jurnal: "tot ce scriu aici pare tulbure si dezarticulat, datorita nepriceperii mele de a povesti cum trebuie. Hartia ma inspaimanta, nu hartia alba, ci jumatate scrisa". (Isabel si apele diavolului)

Romanul "Maitreyi" incepe cu aceeasi obsesie a fidelitatii consemnarii actului tarii: "am sovait atata in fata acestui caiet, pentru ca nu am izbutit sa aflu inca ziua precisa cand am intalnit-o pe Maitreyi. In insemnarile mele de atunci nu am gasit nimic. Si daca sufar oarecum incepand aceasta povestire, e tocmai pentru ca nu stiu sa evoc figura ei de atunci si nu pot retrai aievea mirarea mea, nesiguranta si tulburarea celor dintai intalniri".

"Santier" este intitulat "roman indirect" si in prefata scriitorul atrage atentia ca este vorba de "un jurnal intim" al perioadei indiene. Pledand pentru o literatura a autenticitatii, el scrie: "orice se intampla in viata poate constitui un roman. Si in viata nu se intampla numai omoruri, casatorii sau adultere; se intampla si ratari, entuziasme, filozofii, morti sufletesti, aventuri fantastice. Orice e viu se poate transforma in epic, orice a fost trait sau ar putea fi trait".

Scriitorul oferea cititorului imaginea unui spatiu exotic insuficient cunoscut in literatura de pana atunci, o lume fabuloasa, conservatoare de mituri si ritualuri nealterate de istorie. Cadrul si problematica se schimba in romanele "Intoarcerea din Rai" si "Huliganii", unde scriitorul este preocupat de destinul unei generatii dornice de transformare, care cauta solutii pentru redobandirea "paradisului pierdut".

Referindu-se la aceste carti, scriitorul marturisea: "Voiam sa-mi prezint generatia. Consideram ca acesti tineri sunt "huligani" in adevaratul sens al cuvantului, tineri care pregatesc o revolutie spirituala, culturala si, daca nu "politica", cel putin reala, concreta. Personajele erau deci tineri, profesori, scriitori, actori".

Trecerea spre o etapa noua in proza lui Mircea Eliade, proza de tip fantastic, o constituie romanul "Lumina ce se stinge", o carte despre care Eliade spunea ca a aparut: "ca o reactie inconstienta impotriva Indiei, ca o tentativa de a ma apara chiar impotriva mea".

Mircea Eliade a pus bazele nuvelei fantastice romanesti, dupa ce altii inaintea lui au incercat o asemenea opera extrem de greu de realizat. El este un mare artist al operelor scurte in perioada interbelica. Cateva titluri ne fac sa ne ducem cu gandul la nuvele filozofice cu elemente fantastice, "Sarmanul Dionis" de Mihai Eminescu. Asa cum Dionis pendula intre real si vis incercand sa schimbe spatiul si timpul, la fel Mircea Eliade realizeaza in nuvelele sale pendularea omului intre sacru si profan, intre realitate si vis, intre real si ireal.

Cateva titluri ne dau atitudinea sa-l incadram pe Eliade intre cei mai mari prozatori ai literaturii fantastice.

Miturile arhaice ale cosmogoniei si creatiei, visul magic, iesiri fabuloase din timp sunt dezvoltate intr-o tesatura narativa abia construita, in care intamplari obisnuite se amesteca firesc cu situatii fantastice. Este adevarat ca exista atatea tipuri de "fantastic" cati autori de povestiri fantastice se afla omologati in literaturile lumii. Dar "fantasticul autentic", cel putin asa cum incearca teoreticienii sa-l defineasca, are cateva trasaturi distincte. Una ar fi imposibilitatea cititorului de a iesi din starea de ezitare spre care-l impinge materialul literar propriu-zis. Imposibilitatea de a opta decis numai pentru fabulos sau numai pentru verosimil valideaza calitatea de fantastic a povestirii.

Nu se poate trece peste aceasta "cumpana", cu toate ca s-ar putea face obiectia ca situatia cititorului, subiectiva, nu poate hotari asupra structurii operei, care e de natura obiectiva. Cu toate acestea, fantasticul e un efect.

In povestirile lui Gabriel Garcia Marquez fapta de neinteles in lumea fizica obisnuita sunt relatate pe un ton normal, ca si cand totul s-ar fi petrecut intr-adevar. Se poate repera si aici o "spartura" in real, dar aceasta este operata parca din capul locului. Textul evolueaza consecvent si autenticitatea vine din sensul global al naratiunii.

"Un domn foarte batran cu niste aripi enorme" pare fabula sau metafora. Ingerul care apare la un moment dat in incinta casei Elisendei si ramane un rastimp acolo are semnificatia unui obstacol in viata eroinei sau a unei obsesii. Cand ingerul pleaca, Elisenda rasufla usurata: o stare de spirit si de sentiment a fost depasita. Tehnica lui Marquez se reduce la a relata firesc fapte extraordinare. Fantasticul acestui gen de proza nu are complexitate, nu se constituie pe baze psihologice, e simplu, iar calitatea naratiunii e de ordin poetic.

Primul element ce socheaza in "Cel mai frumos mort din lume", alta povestire a lui Marquez, e o trasatura a inecatului: "era mai greu decat toti mortii cunoscuti, cantarind aproape cat un cal". Autorul, care aici e fundamental poet, scrie despre frumosul mort: "avea parfumul marii". Suntem in orice caz departe de finetea trecerii eroilor din lumea rationala in imponderabil, asa cum apare in "Sarpele" si "La tiganci".

Tehnica prozei lui Eliade e mai complexa tocmai pentru ca nu evita dificultatea, ci oscileaza riscant in jurul ei. Situatii extraordinare, intamplari fabuloase intalnim in povestile lui Vasile Voiculescu. In cateva naratiuni se produce acea "bresa" in real, care le propulseaza in sfera fantasticului.

Critica prozei fantastice a pornit din doua puncte situate la extremele registrului: basmul si realitatea imediata. Starea actuala a criticii literaturii fantastice in aceste coordonate se incadreaza, se pare ca estetica fantasticului ar avea de castigat din reanalizarea structurii metaforei. Mai mult decat basmul, metafora poetica arunca asupra vietii si asupra instrumentelor de sublimare a ei, lumini interesante. Metafora cea mai volatila nu poate fi controlata in ordinea vietii, ci in ordinea limbii, limba fiind ea insasi un fel de transfigurare.

Se vorbeste despre proza fantastica, nu si despre poezia fantastica. Pentru ca poezia presupune fantasticul dus pana la exces. Metafora e pura, fantasticul e mixt si impur. Poezia tinde spre seninatate si bucurie, efectul fantastic duce la teama si nelamurire.

Poezia e o bresa ce inlocuieste realitatea, proza fantastica contine sparturi care doar atenteaza la coerenta realului.

Intre "instrumentele" de proza fantastica ale autorului se pot enumera: confuzia dintre trezie si vis, turmentarea, jocul luminii si al intunericului. Dar cel mai eficient instrument de manevra e timpul.

Kant, unul din cei mai patrunzatori analisti ai categoriei temporale, a facut urmatoarea departajare: spatiul trebuie atribuit obiectelor independente de om, pe cand timpul e un principiu aflat in legatura cu starile noastre sufletesti.

Autorul de literatura fantastica construieste confuzii haotice. Un erou traieste in cateva clipe un timp infinit mai lung. Altul se transporta in amintire abolind timpul prezent.

Intr-o povestire "timpul trece mai incet" caci imprejurarile genereaza o ritmica aparte.

Un personaj constata la un moment dat: "Atunci sa stii ca iar a stat ceasul". Intr-o incapere e un miros ciudat "de tinerete oprita pe loc". Ceasornicul unui individ e "prea greu ca sa fie aur".

Toate aceste exemple sunt scoase sunt scoase din povestirile fantastice ale lui Mircea Eliade, autor care obtine din manevrarea dimensiunii temporale, efecte artistice neasteptate. Cu o facilitate "deconcertanta", cum scrie William A. Coates, scriitorul roman reuseste sa dea extraordinarului aparenta credibilului. Cele mai reusite pagini de proza fantastica ale lui Eliade opereaza in materia temporala rasturnari spectaculoase, dar, artisticeste, intregul proces ramane in sfera autenticului. Aceasta e performanta pe care o ating foarte putini.

Maestru de necontestat al fantasticului in proza, M. Eliade a avut probabil ideea de a realiza o sinteza a mai multe formule generatoare de straniu, nelamurire, ciudatenie.

Dupa ce a publicat "Domnisoara Cristina", "Sarpele", "La tiganci", naratiuni bine individualizate si aderente, fiecare in parte, la o specie a fantasticului, prozatorul a simtit parca mai acut tentatia experimentului.

In "Domnisoara Cristina" este dezvoltat motivul folcloric al strigoiului. Din interferenta unui plan cu cel al visului se creaza o atmosfera stranie, in care personajele traiesc intr-un cosmar continuu.

In "Sarpele", un grup de vilegiaturisti participa la o practica magica. Prin exorcizarea sarpelui de catre enigmaticul Andronic, eroii traiesc sub efectul unei vraje malefice, "o infinita voluptate, amestecata cu teroarea mortii". Experientele yoga, levitatia, invizibilitatea stau la baza unei aventuri fantastice povestite in "Secretul doctorului Honigberger".

In "La tiganci" coerenta universului concret este destramata prin dereglarea mecanismului temporal determinand o deviatie de la existenta comuna. Echivocul intamplarilor intretine o atmosfera misterioasa si o alunecare spre o zona fabuloasa incarcata de semnificatii. Exista la Eliade o vocatie a povestirii care nu mai este un mod de expresie, ci un act de cunoastere.

Nuvela "Pe strada Mantuleasa" se inscrie in sfera unui fantastic experimental, heteroclit si digresiv, in care motive variate sunt obligate sa colaboreze. Un batranel il cauta, la o adresa din Bucuresti, pe un maior cu numele de Borza. Batranul pretinde ca e Zaharia Farama, fost director al scolii din Mantuleasa, unde ar fi fost elev si actualul maior.

Chiar din primul capitol al nuvelei, ambianta e confuza. Maiorul insusi sustine ca n-a invatat la scoala din Mantuleasa. Eroul povestirii este Farama, batranelul ce poarta nume de basm cules de Ispirescu.

Atmosfera aduce intrucatva cu cea din "La tiganci", cititorul nu-si da seama ce se ascunde sub crusta unei relatari aparent normale. Stilul lui Eliade e personal si surprinzator, dificil, nu neaparat agreabil, talonat de un usor umor, dar de o sobrietate indiscutabila. Cititorul simte o fascinatie oarecum nelamurita, in care trebuie sa vedem arta desavarsita a scriitorului.

Universul creatiei lui Eliade este extrem de complex: proza elaborata cu o maiestrie superlativa, eseuri abordand aspecte de fond ale filozofiei culturii, contributii in domeniul esteticii, studii originale ale istoriei religiilor si teoria miturilor. In cultura contemporana, Eliade este o personalitate distincta. A introdus o "optica noua" in studiul fenomenelor religioase. In literatura e socotit "maestrul al fantasticului". Ca filozof al spiritualitatii arhaice, a fundamentat teze originale in care comportamentul omului arhaic e privit in stabilitatea lui funciara.

Totodata, Eliade, in cartea de interviuri acordate lui Claude Henri Rocquet, atagea atentia asupra unitatii operei sale, subliinond ca "pentru a judeca ceea ce am scris, cartile mele trebuie judecate in totalitatea lor. Daca ele au vreo valoare, vreo semnificatie, atunci, acestea apar numai in totalitatea operei".

Opera lui Mircea Eliade a fost scrisa in romaneste si tradusa in numeroase limbi, scriitorul fiind cel mai cunoscut scriitor roman in spatiul european. Eliade are meritul de a fi creatorul romanului exotic si reprezentantul cel mai de seama al literaturii fantastice.