Dacii liberi si relatiile lor cu Imperiul Roman

Dacii liberi si relatiile lor cu Imperiul Roman

Denumirea de daci are mai degtaba un sens geografic: locuitori ai Daciei;l in acest fel se exprima chiar Ptolemeu, care noteaza in Geografia sa (III 8,3): "Locuiesc Dacia in partea cea mai de miazanoapte, daca incepem de la apus: anartii si teuriscii si costobocii, iar dedesubtul lor vin predavensii si ratacensii si caucoensii, tot asa, mai jos de acestia sunt biefii, buridavensii si cotensii si mai jos de ei albocensii, potulatensii si sensii, dupa care sunt, in partea cea mai de miazazi, saldensii, ceiagiscii si piefigii". De fapt, aceste semintii (cu exceptia primilor mentionati, la origine celti: anartii si teuriscii, eventual si costobocii) apartin grupului tracilor nord-dunareni; in chip paradoxal, dacii insisi nu sunt mentionasi altminteri de geograful alexandrin: inseamna ca la data cand acesta isi scria opera, denumirea de daci se impusese ca o denumire generala, pentru toti locuitorii spatiului vechii Dacii.

Expunerea noastra va urmari trei grupuri traco-dacice, care au ramas in afara teritoriului cucerit de Traian si transformat in provincie: dacii din vest (denumirea este in raport cu provincia romana), costobocii si carpii; un loc aparte ocupa, in configuratia demografica a Daciei, populatia geto-dacica din Muntenia.

Dacii din vest sunt atestati arheologic prin aspectul cultural Santana-Arad; o importanta asezare s-a cercetat si la Mediesul Aurit (jud. Satu mare). Ei locuiau prin urmare in zona Crisanei, in Maramures si pana in Slovacia. Dupa infrangerea regatului dacic, inceteaza si asezarile fortificate de la vest si nord de provincia romana, asezarile coborand in zona colinara si de campie. Dacii din vest au fost permanent stramtorati de sarmati, cu care sunt in contact (iar spre campia ungara chiar se amesteca), de semintiile germanice (spre exemplu, la Mediesul Aurit dacii intra in contact cu elemente vandalice; vezi situatia din necopola) si indeosebi de romani (trupele provinciilor Daciei si Pannoniei).

In cursul evenimentelor de la granita de vest a Daciei de la sfarsitul domniei lui Traian, dacii liberi au ramas se pare linisiti, nemaiavand forta sa intreprinda actiuni razboinice impotriva romanilor; este adevarsat ca imparatul adrian poarta in cateva inscriptii titlurile de Germanicus, Dsacicus si Parthicus - dar in aceste cazuri se se considera ca este vorba de atribuirea abuziva a acestor cognomina triumphalia ale imparatului Traian si urmasului sau.

Dupa cucerirea Daciei, prima mentiune sigura despre dacii liberi o intalnim in discursul rostit spre auda Romei de retorul Aelius Aruistides, in fata paratului Antoninus Pius (anul 144): "Razboaiele, odata intamplate, nu mai sunt luate in seama de oameni, ci multimea asculta povestirea lor ca si cum ar fi niste legende, Iar daca au izbucnit cumva pe meleagurile cele mai indepartate - precum este firesc intro imparatie mare si nemasurata - pricinuite de nebunia getilor (paranoia Getn), de soarta cea nefericita a libienilor sau de sminteala celor din jurul Marii Rosii, care nu stiu sa se bucure de bunurile ce le stau la indemana, aceste razboaie trec cu totul neluate in seama, repede - ca niste legende - si la fel si cele spuse despre ele"; remarcam pentru moment lipsa de preciziune a unor notiuni etno-geografice, precum getii si libienii. La Polyainos, autor al unor Stratageme (8 carti, alcatuite in 162), dedicate imparatilor Marcus Aurelius si Lucius Verus, intalnim alta referinta: "Caci cu cat sunteti mai presus de comandantii de altadata, prin puterea si destinul vostru, cu atat ii intreceti pe toti prin priceperea si arta cu care ati purtat numeroase razboaie impotriva multor barbari, dupa ce le-ati cumpanit bine impreuna cu tatal vostru [referire la Antoninus Pius]: maurii au fost invinsi, britanii supusi, iar getii biruiti". O stire vaga apare si in Oracula Sibyllina (XII 180): sub Antoninus Pius au fost distrusi britannii, maurii cei negri, dacii, arabii. In schimb, in biografia imparatului din Historia Augusta, intalnim o informatie mai completa (Vita Pii 5,4): Per legatos suos plurima bella gessit. Nam et Britannos per Lollium Urbicum legatum vicit alio muro cespiticio submotis barbaris ducto; et Mauros ad pacem postulandam coegit; et Germanos et Dacos et multa gentes atque Iudaeos rebellantes contudit per praesides ac legatos ("Cele mai multe rzboaie le-a purtat prin generalii sai. Caci pe britani i-a invins prin legatul Lollius Urbicus, ridicand, dupa ce i-a infrant pe barbari, alt zid de glii; pe mauri i-a constrans sa ceara pace; iar pe germani si pe daci si pe multe alte neamuri, ca si pe iudeii razvratiti i-a infrant prin guvernatori si generali").

Cum se vede, inceputul domniei lui Antoninus Pius a fost tulburat de o serie de razboaie cu populatiile de la granitele Imperiului. Doua din aceste izvoare reprezinta repere cronologice ante quem: discursul lui Aelius Aristides, rostit in anul 144; misiunea lui Lollius Urbicus, care a guvernat Britannia in anii 139-140 (posibil si urmatorii). Semnificativ este ca acest imparat primeste cea de-a doua salutatie imperiala (imp. II) (de fapt, ultima!) in anul 142 - ceea ce sugereaza coborarea limitei superioare a acestor evenimente (mai devreme decat data discursului lui Aelius Aristides).

In doua inscriptii din Africa de nord, imparatul Antoninus Pius poarta titlurile (neoficiale) de Germanicus si Dacicus; N. Gostar considera ca si in acest caz cele doua titluri au fost atribuite eronat lui Antoninus Pius. S-ar putea totusi ca provinciile din Africa nordica sa fi contribuit cu trupe la linistirea situatiei; astfel, diploma de la Cristesti din 8 iulie 158 mentioneaza vexil(arii) Africae et Mau[r]et(aniae) Caes(ariensis) qui sunt cum Mauris gentilib(us) in Dacia Superiore. Cum se vede, nu dispunem de date sigure pentru a afirma ca Dacia intracarpatica a fost afectata de aceste evenimente pe timpul lui Antoninus Pius; pe de alta parte, dispunem de argumente destul de puternice pentru a situa aceste evenimente (sau a le extinde si la) granita de sud-est a Daciei romane (Muntenia si sudul Moldovei).

In schimb, din timpul marii conflagratii de la granita dunareana din timpul lui Marcus Aurelius, o stire transmisa de Eusebius din Caesarea priveste pe daci (Chron., a. 168): Romani contra Germanos, Marcomanos, Quados, Sarmatas, Dacos dimicant. Intr-o inscriptie greaca de la Termessus (Lycia-Pamphylia), imparatul Marcus Aurelius este denumit Armeniacus Parthicus Medicus Daacicus Germanicus. In legatura cu aceste evenimente a fost pusa si inscriptia onorifica de la Amastris (Pontus) a primipilarului Sextus Vibius Gallus, datand din timpul domniei lui Marcus Aurelius; dupa parerea lui I.I. Russu, dusmanii doborati la pamant, reprezentati pe fata posterioara a monumentului, ar simboliza doua popoare invinse, dacii si sarmatii. De mentionat totusi ca dacii nu apar in Historia Augusta (Vita Marci 22,1) printre popoarele care ataca imperiul pe timpul acestui imparat.

Dacii liberi din vest si-au pastrat o organizare politica si militara proprie: dintr-o inscriptie de la Roma, aflam ca Zia, de neam dac, fiica lui Tiatus, era sotia regelui Pieporus al costobocilor; Tiatus era probabil un tarabostes dac, daca nu cumva un descendenrt al casei regale a dacilor, scapat din mana romanilor.

Curand dupa a ceasta, biografia lui Commodus din aceeasi Historia Augusta noteaza ca au fost invinsi, pe timpul acestui imparat, maurii si dacii (victi sunt sub eo tamen, cum ille sic viveret, per legatos Mauri, victi Daci); de asemenea, Cassius Dio arata ca Sabinianus (este vorba de C. Vettius Sabinianus Iulius Hospes, legatul Daciilor din anii 180-182) a adus sub ascultare 12 000 de daci din vecinatatwe, care fusesera alungati din tara lor de bastina, fagaduind ca le va da pamant in Dacia.

Ne mai retin in continuare atentia doua stiri transmise de Cassius Dio: una generala, dar care lasa sa se inteleaga ca, pe timpul lui Caracalla, Dacia trece printr-un moment de cumpana (LXXVII 16,7): "Antoninus sosi in Thracia, dar nu se mai preocupa de Dacia, ci trecu Hellespontul nu fara primejdii"; cealalta din timpul lui Macrinus (LXXVIII 27,5): "Dacii pustiira o parte din Dacia, cu gand sa prelungeasca razboiul. Ei staruira obtinand ostaticii, pe care ii luase de la ei Caracalla, ca zalog al aliantei" (dar dupa o alta lectura, ar fi vorba de lacringi). Retinem oricum faptul ca Dacia a fost amenintata pe timpul lui Caracalla.

Pentru relatiile romanilor cu dacii liberi, deosebit interres prezinta inscriptia de pe un sarcofag de la Brigetio (Pannonia Inferior), pusa de M. Ulpius Celerinus, sal(ariarius) leg(ionis) I Ad(iutricis) p(iae) f(idelis), interprex Dacorum (personajul este cunoscut si dintr-o alta inscriptie, tot de la Brigetio, din timpul lui Caracalla), fiului sau M. Ulpius Romanus, soldat pretorian, decedat la varsta de 35 de ani; acesta cazuse probabil intr-un conflict cu populatiile de la granita de nord a Pannoniei, cu prilejul unei demonstratii militare a imparatului Caracalla, in 214. Probabil de neam dac, M. Ulpius Celerinus servea ca interpret la comandamentul legiunii I Adiutrix de la Brigetio in raporturile cu dacii liberi de la granitele provinciilor Pannoniei si Daciei.

Titlul de Dacicus reapare in titulatura lui Maximin Tracul, reflectand (cel putin in acest caz) o realitate istorica sigura; dupa M. Macrea, cateva inscriptii funerare, mentionand militari din legiunile I si II Adiutrix (din Pannonia Inferioara) si II Italica (din Noricum), se refera chiar la luptele purtate de acest imparat cu dacii. Sub semn de intrebare este acest titlu atribuit incidental lui Decius si Gallienus (in cateva inscriptii din Hispania si Africa de nord). De asemenea, Aurelianus este numit Dacicus in cateva inscriptii (din Gallia si Dalmatia); s-ar putea ca imparatul sa fi purtat lupte cu dacii liberi patrunsi pe teritoriul provinciei. Astfel, din Historia Augusta (Aur. 38) aflam ca, in cursul reprimarii rascoalei monetarilor, imparatul a pierdut 7000 de soldati, intre care si daci; acestia ar putea proveni din cei ce s-au supus imparatului in timpul luptelor si au fost inrolati in armata romana. Tot dintre acestia pot proveni si acei daci ce apar pe arcul de triumf de la Thessalonic al imparatului Galerius.

Costobocii reprezinta ramura nord-estica a neamului traco-dacic; ii mentioneaza mai intai Ptolemeu (Geogr. III 5,9 si 8,3: Koistobkoi alaturi de anarti si teurisci, semintii celtice), Pausanias (X 34,5), Historia Augusta (Vita Marci 22,1), Ammianus Marcellinus (22, 8,42) si Lexiconul lui Suidas (s. v. lestai). Din punct de vedere arheologic, le este atribuita cultura Lipita, de caracter predominant dacic.

Costobocii sunt atestati, de asemenea, pe cale epigrafica. Astfel de la Roma se cunoaste o inscriptie funerara, cu urmatorul continut: D(is) M(anibus). Ziai Tiati fil(iae) Dacae, uxori Piepori, regis Coisstobocensis, Natoporus et Drilgisa aviae cariss(imae) b(ene) m(erenti) fecer(unt). Dupa Tomaschek, inscriptia funerara a reginei Zia ar data din timpul lui Antoninus Pius sau Marcus Aurelius, cand regele Pieporus ar fi fost obligat sa dea romanilor ostatici pe nepotii sai; in schimb, A. v. Premerstein (acceptat de G. G. Mateescu) considera ca Zia era vaduva lui Pieporus, care va fi cazut in luptele cu astingii germanici; impreuna cu nepotii ei, regina ar fi fost predata de catre invingatori romanilor. Intr-adevar, de la Cassius Dio (LXXI 12,1-3) aflam: "Astingii, sub conducerea lui Rhaos si Rhaptos, au venit sa se aseze in Dacia, in nadejdea ca vor primi ca pret al aliantei lor bani si pamant. Fiindca n-au obtinut aceste lucruri, au lasat ca zalog lui Clemens femeile si copiii, punandu-si in minte sa cucereasca prin arme pamanturile costobocilor"; dar biruiti la randu-le de lacringi, alta semintie germanica, astingii "staruira pe langa Marcus sa le dea bani si pamant cu fagaduiala ca vor face rau celor ce se razboiau atunci cu imparatul. Astingii au implinit ceva din aceasta fagaduiala". Biografia lui Marcus din Historia Augusta enumera pe costoboci alaturi de alte semintii care au atacat imperiul pe timpul acestui imparat (22,1): hi allique cum Victualis, Sosibes, Sicobotes, Roxolani, Basternae, Halani, Peucini, Costoboci. Ei invadeaza mai intai Scythia Minor (Dobrogea), unde sunt infruntati de locuitorii cetatii Tropaeum Traiani; garnizoanele din castrele de pe Dunare, formate numai din trupe auxiliare, nu le-au putut face fata. In avantul lor, costobocii au strabatut apoi Thracia si Macedonia, ajungand pana in Grecia centrala; Pausanias ne informeaza: "Neamul costobocilor, cu apucaturile lor talharesti, a navalit pe timpul meu in Grecia, ajungand pana la Elateia. Acolo, un barbat, Mnesibulos, a strans in juru-i o ceata de oameni si, dupa ce a omorat pe multi dintre barbari, a cazut si el in lupta. Mnesibulos a biruit la alergari; pe langa alte izbanzi, la olimpiada a 235-a a casigat si intrecerea in stadiu, precum si dubla alergare cu scutul" (anul 164). Tot din acest timp dateaza un important decret al cetatii Thespiae din Beotia, in cinstea unor tineri voluntari plecati intr-o "prea fericita si prea pioasa expeditie". Dintr-un alt text epigrafic, aflam despre prezenta unor sarmati la Eleusis, pe care unii autori i-au identificat cu costobocii; s-ar putea totusi sa fie vorba de sarmati autentici, asociati costobocilor ca tovarasi de jaf. Pe urmele lor a fost trimis un corp expeditionar condus de L. Iulius Vehilius Gratus Iulianus, pe care o inscriptie de la Roma il denumeste pra[ep(ositus)] vexillationis per Achaiam et Macedoniam et in Hispanias adversus Castabocos et Mauros rebelles (dupa ce a infrant pe costoboci, a fost trimis sa lupte impotriva maurilor rifani care invadasera provincia Baetica, in Spania). Nu stim daca interventia diplomatiei romane, asmutind pe astingi contra costobocilor, a fost determinata de aceasta invazie; sau, dimpotriva, infrangerea suferita din partea vecinilor germanici va fi produs migrarea acestei semintii traco-dace, silita sa-si caute norocul pe pamant roman.

Atacurile costobocilor (eventual in alianta cu alte semintii) au afectat atunci se pare si Dacia. Se poate invoca in acest sens mana votiva cu inscriptie dedicata lui Iupiter Optimus Maximus Dolichenus de un militar (optio) al cohortei I Hispanorum milliaria, descoperita la Myszkow (acum in muzeul din Lwow); unitatea mentionata facea parte din armata Daciei Porolissensis. Fiind vorba de o piesa cu caracter votiv, prin urmare expusa intr-un sanctuar, rezulta ca mana dolicheniana a putut ajunge in Galitia, in aria culturii Lipita, numai ca prada de razboi, probabil in cursul unei incursiuni a costobocilor. De altfel, avem indicii ca si sud-estul Transilvaniei a fost afectat pe timpul lui Marcus Aurelius de atacuri barbare. In aceste imprejurari a putut fi capturat in Dacia un personaj pe nume [C. Sall]ustius Fortunatianus Costob[oci]o, quod inter Cos[t]o[boc(os) n]utritus sit, mentionat intr-o inscriptie de la Simitthus (in Africa Proconsularis); el traise in copilarie in captivitate la costoboci (de aceea concetatenii il poreclisera "Costobocul"), de unde revenise apoi pe pamant roman. Se cunoaste de altfel un rescript al imparatilor Septimius Severus si Antoninus (Caracalla) adresat lui Ovinius Tertullus, guvernatorul Moesiei Inferioare, in legatura cu copiii nascuti in captivitate la dusmani; inseamna ca in cursul mandatului sau, acest guvernator s-a lovit de asemenea probleme, care pot sa-si afle motivele in invazia costobocilor, aliati poate cu sarmatii si alte populatii, asupra Moesiei Inferioare.

Dupa evenimentele din jurul anului 170, asupra costobocilor pare sa se astearna tacerea. Probabil ca, totusi, nu au disparut cu totul, ca dovada ca ii mai mentioneaza vag Ammianus Marcellinus (XXII 8,42). Anonimatul in care vor trai de acum inainte se datoreaza faptului ca, dupa aventura lor nefericita din 170, vor intra sub hegemonia altor vecini mai puternici (carpi, sarmati, mai tarziu goti).

Carpii. Numele lor se leaga, evident, de cel al Muntilor Carpati - atestati intaia data abia de Ptolemeu (Geogr. III 5,1 si 6; 8,1): Karpto ro; dar radacina o intalnim inca la Herodot (IV 49), care mentioneaza doi afluenti ai Dunarii, Krpi si Alpi, altfel neatestati (probabil o confuzie cu denumirile muntilor Alpi si Carpati, prin urmare prima referire la Muntii Carpati), precum si la Ptolemeu prin toponimul Krpi (la est de cotul Dunarii de mai sus de Aquincum; III 7,1).

In ce-i priveste pe carpi, prima mentiune pare a fi la Ephoros (secolul al IV-lea a.Chr.), stire preluata de Pseudo-Skymnos (secolul al II-lea a.Chr.): "Primii locuitori de langa Istru sunt carpizii (Karpdai), a spus Ephoros, apoi scitii plugari". Mai tarziu, Ptolemeu (Geogr. III 5,10) aminteste pe Karpiano intre peucini si bastarni; acelasi geograf mai mentioneaza undeva in zona Nistrului pe harpi (Arpioi) si un oras ce le poarta numele(Arpi pli) (III 10,7).

Carpii locuiau in special in zona subcarpatica si Podisul Moldovei, unde s-au descoperit un numar foarte mare de asezari (precum Poiana Dulcesti, jud. Neamt, unde s-au cercetat 32 de locuinte; Poienesti, jud. Vaslui; Padureni si Vartescoi, jud. Vrancea etc.); locuintele lor erau fie sub forma de bordeie, fie de suprafata. Nu exista asezari fortificate. Se cunosc de asemenea circa 50 de necropole carpice (unele pe langa asezari) in care s-au cercetat peste 1500 de morminte; cele mai multe erau de incineratie, cu depunerea resturilor funerare in urne sau direct ingroapa.

Ocupatiile sunt caracteristice pentru o populatie sedentara: agricultura (atestata in special prin unelte agricole) si cresterea animalelor, precum si unele mestesuguri (obtinerea fierului si prelucrarea lui; olaritul) si indeletniciri casnice (in special tesutul). Descoperirile arheologice (ceramica) demonstreaza caracterul pregnant dacic al culturii carpice; in acest sens se poate invoca si un fragment de vas descoperit la Bornis (com. Dragomiresti, jud. Neamt), pe care s-a zgariat in pasta arsa numele Scorilo, cunoscut in antroponimia dacica. Cum au subliniat toti cercetatorii istoriei carpilor, civilizatia lor materiala reprezinta o forma evoluata a Latène-ului geto-dacic, cu unele influente sarmatice (spre exemplu vasele cu torti zoomorfe) si in special romane; se cunosc astfel pe teritoriul Moldovei numeroase descoperiri de amfore si alte obiecte ceramice (in special opaite), obiecte de metal (fibule, catarame, chei), precum si monede (piese izolate, dar in special tezaure monetare, provenind probabil din subsidii).

Descoperirile arheologice sugereaza existenta unei organizari de tip politic si militar; se pot cita in acest sens tezaurul de vase de argint de la Muncelul de Sus (jud. Iasi) (primit probabil ca dar de un fruntas carp de la un comandant roman de la Dunare), piesele de harnasament de bronz placate cu foita de argint de la Sabaoani (jud. Neamt) sau inventarul unei urne funerare de la Padureni (fragmente de tesatura cu fire de aur si alte obiecte de podoaba, apartinand unei "nobile" carpe).

Anonimatul in care raman pana in secolul al III-lea p.Chr. se explica probabil prin faptul ca ei traiau inca sub tutela altor populatii de la est si nord-est de Carpati; asa se face ca nu apar intre popoarele din aceste parti care preseaza granitele Imperiului Roman pe timpul imparatului Marcus Aurelius (Hist. Aug., Vita Marci 22,1). Abia dupa infrangerea costobocilor (in urma invaziei lor aventuroase, cand au ajuns pana in Grecia centrala, pe la anul 170), carpii au putut sa-si manifeste propria personalitate in spatiul de la est de Carpati.

In sprijinul unei afirmari mai timpurii a carpilor pe scena istorica, s-a invocat, multa vreme, o inscriptie de la Oescus (Moesia Inferior); o reproducem in ultima ei restituire (definitiva): T(ito) Aurelio T(iti) fil(io) Papir(ia tribu) Flavino, primipilari et principi ordinis col(oniae) Oesc(ensium) et bul(e)utae civitatu[m] Tyranorum Dionys<i>opol(itanorum) Marcianopol(itanorum) Tungroru[m] et Aquincensium, patron[o] colleg(ii) fabr(um), honorat[o] a divo Magno Antonino Aug(usto) (sestertium) L milia n(ummum) et XXV [et] gradum promotioniis [ob] alacritatem virtu[tis adv]ersus hostes C[..] et res prospere Ty[rae ges]tas. Cl(audius) Nicom[edes], buleuta civitatis [Tyra]norum, amico dign[issimo].

Cum rezulta din inscriptie, T. Aurelius Flavinus a fost recompensat in doua randuri de imparatul Caracalla (la data punerii inscriptiei: Divus Magnus Antoninus Aiugustus): o data cu 50 000 de sesterti, a doua oara cu 25 000 de sesterti si de fiecare data cu inaltarea in rang (gradus promotionis): asadar, si imprejurarile avansarii au fost doua: [ob] alacritatem virtu[tis adv]ersus hostes C{ennos] (cum bine a intregit D. Tudor; iar nu C[arpos] cum au completat toti istoricii pana in anul 1960, lectura acceptata de unii si astazi) si (ob) res prospere Ty[rae ges]tas. Prima recompensa se datoreaza bravurii in razboiul purtat in 213 de imparatul Caracalla cu cennii, populatie de pe raul Main (Cassius Dio, LXXVII 14); cu aceasta ocazie, T. Aurelius Flavinus a primit titlul de consilier al cetatii Atuatuca Tungrorum din provincia Belgica. A doua recompensa a primit-o pentru o misiune indeplinita cu succes (dar impotriva unor dusmani nementionati) la Tyras, cetate aflata la gura fluviului omonim; in semn de recunostita, consiliul cetatii de la limanul Nistrului ii acorda titlul de buleuta (corespondentul grecesc al lui decurio), unul din consilieri fiind dedicantul inscriptiei citate de la Oescus. Dupa care T. Aurtelius Flavinus a avansat iarasi, probabil ca primus pilus; el a indeplinit cea mai inalta treapta a centurionatului legionar la Aquincum, in legiunea II Adiutrix, unde a primit inca o data onoarea de consilier municipal (decurio: in inscriptia de la Oescus bul(e)uta, deoarece dedicantul era locuitorul unei cetati de constitutie greceasca). Asadar, in episodul de la Tyras este vorba de o razie in teritoriul acestei cetati - care poate fi pusa fie in seama carpilor (dar independent de inscriptia citata), fie in seama altor neamuri "scitice" (sarmati sau chiar goti).

Carpii au ramas probabil linistiti pana prin anul 138 - cand izvoarele istorice ii scot in sfarsit din anonimat. Astfel, in biografiile imparatilor Maximinus si Balbinus (16,3) din Historia Augusta, aflam ca sub his pugnatum est a Carpis contra Moesos; fuit et Scythici belli principium (anul 238. Navalitorii au patruns pe teritoriul Dobrogei, caci dintr-o inscriptie din 238 (anul asigurat prin numele consulilor), aflam despre un cetatean intors din captivitate: [receptus] ex captivitate barbarorum; ei au fost se pare alungati deindata de fortele romane. In actiunile lor, carpii au colaborat cu gotii; de la Petrus Patricius (Istorii, 8) aflam ca Tullius Menophilus, guvernatorul Moesiei Inferioare, cauta sa-i dezbine, refuzand carpilor plata subsidiilor, desi ei pretindeau ca sunt "mai vrednici decat gotii"; in cele din urma, "ei s-au retras infuriati, si timp de trei ani cat a condus Menophilus provincia, au ramas linistiti".

Rezulta din fraza citata ca ei s-au razvratit din nou dupa trei ani, participand la invazia din 242 asupra provinciilor de la sud de Dunare; navalitorii au fost zdrobiti de fortele romane conduse de imparatul Gordianus III, care se indreptau spre Orient (Hist. Aug., Gord. Iun. 26,4): fecit iter in Moesiam atque in ipso procinctu quidquid hostium in Thraciis fuit, delevit, fugavit, expulit atque summovit; dintr-un alt pasaj al aceleiasi biografii (34,4) ar rezulta ca invadatorii au fost goti si sarmati. Aceasta invazie nu s-a abatut insa si asupra Daciei, cum s-a crezut intr-o vreme.

Profitand de slabirea apararii Daciei, ca urmare a plecarii unor efective militare in campania orientala a imparatului Gordianus III, carpii se arunca asupra provinciei (la inceputul domniei lui Filip Arabul), distrugand castrele de pe limes transalutanus (cum arata cercetarile de la Sapata de Jos si Campulung-Jidova); invadatorii au patruns se pare si in Dacia Superioara, caci dintr-o inscriptie de la Apulum aflam despre un locuitor al acestui oras intors din captivitate (a Carpis liberatus). Atunci s-a refugiat la sud de Dunare mama viitorului imparat Galerius, precum ne informeaza Lactantius (De mortibus persecutorum XIX 2). Se presupune ca atacul a afectat si Moesia Inferioara.

Imparatul Philippus, indata dupa proclamarea sa (primavara anului 214), se indreapta spre zona confruntarilor; un rescript din 12 noiembrie 245 arata ca se afla intr-o localitate numita Aquae, posibil in Moesia (Superioara), ori chiar in Dacia. Dupa lupte grele, carpii sunt infranti; istoricul Zosimos ne relateaza: "Si avnd loc o batalie, barbarii n-au indurat atacul, ci au fugit intr-o cetate (frorion), unde au fost impresurati. Vazand ca aceia dintre ei care se imprastiasera in toate partile se strang laolalta, au prins inima. Ei navalira afara din cetate si pe negandite se napustira asupra ostirii romane. Dar neputand tine piept atacului maurilor, ei propusera o intelegere pe care Filip a primit-o usor. Apoi acesta s-a retras".

De acest episod s-ar lega o inscriptie de la Intercisa (Pannonia Inferior), in care este vorba de un centrurion pretorion [bello] Dacico deside[ratus ad ca]stell(um) Carporum: se considera ca bellum Dacicum este razboiul lui Filip cu carpii, iar acel castellum ar fi identic cu frorion mentionat de Zosimos. Localizarea acestuia este insa disputata: S. Soproni il localiza in Transilvania, C. Daicoviciu prin sudul Moldovei, D. Tudor in Muntenia; dupa parerea noastra, ar putea fi identic cu acel Harpis polis mentionat de Ptolemeu, undeva intre Prut si Nistru (Geogr. III 10,7). Dimpotriva, M. Macrea considera ca bellum Dacicum este razboiul purtat de Maximin Tracul cu dacii din vest, iar castellum Carporum ar fi de identificat cu Carpis, toponim mentionat tot de Ptolemeu (Geogr. III 7,1; v. mai sus).

La infrangerea carpilor au participat si efective din alte provincii (din legiunile VII Claudia din Moesia Superior, XXII Primigenia din Germania Superior; eventual I si II Adiutrix din Pannonia Inferior si II Italica din Noricum), intoarse din expeditia orientala; dupa razboi, unele dintre ele lucreaza la ridicarea zidurilor Romulei, in Dacia Malvensis.

Dupa revenirea linistei, imparatul se indreapta spre Roma (unde ajunge catre sfarsitul verii anului 247). El si fiul sau (inaltat si el de curand Augustus) iau titlurile triumfale de Carpicus Maximus si Germanicus Maximus, iar monedele celebreaza prin legenda lor Victoria Carpica (anul 248).

Carpii apar si in anii urmatori luptand alaturi de alte populatii din marea coalitie a neamurilor "scitice": sub Decius (Lactantius, De mortib. persecut. IV 3: nam profectus adversus Carpos, qui tunc Daciam Moesiamque occupaverant: probabil un atac al gotilor, la care au participat si carpii; vezi in acest sens Iordanes, Getica 91: sed et Carporum tria milia, genus hominum ad bella nimis expeditum), sub Trebonianus Gallus (Zosimos, I 27: jafuri comise in 253 de goti, borani, urugunzi si carpi) si eventual sub Gallienus. Unica mentiune a unei actiuni independente a carpilor (deoarece gotii fusesera zdrobiti in 268 de imparatul Claudius II !) pare a fi de pe timpul imparatului Aurelian (Hist. Aug., Vita Aureliani 30,4): Pacato igitur Oriente in Europa Aurelianus redit victor illic Carporum copias adflixit et, cum illum Carpicus senatus absentem vocasset etc.), cand sunt se pare batuti in Dobrogea, [inter Ca]rsium et Sucid(avam), iar o parte asezati (colonizati) pe pamant roman (Aurelius Victor, Caesares 39,43, cand scrie despre Galerius, vezi mai departe; Ammianus Marcellinus, XXVII 5,5: in anul 368, imparatul Valensa stationat prope Carporum vicum, un sat de carpi stramutati in Dobrogea de azi, pe Dunare). Senatul ii acorda imparatului titlul de Carpicus Maximus, mentionat in biografia sa (v. mai sus) si in inscriptii.

Un sir de informatii despre carpi dateaza din perioada primei tetrarhii. Primele si cele mai importane stiri le detinem de la episcopul Eusebius din Caesarea: din Chronicon aflam ca in anul 295 Carporum et Basternorum gentes in Romanum solum translatae (tot atunci, in Consularia Constantinopolitana), iar in edictul de toleranta al lui Galerius din 311 (transmis de acelasi Eusebius, in Historia ecclesiastica VII 17,3), imparatul poarta titlul de Carpicus Maximus pentru a sasea oara. Stirea ne este confirmata de doua diplome militare: cea de la Avellino, din 7 ianuarie 304, cand cei patru imparati sunt numiti Car(pici) Max(imi) V si cea de la Campagnatico (Grosseto) din 7 ianuarie 306, in care Constantius Chlorus si Galerius sunt tot Car(pici) m(aximi) V. Cum arata titlul de Carpicus Maximus VI, mentionat in edictul de toleranta, Galerius a purtat inca o data lupte cu carpii, candva intre 306-311. Lupte cu carpii sunt sugerate si de inscriptia greaca de la Ada Ky (din Asia Mica) ridicata de Aurelius Gaius, care in cursul serviciului sau militar a ajuns si in Carpia (unica mentiune a acestei notiuni etno-geografice), Sarmatia si Gothia (prima mentiune a acesteia).

Stirea despre stramutarea carpilor pe teritoriul Imperiului este transmisa si de alte izvoare: Aurelius Victor (Caesares 39,43: et interea caesi Marcomanni, Carporumque natio translata omnis in nostrum solum, cuius fere pars iam tum ab Aureliano erat), Eutropius (IX 25,2: Varia deinceps et simul et viritim bella gesserunt, Carpis et Basternis subactis, Sarmatis victis, quorum nationum ingentes captivorum copias in Romanis finibus locaverunt), Ammianus Marcellinus (XXVIII 15: Maximinus regens quondam Romae vicariam praefecturam, apud Sopianas Valeriae oppidum obscurissime naus est, patre tabulario praesidialis officii, orto a posteritate Carporum, quos antiquis excitos sedibus Diocletianus transtulit in Pannoniam), Orosius (Adv. paganos VII 25,11-12: Reversus Mesopotamiam a Diocletiano plurimo honore susceptus est. Postea per eosdem duces strenue adversus Carpos Basternasque pugnatum est, Sarmatas deinde vicerunt; quorum copiosissimam multitudinem per Romanorum finium dispersere praesidia) si Iordanes (Romana 299: Carporum si quidem gens tunc devicta et in Romanum solum translata est; Getica 91: quos tamen post haec imperante Diocletiano et Maximiano Galerius Maximinus Caesar devicit et rei publicae Romanae subegit).

Dup cum se vede, stirea despre stramutarea carpilor este preluata de la Eusebius de Aurelius Victor, Eutropius, Orosius si Iordanes. Retinem totusi din informatia lui Orosius, ca Galerius i-a raspandit pe captivi printre posturile de paza de pe frontierele romane (ceea ce convine foarte bine cu situarea acelui Carporum vicus: v. mai sus); de la Ammianus aflam despre colonizarea altui grup de carpi chiar in Pannonia.

Mai retinem prezenta, alaturi de carpi, a bastarnilor - populatie de neam germanic, creatoare a asa-numitei culturi Poienesti-Lukasevka (bazinul superior al Siretului, podisul central al Moldovei si spatiul dintre Prut si Nistrul mijlociu) (secolele I a.Chr.-I p.Chr.), poate ca o mentiune anticvarica; dar insistenta cu care sunt mentionati in izvoare (nu doar in cele citate mai sus, dar si in Historia Augusta, unde sunt enumerati in biografia imparatului Marcus Aurelius [22,1] intre populatiile care ataca Imperiul sau in aceea a lui Probus [18,1], care ar fi stramutat in Thracia 100 000 de bastarni) arata ca ei isi pastrau poate inca identitatea etnica, chiar daca din punct de vedere al culturii materiale isi pierdusera (sub influenta carpilor, sarmatilor si romanilor) trasaturile definitorii. Constatarea nu face decat sa repete situatii intalnite de numeroase ori in istoriografia romana: populatii "nimicite" ori stramutate reapar la intervale de timp apreciabile in vechile locuri de bastina.

La aproape un veac de la aceste evenimente, aflam ca imparatul Theodosius I, in anul 381, "respinse pe sciri si pe carpodaci (Karpodkai) amestecati cu huni si invingandu-i ii sili sa treaca Istrul si sa se intoarca la locurile lor" (Zosimos, IV 44). Dupa parerea noastra, acesti Carpodaci erau carpi si daci care patrunsesera pe teritoriul fostei provincii in perioada Gallienus-Aurelianus; ei traiau probabil in grupuri (comunitati) separate, dar raspandite pe intreg teritoriul Daciei. Ei reprezentau, se vede, inca o forta militara apreciabila; asa s-ar explica faptul ca patrunderea elementelor gotice pe cuprinsul fostei provincii romane este sporadica si nesemnificativa.

In incheiere, vom arunca o privire scurta asupra configuratiei demografice a Munteniei in epoca romana. Cum se stie, acest teritoriu s-a aflat sub autoritatea romana pe timpul lui Traian; la sfarsitul domniei acestuia sau la inceputul domniei succesorului sau a fost abandonata, in intregime sau in cea mai mare parte; mai tarziu, vestul Munteniei a fost din nou anexat, pana la o linie pe care se va ridica sistemul militar-defensiv cunoscut in literatura de specialitate sub numele conventional de limes transalutanus.

Cultura materiala a populatiei geto-dace din Muntenia este cunoscuta sub denumirea conventionala de Chilia-Militari, dupa numele asezarilor eponime (unde s-au facut primele cercetari): cartierul Militari din Bucuresti (sapaturi 1929-1931) si Chilia (jud. Olt) (sapaturi 1958). Ea s-a dezvoltat pe baza aspectului tarziu al Latène-ului geto-dacic, sub influeenta civilizatiei romane si cu un important aport sarmatic. Operatiunile de evacuare intreprinse de Aelius Catus si Ti. Plautius Silvanus Aelianus (secolul I p.Chr.) au afectat in special zona de campie; dar catre mijlocul secolului al II-lea, populatia geto-daca va cobori din zona subcarpatica si de dealuri, umpland golul demografic creat in secolul precedent. Se cunosc pana in prezent, pe teritoriul Munteniei, peste 120 de asezari de tip Chilia-Militari; ele se situiaza in zona de dealuri si de campie, in apropierea surselor de apa. Nu exista asezari fortificate. Cimitirele sunt plane, iar ca rit funerar se practica incineratia (cu urne sau cu depunerea resturilor de incineratie direct in groapa). Ocupatiile principale erau agricultura si cresterea animalelor (dar ca ocupatie agricola); dintre mestesuguri trebuie mentionata mai intai confectionarea ceramicii (de retinut cecetarea unor cuptoare), prelucrarea lemnului (atestata prin unelte specifice) si metalurgia fierului (atestata prin zgura de fier in cuprinsul unor asezari). In cursul cercetarilor au aparut o serie de obiecte de uz curent de import (ceramica, metal), precum si un njumar insemnat de monede romane (izolate sau in tezaure). Din punct de vedere cronologic, asezarile acestei culturi se intind din prima jumatate a secolului al II-lea pana in primele decenii ale secolului al IV-lea (cele mai tarzii sunt cele din centrul si vestul Munteniei).

O privire asupra hartii arheologice a Daciei in secolele II-III arata ca asezarea eponima de la Chilia si altele apartinand acestei "culturi" sunt situate intre Olt si limes transalutanus. Dar acest teritoriu a apartinut, cel mai tarziu de la inceputul secolului al III-lea, provinciei Dacia Malvensis. Dacii din vestul Munteniei pot fi, prin urmare, inclusi printre locuitorii autohtoni ai Daciei romane. Ei locuiau in teritoriul militar al castrelor, fiind obligati sa dea decima (dijma) si sa presteze corvezi pentru garnizoanele romane de pe limes. Pe de alta parte, cultura lor materiala nu se deosebeste intru nimic de a altor daci "liberi" din Muntenia - aflati si ei sub o puternica influenta romana.

Chiar daca au renuntat la stapanirea efectiva asupra Munteniei, romanii nu au permis cuibarirea in acest spatiu a sarmatilor roxolani. Acestia au patruns in zona de est a Munteniei cel mai devreme dupa evenimentele din anii 117-118, dar numai in grupuri mici, de pastori nomazi; nu exista asezari sarmatice, ci doar morminte singulare sau grupuri de morminte. Catre sfarsitul secolului al II-lea - inceputul secolului al III-lea, sub presiunea gotilor (care coboara dinspre Marea Baltica, ajung in zona de silvostrepa, iar pana la mijlocul secolului al III-lea devin stapani pe litoralul nord-pontic), roxolanii patrund in numar mai mare in sudul Moldovei (intrand in contact cu carpii), precum si in estul si chiar centrul Munteniei (de exemplu, se constata ca la Targsor se inmormanteaza in aceeasi necropola daci si sarmati).

Sarmatii inarmati erau probabil tinuti departe de spatiul Daciei (in acceptiunea geografica a lui Ptolemeu). Cei din stepele nord-pontice erau, in secolul al II-lea, sub atenta supraveghere a autoritatilor militare romane din provincia Moesia Inferior; regii roxolani erau vasali ai Romei, cel putin de pe timpul imparatului Traian. Regele P. Aelius Rasparaganus era client al imparatului Hadrian, de la care a primit pare-se cetatenia romana. In momentele de dificultate pentru Roma, in patura conducatoare a roxolanilor are castig de cauza partida antiromana, ducand la izgonirea regelui filoroman (cum a fost se pare la inceputul domniei lui Antoninus Pius, cand regele Rasparaganus ia calea exilului, murind la Pola, impreuna cu fiul sau P. Aelius Peregrinus). Supravegheati de la distanta de romani si presati de carpi si goti, roxolanii isi pierd treptat, in prima jumatate a secolului al III-lea, independenta militara si politica.