grup social

V. coeziune, competitie, comunicare, conformare, consens, cooperare, dinamica grupului, educatie, formal, inegalitate sociala, stratificare sociala

Ansamblu de persoane caracterizat de o anumita structura si cu o cultura specifica rezultate din relatiile si procesele psihosociale dezvoltate in cadrul sau. Ca atare, este ireductibil la simpla insumare sau juxtapunere a indivizilor. Prin natura sa, societatea umana are o organizare grupala. Un individ apartine unuia sau mai multor g.s. Studiul sociologic sistematic al g. se poate spune ca a fost mai intii dezvoltat de Scoala de la Chicago (W. I. Thomas, R. E. Park, H. Mead), care considera g. ca faptul social primar. Ulterior, odata cu analiza organizatiilor, in special a celor industriale, s-a extins si studiul g. de munca. In psihologia sociala, sub conducerea lui K. Lewin, a fost dezvoltata ideea dinamicii g. pentru a intelege procesele de interactiune si "regulile jocului de roluri' sociale (preluarea, invatarea si practicarea de roluri) sau pentru a studia modul in care g, se constituie ca un mediu de actiune prin definirea asteptarilor, performantelor si nivelurilor de satisfactie ale membrilor sai. Literatura sociologica si cea psihologica despre g. s-a dezvoltat intr-un mod complementar, astfel ca se poate vorbi mai degraba de psihosociologia g.

♦ Exista mai multe criterii de clasificare a g. C.H. Cooley (Social organization, 1909) a distins intre g. primare si g. secundare cu referire mai ales la tipurile de relatii dintre indivizi (personale, afective, formale, contractuale), continuind intr-un fel distinctia mai veche facuta de F. Tonnies intre Gemeinschaft si Gesellschaft sau de alti teoreticieni intre g. mici si g. mari. Un alt criteriu de diferentiere a g.s. este reprezentat de tipul de normativitate implicata in organizarea lor, distingindu-se intre g. formate, nonformale si informate. G. formale sint institutionalizate, functioneaza in conformitate cu norme statuate in regulamente sau legi juridice si apartin, de regula, unor organizatii. G. nonformale se constituie pentru rezolvarea unei anume sarcini sau sint centrate pe realizarea unor obiective imediate (comitete, comisii etc.), dupa care se dizolva, sint mai flexibile si mai putin normativizate. G. informale se constituie fie ca subgrupuri in cadrul celor formale, fie in afara unor cadre institutionalizate pentru realizarea unor scopuri specifice (g. de prieteni, de adolescenti sau pensionari, de petrecere a timpului liber etc.). In prima ipostaza, g. informale raspund unor nevoi de exprimare mai libera sau mai putin constringatoare, mai ales cind impunerea normelor oficializate este de tip imperativ si nerecompensatoare.

Orientarea predominanta a analizei psihologice este catre g. mici. Referirile analitice la g. mari se fac in antropologie, in lucrarile clasice de psihologia colectivitatilor (W. Wundt, M. Lazarus, H. Steinthal, G. Le Bon etc.), in sociologia clasica a comunitatilor (F. Tonnies, G. Simmel etc.) si mai ales in conceptia marxista. Dintre g. mari au fost studiate poporul, natiunea, masele populare si mai ales clasele sociale.

♦ G. mic este un ansamblu de persoane intre care se stabilesc relatii interindividuale directe si statornice in cadrul unor activitati similare ce conduc la realizarea scopurilor relativ comune. Caracteristica fundamentala a g. mic este ca in cadrul sau se dezvolta relatii interpersonale directe, interactiuni de tipul "fata-in-fata', pe baza unor norme si a activarii unor modele proprii de comportare. G. mici se disting intre ele prin scopuri, activitati si relatii, putind vorbi de: g. de munca, g. scolare, g. de creativitate, g. politice etc. Orice g. mic se caracterizeaza prlrrtr-o structura, un mod de functionare si prin generarea anumitor efecte si rezultate.

♦ Structura g. mic rezulta din asamblarea anumitor componente (indivizi, relatii interpersonale, norme si valori, scopuri, motivatii si activitati) implicate in dezvoltarea de procese (stratificare, conducere, comunicare, competitie/cooperare, distributie a trairilor afective individuale si interindividuale). In sens mai restrins, structura g. se releva prin tipurile de relatii directe si relativ stabile dintre membrii sai. Varietatea si densitatea relatiilor interindividuale depind de numarul si insusirile persoanelor implicate sl conduc la consacrarea anumitor proprietati ale g. mici (marime, coeziune, consens si conformitate, autonomie, permeabilitate, flexibilitate, stabilitate etc.). Numarul persoanelor care compun g. mic variaza intre minimum 2 (sau 3, dupa unii autori) si maximum 40 de membri. Limita maxima nu este intotdeauna precizata, dar implicit sau explicit se admite ca dincolo de valoarea mentionata este afectat caracterul direct al relatiilor. Marimea g. mic este o variabila independenta, in sensul ca influenteaza asteptarile si orientarile membrilor g., respectiv relatiile si procesele din g. Pe de o parte, cu cit g. este mai mare cu atit creste si numarul relatiilor posibile. Diversificarea relatiilor posibile este insotita de diminuarea durabilitatii interactiunilor si a intensitatii comunicarii directe si de cresterea probabilitatii de aparitie a unor subgrupuri si a unei retele informale. Pe de alta parte, cu cit creste marimea g. cu atit se multiplica resursele sale datorita sporirii contributiilor individuale la rezolvarea problemelor g.

Fiecare individ aduce cu sine in g. cunostinte, experiente, interese, aspiratii, insusiri de personalitate (temperamentale, caracteriale, aptitudinale) si se caracterizeaza printr-un status si un set de roluri sociale. Unii membri tind sa se orienteze cu predominanta catre normele, valorile si modelele de comportare ale g. de apartenenta, iar altii catre cele care sint specifice altui g. luat ca referinta. Cresterea numarului de membri care isi aleg ca referinta un alt g. decit cel de apartenenta diminueaza coeziunea, consensul si conformismul acestuia. Totusi, prin insasi apartenenta sa la g., individul este supus influentelor, normelor si modelelor de comportare care sint specifice acestuia. In acest sens, fiecare membru trece in g. prin stadii progresive de integrare, de la cel de acomodare interpersonala pina la acela de conformare si de manifestare a unei competente interpersonale care ofera posibilitati de utilizare a experientei de relationare si interactiune, de transpunere in rolul altuia si de asumare a unor roluri alternative in diverse contexte grupate sau sociale. Desi una si aceeasi persoana poate sa apartina concomitent mai multor g., intensitatea participarii la viata acestora nu este deloc uniforma, depinzind atit de interesele si optiunile individuale, cit si de climatul socio-moral si cultural al diferitelor g. Aceasta ne conduce la relevarea coeziunii, consensului si conformitatii dintr-un g.

Coeziunea unui g. este o "rezultanta a tuturor fortelor care actioneaza asupra membrilor pentru a-i determina sa ramina in g.' (L. Festinger). Ea poate fi relevata printr-un set de indicatori referitori la: atractia interpersonala dintre membri, evaluarea g. ca intreg, gradul de identificare a membrilor cu g., dorinta expresa de a ramine in g. (D. Cartwright). Totodata, coeziunea este strins legata de consens si conformitate, in timp ce consensul rezulta din similitudinea tacita sau constienta a atitudinilor si optiunilor personale, conformitatea se manifesta prin comportamente de supunere, acceptare si urmare a prescriptiilor normative. Orice g. dispune de mecanisme de promovare a conformismului individual fie prin sanctiuni negative, fie prin recompensari (S. Schachter, R. M. Emerson).

Presiunea g. spre atingerea conformitatii membrilor sai poate avea efecte pozitive, in sensul ca vine in intimpinarea trebuintelor de afiliere, afectiune, securitate sau recunoastere sociala si face posibila actiunea g., dar si negative, in directia uniformizarii, a ingustarii perspectivelor si diminuarii creativitatii, a accentuarii supunerii neconditionate (R. Lipprtt). Conformismul este generat nu numai de g., ci si de nevoia individuala de autoritate, care apare in conditii de lipsa a unor criterii de optiune, de intoleranta fata de incertitudine sau ambiguitate, de neangajare in abordarea dificultatilor sau in cautarea de informatii (J. Jackson, A. Rappaport), Coeziunea, consensul si conformitatea variaza si in relatia cu alte proprietati ale g., cum ar fi: autonomia (centrarea pe sine, evolutia independenta a g.), permeabilitatea (masura in care admite sau nu cooptarea de noi membri), flexibilitatea (gradul de informalitate si de libertate in g.). intimitatea (gradul de apropiere reciproca a membrilor g.), participarea (investitia de timp, actiuni si efort in activitatile g.) etc.

Modul de constituire a fiecarei proprietati si corelarea lor confera g. un anumit specific ireductibil, de tot integrat sau de entitate distincta. R. B. Cattell (1948) foloseste termenul de sintalitate pentru a individualiza sau a caracteriza "personalitatea' unui g. ca intreg. Sintalitatea este, pe de o parte, influentata de caracteristicile membrilor g. (inteligenta, atitudini, insusiri individuale de personalitate) si de structura g., iar pe de alta parte dispune de o dinamica proprie. Aceasta dinamica se releva prin schimbarile ce apar in suma intereselor membrilor sau in energia totala disponibila in g., respectiv in sinergia g., si prin interactiunile dintre g. si subgrupuri sau dintre diverse g. Sinergia este utilizata de membrii g. atft pentru mentinerea coeziunii, cit si pentru atingerea scopurilor propuse. Trasaturile de sintalitate a g. si cele ale personalitatilor individuale tind spre congruenta pentru a asigura stabilitatea g.

♦ Structura unui g. se releva nu numai prin elementele componente sau prin proprietatile care-i sint specifice, ci si prin procesele de g. Acestea vizeaza orientarile, functiile si distributia relatiilor interindividuale din g. si iau forma stratificarii, conducerii, comunicarii, competitiei / cooperarii si repartitiei trairilor afective. Stratificarea consta in diferentierea membrilor unui g. dupa anumite criterii. Ea poate fi verticala atunci cind membrii g. ocupa statusuri inegale, repartizate pe straturi, in termeni de putere, privilegii, obligatii sau roluri sociale. Exista si o diferentiere orizontala atunci cind membrii g. sint specializati in executarea anumitor roluri sau functii care nu implica vreo inegalitate. Stratificarea ierarhica influenteaza negativ coeziunea, pe cind cea orizontala potenteaza reciprocitatea dependentelor. Stratificarea verticala accentueaza preocuparea de respectare a normelor si de exercitare a presiunilor spre conformism pentru a impiedica efectele de degradare produse de tensiunile inegalitatii de status. In acest caz este probabil ca g. sa dispuna de o organizare formala, institutionala, conforma cu normele existente, si de una informala, ascunsa, departata de normativitatea statutara. Cu cit distanta dintre organizarea formala si cea informala este mai mare cu atit creste probabilitatea scaderii coeziunii g. (M. G. King, W. H. Groffen).

Conducerea este procesul de organizare si de exercitare a influentei persoanei cu pozitie de lider asupra celorlalti membri ai g., in vederea realizarii sarcinilor si armonizarii relatiilor. Liderul poate fi formal investit cu aceasta pozitie, poate fi ales de g. sau identificat prin aplicarea unui test sociometric. Exista o varietate a stilurilor de conducere a g. Clasificarea acestora se face dupa diverse criterii, cum ar fi: instituirea autoritatii (democratic, autoritar si laissez-faire) (Lewin, Lippitt si White), orientarea dominanta (centrarea pe sarcina sau pe relatiile umane) (Katz si Kohn), raportarea la norme in mod directiv si nondirectiv (Rogers, Show, Blum), considerarea afectivitatii (distantat, bazat pe control si dirijare, sau permi-siv, bazat pe apropiere psihologica - Fiedler). Procesul de conducere este uneori considerat sinonim cu cel de influentare (Tannenbaum, Weschler, Massarik) intrucit conducerea ar implica in mod necesar orientarea optiunilor si actiunilor membrilor g. In directia dorita.

Comunicarea este unul din cele mai studiate procese de g., atit datorita frecventei relatiilor si interactiunilor ce ii sint specifice, cit si din cauza implicarii sale in realizarea celorlalte procese de g. Relatiile de comunicare pot fi verbale (intermediate de limbajul natural) sau nonverbale (mimica, gesturi, etc.); pot dispune de un grad inalt de centralitate (intreaga retea este dirijata de o persoana ce detine o pozitie de filtrare a tuturor mesajelor si orientare a relatiilor) sau de lateralitate (incurajarea comunicarilor interpersonale directe, nefiltrate si necentrate). Ordonarea relatiilor de comunicare in retele poate sa ia diferite forme (A. Bavelas): lineare, in cerc, fragmentate, reciproce etc. Eficienta comunicativa a unei retele depinde de flexibilitatea si de adaptarea la sarcina de indeplinit, precum si de comunalitatea codurilor de structurare a informatiei (H. Leavitt). Studiul comunicarii in g. s-a concentrat nu numai asupra retelelor si formelor de codificare a informatiei, ci si asupra modalitatilor de constituire a sensului unui enunt prin negocieri interpersonale sau asupra conditiilor de decodificare si recodificare a semnificatiilor vehiculate (H. Mead, H. Garfinkel, B. Bernstein).

Competitia si cooperarea sint procese de g. studiate mai ales in relatie cu eficienta sau productivitatea g. concomitent cu relevarea efectelor lor sociale. Astfel, s-a constatat ca in timp ce competitia sporeste eficienta productiva a g., ea este si o sursa de frustrare, anxietate sau de conflicte nevrotice (K. Horney). Cooperarea, bazata pe coordonarea eforturilor individuale pentru atingerea unui scop comun si pe reciprocitatea interactiunilor, mareste satisfacerea globala la nivel de g., dar are si efecte de uniformizare si, deci, de scadere relativa a satisfactiei individuale (P. Kropotki, W.C. Aller, M. Crowford). Studiul cooperarii s-a extins mult in ultima vreme, mai ales in vederea clasificarii unor mecanisme ale creativitatii in g. si ale coordonarii actiunilor individuale pentru realizarea de bunuri colective (J. Coleman). Se acorda atentie si modalitatilor de promovare a competitiei sau cooperarii in functie de specificul sarcinilor si atingerea randamentelor maxime. Distributia starilor afective individuale si colective in g. a inceput sa fie analizata ca un proces distinct sub impulsul dezvoltarii sociometriei, (J.L.Moreno), care s-a preocupat de efectele reciprocitatii si unilateralitatii preferintelor, neutralitatii sau indiferentelor afective.

♦ In afara structurii, am mentionat alte doua dimensiuni inerente g.m. Una se refera la functionarea acestuia, constind in adecvarea proceselor de g. pentru realizarea, prin activitati specifice, a scopurilor propuse. Ea intervine ca o variabila intermediara intre structura si rezultatele sau productivitatea g. Pina in prezent nu au fost formulati si analizati indicatori specifici ai functionarii g. Caracteristicile ei sint inferate, adica individualizarea proprietatilor, proceselor si rezultatelor in vederea specificarii profilului unui g. este un indiciu al functionarii. O alta dimensiune a g. este reprezentata de rezultate, repartizate pe trei arii distincte.

Eficienta sau productivitatea (nivelul rezolvariisarcinilor in raport cu obiectivele propuse), dinamica g. ca intreg si efectele asupra membrilor. Eficienta g. este relevata de o analiza pragmatica in care se pune in evidenta modul in care functionarea proceselor de g. conduce la obtinerea in activitate a unor performante. In acelasi timp, trebuie avute in vedere si acele efecte psihosociale care se constituie ca baza pentru evolutia g. K. Lewin a initiat in acest sens directia de analiza centrata pe dinamica g., integrata in ceea ce el a numit "teoria cimpului' (Field theory in social science, 1951). Conform acestei teorii, g. functioneaza intr-un "cimp social' si isi constituie o dinamica a sa ca urmare a fortelor interne si externe de diferite orientari si intensitati. Prin contrabalansarea diverselor forte poate rezulta un echilibru social cvasistationar.

Dinamica g. consta in trecerea succesiva a acestuia (locomotia g.) prin stari cvasistationare care se constituie in timp si sint orientate catre realizarea telurilor sau obiectivelor propuse. Dinamica este o caracteristica a g. ca intreg care rezulta atit din procesele interne, cit si din interferenta cu mediul social mai larg. Ea este o conditie a eficientei g., dar si un produs al structurarii sale sociale. De aceea rezultatele g. nu pot fi considerate doar prin raportare la criterii de eficienta pragmatica, ci si in functie de criterii psihosociale.

♦ Structura, functionarea si rezultatele, ca dimensiuni ale g., se afla in raporturi reciproce de influentare. Astfel, o anumita structurare a elementelor constitutive si a proceselor de g. genereaza un mod distinct de functionare a g. care, la rindul sau, determina tipurile de interactiuni si relatii, de integrare si consens, de stratificare sau distribuire a raporturilor in-terindividuale dintre elementele structurii g. Structura si modul sau de functionare influenteaza rezultatele g., iar acestea, retroactiv, determina schimbari in structura si functionare. Desi exista o astfel de constituire a raporturilor de determinare reciproca, structura si functionarea constituie cadrele de desfasurare a activitatilor specializate ale g. Iar aceste cadre sint influentate, inainte de toate, de catre membrii si interactiunile sau relatiile lor. Variatiile din g. pot fi intelese prin caracteristicile individuale si relationale ale membrilor si apoi prin specificarea proceselor de g.  M.V.