METODologia ALCATUIRII UNEI LUCRARI STIINTIFICE

1. Elaborarea unei lucrari de interpretare

(un studiu, o carte)

Pe de o parte, lamurirea conceptelor cu care operam, pe de alta cunoasterea stiintelor auxiliare ale istoriei ajuta pe student sa-si formeze sau sa-si consolideze o conceptie stiintifica si, deopotriva, sa-si cunoasca bine "meseria". Aceasta, atat pentru a-si insusi cu intelegere cele predate de profesor sau studiate personal, cat si pentru a-si face "ucenicia stiintifica", astfel ca dupa absolvire sa se poata integra optim in munca didactica, in cercetarea de specialitate si in orice alt resort in care competenta ii este solicitata. Daca la seminariile generale isi insuseste in primul rand deprinderile didactice, la cursurile de aprofundare si la seminariile aferente lor (sau chiar independente de curs) studentul, pe de o parte, isi insuseste metodologia cercetarii, aplicata imediat la intocmirea de referate si la dezbaterile din seminarii. Aplicarea celor insusite se continua la cercurile stiintifice studentesti prin prezentarea de carti nou aparute (in domeniu) si referate stiintifice. Adancirea specializarii, chiar in facultate, il conduce pe student in a prezenta, la cerc, chiar unele comunicari stiintifice la un subiect ce i s-a dat in studiu sau el insusi l-a propus dupa serioase investigatii asupra ineditului acestuia (sau: insuficient cunoscut, incorect abordat pana atunci), solicitand si sprijinul/indrumarea profesorului sau specialist in domeniu. O recenzie la o carte de specialitate este mai pretentioasa, aici regula fiind ca recenzentul sa stie, profesional, cel putin cat autorul cartii si chiar ceva mai mult, pentru a se pronunta in cunostinta de cauza; altfel, risca sa greseasca. O etapa stiintifica accesibila pentru student, in pragul absolvirii, este prezentarea (la cerc sau seminarul de aprofundare) a unui capitol sau mai multe din lucrarea de licenta si, in sfarsit, lucrarea de "consacrare" stiintifica la acest nivel este aceasta din urma. Daca, intre timp, prin aprofundarea unui domeniu al istoriei, studentul reuseste sa elaboreze si o recenzie sau un studiu, acestea pot fi considerate drept elemente de consacrare stiintifica intr-o prima etapa. Consacrarea stiintifica insa, de regula, o da doctoratul.

Pentru a urca aceste trepte ale formarii si consacrarii stiintifice, este necesar ca studentul, in paralel cu insusirea cunostintelor de specialitate, sa cunoasca procedeele si tehnicile de elaborare ale unei lucrari stiintifice in domeniu, intr-un cuvant metoda alcatuirii ei.

Un prim sfat este acesta. Intrucat, de cand e lumea, meseria - cum s-a spus - "se fura", in cazul nostru se invata, studentul sau oricine a pornit pe calea aceasta e bine ca in paralel cu studierea unei lucrari stiintifice, sa ia seama, atent, si la metoda folosita de autor pentru elaborarea ei, pentru a se face cat mai bine inteles de cititor: cum face o analiza, o demonstratie, cum trage o concluzie (daca ea este adecvata demonstratiei); consecventa cu care foloseste un stil stiintific; cum "imparte" textul in capitole, subcapitole, paragrafe, cum si cand face sublinierile in text (notand ale cui sunt: ale sale sau ale altui autor folosit); cum introduce citatele si cum face parafrazarile, trimitand, cu probitate, la sursa utilizata; cum intocmeste aparatul critic (infrapaginal sau la sfarsitul capitolului ori al lucrarii), cu toate elementele lui; cum isi intocmeste (dupa caz) lista de prescurtari, pe care o ataseaza la inceputul lucrarii, sau cum - la un studiu mai restrans - anunta, in nota, aceste prescurtari, la prima citare; cum isi intocmeste indicele; cum elaboreaza introducerea la lucrari, eventual prefata (indiferent daca o elaboreaza el sau i se face de altcineva: un coleg "de breasla" sau o autoritate in domeniu, ca recomandare; cum alege si cum pune in pagina iconografia lucrarii, hartile, tabelele sau alte anexe care intregesc lucrarea; in sfarsit, daca autorul a fost atent la tinuta grafica a lucrarii (calitatea hartiei si a copertilor, intai pentru a rezista in timp, al 2-lea pentru a crea o prima impresie placuta, deci favorabila, cititorului). Si un "secret" profesional, pentru a parà o anumita tentatie a editorului: in contractul cu acesta si in "pagina tehnica" (la inceput) a lucrarii - daca autorul a avut grija sa-si consemneze drepturile rezervate (copyright-ul).

Daca va fi atent la toate acestea, studentul va invata "din mers" meseria. Alte invataturi le primeste, desigur, de la fiecare profesor sau asistent. In sfarsit, o sinteza, ordonata, a tuturor acestora o prezentam noi aici.

Alegerea temei de cercetare nu este atat de usoara, cum s-ar parea. Daca o repartizeaza sau o sugereaza profesorul specialist, in mod normal o face in cunostinta de cauza. Si chiar daca o propune el, studentul il consulta pe profesorul sub coordonarea caruia lucreaza. Alegerea temei presupune: 1) sa fii edificat deplin asupra necesitatii abordarii respectivei teme, fie din punctul de vedere al cercetarii fundamentale, fie din cel al celei aplicative, practice; 2) sa ai cunostinte aprofundate asupra domeniului abordat, in cuprinsul caruia tema poate fi necercetata, partial cercetata (deci, insuficient) sau gresit abordata/interpretata, situatie care indreptateste cercetarea/recercetarea ei; 3) sa stii daca ai acces (in tara sau in strainatate) la baza de documentare (istoriografica sau de surse inedite) si daca, dupa caz, stapanesti limbile lucrarilor publicate sau ale surselor inedite.

Titlul lucrarii, la inceput, are o formulare aproximativa - dar cat mai adecvat temei. El se va definitiva pe parcurs in functie de anumite aspecte reiesite pe parcursul documentarii. Oricum, in forma finala, titlul trebuie sa "acopere", in cateva cuvinte, continutul lucrarii.

Intocmirea bibliografiei, pentru tema aleasa, este absolut necesara. Ea este obligatorie, de pus in lucrare, pana la teza de doctorat inclusiv, dar e necesara si ulterior, in cartile publicate. Lucrarile istoriografice, cu care incepe intocmirea bibliografiei, se consemneaza pe fise bibliografice (1/8 dintr-o coala A₄). Pe fisa bibliografica se trec, in ordine: Numele si prenumele autorului (sau autorilor) sau, daca e o lucrare colectiva, ale coordonatorului sau ale sefului de colectiv); titlul lucrarii (daca este un studiu intr-o revista, se mentioneaza: in revista ".", deci titlul revistei in ghilimele, anul de aparitie al revistei, anul calendaristic, numarul revistei, locul, paginile intre care se afla studiul); eventual, editia a II-a, a III-a etc.; locul editarii, anul editarii, numarul paginilor; ilustratii, anexe sau alte materiale in afara textului ori distribuite in text.

Dupa bibliografierea cartilor, studiilor, chiar a recenziilor importante la anumite lucrari, urmeaza bibliografierea surselor inedite (de arhiva), ca si mentionarea izvoarelor de traditie (dupa caz).

Schema bibliografiei ar putea fi aceasta (alfabetic, pe capitole, numerotate de la 1 pana la final):

I Lucrari de sinteza: ori impreuna, ori - a) Sinteze generale (lucrari de larga sinteza - ex.: Tratate, Istorii, pe tara; Istorii universale); b) Sinteze speciale (consacrate special domeniului in care intra subiectul abordat de noi; aici intra si monografiile).

II Lucrari speciale (consacrate direct subiectului sau unui cadru ceva mai larg in care acesta intra, in sfarsit orice alt studiu pe care l-am utilizat, in afara celor de mai sus).

III Izvoare (toate, utilizate):

III-1. Edite

III-2. Presa

III-3. Inedite

III-4. Izvoare de traditie (unde e cazul)

N.B. Nu optam pentru trecerea izvoarelor la inceputul listei bibliografice. Pentru noi, ordinea in schema aceasta reflecta drumul cercetarii: de la marea sinteza la izvorul inedit.

Dar nu este gresit sa fie mentionate: izvoarele la inceput, subliniindu-se valoarea documentelor ca surse primaree documentare.

IV. Instrumente de lucru (enciclopedii, dictionare, atlase etc., asezate intr-o ordine)

Organizand bibliografia astfel, in lista bibliografica definitiva, putem economisi spatiu tipografic (care este tot mai scump!) si efort, putem renunta la cea mai mare parte a aparatului critic infrapaginal (sau la sfarsit de capitol sau la finalul lucrarii), citand, pur si simplu, in text, intr-un spatiu restrans, intre paranteze rotunde, pozitia (nr.), din Bibliografie, a lucrarii citate, eventual editia, volumul, pagina: (25/vol. I, 26, sau 25/I,26)).

Bibliografia se completeaza continuu, chiar si in etapele de documentare si elaborare, chiar si dupa elaborare, cand se amendeaza cu ultimele informatii survenite, evident si cu sursa lor bibliografica. Dupa ce am intocmit lista bibliografica finala, cu care am lucrat si am citat din ea, noile pozitii bibliografice se intercaleaza alfabetic, bisand pozitia (20 bis) sau folosind primele litere ale alfabetului (20a; 20b etc.); astfel se renumeroteaza intreaga bibliografie si se corecteaza numerele in cuprinsul cartii.

Planul lucrarii, intr-o prima varianta, se poate intocmi, provizoriu, de la inceput.

Documentarea este una din cele mai indelungate etape in munca noastra de intocmire a unei lucrari stiintifice. Pe fisa de cercetare/documentare se noteaza toate informatiile utile care ne vor folosi la elaborare, spre a nu mai fi obligati sa revenim in biblioteca, pentru a mai nota, de pilda, o pagina pe care am omis-o.

Fisele de cercetare/documentare sunt: a) fisa rezumat; b) fisa regest; c) fisa extras. Indiferent de tipul fisei, aceasta trebuie sa contina (in rezumat, regest, extras) o singura idee/problema. "Arhitectura" lor insa se diferentiaza intrucatva in functie de natura lucrarii fisate: carte/studiu/atlas sau izvor istoric (edit, inedit). Dam mai jos aceste tipuri de fise, diferentiate:

Fisele de cercetare, acasa, se aseaza in cutiute special construite (din carton sau lemn), pe dimensiunea lor, despartite, pe probleme (eventual chiar pe capitolele/subcapitolele lucrarii, conform unui plan al ei, chiar daca provizoriu), prin cartonase mai groase, putin mai inalte decat fisa, dar suficient de late sus, pentru a se trece pe ele problema gruparii de fise ce urmeaza (sau un eventual titlu al capitolului/subcapitolului). Pastrarea fiselor in plicuri devine greoaie in etapele urmatoare. De preferat - pastrarea in cutiute care se pot pune chiar intr-un raft mic (de 4-8 cutii, cu eticheta privind continutul cutiei).

Urmeaza lectura/studiul fiselor de cercetare, foarte atenta lectura, completandu-se informatia, cu fise atasate (capsate) de prima, cu notite marginale scurte de trimitere la alte informatii, chiar cu reflectii pe care le-am putea folosi in etapa elaborarii; acestea se pot face si pe verso-ul fisei, concis.

Planul lucrarii, intr-o varianta mai completa, se poate intocmi dupa lectura integrala a fiselor de cercetare, cu operatiunile amintite. Planul trebuie sa fie cat mai analitic, cu capitole si subcapitole, cu precizarea materialelor care se dau in anexa. Planul inca se mai perfectioneaza/amendeaza in etapa elaborarii si a lecturii/lecturilor lucrarii dupa elaborare.

Elaborarea lucrarii este, prin excelenta, etapa de creatie stiintifica, in care studiul profesional si reflectiile permanente care il insotesc se "topesc", prin stilul care te va reprezenta tot mai mult, in opera finala.

Aparatul stiintific/critic (note/trimiterile la sursa, cat mai exacte si complete, pentru a fi controlabila orice opinie sau demonstratie) s-a pus si inca se pune, la modul "ideal" in josul paginii (infrapaginal), utilizandu-se sistemul de prescurtari pe care autorul l-a adoptat si pe care, obligatoriu, il anunta la inceputul lucrarii, inainte de a incepe expunerea. Pentru economisirea spatiului tipografic (care devine tot mai scump!), ca si pentru usurarea muncii pe computer, aparatul critic (notele, numeratiile: 1.n) se trec, compact, la sfarsitul capitolului sau chiar la sfarsitul cartii (pe capitole sau toate, in ordine: 1.n). Se realizeaza astfel si fluienta textului; pentru control operativ la lectura, se pune un semn de carte la pagina unde incep notele. In acest sistem, operele utilizate se transcriu, la prima citare, cu toate elementele bibliografice: Autor/autori (incepand cu primul) sau coordonator (cu litera normala, minuscul si nesubliniat), titlul operei, complet (cursiv/italic (la prima citare, apoi in prescurtarea adoptata), eventual editia, editura, locul si anul editarii, eventual volumul, in sfarsit, pagina; daca este un studiu intr-o revista, dupa titlul acestuia se da, intre ghilimele, numele revistei (complet sau cu prescurtarea adecvata), cu celelalte elemente bibliografice (an de aparitie, an calendaristic, numarul, locul aparitiei revistei, in sfarsit pagina cu informatia sau opinia, ideea). Un sistem mai functional ni se pare a fi cel deja mentionat: lista bibliografica in anexa lucrarii (v. mai sus), iar trimiterile/notele se fac direct in text, intre paranteze rotunde (ex.: 52/II, 86, aceasta insemnand: lucrarea de la pozitia 52 din bibliografie, vol. II, pagina).

Elementele de baza ale fisei bibliografice sunt: autorul si titlul operei. Cand ambele aceste elemente de baza se repeta la o citare imediat urmatoare, se scrie doar: Ibidem si se pune pagina, se subliniaza si in consecinta se va scrie cu italice. Cand doar autorul se repeta, iar opera este alta, in locul autorului se pune Idem (nesubliniat). Cand ambele elemente se repeta, dar citarile sunt distantate (peste 2-3 etc. pozitii), se da numele autorului citat, apoi se scrie op. cit. (= opera citata, cu italice) sau loc. cit. sau art. cit. Apud, dar si confero (cf.) se utilizeaza atunci cand nu s-a luat informatia direct de la sursa primara, ci dintr-o alta lucrare in care se citeaza sursa respectiva; se citeaza si sursa primara, dar nu se omite a se mentiona: apud sau cf.

Anexa lucrarii (ilustratii, tabele, grafice - cate nu se trec in text, harti, eventual unele documente reprezentative etc.) e bine sa se intocmeasca la inceput, prioritar, pentru a putea face trimiterea si la ea, dupa caz, si a o folosi in etapa elaborarii. Anexa, dupa caz, se compartimenteaza (ilustratii/tabele/grafice etc.), numerotandu-se fiecare piesa in compartimentul ei, si se pagineaza si ea in continuare.

Indicele cartii se executa ultimul si ocupa ultima paginatie. Pentru a nu face de doua ori munca, e bine ca indicele cartii sa se faca atunci cand cartea este la "semnal" (primele exemplare, de proba). Acum insa, cu utilizarea computerului, indicele se poate face si la sfarsitul procesarii. Este de preferat a se utiliza indicele general (nu separat: onomastic, toponimic, de materii), caci e mai functional.

Cum se intocmeste indicele? (operatiune oarecum plictisitoare, dar e bine sa-l intocmeasca autorul, care il poate executa cel mai bine; daca nu poate angaja pe cineva specializat in intocmirea de indici - evident, dupa indicatiile autorului): se face lectura foarte atenta a cartii; pe fise de format mai mic sau mai mare (1/8 sau ¼ dintr-o coala A₄, depinde cat de detaliat vrei sa-l faci) se trec toate numele intalnite (de persoane, toponime, hidronime, osonime, de materii), iar sub aceste nume se trec toate paginile din carte in care se afla numele respectiv, dupa care toate aceste fise se ordoneaza alfabetic si se proceseaza. Daca postùrile in care respectivele nume se afla in pagini prezinta un interes aparte, se mentioneaza pe fisa numelui acele posturi, cu paginile respective (de ex.: Balcescu, Nicolae: familia, 5, 17, 32; invatatura, 21, 29; 36, 37; editeaza "Magazin istoric pentru Dacia", 39, 47, 56 etc.). Daca un nume este des mentionat in carte, in dreptul lui se trece: passim.

O Introducere, daca este cazul, autorul o elaboreaza la sfarsit dar, fireste, o aseaza in fruntea lucrarii, inainte de inceperea textului acesteia. In aceasta Introducere - concisa, densa -, autorul explica/justifica necesitatea tratarii temei si prezinta principalele concluzii la care a ajuns. Ea are menirea sa-i prezinte cititorului, foarte pe scurt, continutul lucrarii; daca cititorul va fi interesat, va trece la studierea ei.

Prefata, daca este cazul, cuprinde, foarte pe scurt, cele mai importante atentionari si precizari menite sa atraga atentia asupra cartii. Daca prefata este scrisa de o autoritate in domeniu, ea este, in principal, o recomandare pentru autor, pentru cititor si pentru carte. Ea se pune in fata Introducerii.

Cuprinsul, definitivat ca ultima componenta a lucrarii, este de preferat sa fie analitic, pe capitole si subcapitole etc., mentionandu-se la fiecare pagina de inceput (la capitole in marginea din dreapta, la subcapitole imediat dupa titlul acestora, pentru economie de spatiu.

Corectarea lucrarii, dupa procesare, cade in sarcina autorului, exclusiv, care stie cel mai bine cum s-o faca. Operatorul computerului scoate erorile semnalate, adauga completarile. Autorul revede textul astfel corectat de operator, controland daca s-a operat totul; eventual, mai scoate si alte erori, "scapari". Erorile - de orice fel - ramase cad in raspunderea autorului, exclusiv.

Grafica lucrarii trebuie sa stea si in atentia autorului, la incheierea contractului de editare: hartie buna, cu mult alb si rezistenta, copertile din carton rezistent, cu un design adecvat, dar si estetic, si o buna legatura in cotor. Un amanunt important: sa se imprime si pe cotorul cartii numele autorului si titlul acesteia (intreg sau prescurtat), eventual volumul.

2. Elaborarea unei editii stiintifice

de izvoare istorice

Asa cum, la critica izvoarelor, ne-am ocupat de izvoarele scrise/literare, de texte, si aici avem in vedere editarea unor asemenea izvoare. Alte categorii (clase/subclase) de izvoare reclama o pregatire mai speciala care se da studentilor, dupa necesitati, la cursuri de aprofundare in domeniu. Este cazul, de pilda, al izvoarelor arheologice, numismatice, etnografice, antropologice, epigrafice, de arhitectura, de habitat etc., pentru care sunt necesare multiple cunostinte tehnice, mai ales, de specialitate. Asemenea editii sunt rezultatul unei munci de echipa, din care sa faca parte, obligatoriu, specialistii domeniilor respective.

Referindu-ne, deci, numai la izvoarele scrise/literare, este necesara o observatie prealabila. La modul ideal, adica absolut stiintific, cele de mare intindere, in primul rand ,,cronici", ,,istorii", memorii, opere ale istoricilor mai vechi - din Antichitate, Evul mediu, chiar o buna parte din Evul modern - trebuie publicate integral, in editii stiintifice. Daca sunt in alte limbi decat cea proprie, atunci trebuie publicate cu textul original si cu traducerea, in paralel (original si traducere), paginile aflandu-se fata in fata, in primul rand pentru controlul operativ al traducerii, cu aparatul stiintific infrapaginal pe o pagina si pe alta, dupa cum cere textul. Publicarea numai in traducere, oricat de mare specialist ar fi editorul (specialistul care pregateste editia), este contraindicata. Publicarea cu cele doua texte (original si traducere) dispuse succesiv ingreuneaza utilizarea editiei, ulterior. La noi, de regula, si aproape intotdeauna din motive materiale, pentru izvoarele in limbi straine mai ales, dar uneori si pentru cele in limba romana, s-a utilizat crestomatia de texte, adica publicarea, doar, a pasajelor care se refera strict la istoria noastra. De asemenea, s-au publicat, in cazul izvoarelor documentare, si editii de regeste sau numai de rezumate. Desigur, respectivii autori au fost constransi sa realizeze o economie materiala, foarte daunatoare insa sub aspect stiintific.

Pentru uz didactic mai ales, dar avand si utilitate stiintifica, s-au practicat si se practica antologiile de izvoare documentare. La acestea insa, uneori din incompetenta dar, de regula, din motive materiale, aparatul stiintific este deficitar. Un caz de cea mai mare gravitate, petrecut - se pare - si sub presiune politica, a fost prima editie a corpus-ului de izvoare documentare interne privind istoria Romaniei (D.I.R.), editie in care documentele in limbi straine au fost publicate numai in traducere, iar aparatul stiintific - indice, glosare -       n-a fost prezent la fiecare volum. S-a incercat, ulterior, o ,,reparatie", dar n-a fost dusa pana la capat. Academia a oprit o astfel de editare, dupa ce se cheltuisera, substantial, efort si bani, si s-a inceput noua editie, stiintifica: Documenta Romaniae Historica, cu 4 serii: A (Moldova), B (Tara Romaneasca), C (Transilvania), D (relatiile dintre Tarile Romane), editie care a inaintat greu, iar acum, din motive materiale, inainteaza si mai greu.

In ansamblu, desi Academia Romana lansase, inca de la inceputul secolul XX, un program de editare a izvoarelor, din motive materiale in primul rand dar si datorita coordonarii insuficiente de catre factorii de raspundere, am ramas mult in urma fata de alte tari in ce priveste publicarea stiintifica a editiilor de izvoare, fapt pentru care elaborarea de lucrari stiintifice in domeniu are mult de suferit.

Elaborarea unei editii stiintifice de izvoare istorice scrise (documentare si narative) este una din obligatiile majore pentru viata noastra stiintifica - si nu numai pentru cercetarea in domeniul istoriei. In conditiile moderne ale unei abordari stiintifice interdisciplinare, la astfel de editii fac apel specialisti din diverse domenii, dar si echipe mixte pentru multe probleme stiintifice care se cer a fi rezolvate. Nu este doar o problema a istoricilor, a ,,frontului" istoric, ci a culturii stiintifice in ansamblu si nu numai.

Este, deci, necesara, elaborarea - sub egida Academiei, ca for stiintific suprem - a unui plan, strategic daca vreti (caci presupune o insemnata angajare stiintifica si materiala), bine chibzuit si coordonat, stiintific si realist, pornind de la ce s-a realizat corespunzator pana acum, in care sa se integreze toate institutiile si persoanele fizice capabile si doritoare sa editeze izvoare, fiecare cu aportul ei. Important este ca orice editie realizata sa aiba tinuta strict stiintifica, iar conditiile grafice ale fiecarui volum sa fie corespunzatoare unei asemenea lucrari de indelungata rezistenta.

In acest spirit expunem mai departe modul de realizare al unei asemenea editii - repetam: de izvoare scrise/literare.

Etapa pregatirii editiei - dupa stabilirea clara a obiectivului si incadrarea in planul de editare - se face in primul rand prin critica externa a izvoarelor despre care am vorbit (v. mai sus), partial si prin critica interna (pentru a se stabili cat mai stiintific izvoarele dubioase sau false, izvoare ce urmeaza a fi publicate in editia noastra, intr-un ,,compartiment" al lor catre sfarsitul volumului; o buna parte din critica interna ramane pe seama istoricilor ulterior.

O atentie deosebita trebuie data elaborarii aparatului stiintific al editiei, atat cel de la sfarsitul fiecarui document (in cazul izvoarelor documentare), cat si a celui infrapaginal (la izvoarele narative dar si la cele documentare, precum si a celui din fruntea volumului si de la sfarsitul lui.

Astfel, la sfarsitul fiecarui izvor documentar se redau, in paranteze, succint (,,telegrafic") toate elementele ,,fisei tehnice" a documentului, de la cota pana la cromatica si stare de pastrare. La un izvor narativ (de intindere), descrierea lui ,,tehnica" se face spre finalul Introducerii intr-un subcapitol anume.

In fruntea volumului, prefata este facultativa, dar Introducerea este obligatorie. Ea nu trebuie sa fie un ,,studiu de caz" pe baza documentelor publicate - cum s-a procedat mai demult, cand lipseau studiile in domeniu (vezi de exemplu, N. Iorga, Studii si documente privind istoria romanilor, 30 volume) -, ci un studiu stiintific privind prezentarea izvoarelor, inclusiv corespondenta cotelor arhivistice (daca acestea s-au schimbat) si mai ales precizarea valorii lor pentru cercetarea stiintifica.

Tot in fruntea volumului, dupa Introducere, se pune lista cu prescurtarile utilizate (pentru economie de spatiu), apoi lista rezumatelor la documentele editiei, rezumate care insa nu trebuie sa lipseasca nici din fruntea fiecarui document (pe motiv ca s-ar face o economie).

In Anexa, intr-un prin ,,compartiment", se publica documentele dubioase si documentele considerate de noi false, cu cate un ,,microstudiu" la fiecare, privitor la demonstrarea caracterului dubios sau fals. Intr-un al 2-lea ,,compartiment" al Anexei se dau in facsimil/foto documente reprezentative, ca ,,mostra" sau integral; daca permit conditiile materiale, se dau cat mai multe - este si o masura de prevedere, daca s-ar pierde sau deteriora originalele. Redarea unor alte ilustratii (personalitati, edificii etc.) este excesiva si neindicata pentru editia de izvoare; ele isi au locul in alta parte.

Indicele este unul din cele mai importante elemente ale aparatului stiintific al unei editii de izvoare. S-au practicat cele 3 feluri de indici: onomastic, toponimic si de materii. Experienta a aratat ca indicele general este cel mai operativ atat stiintific cat si in economia editiei. El se executa cand editia a ajuns in faza de lista finala, gata pentru tipar. Nu este o munca usoara dar editiile cu indice sunt cele mai pretuite. Dimpotriva, absenta indicelui constituie o mare lipsa a editiei.

Concret, indicele se executa pe fise dispuse alfabetic, cu un cuvant pe fiecare fisa, sub care se noteaza, alfabetic, postùrile sub care cuvantul se gaseste, in volum, in dreptul carora se trec, in ordine, paginile la care se gaseste. De exemplu:

Apoi, toate aceste nume se introduc in computer, se corecteaza si se da lista finala cu paginatia rezervata. Cand un nume este foarte des mentionat in volum, in dreptul lui se trece: passim (pentru a nu incarca inutil indicele)

O editie de izvoare istorice vechi are nevoie si de un glosar - un dictionar de cuvinte iesite din uz (arhaisme). Noi nu avem un dictionar de arhaisme si de aceea cautarea intelesului unui arhaism necesita timp indelungat.

Conditiile grafice ale unei editii de izvoare trebuie sa fie foarte bune. Sigur, si estetica isi are locul si importanta ei, dar ne referim in primul rand la calitatea hartiei, la coperti, la legatura in cotor. Este o lucrare care urmeaza sa infrunte timpul si sa reziste la numeroase utilizari. Deci, trainicia ei conteaza foarte mult. Mare atentie, in Tipografie, trebuie sa se dea la imprimarea si la legarea volumului, pentru a se evita defectiunile la pagini sau la coperti si pentru a se lega filele in ordine.

In sfarsit, titlul unei editii stiintifice nu este unul comercial, ci este un titlu sobru, dar nu este lipsit de importanta daca are si un design mai atragator.

BIBLIOGRAFIE

ADANALOAIE, NICHITA, Tehnica elaborarii unei lucrari stiintifice de istorie, in ,,Studii si articole de istorie", XXI, 1973.

EDROIU, NICOLAE, Introducere in istorie si stiintele auxiliare ale istoriei, Univ. ,,Babes-Bolyai", Cluj-Napoca, 1977.

MACIU, VASILE, Metode de cercetare in istorie, in ,,Forum", 2, 1970.

SACERDOTEANU, AURELIAN, Indrumari in cercetari istorice, Bucuresti, 1943.

SACERDOTEANU, AURELIAN, Metoda alcatuirii unui studiu de istorie, in RA,IX, 1967, nr. 1.