Antonio Lucio Vivaldi - reprezentant al barocului muzical venetian

Antonio Lucio Vivaldi



Antonio Lucio Vivaldi este cel mai de seama reprezentant al barocului muzical venetian. S-a nascut la Venetia la 4 martie 1678, in urma mariajului dintre Giovanni Battista Vivaldi si Camilla Calicchio. A murit la Viena la 28 iulie 1741, ca urmare a unei imbolnaviri subite (inflamatie interna) si a fost inmormantat in cimitirul spitalului.

Imbratisand de timpuriu calea preotiei, Antonio Vivaldi a fost supranumit si Il Prete Rosso (Preotul Rosu), datorita culorii parului sau (mostenire probabil genetica). Primul nucleu al familiei Vivaldi, despre care exista referinte documentare certe, a ajuns la Venetia in prima jumatate a anului 1665 . Bunicul Agostino, fusese brutar sau croitor si murise la Brescia, probabil in 1665 sau 1666. Bunica Margherita, parasise acest oras fie cu putin inainte, fie dupa moartea sotului sau si era insotita de cei doi fii ai lor, Agostino ([n varsta de 21 de ani) si Giovanni Battista (de 11 ani). Cel din urma avea sa devina in 1678, tatal compozitorului Antonio Vivaldi. Adolescentul Antonio a primit tonsura monahala la 15 ani si a fost hirotonisit preot la 25.

Atins de o maladie cronica despre care se presupune ca era astm, Il Prete Rosso s-a indepartat cu incetul de indatoririle sale ecleziastice incepand din 1703, iar din acel moment a putut sa se consacre compozitiei si invatamantului. Numit profesor (insegnante, instructor) de vioara la Ospedale della Piet (asezamant rezervat orfanelor si copilelor ilegitime ale orasului), in pofida unor intreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, intre 1718 si 1720), Vivaldi avea sa ramana fidel acestei functii pana in 1740.

Totusi, a inceput sa calatoreasca din ce in ce mai mult ca virtuoz si compozitor la Roma, in 1722 si 1724, unde a cantat in fata Papei; probabil la Dresda si in Darmstadt; cu siguranta la Amsterdam, unde a fost publicata cea mai importanta parte a creatiei sale; la Florenta, Praga si la Viena, unde a murit, uitat de prieteni si de rude. La Ospedale della Piet, avea sa infiinteze o orchestra de fete (devenita celebra in intreaga Europa) si sa compuna intens pentru concertele publice pe care asezamantul le oferea duminica.

Acestor ocupatii, deja solicitante pentru un om care se plangea fara incetare de sanatatea sa oscilanta, din 1713 li s-a adaugat o debordanta activitate de impresar si de compozitor de opere, domenii in care a capatat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalitati tenace, concretizate chiar intr-un pamflet redactat de Benedetto Marcello (Il Teatro alla moda, 1720). Se pare ca de-a lungul intregii vieti, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat in afara normelor, extravagant de buna voie, chiar scandalos (dusmanii lui aveau cum sa raspandeasca barfe, mai ales in legatura cu atractia lui afisata fata de bani si de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele fata de o mezzo-soprana pe nume Anna Gir, fiica a unui peruchier francez numit Giraud si pentru care a scris un numar mare de pagini vocale).

Consacrarea in toate genurile muzicale avea sa-i confere compozitorului o glorie internationala incontestabila fara precedent in istoria muzicii. Multi calatori care treceau prin Venetia cautau sa-l vada si sa-l asculte pe 'Preotul rosu', de la Edward Wright la violonistul Pisendel, de la flautistul J. J. Quantz, epistolarul De Brosses si pana la regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Exista numeroase si pretioase marturii asupra ceea ce reprezenta viata muzicala venetiana si asupra efectului electrizant al interpretarii si creatiilor lui Vivaldi.

Multe dintre partiturile lui publicate au fost dedicate unor personalitati ale vremii:

• Ferdinand al III-lea al Toscanei (L'Estro armonico, 1711);
• Contele Morzin (Il Cimento dell'armonia e dell'invenzione, 1725, culegere continand Anotimpurile);
• Carol al VI-lea de Habsburg (La Cetra, 1728)

Culegeri tiparite si copii in manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat in intreaga Europa pana in jurul anului 1750 si se stie ca, incepand din 1720, Johann Sebastian Bach a avut pentru aceste lucrari un asemenea entuziasm, incat a recopiat sau a transcris un mare numar dintre ele (cea mai cunoscuta si mai interesanta dintre aceste transcriptii fiind aceea a Concertului pentru patru viori (Op. 3 Nr. 10) in Concertul pentru patru clavecine (BWV 1065), asigurand astfel, fara sa fi intentionat, supravietuirea lucrarilor modelului sau.