Geodinamica interna

PROBLEME GENERALE

Geodinamica interna este parte a Geologiei care se ocupa cu studiul fenomenelor geologice care au loc in scoarta terestra sau la suprafata ei sub actiunea factorilor interni. Alaturi deo alta disciplina - Geodinamica externa - care studiaza procesele geologice ce se desfasoara la suprafata scoartei terestre sub actiunea factorilor externi fac obiectul de studiul al Geologiei Generale (studiul formarii Pamantului, a structurii acestuia si a ansamblului fenomenelor geologice care determina si conditioneaza evolutia scoartei terestre).

Geologia care etimologic vine de la geo - pamant si logos - a vorbi studiaza in scopuri teoretice si practice modul de formare, alcatuire si istoria generala a Pamantului. Asadar, geologia in sensul ei cel mai larg reuneste discipline care cerceteaza partea superficiala a globului terestru (scoarta terestra) din mai multe puncte de vedere (mod de formare, arhitectura interna, evolutia in timp, repartizare substantelor utile - in scoarta terestra -, cunoasterea vietuitoarelor stravechi etc.

Aparenta imobilitate in care ne apare astazi globul terestru este de fapt, rezultatul de o clipa dintr-o indelungata epopee de transformari la scara geologica a planetei noastre. Intr-adevar Pamantul este un edificiu complex aflat intr-o continua transformare pe care geologul riguros si exact o descifreaza prin cunoasterea documentelor aflate la indemana: minerale, roci, fosile, etc.

Din punct de vedere istoric, geologia este cunoascuta ca notiune in sensul ei actual de stiinta a Pamantului din 1857 de cand a aparut lucrarea lui M.P.Echolt, "Geologia Norvegica" in care este prezentata structura si compozitia Pamantului, modul de formare al mineralelor si rocilor etc. De-a lungul timpului din acest trunchi complex al geologiei s-au individualizat mai multe discipline dintre care mai important ar fi: mineralogia (studiul complex al mineralelor din punct de vedere structural, aspecte morfologice, structura, proprietati fizice si chimice, procese si conditii de formare, raporturi reciproce etc.), petrologia (studiul, clasificarea si descrierea rocilor care constituie scoarta terestra), paleontologia (descrierea si clasificarea organismelor vegetale si animale - resturi sau urme ale activitatilor lor vitale - care au trait in timpurile geologice si care s-au pastrat ca fosile in sedimentele scoartei terestre, stratigrafia (studiul succesiunii in timp si spatiu de ordin fizic, chimic si biologic din interiorul si de la suprafata pamantului, in vederea reconstituirii fazelor de evolutie ale Pamantului si legile acestei evolutii), geologia zacamintelor (studiul modului de acumulare a mineralelor formate in scoarta terestra ca urmare a unor procese complexe geologice in vederea exploatarii lor in conditii economice favorabile ca materii prime pentru industrie), geofizica (studiul fenomenele fizice referitoare la pamant, in ansamblul sau ori numai la anumite parti ale acestuia precum si structura si proprietatile fizice ale Pamantului si in special ale invelisurilor sale externe: litosfera, hidrosfera, atmosfera), geochimia (studiul raspandirii si migratiei elementelor chimice care intra in alcatuirea scoartei pamantului) etc.

Pe buna dreptate s-a presupus ca niste cunostinte practice despre roci trebuie sa fi existat inca din preistorie. Alegerea celor mai bune pietre pentru confectionarea diferitelor unelte, denota o buna cunoastere practica a duritatii, a modului de rupere, etc. Astfel de cunostinte se leaga de Paleoliticul cel mai vechi (Arheolitic) ce tine in Europa de Preglaciar.

Geologia in sensul ei cel mai larg isi are radacinile in timpurile cele mai vechi care in Europa se leaga de lucrari ale vechilor greci si romani. Sunt consemnate astfel, observatii sumare despre schimbarile suferite de mari si oceane de-a lungul timpului.

Preocupari practice vin sa sustina existenta unor remarcabile lucrari de minerit din acel timp. De sec. al VI-lea i.e.n. (epoca lui Pitagora) se leaga o seama de observatii asupra Pamantului. Terra este un corp sferic, apele curgatoare si-au sapat vai erodand terenurile strabatute pe care le-au carat spre mari, mlastinirile au evoluat spre uscat etc. Pitagora spunea: "Am vazut marea acolo unde se intindea mai mult uscatul continental. Am vazut uscaturi care au iesit candva din inclestarea marilor; foarte departe de mare se pot afla scoici marine".

Aristotel in sec. al IV-lea i.e.n. nu a fost numai un mare filozof ci si un naturalist: "schimbarile globului terestru sunt atat de lente in comparatie cu existenta noastra, incat ele trec aproape neobservate". Discipolul sau Teofrast este autorul primului tratat de geologie, din pacate pierdut. Se stie ca el a cunoscut coltii de mamut, el a cunoscut mai multe tipuri de carbuni fosili.

Roma antica a dat buni tehnicieni (apeducte, drumuri, viaducte). In stiinta teoretica aportul lor era mai putin izbitor. Dintre cei care au abordat problema Pamantului amintim in cea vreme pe: Pliniu cel Batran, Pliniu cel Tanar, Seneco.

Cea mai mare parte a Evului mediu a insemnat o stagnare si din punct de vedere a cunostintelor geologice. Tehnica a inceput sa prinda teren. In 853 in Marea Britanie se extrageau carbuni fosili, in documentele probeaza exploatari miniere in Belgia. La sfarsitul Evului mediu, stiintele despre Pamant se aflau in plina reinoire. Leonardo da Vinci (1452 - 1512) a realizat primul desen al unei sectiuni geologice. Este primul care a intrevazut lunga durata a trecutului geologic si este precursorul metodei experimentale. In Germania Bauer = Agricola (1494 - 1556) avea sa dea prima descriere ordonata de minerale. Este primul care foloseste cuvantul "fosila" (rest sau amprenta scoasa din pamant). In secolul al XVII - lea stiintele geologice aveau sa capete mari valente. In 1696 a fost creat cuvantul "mineralogie" de catre Boile

Danezul Stenon (1636 - 1687) pune bazele primei legi a cristalografiei si este considerat unul din fondatorii tectonicii.

Secolul XVIII numit si secolul luminii este cel in care stiintele despre Pamant continua sa se dezvolte capatand noi valente.

James Hutton (primul geolog modern) in 1785 prezinta lucrarea "Teoria Pamantului" in care explica vechimea acestuia.

William Smith (1769 - 1839) a trasat primele harti geologice si a studiat stratele de roci sedimentare care inglobeaza resturi de organisme ce au trait in timpul formarii lor

Tot de secolul al XVIII - lea se leaga studii privind fenomene geologice cum ar fi: plieri si fracture de strate, transportul glaciar, cutremure).

La sfarsitul secolului al XVIII s-au confruntat doua curente privind geneza si mecanismele din scoarta terestra:

Ø      curentul plutonist explica geneza proceselor din scoarta prin intermediul unei cause interne si considera originea rocilor ca fiind din materia topita din interiorul pamantului care s-a solidificat prin racire (concept sustinut de Lomonosov, Leopold von Buch, James Hutton s.a.)

Ø      curentul neptunist, elaborat de Freiburg de Werner, afirma ca toate procesele formatoare de scoarta si rezultatele lor isi au sediul in domeniul marin si sunt explicabile prin sedimentare, deci toate rocile erau de origine sedimentara.

In secolul al XIX - lea cercetarile devin din ce in ce mai numeroase.

Studiul mineralelor si rocilor progreseaza prin descoperirea microscopului polarizant (1841) apoi a microscopului metalografic (sfarsitul secolului al XIX - lea).

Charles Darwin in 1859 emite teoria "evolutiei speciilor":

Sir Charles Lyell in 1833 elaboreaza "principiul actualismului": "Cunoasterea prezentului ne ofera cheia explicarii trecutului".

Ed. Suess (1831 - 1914) a facut o sinteza reusita a globului terestru in lucrarea "Fata Pamantului".

Un aport primordial la fundamentarea geologiei dinamice l-a adus profesorul E. Haug din Sorbona care in "Tratatul de Geologie" se referea tocmai la problematici de geologie generala.

La sfarsitul secolului al XIX - lea si inceputul secolului al XX - lea remarcam contributii valoroase la cunoasterea diferitelor procese telurice din partea a numerosi oameni de stiinta.

In a doua jumatate a secolului al XIX -lea si inceputul secolului al XX - lea au capatat o mare dezvoltare ramuri ale geologiei aplicate ca urmare a necesitatilor de carbuni, petrol s.a.

Alfred Wegener in 1912, impreuna cu Arthur Holmes propun teoria deplasarii continentelor, neacceptata insa pana in anii cand s-a dezvoltat teoria tectonicii placilor.

Inca din a doua jumatate a secolului al XIX - lea s-a considerat necesara coordonarea internationala a unor mari proiecte de cercetare geologica. Au avut si au loc congrese, conferinte, simpozioane internationale pe diferite teme.

Dezvoltarea geologiei in Romania

Dezvoltarea stiintei geologice la noi in tara se leaga indeosebi de infiintarea universitatilor de la Iasi (1860), Bucuresti (1863), Cluj (1872) in cadrul carora s-au organizat si catedre de geologie. In acelasi context trebuie mentionata infiintarea in 1906 a Institutului Geologic la Bucuresti in cadrul caruia s-au desfasurat valoroase cercetari privind geologia intregului teritoriu romanesc.

La Iasi, primul profesor de geologie a fost Gregoriu Cobalcescu (1831 - 1892) de numele caruia, printre altele, se leaga aparitia primei lucrari de geologie in limba romana (1862) intitulata "Calcarele de la Rapedea".Dintre mai valorosii lui urmasi trebuie amintit Ion Simionescu care a fost poate cel mai mare paleontolog pe care l-a avut tara. Un elev al profesorului Simionescu a fost Neculai Macarovici, si el profesor de paleontologie la Iasi.

La Universitatea din Bucuresti trebuie amintiti Grigore Stefanescu, Ludovic Mrazec, Saba Stefanescu (care a condus prima catedra de paleontologie din Romania infiintata la Bucuresti in 1905) , Miltiade Filipescu, Emilia Saulea (stratigrafie), Grigore Raileanu (geologie) etc

In cadrul Institutului Geologic si-au desfasurat activitatea cercetatori de marca precum: Mrazec, Macovei, Atanasiu, Voitesti, Pauca, Mateescu, Bancila, Jeckelius, Codarcea, Semaka etc.

Primul profesor de geologie la Universitatea din Cluj a fost Koch care 23 de ani s-a ocupat de studiul formatiunilor tertiare din Bazinul Transilvaniei. Un alt nume care se leaga de mineralogie - petrografie este Szadecky Kardos iar ulterior, dupa reorganizarea Universitatii din Cluj (1918), I.P.Voitesti care este considerat organizatorul invatamantului geologic romanesc. In 1928 a tiparit primul curs de nevertebrate. In 1930 Voitesti a tiparit "Geologia carbunilor naturali""Geologia zacamintelor de sare" iar in 1935 "Evolutia geologo-paleo-geografica a pamantului romanesc". Invatamantul geologic la Cluj a fost coordonat dupa 1948 de profesorul Iacob. Alte nume remarcabile ale invatamantului geologic clujean sunt: I.Al.Maxim, profund cercetator in dinamica externa a Transilvaniei, G. Murgoci, V. Stanciu.

Metode de cercetare in geologie

Metoda observatiei directe

Observatiile de teren raman o metoda de prima importanta pentru geolog. Datorita ariilor vaste pe care trebuie sa le cerceteze geologul ca si variatelor aspecte pe care le prezinta natura, in geologie, ca si in alte domenii ale stiintelor naturii, spiritul de observatie este de cea mai mare importanta. El depinde in parte de spiritul nativ al cercetatorului dar se dezvolta mai ales in decursul practicilor profesionale. Progresul din acest punct de vedere este cu atat mai rapid cu cat cercetarea pe teren se face cu interes.

Pe masura ce practica de teren este mai avansata, spiritul de observatie se ascute si se canalizeaza spre sesizarea cu discernamant a esentialului sau a determinarilor care sunt esentiale.

Pe teren se studiaza aflorimentele sau deschiderile geologice. Ele se definesc ca aparitii la zi a rocilor din subsolul unei regiuni. Se pot forma natural (aflorimente) sau artificial cu ocazia unor excavatii din cariere, tuneluri, drumuri (deschideri). In astfel de deschideri in care apare "roca vie" de sub cuvertura de sol, geologul trebuie sa stabileasca: caracterele formelor de teren, stabilitatea versantilor, prezenta eventualelor alunecari de teren etc.; modul de depunere al stratelor in spatiu si principalele trasaturi litologice; situatia tectonica a zacamantului sau deschiderii analizate; tipul de zacamant (masiv, in strate etc.); constitutia mineralogica, continut in fosile.

Experienta, spiritul de observatie si interpretare al geologului sunt solicitate din plin si la executarea sectiunilor geologice din regiunea cercetata. Acestea sunt reprezentari grafice la scara a structurii geologice a unei regiuni, asa cum aceasta ar aparea in urma intersectarii ei dupa o anumita directie cu un plan vertical pornind de la suprafata.

Sectiunea se executa fie la aceeasi scara si pentru lungimi si pentru inaltimi (cazul cel mai frecvent), fie la o scara deformata exagerandu-se scara inaltimilor fata de cea a lungimilor.

Pentru intocmirea unei sectiuni geologice se construieste initial un profil morfologic (topografic) pe care se noteaza pozitia punctelor cardinale, ca si unele puncte caracteristice, cote de teren, vai, biserici etc. Pe ele se trec limitele geologice, pozitiile stratelor, faliile, date de foraj etc.

Spiritul de sinteza al geologului este solicitat la intocmirea coloanelor stratigrafice din rgiunea cercetata. Acestea reprezinta profile tip ale succesiunii tuturor formatiunilor geologice dintr-o regiune urmarite pe o vale transversala cu bune deschideri sau desrise pe baza carotelor scoase din foraje pe masura adancirii lor si reprezentate grafic printr-o coloana verticala. Pe marginea din stanga este trecuta grosimea (adancimea coloanei) si varsta. Pe marginea din dreapta se trec caracteristicile depozitelor (fosile, inclinarea stratelor etc.).

Coloanele stratigrafice se executa la scari diferite folosindu-se semne conventionale adecvate.

Tot pe baza observatiilor din teren se intocmeste si harta geologica. Aceasta este o harta topografica pe care este reprezentata raspandirea rocilor la suprafata pamantului, grupate dupa varsta. Harta geologica este mijlocul si scopul cercetarilor geologice. Este un mijloc fiindca cercetarea geologica, spre deosebire de alte cercetari nu se poate face fara studii de teren si insemnarea acestora pe o baza topografica. Este un scop deoarece harta geologica exprima sinteza grafica a structurii unei regiuni ce arata cu o ultima analiza evolutia geologica a acelei regiuni.

Cartearea geologica reprezinta in acelasi timp prima faza din lucrarile de cautare si punere in valoare a substantelor minerale utile ale unei regiuni, ce ajuta orientarea prospectiunilor si exploraarilor.

Cercetarea de teren nu poate insa doar ea sa duca la rezolvarea completa a problemelor geologice pe care le ridica o regiune si de aceea observatiile de teren sunt insotite intotdeauna de recoltarea sau prelevarea de esantioane geologice (probe geologice). Aceasta prelevare de esantioane trebuie facuta cu multa responsabilitate si competenta profesionala. Totdeauna trebuie alese esantioanele cele mai adecvate scopului ales (microtectonica, micropaleontologie, petrologie, nannoplancton s.a.).

Cercetarile de teren trebuie sa dea geologului o imagine clara a arhitecturii regiunii cercetate. Trasaturile astfel conturate urmeaza sa fie completate de viitoarele cercetari de laborator.

Metode de cercetare in laborator

In laborator cercetarea geologica completeaza imaginea geologica creata prin cercetarea din teren. In acest scop se apeleaza la cercetari paleontologice, chimice s.a.

Pe masura ce cercetarea geologica a unei regiuni avanseaza prin studii din ce in ce mai amanuntite, in aceeasi masura creste si ponderea activitatii de laborator. Aici se realizeaza diferite tipuri de analize, prelucrari de date si asamblare a rezultatelor finalizate prin elaborarea de numeroase tipuri de diagrame, harti diverse etc.

Tehnica avansata de lucru in laborator impune adeseori o colaborare intre geolog si alti specialisti (fizicieni, chimisti, biologi etc.). Munca de colaborare in analiza de laborator presupune si definitiveaza numeroase sectiuni geologice, coloane stratigrafice de inteza. In plus, harta geologica se definitiveaza tot aici.

Metode de datare

Cautand sa reconstituie istoria evolutiei diferitelor fenomene legate de Pamant, geologul trebuie sa fixeze timpul cand au avut loc, respectiv sa stabileasca ordinea acestora, unele in raport cu celelalte. Inainte de orice, el trebuie sa precizeze varsta sau cronologia terenurilor geologice.

Cronologia relativa stabileste daca un fenomen geologic s-a produs inaintea altuia sau dupa. Cronologia absoluta are ca scop fixarea datei (in general milioane sau miliarde ani) cand a avut loc fenomenul studiat.

a.          Stabilirea varstei relative a rocilor sedimentare dintr-o regiune data este relativ simpla.

Trebuie sa stim de la inceput ca "rocile sedimentare aflate in pozitia initiala (neafectate tectonic) sunt orizontale deoarece sedimentele s-au depus initial in pozitie orizontala" (principiul orizontalitatii initiale) si in continuitate laterala (principiul continuitatii laterale).

Cand stratele se gasesc in pozitia lor initila, nederanjate, stratele mai adanci sunt cele mai vechi iar cele de deasupra sunt mai noi. Acesta este principiul superpozitiei stratelor (Stenon). Pentru ca principiul sa fie aplicabil este necesar in primul rand ca stratele sau formatunile analizate sa fie in continuitate de sedimentare. In caz contrar se pot produce erori de interpretare. Astfel, daca in masa unor calcare mezozoice, in Cuaternar a luat nastere o pestera, colmatata ulterior cu sedimente este evident sa ele nu pot fi mai vechi ca cele din acoperis.

O alta conditie ceruta de acest principiu este ca stratele sa nu fi fost afectate de miscari tectonice intense. Principiul acesta se poate aplica in anumite cazuri si curgerilor de lave.

In cazul rocilor magmatice, a intruziunilor magmatice se aplica un alt principiu (principiul relatiilor intruzive) care spune ca atunci cand o intruziune magmatica intretaie o formatiune sedimentara, se poate spune ca intruziunea magmatica este mai tanara decat roca sedimentara

Varsta relativa se poate stabili prin metoda paleontologica (principiul succesiunii faunelor). Se apeleaza la aceasta metoda pentru ca in natura de cele mai multe ori, formatiunile geologice sunt dislocate din pozitia lor initiala. Pe de alta parte simpla apreciere de mai vechi sau mai nou a doua strate nu este suficienta. Aceasta metoda tine cont de evolutia organismelor de-a lungul timpurilor geologice. Stratele mai vechi contin organisme mai putin evoluate pe cand cele mai noi pastreaza organisme cu alcatuire mai superioara. De altfel, inca din secolul al XVIII-lea William Smith (1833) descopera principiul superpozitiei faunelor dupa care asociatiile de fosile se succed unele fata de altele intr-o anumita ordine ceea ce permite corelarea lor la scara geografica.

Este bine de stiut ca in cadrul metodei paleontologice, nu se pot folosi toate fosilele ci numai acele caracteristice (conducatoare) care se caracterizeaza prin: o larga extindere (corelari la distante mari), o frecventa considerabila de indivizi, o buna conservare, o evolutie relativ rapida in timp.

Printre acestea se numara: unele alge (dinoflagelate, cocolitoforidee), unele ferigi, unele gimnosperme, angiosperme, graptoliti, trilobiti, amoniti (Mezozoic), foraminifere (Tertiar).

Stabilirea varstei relative a rocilor magmatice si metamorfice se face luandu-se in considerare raportul acestora cu rocile sedimentare.

b.            Stabilirea varstei absolute

De multe ori necesitatile practice si teoretice impun cunoasterea varstei absolute (exprimata in mii, sute, milioane sau miliarde ani) a rocilor sau a unor fenomene geologice. Radioactivitatea reprezinta un fenomen care nu depinde de variatiile mediului inconjurator si care este utilizat in stabilirea varstei absolute. Descoperirea elementelor radioactive si acumularea produsilor finali se desfasoara dupa legi independente de factorii externi. Acest fenomen reprezinta un ceasornic ideal pentru masurarea timpului geologic.

In mod obisnuit majoritatea rocilor contin o cantitate chiar si infima de elemente radioactive cum ar fi uraniul, radiul, thoriul, potasiul sau izotopii lor radioactivi. Cu timpul aceste elemente se dezintegreaza spontan si se transforma in elemente stabile (plumb, heliu) potrivit unor scheme: U²³⁵→ Pb²⁰⁷

U²³⁸→ Pb²⁰⁶

T²³²→ Pb²⁰⁸

In majoritatea cazurilor durata dezintegrarii este foarte mare. De exemplu, perioada de injumatatire a U²³⁵ este de 710 milioane ani. Cunoscandu-se perioada de timp necesara injumatatirii elementelor radioactive, prin dezintegrare naturala si determinand cantitatea produselor de dezintegrare gasite intr-o roca se afla varsta acesteia. De exemplu, prin aceasta metoda s-a determinat varsta unor roci foarte vechi de pe Terra la 3,6 - 3,9 miliarde ani (vestul Groenlandei), 3,6 miliarde ani (Scutul Canadei) sau s-a determinat ca limita Cretacic - Paleoen se afla la 65 miliarde ani.

De pe Selena misiunile americane si sovietice au adus pe Terra mai multe sute de kilograme de roci care in urma determinarilor de varsta absoluta au aratat o vechime cuprinsa intre 4,5 - 4 miliarde ani. Varsta absoluta a celor mai vech meteoriti cazuti pe Terra este apreciata la 4,6 miliarde ani. Tinandu-se cont de unitatea Sistemului Solar si posibilitatea existentei de roci si mai vechi pe planeta noastra (deocamata neidentificate) se poate aprecia ca Pamantul si in ansamblu Sistemul Solar are varsta de 4,6 miliarde ani.

Metoda experimentala

In geologie experimentul nu are aceeasi semnificasie ca si in alte stiinte ale naturii. Timpul este factorul ce se introduce doar partial in experimentele de laborator ale geologiei. Se stie ca majoritatea fenomenelor telurice (orogeneza, gliptogeneza) se deruleaza de-a lungul a milioane de ani. Deocamdata, experienta in geologie vizeaza procese de ?modificare a scoartei terestre, cercetari hidrogeologice. Rezultate interesante s-au abtinut in domeniul sedimentologiei, mineralogiei experimentale, alunecarilor de teren. In prezent geologia experimentala este un domeniu in care conlucreaza alaturi de geologi, chimisti, fizicieni etc.

Principiul actualismului

O alta metoda deseori invocata in explicarea fenomenelor telurice este actualismul. Introducerea actualismului in geologie se datoreaza lui Charles Lyell care in 1833 a publicat tratatul de geologie. In esenta principiul actalismului considera ca fenomenele care petrec azi pe pamant au avut loc si in trecut.

Cunoasterea detaliata a modului de desfasurare a fenomenelor telurice actuale ofera metodele de intelegere si explicare a fenomenelor similare din trecutul geologic.

Dezvoltarea fenomenelor fizice si biologice de-a lungul perioadelor geologice nu s-a desfasurat rectiliniu ci elicoidal. Asadar in explicarea diferitelor fenomene trebuie sa ne ferim de tendinta uniformista a formei initiale a actualismului. Intr-adevar evolutia naturii si deci si a scoartei terestre nu se face in cicluri inchise ci elicoidal, cu complicari, simplificari sau asocieri inedite necunoscute in etape anterioare.

Asadar, actualismul trebuie utilizat ca o metoda generala de gandire in geologie care ne ajuta sa intelegem mecanismul proceselor din trecut pe baza studierii fenomenelor are afecteaza crusta terestra in zilele noastre fara ca intre ele sa existe o identitate.

Studiul mlastinilor cu turba de astazi ofera modele in explicarea formarii carbunilor fosili din diferite perioade geologice.

Metode indirecte de cercetare in geologie

Investigarea geologica tot mai complexa si pretentioasa din zilele noastre apeleaza tot mai des la metode indirecte care sunt cele geofizice, geochimice, de teledetectie.

Metodele geofizice de cercetare isi gasesc aplicabilitate tot mai larga in studiul structurilor adanci ale scoartei terestre, in investigarea gaurilor de sonda.

Metodele geochimice isi gasesc aplicabilitate mai ales in studii de explorare si exploatare a zacamintelor metalifere, a carbunilor etc.

Teledetectia tinde sa devina o metoda de cercetare indirecta, majora in geologie. Aceasta se face cu ajutorul satelitilor si are avantajul de a fi globala si relativ rapida.

Importanta studiilor de geologie generala

Sub raport teoretic studiile de geologie generala ne permit sa intelegem legile evolutiei si a dezvoltarii fenomenelor fizico-chimice din interiorul si de la suprafata scoartei terestre. Cunostintele acumulate ne dovedesc ca in natura toate fenomenele sunt rezultatul unor serii intregi de procese care se conditioneaza reciproc. Cercetarile de geologie evidentiaza ca prin acumulari cantitative si salturi calitative se finalizeaza marile evenimente telurice.

Dar, geologia este in esenta o meserie practica. Si tocmai necesitatile practice ale societatii umane au dictat dezvoltarea geologiei. Cunoasterea si valorificarea zacamintelor de substante minerale utile, de roci utile, constructii militare si civile impun in general cunostinte temeinice de geologie. Desi ramurile mentionate necesita cunostinte sistematizate se impune precizat ca notiunile fundamentale sunt precizate in cadrul geologiei generale care functioneaza si ca o prelegere de introducere in geologie.