Limba romana comuna

Limba romana comuna

Despre epoca si formele adoptarii alfabetului chirilic in scrierea limbii romane, au existat multe pareri contradictorii. Dimitrie Cantemir, in Descriptio Moldaviae, scrisa in 1716 in limba latina, afirma ca s-a scris cu litere latine pana la Conciliul de la Florenta (1439). Domnitorul Alexandru cel Bun, sfatuit de mitropolitul sau, ar fi poruncit arderea cartilor si textelor scrise pana atunci cu litere latine, introducand, in loc, alfabetul chirilic si limba slava, pentru a impiedica raspandirea catolicismului in tara. Mihail Kogalniceanu, un mare istoric si carturar roman, a sustinut aceeasi teza, la 1838, in revista Alauta Romaneasca.

Crearea si mentinerea unei limbi comune pe teritoriul intins de formare a limbii romane se explica prin necesitatea in care s-au gasit grupurile sociale din acel teritoriu de a comunica intre ele; existenta limbii comune implica existenta unei populatii care vorbea aceasta limba si a unei civilizatii unitare impuse acestor grupuri umane. Din cercetarea vocabularului de origini diferite a limbii romane rezulta ca aceasta civilizatie era de tip rural: pastoral si agricol.

Unitatea romanei comune presupune existenta de raporturi sociale frecvente intre grupuri; acesta unitate s-a rupt, in momentul plecarii spre sud a stramosilor aromani. Unitatea de civilizatie a romanilor, in epoca de comunitate, oglindita in unitatea limbii, este un fapt de o mare importanta pentru dezvoltarea ulterioara a romanei; limba comuna, formata atunci si-a mentinut omogenitatea intr-o asa masura incat divergentele dialectale din sanul dacoromanei sunt minime, iar deosebirea fata de grupul aroman nu sunt de natura sa impiedice trecerea usoara de la un sistem ligvistic la altul, unuitatea originara grupurilor fiind si astazi aparenta.

Dupa cum, potrivit unei tendinte generale, limba romana s-a diversificat in cursul epocii sale de comunitate , tot astfel, potrivit unei alte tendinte generale, dialectele derivate dintr-o limba comuna iau cu sine din truchiul comun tendinta de a inova in aceeasi directie, si grupurile odata separate dezvolta inovatii la fel.