POEZIA IUBIRII SI A NATURII IN LIRICA EMINESCIANA

POEZIA IUBIRII SI A NATURII IN LIRICA EMINESCIANA

Natura si iubirea sunt inseparabile in lirica eminesciana. Dragostea este o ipostaza a puritatii mitice, armonie restituita spiritului, ca patrie ideala si, pentru ca aceasta sa fie deplina, natura eminesciana este un spatiu feeric, strabatut de sclipiri diamantine si sugestii muzicale.

In poeziile scrise pana in 1876, "Dorinta", "Lacul", "Sara pe deal", "Floare albastra", natura este un spatiu magic cu adancimi de vecie: clipa iubirii este plasata intr-o "sara", cand scaderea luminii si nasterea stelelor constituie o eterna si repetata geneza; cei doi tineri indragostiti devin astfel perechea primordiala investita cu puritatea inceputurilor.

Ca la toti marii poeti romantici, dragostea si natura sunt teme permanente in creatia lui Eminescu. Natura este cadrul fizic pentru toate gesturile poetului, de la atitudinea meditativ-filozofica la cea erotica. Infatisarea ei se constituie pe doua dimensiuni esentiale: una terestra, cealalta cosmica, aflate de cele mai multe ori in interferenta.

Mihai Eminescu e in primul rand un tulburator poet al spatiului cosmic, prezentat fie in mari proiectii ale genezei sau ale stingerii universale ("Scrisoarea I", "Rugaciunea unui dac", "Luceafarul"), fie prin multimea elementelor cosmice (stele, soare, luna, cer) care impresioneaza parca intreaga opera.

In al doilea rand, Eminescu este un cantaret frenetic al naturii terestre in vesnica rotire a anotimpurilor. Este o natura cu un contur precis geologic si floral, salbatica si deopotriva familiara, mitica prin aspectele ei paradisiace si luxuriante, umana, calda, intima, ocrotitoare - prin componentele ei sufletesti.

Dragostea, poate mai mult ca la alti poeti, se afla intr-o permanenta consonanta cu natura. Natura este stare de suflet, in sensul ca infatisarea ei este dictata de sentiment. Acolo unde dragostea apare ca un vis frumos, cadrul fizic este al unei naturi incantatoare, de basm: vara este in toi, ierburile au fragezime, sunetele si culorile se armonizeaza. Cand dragostea s-a stins, sentimentului de dezamagire ii corespunde o natura sumar schitata, cu plopi stingheri, cu ceturi, brume, cu intinderi boreale albe, nemiscate si reci ("De cate ori, iubito", "Pe langa plopii fara sot", "Din valurile vremii"). Relatia aceasta, specifica poeziei eminesciene, este de factura romantica, dar ea are si radacini din folclorul romanesc.

Publicata la 1 septembrie 1876 in "Convorbiri literare", "Dorinta" este o poezie definitorie pentru viziunea lui Eminescu asupra iubirii si a naturii. Ca specie, "Dorinta" este un mic poem pastoral, in genul idilei clasice, complicata in spiritul romantic prin intensitatea visului de dragoste. Poetul aspira spre o iubire implinita, proiectand pe fundalul unei naturi feerice o poveste de dragoste ideala, in care gesturile se impletesc intr-un ritual al intelegerii si al armoniei depline. Dragostea lor este tacuta, neprefacuta si inocenta, e un joc de initiere solemn. In "Dorinta", dragostea nu e realitate, ci aspiratie spre implinire prin iubire. In visul secret al omului, iubirea ideala este intotdeauna a barbatului si a femeii pasind alaturi, fericiti, prin gradina mirifica a universului, asemenea perechii mitice. Poezia are o compozitie lineara, fiind o succesiune de cinci tablouri. Fiecare strofa fixeaza o secventa intr-o idila cu ceremonial stereotip, alcatuit din acelasi lant de fapte erotice: o chemare in cadru, o imagine a asteptarii, alta a intalnirii, jocul gesturilor de tandrete, apoi somnul si visul in acord cu miscarea naturii.

In strofa intai, care este o chemare, imaginea cadrului se constituie doar din trei elemente: izvorul care tremura pe prund (personificare), prispa cea de brazde (metafora), crengi plecate (epitet metamorfozant). La fel procedeaza poetul in a doua strofa, unde suita de verbe nuanteaza puternic miscarea, dar o si individualizeaza in unitati stereotipe. In ultimele doua strofe, imaginea se completeaza cu detalii (cantul singuraticelor izvoare, blanda batere de vant, armonia codrului batut de ganduri, caderea florilor de tei), care confera naturii o nota umana, meditativa.

Aceasta interferenta de planuri, om-natura, ne ingaduie sa descoperim ideea poetului: "codrul batut de ganduri" pare o fiinta ce a ajuns sa reflecteze asupra semnificatiei povestii de dragoste pe care o tainuieste; pereche in spatiul lui ocrotitor - este un simbol mitic al perpetuarii vietii. Comuniunea om-natura este o modalitate de a nega fatalitatea omului ca fiinta trecatoare. Natura este vesnica si, aspirand prin contemplatie la o contopire organica cu ea, omul cauta o cale de acces spre eternitate.

Aparuta la 1 aprilie 1873 in "Convorbiri literare", "Floare albastra" este o poezie construita pe doua planuri inegale ca intindere si cu pondere inversata in accentuarea ideii de baza: un plan al femeii, celalalt al barbatului. Femeia este o "copila" naiva, dornica de a se realiza prin iubire. Barbatul este un contemplativ, sedus de dulceata jocului inocent, dar incrancenat sa atinga absolutul. Planul feminitatii are forma unui monolog, alcatuit in prima parte dintr-un repros si apoi, in partea a doua, dintr-o provocare inocenta, care este un act de seductie. Proiectul ei erotic este de o mare fascinatie, poarta in el toate atuurile tentatiei: natura este paradisiaca, iubita este frumoasa si "nebuna", dragostea e neprefacuta si totala, muta si inocenta. Eminescu recompune idila imaginata de fata dupa modelul biblic al perechii unice in gradina raiului. Eul poetic evoca amintirea unui proiect erotic esuat din cauza confuziei masculine asupra cailor umane de a obtine fericirea. Orgolios, acesta nu vrea sa se lase amagit de instincte si aspira spre cunoasterea metafizica. Copila are intuitia adevarului si a cunoasterii dionisiace, obtinute prin eros. Supus trecerii inexorabile a timpului, eul traieste revelatoriu sentimentul regretului dupa iubirea ce ramane in veci pierduta. Amintirea devine prilej de meditatie asupra fragilitatii fiintei umane in univers."Floare albastra" nu este numai o poezie de dragoste, deoarece dezvolta adiacent tema timpului ce traverseaza ca un fir rosu intreaga lirica eminesciana, devenind astfel o meditatie grava asupra conditiei umane. "Floarea albastra" are la Novalis semnificatia mistica a iubirii pierdute, a dorului de dragoste, a visului trecut in curgerea vremii.

Publicata la 1 iulie 1885, "Sara pe deal" este poemul dorului de iubire, al visului pur, e visul tanarului care aspira spre ideal. In viziunea lui Eminescu, o astfel de iubire in care fiinta descopera armonia sufletelor si frumusetea universului - este reper de valoare suprema, echivalent cu viata insasi:

" - Astfel de noapte bogata /Cine pe ea n-ar da viata lui toata?"

Ideea de aici poate fi comparata cu aceea din "Luceafarul":

"Reia-mi al nemuririi nimb /Si focul din privire /Si pentru toate da-mi in schimb /O ora de iubire"   

sau din "Pe langa plopii fara sot":

"O ora sa fi fost amici /Sa ne iubim cu dor, /S-ascult de glasul gurii mici /O ora si sa mor."

"Sara pe deal" este o idila cu puternice note de pastel, prin care se realizeaza un deplin echilibru intre planul erotic si cel al naturii. Spectacolul general al naturii e creat spre a sustine prin efecte de rezonanta afectiva izbucnirea de nestapanit a dorului. Versul declamativ care noteaza momentul: "Sufletul meu arde-n iubire ca para" are dublu rol: inchide planul naturii si concentreaza poemul pana la sfarsit in jurul povestii de dragoste. Idila "Sara pe deal" concentreaza toate coordonatele poeziei eminesciene a naturii si iubirii: dorul de dragoste, proiectia in ideal a clipei de iubire, natura estivala, perechea mitica. Iubirea dobandeste virtuti demiurgice, transfigurand natura si conferindu-i aspecte feerice. Iubirea devine astfel aspiratie ontica si sete de absolut. Cuvintele "pe deal" desemneaza un topos mioritic, alcatuit din deal si vale, un univers rustic in care "buciumul suna cu jale", "fluiere murmura-n stana", iar oamenii "cu coasa-n spinare / Vin de la camp". Salcamul care concentreaza in jurul sau intregul peisaj devine axa a lumii, iar printre frunzele lui, iubita priveste trecerea lunii. Asistand la nasterea stelelor ca la o noua geneza, cei doi indragostiti alcatuiesc perechea eterna, izolata intr-un spatiu arhetipal, muzical si plin de sclipiri, adevarata insula a iubirii vegheata de luna.

Pe plan auditiv, prin gradatia ascendenta "fluierele murmura", "toaca rasuna mai tare", "clopotul vechi imple cu glasul lui sara", natura devine un templu in care se oficiaza un ritual al iubirii. Versul eminescian sustine prin muzicalitatea lui interioara insasi miscarea sentimentului care izbucneste cu tarie, evolueaza cu febrilitate spre implinire si se proiecteaza in absolut prin voluptatea visului.

Mihai Eminescu nu este un descriptiv, natura lui "e o entitate metafizica, materia in vesnica alcatuire" (Calinescu). Printre elementele de permanenta ale acestui spatiu se numara: codrul loc mitic si magic in care cei doi indragostiti se vor sustrage curgerii inexorabile a timpului, teiul, arbore sacru ale carui flori cad, in ploaie, peste capetele indragostitilor, sugerand troienirea, scufundarea in timp, dand astfel iubirii adancimi de eternitate, apa, in ipostaza de lac al codrilor, pe malul caruia e asteptata iubita ("Lacul"), in ipostaza de izvor simbolizand nasterea continua a vietii.

Natura eminesciana este spatiul feeric al nuntii, in care "codrii de arama" si "vazduhul tamaiet" devin partasi la iesirea din Eden a lunii "in cuibar rotind de ape" ("Calin, file din poveste").

In poeziile primei perioade de creatie (1874-1876), iubirea este aspiratie sublima, ideal rareori atins, plasata intr-un timp incert, intr-o "sara" in care "stelele nasc umezi pe bolta senina", iar "luna trece pe cer" in eterne rotatii, clipa de dragoste i se restituie vesniciei. Proiectata in mit, iubirea constituie "descoperirea unei predispozitii de origine cosmica spre erotica integrala" (Calinescu).

In alte poezii ("De cate ori, iubito", "Pe langa plopii fara sot") iubirea pierduta devine expresie a durerii universale dusa pana la coborarea in neant. In "Scrisoarea IV" din visul de iubire de altadata nu a mai ramas decat amintirea unui pagan Carmen neterminat: indragostitul eminescian este un Orfeu deceptionat al carui cantec devine sete de repaus etern: "N-o mai cautCe sa caut? E acelasi cantec vechi / Setea linistii eterne care-mi suna in urechi".