STRATIFICAREA SOCIALA

Precizari preliminare

De foarte multe ori, atunci cand se incearca definirea si delimitarea fenomenului de stratificare sociala, se porneste de la o notiune ceva mai larga, un soi de gen proxim, care este cea de diferentiere sociala. Diferentierea este un proces universal si se datoreaza simultan unor factori naturali (innascuti), care conduc la infinita varietate a indivizilor umani (ca de altfel ai oricarei alte specii), din cele mai diverse puncte de vedere - forta, inteligenta, sanatate etc. - si unor factori sociali, care, la randul lor, diferentiaza oamenii dupa multiple criterii ca, de exemplu, activitatea desfasurata, modul de a fi, de a se comporta, de a consuma etc.

Fireste ca distinctia dintre cele doua categorii de factori este putin fortata caci, traind in societate, oamenii sunt "modelati" de aceasta, de pozitia lor sociala, de grupurile carora le apartin etc., astfel incat nu este intotdeauna simplu de spus daca o anumita insusire a unor persoane umane este un dat natural sau social, sau in ce proportie este de un fel sau de altul. Oricum ar sta lucrurile, este limpede ca, in chestiunea ce ne intereseaza aici, adica legat de problema stratificarii, calitatile "naturale" conteaza doar in masura in care societatea le valorizeaza, oferind indivizilor ce le poseda avantaje/dezavantaje care decurg din respectivele insusiri naturale (forta, inteligenta, agilitate etc.), dar numai dupa ce acestea sunt trecute prin filtrele aprecierii sociale.

Un al doilea concept preliminar ce trebuie introdus este cel de ierarhizare. Diferentele dintre indivizi pot fi concepute ca rezultat al utilizarii unor criterii neierarhice (diferentiere orizontala) sau al unora ierarhice (diferentiere verticala), respectiv al unora care nu introduc o relatie de ordine intre categoriile de indivizi sau pozitii sociale sau al altora care introduc o astfel de relatie, prin natura lor. De exemplu, diferentierea dupa sex este neierarhica; cea dupa varsta este ierarhica.

In sine, ierarhizarea nu are nici o semnificatie, din punct de vedere social, atata vreme cat nu intervine si al treilea element: evaluarea (valorizarea). Astfel, faptul ca un om are 25 de ani si altul 50 nu spune, prin asta, decat ca unul are o varsta de doua ori mai mare decat celalalt; tot asa, daca unul castiga 100.000 de lei pe luna si altul 200.000 de lei, acesta nu are nici o semnificatie cat timp nu intra in joc toate elementele sociale legate de bani (functia lor in societate, tara a carei unitate monetara este leul, ce se poate cumpara cu banii/salarul respectiv etc). Asadar, nu vom putea vorbi de ierarhie sociala sau de inegalitate sociala decat daca criteriul de ierarhizare este completat de o evaluare sociala, prin care se atribuie calificative de bun, superior, preferabil, dezirabil etc. valorilor mai mari (sau mai mici) atinse pe scara ierarhica respectiva. Mai mult, chiar un criteriu neierarhic poate fi transformat intr-unul ierarhic prin evaluarea diferita a pozitiilor; de pilda, in multe societati statutul de barbat este considerat superior celui de femeie. Si inca mai mult, o aceeasi ierarhie poate fi evaluata in chip diferit, o data apreciindu-se pozitiv valorile mici, alta data cele mari (de exemplu varsta).

Vorbind de evaluare, este limpede ca luam acest termen in acceptia sa cea mai generala, nereducandu-l, in principiu, la vreun aspect particular: etic, economic, politic etc. evaluarea este, de asemenea, un act ce nu se confunda cu o judecata particulara a cuiva, ci capata un caracter social prin consensul judecatii respective si prin mecanismele mobilizate de societate pentru a intari respectiva apreciere: recompense morale, meteriale, putere, prestigiu. In cele ce urmeaza vom folosi expresia de ierarhie pentru a desemna aceasta situatie ce contine deja valorizarea.

In concluzie, vorbim de stratificare sociala atunci cand apare, pe baza unui criteriu, o ierarhie socialmente recunoscuta, conform careia indivizii sau pozitiile sociale sunt judecati (judecate) in termeni de superior/inferior, deci cand se manifesta inegalitati sociale. Propunand aceasta definitie de lucru pentru notiunea centrala a capitolului de fata, se cuvin facute imediat cateva precizari:

a)               in cadrul definitiei s-a specificat ca stratificarea poate viza fie indivizii, fie pozitiile sociale. Nu a fost vorba de o simpla figura de stil, ci de sublinierea unei distinctii extrem de importante, care, din pacate, este omisa in multe studii de stratificare, mai cu seama teoretice, desi tocmai la acest nivel ea este cardinala. In practica, fireste, intre ierarhia indivizilor si cea a pozitiilor sociale - cand se pot face asemenea paralele - exista corelatii stranse, desi este clar ca nu coincid perfect. Mai mult, sunt situatii cand un criteriu de ierarhizare functioneaza la nivel de pozitii, dar nu si la nivel individual si viceversa. De regula, studiile concrete de stratificare uzeaza de situatia pozitiilor sociale, dar nu in mod exclusiv. Este de observat ca centrarea pe indivizi are inconvenientul pulverizarii straturilor, putand gasi practic atatea straturi cati indivizi sunt.

b)               Evaluarea nu este neaparat un act subiectiv sau intersubiectiv. Ea are la baza o serie de elemente foarte concrete de genul celor mentionate mai sus (putere, prestigiu, recompense, privilegii, indatoriri) care caracterizeaza fiecare pozitie sociala si care confera - asa cum se va vedea - o relativa similitudine sistemelor de stratificare caracteristice unor societati destul de diferite din alte puncte de vedere.

c)               Stratificarea se manifesta la toate nivelurile de organizare sociala: macro, mezo, micro. Ea isi gaseste forma cea mai transparenta in cadrul organizatiilor, unde, prin regulamentele de functionare, se stabilesc sarcinile fiecarui post, ca si drepturile si recompensele aferente. La urma urmei, se poate vorbi de stratificare incepand cu cele mai mici grupuri (de pilda, in interiorul familiei) si pana la cele mai inalte niveluri (de exemplu, la scara planetara, intre natiuni sau state).

d)               Sistemele de stratificare sunt intotdeauna complexe, in sensul ca ele imbina simultan mai multe aspecte de stratificare, pe criterii diferite.

e)               Asa cum subliniaza definitia, stratificarea semnifica existenta unor inegalitati sociale. Dar nu toate inegalitatile dintre oameni - nici chiar cele carora le putem atribui fara rezerva eticheta de sociale - sunt interpretabile in termeni de stratificare. Exista, prin traditie, un numar restrans de variabile, criterii, caracteristici, care se folosesc in studiile concrete sau teoretice de stratificare.

f)        Desi societatile stratificate reprezinta regula si toate sistemele de stratificare presupun mai multe feluri de inegalitati, nu toate inegalitatile sunt - socialmente- egal acceptate. Mai exact vorbind, trebuie sa spunem ca exista si un al doilea sens al termenului de valorizare (pe langa cel invocat mai sus in legatura cu pozitia de pe scala sociala), si anume cel care se refera la aprecierea inegalitatilor sociale. Practic, o societate nu poate exista daca inegalitatile din sanul ei nu sunt acceptate de majoritatea populatiei. Pentru ca ele sa fie acceptate, trebuie sa-si gaseasca justificarea intr-un sistem de valori, prin care se ajunge la calificarea unor inegalitati ca echitabile, acceptabile (de pilda, cele ce rezulta ca urmare a unor "merite" personale) si altele ca inechitabile, injuste (de exemplu, in societatile moderne, cele derivate din mottenirea unor situatii). E clar ca acest sistem de valori se schimba sensibil in cursul istoriei si variaza de la societate la societate, la un moment dat.

Manifestarea stratificarii

Daca asupra caracterului universal al stratificarii parerile converg aproape spre un consens, diferente majore apar atunci cand urmeaza a se raspunde la intrebarile legate de formele sub care se manifesta stratificarea in realitatea concreta. Au oare ierarhiile sociale o forma graduala, cu treceri line de la o pozitie la alta? Sau, dimpotriva, se realizeaza decupaje nete intre diferitele categorii? Care este semnificatia "treptelor", "categoriilor" sociale ierarhice? Sunt ele "clase sociale", "straturi", "grupe de status"? Sunt in numar mic sau in numar mare? Au ele o realitate in sine sau sunt numai niste decupaje conventionale?

In linii mari, putem vorbi de doua tipuri principale de conceptii in aceasta problema a caracterului elementelor sau a formei in care se materializeaza stratificarea. Un tip de abordare ar putea fi numita "nominalista", in sensul ca ea porneste de la ideea existentei unui continuu social, pe care cercetatorul va realiza niste "taieturi" ce nu sunt impuse cu necesitate de nici un criteriu obiectiv; el va decupa grupari arbitrare de indivizi sau pozitii, urmarind doar scopul usurarii analizei. O variabila de stratificare perfect compatibila cu aceasta conceptie este "marimea venitului" de care dispune o familie sau un individ. A doua conceptie - sa-i zicem "realista" - confera unitatilor obtinute prin clasificare o existenta obiectiva, independenta de cel care realizeaza clasificarea. Categoriile se evidentiaza prin caracteristici care le deosebesc in chip calitativ si deci nu se pune problema unor treceri line de la una la alta; "spatiul social" astfel imaginat este unul discontinuu, format din elemente clar determinate.

Ca rezultat al stratificarii - deci, in calitate de grupuri ierarhizate - lucrarile sociologice de specialitate mentioneaza, cel mai adesea, urmatoarele trei elemente: statusurile (respectiv grupurile de status), straturile si clasele sociale. Fara intentia de a ne opri pe larg asupra acestor notiuni, sa precizam pe scurt semnificatia lor in contextul studiilor de stratificare.

Statusul, dupa cum bine se stie, are mai multe acceptiuni, dintre care mai frecvente sunt urmatoarele trei:

(i)                      Pe de o parte, notiunea se foloseste intr-un sens foarte larg, desemnind o pozitie sociala in relatie cu altele, respectiv in sensul in care apare atunci cand se descrie cuplul rol-status. In aceasta acceptiune, notiunea nu poate fi folosita ca atare in stratificare, dat fiind ca ea nu implica obligatoriu o situatie ierarhica. De exemplu, in sine, statusurile de profesor si de preot nu sunt in relatie de subordonare; nici cele de barbat si de femeie; nici cele de catolic, protestant, ortodox etc.

(ii)                     A doua acceptiune frecventa este cea care provine de la Weber si vizeaza "stima", "prestigiul", "onoarea" de care se bucura o persoana sau o pozitie sociala.

(iii)                   In sfarsit, foarte adesea, in studiile de stratificare (mai ales din America), statusul apare ca o notiune sintetica, ce se obtine prin agregarea mai multor criterii, inclusiv cel de la punctul precedent. Oricare ar fi situatia, pentru a se ajunge la elemente de stratificare, se lucreaza cu grupuri de statusuri, caci statusurile propriu-zise sunt prea numeroase pentru a se utiliza ca atare.

Stratul este o notiune cu un continut mai putin precis; este, de fapt, un concept generic utilizabil in orice clasificare ierarhica pentru a evidentia grupe de indivizi sau de pozitii sociale aflate aproximativ la acelasi nivel al ierarhiei. In acest sens, prin termenul de strat putem desemna un grup de statusuri; de exemplu, persoanele care au staturul de avocat, medic si alte cateva formeaza stratul "profesiunilor liberale".

Clasele. Probabil ca termenul de clasa este folosit in atat de multe sensuri incat notiunea este golita practic de continut specific. In sensul cel mai restrictiv - si deci mai clar - acest concept apare in gandirea marxista, reflectand, in esenta, raporturile de proprietate. Dar nici chiar scrierile lui Marx nu sunt lipsite de echivoc in utilizarea termenului de clasa; in lucrarile politice, el insista pe celebra dihotomie burghezie/proletariat; in cele economice, este nevoit sa introduca si proprietarii funciari; in fine, in cele cu accent predominant istoric si sociologic, pentru a putea descrie intreaga gama de situatii sociale concrete, el mentioneaza si alte clase, precum: mica burghezie, bancherii, lumpen proletariatul, micii comercianti.

De altfel, notiunea de clasa sociala nici nu este o inventie a lui Marx, dupa cum el insusi o marturiseste, si nici nu este specifica gandirii marxiste din perioada de dupa Maarx. Ea este utilizata cu mare lejeritate in sociologia americana, pentru a desemna practic orice grupuri sociale si, in special, grupari de status. In gandirea sociala europeana, termenul are, prin traditie, o utilizare mai restransa, chiar si in afara marxismului. El se aplica grupurilor mari de indivizi ce se diferentiaza in mod clar prin semne exterioare, precum proprietatea, mentalitatea, stilul de viata, nivelul cultural etc., intre clase neexistand treceri line, demarcatia intre ele fiind de tip bariera - ca sa folosim un termen ce apare in titlul unei lucrari celebre a lui Goblot (La Barrire et le Niveau, 1925), autor care a afirmat clar: "Nu exista trecere pe nesimtite de la o clasa la alta: ori esti burghez ori nu esti". (Apud, J.Cazeneuve, 1972).

O pozitie tipica pentru o mare parte a sociologilor europeni, care nu resping de plano abordarea americana, dar nici nu renunta la specificul european o gasim expusa si sustinuta intr-un manual de stratificare, aparut relativ recent in Franta (Y. Lemel, 1991). Autorul considera ca sub terminologia de stratificare sociala trebuie incluse preocuparile ambelor tipuri de abordari: si cea "clasiala" si cea "stratificationista" propriu-zisa, adica si cea care porneste de la clase ca elemente calitativ si obiectiv distincte si cea care utilizeaza - indiferent de expresia lingvistica - ideea de straturi, ca elemente ierarhice rezultate printr-o serie de taieturi, mai mult sau mai putin conventionale, intr-un continuu social.

Motivele ce stau la baza acestei optiuni sunt mai multe; in esenta, impunerea expresiei de stratificare reflecta faptul ca nu exista o incompatibilitate intre cele doua orientari. Multi sociologi accepta ca justificata analiza in termeni de clase sociale; pentru ei "clasele" sau marile grupuri sociale se prezinta ca rezultat, ca punct final al analizei si nu ca punct de plecare. In toate societatile exista straturi, pornind de la care, in anumite cazuri, se pot identifica clasele. Exista, fireste, si posibilitatea unei perspective opuse, in care se porneste de la clase spre straturi; ea a fost oarecum incercata in sociologia noastra, inainte de 1989, pentru a depasi schema clasiala simplista - ti inoperanta azi - a marxismului. Pe buna dreptate, Lemel observa ca abordarea in termeni de straturi este mai apropiata de practica observatiei curente, in vreme ce demersul clasist este mai teoretic, fiind folosit cu precadere in intelegerea evolutiilor sociale si a perspectivelor istorice largi (p. 16).

Nu trebuie, totusi, sa trecem prea usor peste deosebirile de conceptie, in domeniul stratificarii, deosebiri ce au profunde radacini ideologice. Acestea afecteaza activitatea de cercetare concreta si, evident, interpretarea rezultatelor acesteia. Ca sa dam doar un singur exemplu, vom mentiona ca, in aceeasi societate, in acelasi moment si folosind acelasi criteriu concret de stratificare, doi sociologi pot folosi decupaje diferite, oferindu-ne rezultate diferite. De pilda, unul poate sa ne ofere imaginea unei societati de forma piramidala - si se va vorbi, de regula, in acest caz de "largi mase muncitoare", aflate la baza societatii, si de "clasele dominante", aflate in varful (subtire) al piramidei - iar celalalt, un model al societatii cu baza si varful inguste, comparativ cu partea mediana, vorbindu-ne de importanta si rolul "claselor mijlocii".

Teorii asupra stratificarii

Domeniul atat de interesant si, sociologic vorbind, atat de important al stratificarii, respectiv al inegalitatilor sociale, isi gaseste practic locul in cadrul oricarei incercari mai semnificative de terorizare a fenomenelor si proceselor sociale. Practic, toti marii ganditori, care s-au aplecat asupra problemelor "functionarii" sau transformarii societatii umane, au fost obligati ca, pana la urma, sa se confrunte cu aceste chestiuni, a caror rezolvare arunca aproape intotdeauna o lumina asupra caracterului de ansamblu al teoriei lor. Asadar, este greu de trecut in revista si de sistematizat multimea extrem de idei in domeniu. Totusi, lucrarile de sinteza apreciaza ca acest evantai de conceptii ar putea fi concentrat, in buna masura, in trei grupuri de teorii sau paradigme.

Teorii conflictualiste

Primul tip de teorii ar fi cel care insista asupra conflictelor sociale generate de inegalitati, preocupandu-se de procesele istorice de schimbare, acestea fiind numite si teorii de tendinta "radicala". Prototipul lor il constituie teoria marxista, insa exista si alte variante, mai apropiate sau mai indepartate de marxism, care pot fi incluse in acelasi gen.

Dupa cum s-a vazut, marxismul utilizeaza notiunea de clasa sociala, care este privita nu numai ca element pasiv, ca rezultanta a sistemului de stratificare, ci ca element motor al schimbarilor in societate, schimbari care se produc prin ciocnirea intereselor antagonice ale claselor sociale. Nu este locul sa insistam aici asupra intregii bogatii ideatice a doctrinei marxiste. Vom mentiona doar cateva idei fundamentale in problema ce ne intereseaza:

a)              Sociologic la Marx, notiunea de clasa deriva din cea de mod de productie, compus, cum se stie, din cele doua componente majore: fortele de productie si relatiile (raporturile) de productie.

b)              Clasele se definesc, in esenta, in raport cu sursa de venituri si nu neaparat cu marimea acestora, elementul central in definitie fiind proprietatea.

c)              Marx subliniaza deosebirile de interese ale diverselor clase sociale, accentuand pana la exacerbare divergentele intre doua clase opuse (burghezia si proletariatul, in capitalism).

d)              Considera ca aceste divergente se transforma in conflicte intre clase, lupta de clasa fiind motorul transformarilor sociale majore.

e)              Marx sesizeaza imposibilitatea practica a actiunii colective a unui grup difuz cum este clasa sociala si recurge la metafora hegeliana a trecerii de la "clasa in sine" la "clasa pentru sine". Problema aceasta a paradoxului actiunii colective va fi rezolvata de Lenin prin teoretiyarea rolului partidului ca detasament - organizat - de avangarda.

f)               In societatea capitalista lupta intre clasa proletariatului si cea a burgheziei se va solda, cu necesitate, cu victoria primeia si va avea ca rezultat - printre multe altele - eliminarea inegalitatilor sociale, deci a stratificarii. Practic, societatea ideala (comunismul) va fi una nu numai lipsita de clase sociale dar si de inegalitati sociale, adica de ierarhii pe criterii implicand o valorizare a activitatilor sau pozitiilor.

Teoria marxista a facut inca de la aparitia sa obiectul a numeroase critici, insa efectiv despre o criza a ei se poate vorbi abia in ultima vreme, cand s-a conturat esecul practic al modelelor de societate construite plecand de la ea. Totusi inceputul infirmarii marxismului pe planul practicii sociale este mai vechi decat momentul caderii regimurilor "socialismului real" din tarile Europei de Est. Primul mare esec al ei, de aceasta natura, a constat in fapt, in aceea ca previziunile sale cu privire la evolutia societatilor capitaliste nu s-au adeverit; trecerea la comunism nu nu s-a facut "pe calea naturala" prescrisa de Marx, ci prin violenta revolutionara leninista. Mai exact - si ramanand doar la chestiunile legate de tema de fata -, putem spune ca Marx a gresit vazand in "lupta de clasa" un joc cu "suma nula". Practica a dovedit ca din ciocnirea - si a fost o reala ciocnire!- a intereselor burgheziei si proletariatului, finalmente au castigat ambele clase si a progresat societatea in intregul sau. In al doilea rand, experienta perioadei de "constructie a socialismului" in unele tari a aratat ca omogenizarea societatii din punctul de vedere al raporturilor de proprietate - deci, practic, desfiintarea claselor sociale, , in sensul marxist al termenului - nu a eliminat celelalte tipuri de inegalitati sociale.

Dintre adversarii lui Marx, prin viziunea sa complexa si moderna asupra stratificarii sociale, se remarca, fara indoiala, Max Weber. Acesta accepta si el o dimensiune economica a stratificarii avand ca rezultat clasele sociale, dar nu o reduce doar la proprietate, ci mai recurge, in plus, si la alte doua dimensiuni:

(i)              cea de status social, avand ca rezultat grupe de status, cuprinzand persoane cu trasaturi comune in privinta stilului de viata, nivelului de instructie, prestigiului familiei de origine etc., fiecare individ actionand in sensul de a se identifica cu cei de acelasi status si de a se distinge de cei cu status diferit;

(ii)             cea politica,conducand la construirea grupurilor si partidelor politice, aceasta ordine fiind intim legata de existenta birocratiilor organizate in mod stratificat, prin statuarea de pozitii ierarhice.

Tot in categoria teoriilor conflictualiste poate fi inclus si demersul teoretic al sociologului francez contemporan Pierre Bourdieu. Intr-o serie lunga de lucrari acesta abordeaza problematica inegalitatilor sociale, aducand in discutie elemente inedite (pentru campul de investigare al sociologiei) aaale acestora si explicatii extrem de interesante. Dintre lucrarile sale cele mai elaborate, in domeniu, am mentiona La distinctionn(1979), iar pentru o familiarizare cu paradigma sa ideatica se poate consulta cu folos volumul de texte publicat in romaneste, prin grija lui Mihai Dinu Gheorghiu.

Doua idei ale lui Bourdieu credem ca sunt esentiale in discutia de fata. Mai intai, notiunea de clasa este distincta de cea utilizata de marxism, in sensul ca aceste mari categorii sociale, aflate tot in raport de dominatie unele fata de altele, se diferentiaza nu numai - sau nu, in primul rand - pe baza capitalului material, ci a celui cultural sau simbolic. Bourdieu construieste astfel o intreaga teorie a dominatiei culturale, idee care se afla in centrul tuturor lucrarilor sale majore. Pentru a intregi analizele concrete, el mai adauga uneori la capitalul cultural si un alt gen de capital, cel social, ce ar putea fi definit ca multimea (cantitatea) relatiilor sociale de care dispune individul si pe care le poate mobiliza in vederea realizarii scopurilor sale.

A doua contributie majora a lui Bourdieu la dezvoltarea paradigmelor conflictualiste asupra stratificarii se refera la urmatorul aspect. Chiar daca acest gen de teorii sunt centrate pe schimbare - si marxismul o dovedeste cu prisosinta ca aceasta este miza lor principala -, ele trebuie totusi sa explice de ce si cum functioneaza un sistem inegalitar, aflat intr-o relativa stabilitate. Aici, credem noi, Bourdieu depaseste net nivelul celorlalte conceptii, pentru care aceasta functionare decurge pur si simplu din dominatia directa a unei clase asupra celeilalte. Astfel, pentru Marx muncitorul este obligat - de necesitatea de a supravietui - sa-si vanda forta de munca, deci sa-si accepte statutul. Sau, privind mai general fenomenul de stratificare, faptul ca exista in societate oameni care indeplinesc cele mai grele si mai neplacute munci este rezultatul unor raporturi directe de forta, pe baza carora cei lipsiti de mijloace sunt constransi sa profeseze asemenea meseriei si sa indeplineasca asemenea munci. Sociologul francez accentueaza si dezvolta pe larg, in scrierile sale, rolul ideologiei in justificarea sistemului. Clasele dominante isi impun propria ideologie despre stratificarea sociala, astfel incat aceasta este acceptata ca fireasca. La dominatia directa se adauga una indirecta, dar nu mai putin eficienta, realizata printr-o serie de institutii si mecanisme sociale cu actiunea constanta asupra indivizilor - de pilda, scoala - al caror rol este tocmai sa impuna un model cultural pretins necesar si neutru, din care, in realitate, este arbitrar si chemat sa justifice si sa intareasca inegalitatile intre clase.

Teorii functionaliste

Termenul de "functionalist" trebuie luat aici intr-un sens putin mai larg decat cel ce sugereaza o legatura directa cu paradigma doctrinara cu acest nume. In explicarea stratificarii sociale, o serie de idei sunt legate de problema stabilitatii, "functionarii" sistemului. Se ridica o multime de intrebari de genul: Cum este posibila functionarea unui sistem inegalitar? Cum se explica caracterul universal al stratificarii? Ce face ca o pozitie sociala sa fie superioara alteia? Etc. fireste ca acest gen de probleme isi afla cel mai usor raspunsul in interiorul paradigmei functionaliste propriu-zise, dar, repetam, solutiile debordeaza adesea cadrele inguste ale teoriei, conferind termenului generic sub care sunt incadrate o semnificatie mai larga.

Initiatorii teoriei de inspiratie functionalista asupra stratificarii sunt unanim recunoscuti ca fiind K. Davis si W. Moore, autorii unui articol publicat, in 1945, in American sociological review, si reluat apoi in volume tematice. Postulatul central al teoriei lor si al tuturor teoriilor functionaliste este acela ca stratificarea raspunde unor necesitati sociale. Se porneste, de asemenea, de la ideea mai veche ca stratificarea are la baza diferentierea profesiilor, care insa nu se reduce la stratificare.

Pentru a sintetiza conceptia lui Davis si Moore, vom reproduce o schema de expunere datorata lui Cherkaoui (1992), care concentreaza continutul acesteia in cateva categorii de propozitii. Se incepe cu trei ipoteze legate de diferentiere:

A_1. Orice societate este o multime de pozitii structurate, carora le sunt atasate indatoriri sau functii.

A_2. Mmbrii societatii trebuie repartizati in aceste pozitii.

A_3. Indatoririle legate de fiecare pozitie trebuie indeplinite de catre cei care ocupa pozitiile respective.

Se continua cu un principiu de ierarhizare, exprimat prin trei propozitii, care evidentiaza tot atatea criterii de ordonare: importanta functionala, calificarea si placerea muncii.

B₁. Pozitiile nu sunt de importanta egala pentru supravietuirea societatii.

B_2. Ele nu reclama de la ocupantii lor acelasi nivel de competenta sau de talent.

B_3. Sarcinile legate de pozitii diferite nu sunt indeplinite cu aceeasi parere de catre membrii societatii.

Se incheie cu precizarea a doua conditii fara de care mecanismul nu poate functiona:

C_1.       Societatea dispune de o multime de recompense ierarhizate pentru a fi atribuite membrilor sai.

C₂. Exista o modalitate de repartizare a recompenselor in functie de valoarea pozitiilor sociale respective.

Importanta pe care functionalismul o acorda sistemului de recompense este extrem de mare, intrucat pe acest pilon se sprijina, in fapt, intreaga sa teorie a stratificarii. Intr-adevar, se considera ca recompensele si distribuirea lor reprezinta parte a ordinii sociale si factor generator al stratificarii. Dupa cum bine remarca un autor, una dintre cele mai frapante deosebiri intre conceptia functionalista si cea conflictualista consta in aceea ca prima incearca sa ne spuna cum sunt recompensati cei care fac lucrurile mai importante in societate, in vreme ce a doua ne arata cum sunt obligati unii sa faca lucrurile cele mai dezagreabile. Oricum este, credem , limpede ca , vorbind de recompense, functionalismul nu se refera numai la cele economice, ci la o intreaga gama de modalitati de a rasplati pe cei ce ocupa pozitiile mai importante: prestigiu, stima, popularitate etc.

Teoria lui Davis si Moore a fost supusa unei serii de critici, care pot fi impartite in doua categorii principale: unele comune, practic, oricarei paradigme functionaliste si altele legate direct de problematica stratificarii. Asupra primelor nu ne vom opri, mentionand doar ca este vorba de argumente de genul: nu orice este universal (in cazul de fata, stratificarea) este si necesar; teoria nu explica mecanismele schimbarii etc.

Cea mai serioasa problema este cea legata de modalitatea de a se stabili importanta functionala a pozitiilor in societate. Cum si pe ce criterii se poate aprecia ca o ocupatie, de pilda, este mai importanta decat alta? Autorii insisi au sesizat ca aceasta este chestiunea practica cruciala si au incercat, mai intai, sa elimine eventuala parere ca ar uza de un rationament circular (de genul: o pozitie este importanta caci se bucura de prestigiu si este prestigioasa datorita importantei sale) si apoi sa gaseasca unele criterii obiective ale importantei, cum ar fi: calitatea unei pozitii de a fi unica, neexistand deci altele concurente in indeplinirea unei sarcini, masura in care de existenta unei pozitii depinde existenta altora. Aceste criterii pot fi convingatoare atunci cand este vorba de organizatii sau intreprinderi; acolo obiectivele acestora sunt foarte precise si, de asemenea, se poate evalua importanta unei pozitii sau aportul pe care si-l aduce cel ce ocupa o pozitie la realizarea obiectivului respectiv. Daca ne referim insa la societate in ansamblul sau, lucrurile stau cu totul altfel.

O incercare ingenioasa de depasire a dificultatii, fara a iesi din paradigma functionalista, o datoram lui Parsons. Renumitul sociolog american sustine ca importanta pozitiei sociale ocupata de un individ deriva din sistemul valorilor supreme ale fiecarei societati. Cu alte cuvinte, fiecare societate are un sistem specific de valori, care intra in joc atunci cand se apreciaza calitatile individuale ale persoanelor, performantele lor, contributia la realizarea unor scopuri generale etc. din acest motiv, intr-o societate poate fi apreciat foarte bine un preot ( datorita contributiei sale la conservarea unor modele culturale traditionale); in alta societate, managerul de mare succes profesional se bucura de un prestigiu deosebit (caci aici se valorizeaza puternic eficienta actiunii, rationalitatea in sensul weberian al termenului).

Nici contributia lui Parsons nu este perfect acceptabila. Se poate aprecia ca, incercand sa completeze teoria lui Davis si Moore, el deplaseaza dificultatea spre sistemmul de valori, care, si el, se cere inteles si explicat. Poate chiar avem aici de a face cu un cerc vicios mult mai subtil decat in cazul precedent: nu este exclus ca descrierea, conturarea conceptuala a sistemului de valori al unei societati sa se sprijine si pe indicatori cum sunt prestigiul ocupatiilor, aprecierea publica a unor calitati personale etc.In al doilea rand, Parsons, spre deosebire de Davis si Moore, muta accentul de pe ierarhizarea pozitiilor sociale pe ierarhizarea indivizilor, ceea ce, credem noi, inseamna o restrangere exagerata a sferei stratificarii si o reducere a consistentei problematicii ca atare.

Cu toate criticile ce i-au fost aduse, teoria functionalista nu poate fi respinsa clar prin testare empirica, deoarece ea are un caracter atat de general incat concluziile derivate sunt putine la numar si tot de mare generalitate, asa ca exista sanse slabe ca ele sa poata fi confruntate direct cu realitatea. Faptul acesta permite completarea teoriei cu o multime de "epicicluri" chemate sa dea seama de unele constatari empirice mai putin asteptate.

Teorii de tip economic

Mai exact, unde este vorba de incercari de a explica stratificarea prin introducerea unui model al mecanismelor de piata, concurentiale, in dobandirea de catre indivizi a pozitiilor sociale. Se considera ca, in conditiile unei oferte de locuri de munca, de salarii sau de alte remuneratii, se declanseaza o concurenta pentru ocuparea statusurilor dezirabile, fiecare persoana mobilizand resursele de care dispune (el sau, mai degraba, familia sa) pentru a ocupa o pozitie cat mai buna. Oferta este dependenta de dificultatile legate de exercitarea unei meserii si de nivelul de pregatire pe care-l reclama. De aici deriva si inegalitatile de status.

Dar piata statusurilor sociale nu este una in intregime libera; intotdeauna exista constrangeri sociale care limiteaza jocul liber al cererii si ofertei. De exemplu, diferentele de venituri intre diferitele categorii de populatie rezulta, adeseori, din alti factori decat cererea si oferta legate de ocupatiile respective; aceste diferente depind, de exemplu, de puterea sindicatelor de ramura, de capacitatea acestora de a impune anumite nivele de salarizare. Astfel, diferenta de salariu intre muncitori si ingineri este mai redusa in Germania decat in Franta, fapt pus, de unii specialisti, pe seama puterii mai mari a sindicatelor muncitoresti germane.

Incercand o concluzie, dupa aceasta enumerare sumara a catorva tipuri de incercari teoretice, am putea spune ca nici una nu propune o veritabila teorie generala asupra stratificarii, teorie care probabil nici n-ar trebui cautata, avand in vedere complexitatea si variabilitatea sistemelor sociale. Fireste ca stratificarea exista, fireste ca rezultatele ei sunt vizibile in diferite forme in toate societatile, dar variabilele de stratificare sunt atat de multe si combinatiile lor atat de diferite, incat cu greu ar putea fi prinse intr-un model simplu capabil sa dea seama de toate situatiile. Fiecare dintre teorii surprinde o serie de elemente esentiale ale fenomenului, ele fiind astfel mai curand complementare decat concurentiale. Dar nu este de asteptat o sinteza a lor, caci premisele de la care pornesc sunt prea indepartate.

BIBLIOGRAFIE

Bendix, R.;Lipset, S.M., (1966), Class, Status and Power, ed. a II-a, Londra,

Routledge&Kegan Paul

Boudon, R.; Bourricaud, F., (1982), Dictionnaire critique de la sociologie, Paris, PUF

Bourdieu, P., (1979), La Distinction, Paris, Minuit

Bourdieu, P., (1987), Economia bunurilor simbolice, Bucuresti, Ed. Meridiane

Carlsson, G., (1969), Social Mobilitz and Class Structure, Lund, Gleerup

Cazeneuve, J., (1972), Stratifications sociales, in La Sociologie. Les Dictionnaires

Marabout Universit, Paris, Marabout

Cherkaoui, M., (1992), Stratification in R. Boudon (coord.), Trait de sociologie, Paris,

PUF

Crompton, R., (1993), Class and Stratification, Cambridge, Polity Press

Dahrendorf, R., (1959), Class and Class Conflict in the Industrial Society, Conira,

Rontledge

Davis, K.; Moore, W., (1945), Some principles of social stratification, in American

Sociological Review, X, 2, P. 242-249

Hodge, W.; Siegel, P.M.; Rossi, P.H., (1964), Occupational Prestige in the United

States: 1925-1963, in American Journal of Sociologz 70, p. 286-302.

Lemel, Y., (1991), Stratification et mobilit sociale, Paris, Armand Colin

North, C.C.; Hatt, P.K., (1947), Jobs and occupations, in Opinions News, vol. 9, p. 1-13

Svalastoga, K., (1964), Social diferentiation in Robert E.L. Faris (edit.), Handbook of

Modern Sociology, Chicago, Rand Mc. Nally

Veyne, P., (1994), Imperiul Roman, in Ph. Ariės si G. Duby (coord.), Istoria vietii

private, vol I, Bucuresti, Ed. Meridiane

Weber, M., (1971), Economie et socit, Paris, Plon