Metoda tipologica

Metoda tipologica

A fost preluata, in a doua jumatate a secolului XIX, tot din domeniul stiintelor naturii, prin lucrarile lui Hildebrand si O. Montellius. Principiul de baza al metodei a fost preluat direct de la ideile fundamentale ale teoriei evolutioniste darwiniene ("Originea speciilor" - 1859), extrapolate din sfera evolutiei speciilor biologice in cea a evolutiei morfologiei produselor muncii umane. In anul 1871, in lucrarea sa fundamentala "Contributii la istoria toporului", Hildebrand aplica pentru prima oara ideile evolutionismului asupra acestor produse ale muncii umane din perioadele stravechi, mai precis asupra evolutiei topoarelor din bronz.

Cel care a pus bazele stiintifice ale acestei metode a fost savantul danez Oscar Montellius, care in anul 1889, in lucrarea "Epoca bronzului in Europa de Nord", afirma ca "omul este supus in munca sa legilor evolutiei. Evolutia poate fi inceata sau rapida, dar intotdeauna omul se subordoneaza legilor evolutiei". Ulterior el a elaborat o schema evolutiva a succesiunii cronologice a diferitor produse ale muncii omenesti ("Die Typologische Metode" - 1903), concluzionand ca aceste artefacte (unelte) parcurg o dezvoltare de la formele primitive la forme complexe. Mai mult, el afirma ca formele (morfologiile) uneltelor sunt subordonate functionalitatii si intrebuintarii lor, fiecare obiect constituind o veriga in cadrul unui lant reprezentat de o serie tipologica, seriile tipologice fiind percepute ca cele ce urmaresc etapele succesive ale transformarii morfologiei unui obiect. Locul ocupat de fiecare obiect in cadrul seriei indica o linie (tendinta) ascendenta sau descendenta. Prin metoda tipologica descoperirile arheologice sunt asociate diverselor tipuri de obiecte, stabilindu-se locul piesei in cadrul seriei (loturilor) tipologice.

O. Montellius a fost continuat in activitatea sa teoretizatoare asupra acestei metode de N. Åberg (1929) si, mai ales, de Paul Reinecke. S-au stabilit serii tipologice evolutive pentru diferite categorii de artefacte. Acestea s-au dovedit a fi de mare importanta pentru cronologia relativa. Principiul fundamental a ramas (firesc) acelasi: se porneste in analiza de la simplu ajungandu-se la cat mai complex. Acest tip de analiza se aplica ceramicii, plasticii, armelor, uneltelor etc., practic oricaror categorii artefactuale. Pornind de la surprinderea evolutiva a acestora, se stabileste evolutia diferitelor culturi si a societatii omenesti, la modul general. Aproape toate artefactele omenesti care au o utilizare mai mare atat pe linie economica cat si socio - culturala, pot fi inscrise intr-o linie tipologica ce reprezinta un element fundamental pentru compararea lor cu cele din alte zone sau culturi.

Fig. 3. Propunere de serii tipologice evolutive aplicate unor forme de vase

si evolutia lor (exprimata statistic) in timp (dupa Encarta Enciclopedia 2002)

Metoda foloseste si analiza tipologico-stilistica. Se compara elementele dintr-o zona geografica cu elementele din alta zona, existand posibilitatea ca lucrurile asemanatoare sa fie si contemporane, dupa cum exista si posibilitatea convergentei, adica aparitia aproape in acelasi timp sau epoci diferite a unor elemente comune. Prin aceasta metoda se pot stabili si sincronisme culturale. Pe de alta parte, metoda are, si ea, limitele ei, putand fi aplicata doar acolo unde exista materiale (serii) corespunzatoare care sa se preteze la astfel de precizari tipologice.

Ca si in cazul metodei stratigrafice, cea tipologica nu poate avea o valoare absoluta prin ea insasi, fiind necesara coroborarea permanenta a rezultatelor ei cu cele oferite de alte metode (traditionale si/sau moderne). Arheologia romaneasca se dovedeste a fi una traditionalista, in cadrul careia tendintele "ordonatoare" in timp si spatiu primeaza, in scopul realizarii unor "continuitati" de tip istoric, ilustrate de principalele tipuri de artefacte. Din acest motiv tipologia, alaturi de stratigrafie si chorologie, este metoda principala in baza careia s-a reconstituit in primul rand succesiunea principalelor epoci respectiv culturi, prin sistematizarea distributiei artefactelor, avand la baza un reper strict istoric. Din acest motiv tipologia a jucat (si joaca) un rol primordial in definirea culturilor, care apar astfel ca si "constelatii de norme stilistice", perfect integrate, omogene, clar despartite intre ele.

Odata cu reevaluarea pozitiilor epistemologice ale arheologiei din anii `60-`70, redefinirea conceptelor de "atribut", "tip", "artefact", "cultura", "asamblaj" (Clarke 1968, 186, 228, 285), metoda tipologica a inceput sa capete noi caracteristici si perspective. Mai mult, odata cu necesitatea utilizarii mijloacelor informatice (pentru constituirea bazelor de date specifice), metoda tipologica insasi a fost reevaluata, de pe pozitiile unei noi metodologii arheologice, indeosebi in spatiile occidentale. Terminologia "traditionala"a fost inlocuita cu una functionala, subordonata modelelor spatiale elementare, asocierile de astfel de modele fiind clasificate dupa modele matematice si geometrice.