Nu vreau sa fiu cel care nu sunt, dar nici cel care sunt

Nu vreau sa fiu cel care nu sunt,

dar nici cel care sunt

In noaptea asta simt fiinta care sunt

cum isi ia zborul catre interioritati nesfirsite

iar trupul ingreuiat de haine ochelari verighete

ramine nefolositor ca o firma intr-un oras devastat de cutremur

firma unei tutungerii cum zice poetul care-a dispretuit

intr-atit firmele incit le-a multiplicat cu disperare

in numele unei supra-trairi pe care ironic le-o incredinta

scurtind astfel drumul care-l mai despartea de

Marele Gol  (ce n-are inauntru sau inafara, prezenta sau

absenta, dimensiuni sau imprejurimi).

Am obosit de stat prin camere reci

unde-ti auzi respiratia ticaind ca protozoarele

iar daca te uiti pe fereastra vezi brazii ori ferigile gigantice

plutind in singele primelor conflicte omenesti.

Am obosit si ce pot sti daca imi las pe masa

bratele Tacerea din jur imi agraveaza singuratatea

asa cum portretelor aparitia brusca

a subiectului martirizat.

"Sunt sigur  ca le vreau pe toate!" soapta

pe care din adolescenta o tot urmaream inlauntru-mi

raportul dintre lucrurile fixe si cele miscatoare

distanta dintre meseni si trecatori (" o bucata de carne

libera pe farfurie i-ajunge!),

aceste confuzii inerente unei vieti pe care nu eu am ales-o

dar, ca muritor, ii laud racoarea de oaza calendaristica,

si parca nici nu gindesc

desenele covorului participa la miscarile ochilor mei

asa cum iarba la schimbarile Naturii

asa cum pietrele la pelerinajul tainic al eclipselor atitor corpuri ceresti

Acum mi-am scos ciorapii si sunt gata sa ma culc

dar degetele de la picioare, atit de fragile, se misca

cu de la sine putere

cu nesabuinta ursului hibernind doar ca sa inlature

acea parte din real ce nu-i convine:

aboleste Timpul, ii suge puterea ca unui fagure furat

si-si faureste un alt timp interior

O, Doamne

sa ma bag acum sub patura

cu-aceste degete misunatoare ce-s zile si ore autonome,

spatii si sarbatori ad-hoc, repere

pentru o alta viata.

"Numai eu nu, numai eu nu"  - pe pragul usii

mina grasulie a copilului

lasa un semn irecognoscibil

un semn care spune ca nimic pe-aceasta lume nu sta

in sine insusi, nimic nu amageste mai mult

decit interiorul, nimic nu goleste mai precis

decit forma, nimic nu dezerteaza mai fara intoarcere

decit nasterea.

Nu vreau sa fiu cel care nu sunt, dar nici cel care sunt

ma scol cu greutatea celui ce vrea sa faca binele

intru intr-o camera fara usi

ca sa-mi caut pleoapele pierdute prin paduri

deocamdata vad incontinuu vad o droaie de batrini cu cozi

urmarind o albina ce descrie in aer

de zile-n sir acelasi contur neinteles

si nici o piedica nu ma face sa tremur mai tare

decit posibila usa deschizindu-se

decit pantofii adusi de-un suvoi de apa

traversind camera si pierzindu-se in neant.