Limitele ecosistemului

Limitele ecosistemului

In practica, fie ca este vorba de cercetarile ecologice sau pentru necesitati de gestiune, apare uneori nevoia de a identifica limitele ecosistemului. Mijloacele prin care se poate face acest lucru nu sunt unanim acceptate, pentru ca identificarea limitelor intre unitatile ecologice nu este usor de facut.

In anumite cazuri, limitele sunt de natura fizica, usor de remarcat din configuratia biotopului. Astfel, un lac este adesea intuitiv considerat un ecosistem avand contururi destul de evidente prin linia tarmului, care constituie limita de demarcatie fata de ecosistemele terestre invecinate. Dar, in realitate, linia tarmului este in continua schimbare datorita fluctuatiilor de nivel, iar in mediile putin adanci exista o zona de tranzitie, slab definita spatial, intre mediul acvatic si mediul terestru. In acest context, se admite existenta unor zone de discontinuitate intre doua ecosisteme invecinate, zone care sunt percepute de observator drept zone de tranzitie. In literatura de specialitate astfel de zone sunt desemnate prin termenul de ecoton, care acopera si alte formulari: interfata, bordura, zona de frontiera, zona de contact etc.

Inca din 1897, Clements defineste ecotonul ca zona de frontiera intre doua asociatii sau doua comunitati vegetale, unde au loc procese de schimb si relatii de competitie intre populatiile din biocenozele vecine. Mai tarziu, in 1971, Odum revine asupra problematicii de delimitare, sugerand faptul ca in zonele de ecoton apar nu numai specii din comunitatile invecinate, dar si specii caracteristice.

Indiferent de continutul care s-a atribuit notiunii de ecoton, respectiv particularitatile identificate in astfel de spatii, se pot desprinde urmatoarele concluzii:

- un ecoton nu este o zona statica de contact intre doua comunitati. El este caracterizat de o dinamica proprie si are proprietati specifice, iar limitele spatiale variaza si ele;

- ecotonul nu este o entitate fizica izolata. El face parte dintr-un peisaj astfel ca formeaza zone de tranzitie intre ecosisteme invecinate, avand un ansamblu de caracteristici definite in mod unic prin scarile de timp si de spatiu si prin forta de interactiune intre sistemele ecologice adiacente;

- ecotonul poate influenta fluxul de materie sau de organisme intre entitatile ecologice adiacente. Acest rol de filtru chimic si biologic a fost studiat cu deosebire in cazul padurilor riverane, cum sunt, de exemplu, padurile de mangrove.

In cazul ecosistemelor terestre, ecotonul se identifica pe orizontala, definirea lui avand la baza modificarea structurii fitocenozei. O alta observatie interesanta este faptul ca, ecotonul este mai larg in sol decat pe suprafata acestuia, deoarece fauna solului migreaza pe orizontala numai dupa ce se extind si locurile in care se gasesc conditii favorabile pentru dezvoltarea animalelor edafice.

Ecotonul poate sa fie identificat si pe verticala. Astfel, de-a lungul apelor curgatoare exista un compartiment fluvial subteran, cu grosimi care variaza in limite largi. Aceasta zona hiporeica, formata dintr-un amestec de pietris, nisip si argila ocupa toata campia fluviala si adaposteste, in interstitiile sale, o intreaga lume vie, de la bacterii la nevertebrate.

Tipul ecosistemelor care se invecineaza influenteaza intensitatea si sensul fluxurilor dintre cele doua entitati. Astfel, in ecotonul teren cultivat (cereale) - pajisti, fluxul schimbului de specii este indreptat dinspre pajisti spre terenul cultivat cu cereale, dat fiind biocenoza "incompleta", cu numeroase nise ecologice neocupate din ecosistemul agricol.

La nivel regional, zona de silvostepa sau Sahelul sunt considerate avand caracterul unei zone de tranzitie, deci ale unui ecoton, de data aceasta intre doua biomuri. Comunitatea biotica a ecotonului reuneste specii din ambele ecosisteme (biomuri). Astfel, exista situatii in care aceste zone au devenit protejate, intrucat ele au permis supravietuirea unor specii relicte. In acelasi timp, este o zona de tensiune ecologica si cu o stabilitate redusa, deoarece nivelul factorilor ecologici nu atinge

intotdeauna valoarea optima. De exemplu, in Sahel variatii relativ mici in volumul si repartitia precipitatiilor (in sensul scaderii cantitatii lor) conduc la scaderea nivelul resurselor de apa sub limitele de toleranta pentru speciile caracteristice savanei.