NATIONALISMUL, POLITICA ETNICA SI NATIONAL-COMUNISMUL

NATIONALISMUL, POLITICA ETNICA SI NATIONAL-COMUNISMUL

Justificare

Este nationalismul o doctrina? Iata prima intrebare la care trebuie sa raspundem pentru a justifica prezenta acestui capitol in volumul de fata. El a existat, de altfel, si in volumul din 1924, ca text al conferintei celui mai ilustru reprezentant intelectual al nationalismului romanesc: Nicolae Iorga. In acele timpuri, justificarea prezentei nationalismului ca doctrina politica parea mult mai putin necesara. In mod paradoxal, redesteptarea unor miscari etnoregionale in Occident, pierderea electoratului unor partide traditionale in favoarea unor formatiuni politice de mobilizare etnolingvistica, autonomiste sau separatiste, ca si supravietuirea comunismului declarat mort inainte de vreme in haina unui nationalism redescoperit vorbesc de la sine despre actualitatea si succesul nationalismului si pun dincolo de orice indoiala oportunitatea discutiei despre nationalism.

In ce priveste abordarea nationalismului ca doctrina, aici pot exista doua raspunsuri diferite, fiecare derivind din cele doua abordari contemporane ale teoriei nationalismului. Primul ar fi acela ca nationalismul nu este o doctrina sau o ideologie, ci o metoda, printre altele, de mobilizare politica, in folosul unor elite care il utilizeaza fara a-l considera drept filosofia lor generala de organizare a societatii . care poate fi o alta, liberala, conservatoare sau socialista. Acest tip de estimare urmeaza linia unor autori ca Eric Hobsbawm sau Benedict Anderson, care accentueaza latura fabricata a sentimentului si comunitatii nationale prin intermediul literaturii, educatiei de stat si a variilor forme de propaganda moderna de care se servesc elitele conducatoare pentru a mobiliza masele in scopurile lor sau a le demobiliza de la altele. Al doilea raspuns, de care ne simtim mai apropiati, este acela ca nationalismul este o ideologie politica, intelegind prin aceasta o viziune generala asupra lumii cu implicatii prescriptive asupra politicii, iar combinatiile variate in care il gasim se datoreaza nu subordonarii sale fata de alte corpuri de doctrina . ele ii sint mai intotdeauna subordonate in aceste asocieri ., ci cameleonismului sau, datorat sintezei dintre universalismul sau ca doctrina si apelul sau specific catre fiecare natiune in parte . situatie care face ca doctrina nationalista sa fie cea mai generala dintre toate. Nationalismul este, privit din perspectiva dictionarului de filosofie politica Blackwell, cea mai de succes doctrina politica existenta. Considerat indeobste ca o doctrina exclusivista, nationalismul este, paradoxal, daca il privim in limitele statului national de care nu poate fi separat, o doctrina mai inclusivista decit celelalte, iar partidele nationaliste sint de regula catch-all parties, reunind aderenti din intreg corpul social, indiferent de clasa si cel mai adesea si de religie, avind ca unic criteriu de includere cultura - intelegind prin aceasta, cel mai adesea, limba comuna.

Un lucru este in orice caz limpede: ca etnicitatea si nationalismul nu au disparut ca urmare a modernizarii nici macar acolo unde proiectul social al modernizarii a fost dus la bun sfirsit, si ca ele vor supravietui in continuare atita vreme cit diferentele culturale vor avea consecinte sociale si politice, fie ca este vorba de state multinationale, de state nationale incluzind minoritati etnice sau de state nationale omogene etnic, dar confruntindu-se cu fenomenul imigratiei, fenomen care a schimbat in ultimii zeci de ani atit de mult fata unor mari orase occidentale.

O data stabilit ca nationalismul este in zilele noastre la fel de bien-portant ca in ultima suta de ani, ar fi momentul sa incercam sa definim nationalismul, deoarece si aici exista macar doua apropieri diferite. Pentru aceasta, sa incepem prin a trece in revista citeva definitii contemporane, cele ale etniei, natiunii si, finalmente, a nationalismului.

Etnie, etnicitate, natiune, nationalism

Ni se pare util sa incepem aceasta trecere in revista a conceptelor cu termenul de etnie, deoarece mare parte din dezbaterea moderna si contemporana asupra viitorului statului-natiune si asupra dreptului la autodeterminare se bazeaza pe distinctia deseori discutabila dintre etnie, popor si natiune. Termenul grecesc ethnos, asa cum il gasim la variati autori antici, se referea la un grup de prieteni, la un popor sau o casta. In Noul Testament, el este folosit pentru a desemna pe gentili sau goi, adica pe ne-crestini si ne-evrei.

Din numeroasele definitii contemporane ale etnicitatii, Smith si Hutchinson sintetizeaza sase trasaturi definitorii ale acesteia:

un nume comun propriu, pentru aidentifica si exprima .esenta. unei comunitati;

un mit al originii comune, mai degraba mit decit fapt, un mit care cuprinde ideea unei origini comune in timp si spatiu, si care da unei etnii un sentiment al inrudirii fictive, ceea ce Donald Horowitz numeste o .supra-familie. (Horowitz, 1985);

o memorie istorica impartasita sau, mai curind, amintiri colective ale unui trecut sau trecuturi comune incluzind eroi, evenimente, comemorari ale acestora;

unul sau mai multe elemente ale unei culturi comune care include de obicei religia, obiceiurile sau limba;

o legatura cu o vatra, nu neaparat fizic ocupata de catre etnie, dar prezenta ca atasament simbolic fata de teritoriul ancestral, ca in cazul popoarelor din diaspora;

un sentiment de solidaritate cel putin din partea unor sectiuni ale populatiei etniei (Smith si Hutchinson, 1996).

Ce are in plus natiunea fata de etnie? Aici parerile sint impartite si apar diverse concepte derivate, cum ar fi cel de nationalitate, care incearca sa clarifice distinctia. In general insa, exista un tip de definitie care accentueaza elementul subiectiv al natiunii, sentimentul de solidaritate zilnic supus acelui .plebiscit cotidian. de care vorbea Renan, si un altul care incearca sa obiectiveze diferenta, accentuind legatura dintre natiune si stat, definind natiunea prin intermediul cetateniei. Acest tip de definitie se justifica prin observatii de genul celei a lui Max Weber: exista natiuni, precum cea elvetiana, care nu au in comun nici macar elementul cel mai raspindit din definitia natiunii, limba comuna. Un autor contemporan care a revizuit recent intr-un volum cele trei concepte de baza . natiune, cetatenie si etnicitate ., T.K. Oomen, conchide ca majoritatea definitiilor leaga teritoriul de natiune. O natiune este, deci, o entitate teritoriala cu care membrii au o legatura afectiva si in care investesc un sens moral; este si o vatra, ancestrala sau adoptata. Nationalitatea este identitatea colectiva pe care membrii unei natiuni o capata prin identificarea cu natiunea. Oomen remarca si el ca limba comuna poate lipsi uneori ca limba ancestrala comuna, dar este de acord cu Deutsch ca elementul vital in formarea si mentinerea unei natiuni este comunicarea, care se realizeaza de regula printr-o limba comuna, nu neaparat limba materna. Fuziunea teritoriului cu limba, spune Oomen, este cea care da nastere natiunii: natiunea este o comunitate in comunicare cu vatra sa (Oomen, 1997).

Incepind din acest punct, trecerea in revista a lui Oomen devine o critica la adresa celor care introduc in aceasta definitie inca un element: statul. Reprezen-tantul contemporan cel mai notoriu este Anthony Giddens, care defineste natiunea ca .o colectivitate in cadrul unui teritoriu clar demarcat, care este subiectul unei administratii unitare, monitorizata de aparatul intern al statului si al altor state. (Giddens, 1985). Aceasta definitie .obiectivista. se afla la polul opus celei subiectiviste formulate de autori precum Wajker Connor, care scrie ca: .Natiunea este un grup etnic care se autodiferentiazaViziunea proprie a unui grup despre el insusi, mai curind decit caracteristicile tangibile, constituie esenta in stabilirea existentei sau neexistentei unei natiuni. (Connor, 1994).

Statul, conform celei mai banale definitii pornind de la monopolul fortei descris de Weber, poate fi definit ca o institutie legal constituita care ofera rezidentilor sai securitate fata de posibilele agresiuni interne sau externe. Definitiile statului si ale natiunii au in comun teritoriul. Oomen obiecteaza ca aceste definitii nu se potrivesc statelor multinationale, ca India, care, in plus, nu s-au dovedit doar stadii de tranzitie catre state-natiune pure, ci sint destul de stabile, contrar remarcii cunoscute a lui Dahl (Dahl, 1971) ca stabilitatea statului pare sa fie invers proportionala cu pluralismul cultural. Ceea ce leaga pe locuitorii statului multinational, remarca Oomen, este cetatenia.

Un set de distinctii cu aplicabilitate mai curind istorica, deci fara pretentia de a rezolva spinoasa problema a statului multinational, ofera Deutsch, cind spune: .Confluarea statului cu poporul da nastere natiunii moderne. O natiune este un popor care poseda un stat sau care a dezvoltat capabilitati pentru a forma, sprijini si impune o vointa comuna. Iar un stat-natiune este un stat care a devenit in mare masura identificabil cu un popor.. Giddens, la rindul sau, defineste statul-natiune ca .un set de forme institutionale de guvernare care mentin un monopol administrativ asupra unui teritoriu cu granite demarcate, a carui domnie este caracterizata prin lege si controlul direct al mijloacelor de violenta interna sau externa..

Multi autori - Anthony Smith si Ernest Gellner, printre cei mai ilustri - considera ca tinta finala a natiunii este formarea unui stat national. Altii, ca Oomen, contesta aceasta sau macar incearca sa separe modelul european . in care formarea statului national s-a impus ca obiectiv al nationalismului originar si a corespuns organizarii sociale si politice europene . de restul lumii, de lumea in dezvoltare, in care grupurile nationale si granitele nu corespund nici macar in forma aproximativa in care corespundeau la finele primului razboi mondial in Europa. Daca, intr-adevar, tinta finala a unei natiuni este formarea statului national, coincidenta dintre o limba, o cultura, un stat de care scrie Anthony Smith, atunci toate miscarile etnoregionale contemporane sint nu doar nationaliste, ci si iredentiste, chiar cele care, spre deosebire de Parti Quebecois, nu recunosc pe fata acest lucru, si toate statele nationale care contin minoritati etnice importante sint susceptibile de nationalism etnic.

Ajunsi aici, este insa momentul sa raspundem, in lumina acestor clarificari, la intrebarea: ce este nationalismul? O parte din raspuns se deduce deja, ca si faptul ca nu exista un singur raspuns la aceasta intrebare. Un element pe care il putem elimina din start este incercarea de a defini nationalismul astfel incit acesta sa fie un fenomen .pozitiv. sau .negativ.. Discutia despre nationalismul .bun. sau .rau. trebuie redusa la discutia mai modesta despre nationalismul "adecvat" sau "inadecvat", iar adecvarea sau inadecvarea variaza in functie de sistemul de valori dupa care judeca observatorul si dupa perioada istorica la care se aplica judecata. Virstele politice la care se afla diferitele continente si regiuni ale globului sint diferite, iar judecata contemporana asupra nationalismului . in orice caz cea comuna, dar foarte adesea si cea dogmatic-academica - face abstractie de acest lucru, aplicind aceeasi unitate de masura vechii Europe si noii Africi. Chiar aceasta distinctie poate parea politic incorecta, cu toata precizarea ca "vechi" si "nou" se refera in fraza de mai sus la vechimea formelor de organizare politica de pe cele doua continente.

In viziunea noastra, nationalismul nu este nici bun, nici rau, ca orice fenomen inevitabil. Gellner, dupa parerea noastra, are dreptate cind afirma ca nevoia de omogenitate culturala a societatii moderne a dat nastere nationalismului. Ca si Deutsch, el vede in nationalism tendinta rezultata din presiunea sociala, economica si politica a modernitatii de a crea o unitate cit mai functionala . statul--natiune. Nationalismul a aparut deci datorita valorii sale utilitare. Istoric, am putea astfel clasifica nationalismul luind in considerare un moment de referinta, cel al realizarii proiectului statului national. Este ceea ce si face un autor contemporan, Charles Tilly, care clasifica nationalismele in doua tipuri: state--led si state-seeking, nationalisme "conduse de stat" si "in cautare de stat". Primul tip ar fi nationalismul care si-a realizat proiectul . intr-o masura oarecare, deoarece e dificil de stabilit cind anume un stat-natiune este desavirsit. Daca proiectul este abia intr-o faza initiala, cum este cazul statelor in curs de dezvoltare, care importa forme occidentale de organizare pe care cauta sa le umple de continut, nationalismul de stat are inca o valoare utilitara. Daca aceasta etapa este depasita si institutiile consolidate, nationalismul de stat . daca persista . tinde sa devina acel nationalism, considerat nociv, care fie cauta sa identifice statul integral cu natiunea dominanta, in ciuda existentei unor alte grupuri nationale, fie cauta sa limiteze la maximum sau sa elimine patrunderea de elemente alogene in acest cadru. Al doilea tip de nationalism, al natiunii .in cautare de stat., ar fi cel caracteristic miscarilor de formare nationala europeana (Mazzini, Bismark, partide nationale din statele componente ale Imperiului Austro-Ungar, Otoman sau Rus), dar si tuturor grupurilor nationale moderne si contemporane care nu au un stat al lor, de la miscarile de eliberare coloniala la miscarile etnoregionale din lumea dezvoltata (cum ar fi partidele nationaliste din Tara Bascilor, Qubec, Tara Galilor etc.).

Definitia lui Tilly ni se pare suficient de cuprinzatoare pentru a aduna toate "nationalismele" descrise, de la cel functional - liberal sau civic, caracterizat de J.S. Mill cu entuziasm: "este in general o conditie necesara ca granitele guvernului sa coincida cu cele ale nationalitatii." () Aceasta e doar afirmarea ideii ca problema guvernarii trebuie sa fie decisa de catre cei guvernati (Mill, citat de Smith, 1971: 9) - la cel exclusivist si secesionist, descris de lordul Acton (cf. Smith, 1971: 9): "Nationalitatea nu aspira nici la libertate, nici la prosperitate, pe care le sacrifica necesitatii imperative de a face din natiune matrita si masura statului. Drumul sau va fi marcat atit de distrugeri materiale, cit si morale."

Una peste alta, caracterizarea nationalismului ca nociv sau benefic nu poate fi facuta decit daca exista un consens privitor la functia sa sociala si politica. Intre nationalismul subiectiv, .romantic. al lui Fichte si Herder, descris in zilele noastre de Elie Kedourie (in Nationalism: Hutchinson, 1960) ca religie seculara, ca substitut al religiei (acolo unde nu este un adjuvant, ca in cazul tarilor islamice fundamentaliste), ca element subordonator al limbii, rasei, culturii sau chiar religiei (.nu exista nici un motiv rezonabil., scria Kedourie, .ca oamenii vorbind aceeasi limba sau apartinind aceleiasi rase sa aiba dreptul prin aceasta doar sa aiba un guvern numai al lor.), si cel descris de autorii liberali, ca inseparabil formarii unui stat democratic modern, exista o varietate de nuante. Una dintre acestea se refera la "etnonationalism" (Connor, 1994), acel tip de nationalism bazat pe loialitatile primordiale descrise de antropologi precum Clifford Geertz. Nationalismul a fost descris si de Worsely (1984:247) ca o forma particulara de etnicitate, ca institutionalizare a unei identitati etnice particulare prin atasarea ei de catre stat.

Din toate aceste definitii si descrieri nuantate ale nationalismului, se impun cu precadere doua distinctii fundamentale pentru observatorul care studiaza acest fenomen: prima, intre doctrina occidentala a nationalismului, cu specificitatile ei suplimentare (asupra carora vom reveni imediat) si cea proteiforma a miscarilor etnice si nationaliste din lumea a treia, o distinctie geografica deci, si a doua, intre perioada care precede sau succede cu putin formarea statului--natiune si cea de dupa relativa consolidare a acestuia, cu alte cuvinte, o distinctie istorica. A judeca o miscare nationalista sau un program nationalist facind abstractie de aceste doua axe si utilizind conceptul ca instrument unic de masura este imposibil si conduce la confuzii grave. O observatie suplimentara de mare utilitate face Kohn (1945), atunci cind observa ca nationalismul occidental este precedent statului modern, in vreme ce acela est-european si al lumii a treia este adesea o reactie la un stat care nu corespunde granitelor etnodemografice.

Alti teoreticieni ai nationalismului au cautat sa simplifice acest cadru complex, propunind clasificari din ce in ce mai nuantate. Se poate astfel vorbi de un nationalism economic al noilor state, de un nationalism cultural . disociat de cel etatist al grupurilor nationale sau etnice, care cauta sa-si pastreze specificitatea, desi nu au un stat natiune al lor (Hutchinson, 1960), de un nationalism civic si individualist, de tip anglo-saxon, sau colectivist, de tip german-francez (Greenfeld, 1992).

A treia Europa si nationalismul

In faimoasa sa carte despre nationalism, Gellner, care nu este nici pe departe un adept al natiunii .inventate. in aceeasi masura ca alti autori, da exemplul Europei Centrale si de Rasarit pentru a-si ilustra teoria privitoare la virstele diferite ale Europei. Ceea ce este mai nelinistitor este faptul ca tara-fictiune utilizata ca ilustrare este Ruritania, din romanul lui Anthony Hope, care se editeaza si astazi, avind drept coperta faimosul portret al Principelui Cuza. Gellner contesta faptul ca in aceasta regiune a continentului au existat conditiile preexistente necesare formarii statului national . Marea Cultura si modelul statal ideal. Elitele Ruritaniei vorbesc o alta limba decit cea a poporului, biserica la fel, procesul de omogenizare etnica, cu tot ce presupune el . migratii si genocide . nu a evoluat la fel ca in Vestul sau Centrul Europei, fiind tinut inghetat de imperiile multinationale care au confiscat dezvoltarea de tip occidental a acestei regiuni. Rezultatul, dupa Gellner, este impingerea unor state-natiune, datorita proiectului politic wilsonian de autodeterminare, intr-o realitate pentru care nu au inca virsta istorica. Concluzia favorizeaza pe acei teoreticieni care au pus instabilitatea Europei in secolul XX pe seama regiunii central-est--europene, o regiune in care statele nationale nu sint un produs firesc al istoriei, ci doar al unei conjuncturi politice (Gellner, 1983).

Teoria lui Gellner, la nivelul descrierii istorice si al impartirii Europei in trei virste nationale, este indiscutabil justa si utila. Rezervele noastre incep in ceea ce priveste explicatiile acestor decalaje de dezvoltare. Am putea fi de acord cu absenta Marii Culturi in ceea ce priveste tarile ortodoxe, excluse sau in orice caz mult mai indepartate de marea familie vest-europeana, mostenitoare directa a culturii greco-romane. Ne vine greu sa admitem insa inexistenta unui model statal preexistent, de tipul celui roman, carolingian sau german din Vest. Rasaritul, cum a argumentat Iorga in Bizant dupa Bizant, nu a fost lipsit de un model statal. Diferenta, dupa parerea noastra, este una de dezvoltare, mai mult decit una de cultura. Un argument este si diferenta dintre natiunile care au fost incluse . pina la finele secolului XIX si inceputul secolului XX . in Imperiul Habsburgic fata de cel Otoman. Ambele au fost impiedicate sa-si continue evolutia nationala la viteza fireasca. Data fiind intirzierea in dezvoltarea econo-mica si sociala, raportul urban-rural ca urmare a acesteia este net dezavantajos natiunilor mici din zona de influenta otomana, si acest lucru, intr-o masura, dupa parerea noastra mai mare decit diferenta culturala, explica intirzierea formarii nationale a acestor state. Mai departe, nu putem fi decit de acord cu Gellner atunci cind descrie .ingineria sociala. a elitelor care pornesc sa-si construiasca statul si natiunea in acelasi timp, a lingvistilor, etnografilor, scriitorilor care cauta sa realizeze in citeva zeci de ani, ca proiect al unei elite restrinse, un fenomen organic vechi de sute de ani din Vestul Europei. Si Romania este, intr-adevar, un bun exemplu, o Ruritanie perfecta: o tara in care prima Biblie in romaneste a fost editata de un principe strain, in care sentimentul solidaritatii a venit o data cu calea ferata care a scurtat distantele dintre regiuni (proiect politic constient realizat de Carol I, dupa cum povesteste in jurnalul sau), in care prima constitutie veritabila a fost impusa de o dominatie straina despotica, dar mai liberala decit domnia autohtona (desi Iorga este aici de alta parere,considerind ca Romania avea o traditie constitutionala si pina la Regulamentul Organic). Ceea ce trebuie insa sa accepte elita romaneasca este faptul ca subdezvoltarea nu inseamna inferioritate si ca acceptind ideea subdezvoltarii pe toate planurile si construind un proiect national indreptat catre lichidarea ei, nu inseamna recunoasterea vreunei inferioritati structurale a natiunii romane. Atribuind strainilor aceasta interpretare, fie sub forma direct xenofoba a respin-gerii modelului societal de import occidental, fie sub cea mai subtil-stingista a inevitabilitatii capitalismului pentru Romania, ca urmare a pierderii razboiului rece, nu facem decit sa atribuim altora prejudecatile noastre proprii.

Nationalismul romanesc; tendinte si diviziuni

In clasificarea unui autor care s-a aplecat atent asupra formarii nationale in regiunea noastra - e vorba de Peter Sugar -nationalismul romanesc este clasificat drept "birocratic". Pentru a trece in revista in citeva cuvinte clasificarea lui Sugar, este destul sa spunem ca el considera nationalismul est-european apropiat de cel vestic prin orientarea anticlericala, egalitariana si constitutionala. De aici incolo insa, incep in viziunea sa diferentele (Sugar, 1969). El considera nationalismul ceh drept cel mai apropiat - desi nu similar - nationalismului vest-european, si il eticheteaza ca atare drept burghez (sau liberal, i-am zice noi). Polonia si Ungaria nu au avut, in aceeasi masura ca Cehia, o clasa mijlocie autohtona si, ca atare, nationalismul lor a fost unul de tip aristocratic . si asa a ramas, considera Sugar, pina la finele celui de al doilea razboi mondial. In Romania, nationalismul a fost unul de stat, identificind nu doar statul cu natiunea, ci si cu guvernarea, justificind toate politicile prin prisma proiectului national. Acest nationalism de stat este denumit de Sugar nationalism birocratic, ca si cel din Grecia si Turcia. In sfirsit, Serbia si Bulgaria, lipsite si de clasa mijlocie, si de aristocratie, si de stat dezvolta, dupa Sugar, un nationalism populist sau de masa, animat de clerul descinzind din rindurile taranimii si de micii comercianti.

Ca orice clasificare, si prezenta omite elementele care se opun simplificarii. Examinind doar cazul romanesc, ni se pare justa observatia lui Sugar ca birocratia de stat, aceasta pseudoburghezie romaneasca, cum au denumit-o Zeletin si Manoilescu, a fost principalul promotor al nationalismului devenit politica de stat, dar este exagerat sa se spuna ca toate politicile au fost subordonate celui iredentist. Formarea unui stat de tip occidental, modernizarea economica, sociala si politica au caracterizat proiectul elitei conducatoare (in primul rind cea liberala) si a regelui Carol I intr-o masura infinit mai mare decit realizarea unificarii cu teritoriile locuite de romani din cuprinsul statelor vecine. Au existat chiar adversari ai Unirii in rindul elitei politice din Regat, de teama ca institutiile din noile teritorii, de fapt institutii ale unor alte state, vor intra intr-un proces de competitie cu cele din Regat si vor schimba fundamental . cum s-a si intimplat . evolutia lor.

Cum s-a produs insa evolutia de la acest nationalism liberal, la miscarile nationaliste din prima jumatate a secolului? De ce nu a mai fost suficient nationalismul liberal, de ce nu s-a bucurat de mare succes cel constitutional al lui Maniu si cum se explica drumul spre putere al unui spectru de partide si miscari nationaliste, dintre care cel mai important a fost Garda de Fier? Una dintre intrebarile fundamentale la care au incercat sa raspunda cei care au cautat explicatii ale intoarcerii catre nationalism a unei generatii de tineri de dupa Marea Unire a fost faptul ca . asa cum Eliade remarca undeva . acest act fundamental fusese deja realizat si privase generatia respectiva de un mare proiect. Dar nu realizarea statului national ca proiect liberal a dus la aparitia unui nationalism mai agresiv, ci realizarea sa doar pe jumatate, incapacitatea de a lua in miinile burgheziei autohtone puterea economica. .Burghezia era un pionier al intregii natiuni., scrie Manoilescu, .de aceea nationalismul lua automat o culoare burgheza. () Abia tirziu de tot, in vremea noastra, nationa-lismul a inceput sa se desfaca din vraja liberalismului si, incetind de a se confunda cu interesele burgheziei liberalo-capitaliste, a pasit spre forma sa desavirsita si autonoma, care este nationalismul totalitar. (Manoilescu, 1942). Doar pe calea nationalismului totalitar, cale deschisa de Germania, credea Manoilescu, poate fi realizat dezideratul nationalismului economic, singurul apt sa rezolve problemele subdezvoltarii. .Nationalismul economic romanesc are o semnificatie indoita., scria el, .intii el inseamna lupta externa a intregii economii interne impotriva intereselor economice ale strainatatii, si al doilea, lupta interna de cucerire pe seama romanilor a pozitiilor economice hotaritoare..

O alta precizare de facut este aceea ca filiatia atit de des acceptata a nationalismului romanesc Iorga-Cuza-Codreanu ni se pare suspect de simplista, ba chiar destul de neadevarata. In conferinta sa din 1924 despre nationalism, cuprinsa in volumul care ne-a servit drept model, Iorga dezvolta un punct de vedere despre nationalism care este acela al unui conservator moderat sau, daca vreti, al unui liberal conservator. Nationalismul lui Iorga nu se deosebeste fundamental de cel liberal, s-ar putea spune, decit prin accentul pus asupra importantei educatiei. Prin educatie, Iorga intelege alfabetizarea care transforma pe taran sau mahalagiu in national, sau, cum ar spune Gellner, in cetatean. Si inca, daca luam in considerare rolul major jucat de un liberal ca Spiru Haret si de strategia sa in desavirsirea formarii natiunii si spiritului national, diferenta dintre Iorga si liberali ni se pare ca se cantoneaza doar la nivelul simplei retorici, ca este, cu alte cuvinte, nu o diferenta de substanta, ci una de stil. Nationalismul democrat, in orice caz, nu este de sorginte totalitara sau sovina, ca acela descris de Manoilescu. Iorga pune deasupra solidaritatea claselor, intregul organic al natiunii, atinge si un alt concept conservator . datoria claselor de sus fata de cele neluminate . si, finalmente, face chiar o schita de nationalism civic atunci cind vorbeste, pe linga solidaritatea descrisa mai sus, de .o constiinta a solidaritatii politice pentru nationalitatile care traiesc alaturi de noi.. Discursul despre solidaritatea politica sau cetateneasca, spre deosebire de cea etnic-nationala, este o caracteristica a nationalismului civic si se deosebeste fundamental de punctele de vedere ale unor Cuza, Crainic sau Nae Ionescu, izvorind din aceeasi constiinta disperata a faptului ca natiunea romana este neterminata ea insasi . nu doar ca forme, ci si sub aspectul constiintei nationale, ca atingere a unei identitati culturale veritabile, ca si conceptul de romanism al lui Radulescu Motru. Acesta diferentia ortodoxismul de romanism. Romanismul trebuia sa includa progresul si adoptarea unor forme de civilizatie europeana pastrind diferentele specifice culturale romanesti, in vreme ce ortodoxismul trebuia sa ramina deoparte de cele pamintesti si totodata traditional, deci paralel progresului.

Aceste conceptii de tip conservator-moderat ale intelectualilor inventatori de natiune . nation-makers, cum ii denumeste S.M. Lipset intr-un eseu celebru, nu sint cele care au dat nastere nationalismului anilor treizeci. Acest nationalism mistic sau fundamentalism ortodox . deoarece cele doua sint aproape identice . este un nationalism de tip revolutionar, care isi trage originile din dezamagirea precoce fata de institutiile democratice considerate un esec datorita faptului ca sint .straine., este un nationalism care contesta si ordinea politica a statului, tot asa cum, la vremea sa, o facuse de pe pozitiile progresului si ale democra-tizarii nationalismul liberal. Avem deci, in perioada de dupa crearea statului national, un nationalism conservator, ai carui ideologi sint Iorga si Motru, si unul mistic cu accente revolutionare, cel care va conduce la excesele violente cunoscute. Nationalismul mistic, in versiunea formulata de Nae Ionescu, este seducator pe alocuri, considerind ca Samuil Micu era un bun roman, dar nu si un roman, deoarece era papistas, si identificind esenta romanismului cu orto-doxismul, descris ca stare de a fi in care vointa de a deveni altceva este absenta, dar are dezavantajul teoretic major ca nu iese din granitele Romaniei. Raspunzind convins afirmativ la intrebarea daca o nota esentiala a natiunii este confesiunea, Nae Ionescu (1930) contesta practic faptul ca natiunile occidentale multicon-fesionale ca francezii, germanii sau englezii pot fi calificate ca atare.

Pasul urmator, si mai hotarit, catre nationalismul exclusivist il face Crainic, scriind: .Numai etnocratia, vointa politica a rasei autohtone de a face din stat expresia proprietatii ei si organul misiunii ei in lume, ne va salva. (Crainic, 1938). Acesta este nationalismul totalitar ideologic, care in combinatie cu cel economic al lui Manoilescu ar fi putut duce la un regim veritabil totalitar, daca ar fi existat conditii istorice mai prielnice.

Nationalismul revolutionar de tip Crainic sau Cioran se desparte, prin accentul pe care il pune asupra vointei, de Nae Ionescu si fundamentalismul ortodox. .Nationalismul nostru., scria Cioran, .trebuie sa plece din dorinta de razbunare a somnului nostru istoric, dintr-un gind mesianic, din dorinta de a face istorie.. Chiar si nationalistii cei mai radicali recunosteau, fara a vedea in aceasta vreo contradictie, ca natiunea romana era mai mult o abstractie decit o realitate: .Xenofobia de la noi isi are o ratiune., scria Cioran, .si in faptul inegalitatii de nivel istoric intre minoritati si noi. Daca am fi o natiune formata, lupta noastra cu ele ar lua caractere mai putin dramatice. (Cioran, 1936). Si tot Cioran se despartea nu doar de nationalistii conservatori, din care i se atribuie . pe nedrept . radacinile, si chiar si de Nae Ionescu, scriind: .Gasesc ca, in Romania, singurul nationalism fecund, creator si vitalizant nu poate fi decit unul care nu numai ca ignora traditia, dar o neaga si o infringe. (Cioran, 1934).

Fie si prin aceasta trecere sumara in revista si diferentiere in cadrul nationalismului, ca doctrina ideologica . cu practica este alta poveste ., in nationalism liberal, conservator, fundamentalist ortodox sau mistic si revolutionar putem avea o idee asupra agitatiei tipice a unei natiuni tirzii, la care insecuritatea si constiinta identitatii proprii nu erau controlate sau satisfacute de simpla existenta a unor frontiere convenabile.

Peste aceasta insuficienta a constiintei nationale, peste aceasta lipsa a indiferentei care insoteste in timpuri normale (deci fara necesitatea vreunei mobilizari) sentimentul apartenentei la o natiune consolidata . a venit apoi comunismul uniformizator . in prima perioada . si creator de stereotipuri nationale grosiere . in cea de a doua, a nationalismului comunist al lui Ceausescu. Din acesta, mai mult decit din orice altceva, deriva partidele care isi spun astazi nationaliste, care, desi redescopera autori nationalisti de dinainte de razboi, nu au totusi mare lucru in comun cu ei. Nationalistii nostri de astazi sint colectivisti si atei . cel putin cei din partidele nationaliste parlamentare ., desi incearca sa-si caute in ideologia nationalismului conservator si moderat o haina mai convenabila si care sa ascunda mai bine adevaratele lor origini. Existenta lor, atit cit este, se datoreaza existentei unui partid etnic cu un proiect nationalist . autodeterminarea interna a minoritatii maghiare. Reactie la centralismul etatist al statului comunist si post-comunist, nationalismul maghiar din Romania, cu toate ca este unul legalist care isi cauta afilieri in etnoregionalismul european contemporan, nu reuseste, ca si acesta din urma, decit sa recreeze sau sa intretina, dupa caz, nationalismul de stat sau identificarea suplimentara a statului cu etnia dominanta. Noul .transilvanism., ideologia dominanta in cadrul UDMR, partidul-umbrela al etnicilor maghiari (Tkes si Mark, Korunk, 1991), predica drept program politic .separatia., nu una iredentista, ci una pe bazele unei autonomii largi si a bilingvismului oficial dupa modelul Tirolului de Sud sau al Cataloniei. Impartirea aceluiasi stat de catre doua grupuri nationale . unul majoritar si unul minoritar, dar cu o constiinta nationala dezvoltata si cu un trecut de natiune dominanta, .creatoare de stat., este, in orice caz, o sursa perpetua de miscari si de ideologie nationalista .in oglinda.. Chiar daca dezvoltarea economica, deocamdata nesigura, va duce acest nationalism spre forme din ce in ce mai administrative si mai civilizate, nationalismul este si va ramine singura ideologie cu o baza veritabila populara din Romania post-comunista. Combinarea nationalismului etniei dominante cu colectivismul populist a fost un succes la alegerile din 1990 si 1992 si, desi in 1996 a suferit o infringere majora, are inca potentialul sa revina, cu conditia sa nu mai fie folosinta exclusiva a unor actori politici uzati.

Dar ar fi o greseala sa ne referim la partidele post-comuniste sau la partidul maghiar ca fiind singurele nationaliste. De ideologia nationalista, in grade diferite, sint atinse toate partidele din sistemul politic post-comunist . din simplul motiv ca acele conditii de baza, care faceau din ne-nationalisti o minoritate intre cele doua razboaie mondiale, sint neschimbate si astazi, cind si statul, si natiunea sint in continuare, aproape in intregime, de creat sau de re-creat. Cum insa re-creatia este dificila dupa o anihilare a memoriei colective ancorata in schimbarea radicala a structurii si constiintei sociale in timpul comunismului, elitele politice si intelectuale de astazi reiau de la zero incercarea inaintasilor care au trait facerea statului national modern, cautindu-si simultan traditiile si locul in Europa, si identitatea pierduta undeva intre acestea doua.

Referinte bibliografice

Anderson, Benedict, Imagined communities, Reflection in the Origins and Spread of

Nationalism, Verso, Londra, 1991.

Billing, Michael, Banal Nationalism, Sage, 1995.

Connor, Walker, .A nation is a nation, is an ethnic group, is a.., Ethnic and Racial Studies,

I, 4, pp. 378-400, 1978.

Crainic, Nichifor, Ortodoxie si etnocratie, Editura Albatros, Bucuresti, 1997.

Geerz, Clifford, Old Societies and New States: The Quest for Modernity in Asia and

Africa, The Free Press, New York, 1963.

Gellner, Ernest, Nations and Nationalism, Basil Blackwell, Oxford, 1983.

Giddens, Anthony, The Consequences of Modernity, Polity Press, Cambridge, 1991.

Giles, H. si Saint-Jacques, B. Language and Ethnic Relations, Pergamon Press, 1992.

Glatz, F. Minorities in East Central Europe, Budapesta, 1993.

Glatzer, Nathan si Moynihan, Daniel P. (ed.), Ethnicity: Theory and Experience, Harvard

University Press, Cambridge, 1975.

Hobsbawm, Eric, "Mass producing transitions: Europe." In Eric Hobsbawm si Ranger Terene, The

Invention of Traditions, Cambridge University Press, Cambridge, 1983, pp. 263-307.

Horowitz, D., Ethnic Groups in Conflict, University of California Press, 1985.

Lijphart, Arendt, Democracy in Plural Societies: A Comparative Exploration, Yale University Press, New Haven, 1977.

Iorga, Nicolae, .Doctrina nationalista., in Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, Cluj-Napoca, 1994.

Neier, A., .Language and Minorities., in Dissent, Embattled Minorities Around the Globe, 1996.

Oomen, T.K., Citizenship, Nationality and Ethnicity, Polity Press, 1997.

Cf. J. Pariseau, The Case for a Sovereign Quebec, Foreign Policy, 1995.

Ornea, Z., Anii treizeci. Extrema dreapta romaneasca, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti,

Radulescu-Motru, C., .Conceptia conservatoare si progresul., in Doctrinele partidelor politice, Editura

Garamond, Cluj-Napoca, 1994.

Simon, Robert L., .Pluralism and Equality . the status of Minority Values in a democracy., in Majorities

and Minorities, Chapman & Wertheimer ed. Nomos, New York Univerity Press, 1990.

Smith, A., & Hutchinson, J., Ethnicity, Oxford University Press, 1996.

Smith, A.D., The Ethnic Origins of Nations, Blackwell, Oxford, 1986. .Ethnic myths and ethnic revivals.,

European Journal of Sociology, 25, 184, pp. 283-305. Hugh Seton-Watson, Nations and States, Methuen,

Londra, 1977.

Smith, A.D., The Ethnic Revival in the Modern World, Cambridge University Press, Cambridge, 1981.

Sugar, Peter, Ethnic Diversity and Conflict in Eastern Europe, ABC-Clio, Santa Barbara, 1980.

Tajfel, H., Human Groups and Social Categories, Cambridge University Press, Cambridge, 1981.