LEGEA APLICABILA CONTRACTULUI INTERNATIONAL DE ASIGURARE A CREDITELOR PENTRU EXPORT

LEGEA APLICABILA CONTRACTULUI INTERNATIONAL DE ASIGURARE A CREDITELOR PENTRU EXPORT

Sectiunea 1.

ELEMENTUL DE INTERNATIONALITATE

Raporturile juridice de comert exterior se particularizeaza fata de raporturile juridice de comert interior prin prezenta elementului sau elementelor de extraneitate, adica prin internationalitate.

Internationalitatea, in sensul dreptului comertului international, are o acceptie deosebita. Nu este suficienta prezenta oricarui element de extraneitate pentru ca prin aceasta un raport juridic comercial sa cada sub incidenta dreptului comertului international.

Se arata in doctrina ca nu este vorba de internationalitate in sensul unor raporturi juridice stabilite intre subiecte de drept international public, si, in acceptia dreptului comertului international, internationalitatea poarta asupra acelor elemente de extraneitate a

caror prezenta adaugata comercialitatii este de natura a face raportul  juridic respectiv susceptibil de a fi reglementat de cel putin doua sisteme de drept, putand da nastere deci unui conflict de legi in spatiu. Nici legislatia romaneasca, nici cea a altor state nu arata generic in ce conditii un raport de drept contine un element de extraneitate, multumindu-se sa indice conditiile de aplicare a unor acte normative edictate in anumite domenii

In acelasi sens, legea nr. 105 din 1992 privind reglementarea raporturilor de drept international privat arata in art. 1 alin.2 ca "raporturile de drept international privat sunt raporturile civile,

comerciale, de munca, de procedura civila si alte raporturi de drept Brandusa Stefanescu, Rucareanu Ion, Dreptul comertului international, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, pag. 12. de exemplu, O.U.G. 92/1997 privind stimularea investitiilor directe.

publicata in M. Of. Partea I, nr. 245 din 01.10.1002.

privat cu element de extraneitate", fara a defini, insa, notiunea de "element de extraneitate".

Pentru acest motiv, a ramas in sarcina doctrinei si a jurisprudentei sa determine conditiile in care un anumit raport juridic

este international. Elementul de extraneitate a fost definit ca acea parte componenta a raportului juridic care se afla in strainatate sau sub incidenta unei legi straine. Acesta nu constituie un element de structura distinct al raportului juridic, alaturi de subiecte, continut si obiect, ci oricare dintre acestea poare constitui un element de extraneitate. In cazul contractului de asigurare a creditului pentru export exista mai multe ipoteze in care sa fie necesara verificarea conditiilor pentru

elementul de extraneitate, si anume: incheierea contractului intre parti de nationalitate diferita, incheierea contractului de asigurare intre parti care isi au sediul ori resedinta in state diferite, incheierea contractului intr-un alt stat decat cel al partilor sau locul producerii riscului diferit de

locul in care asiguratorul si/sau asiguratul isi au sediul . Chiar daca asigurarea creditelor pentru export are rolul de a sustine exporturile si, deci, de a contribui la dezvoltarea comertului

international, simpla destinatie a acestui credit nu este suficienta pentru a conferii acestui contract caracter international. Desi contractele comerciale (in cazul creditului furnizor), si cele bancare (in cazul creditului acheteur), sunt contracte internationale, caracterul autonom al asigurarii face ca acest element sa nu fie imprumutat in lipsa altor conditii.

Incheierea contractului intre parti de nationalitate/cetatenie diferita sau care isi au sediul ori resedinta in state diferite

Aceasta prima situatie, a nationalitatii sau, daca asiguratul este comerciant persoana fizica, a cetateniei diferite de cea a asiguratorului este foarte rara in practica si nu presupune neaparat ca partile contractante sa aiba sediul sau resedinta in state diferite, contractul de

Sitaru Dragos - Alexandru, Drept international privat. Tratat, Ed. Lumina Lex, Bucuresti,

asigurare a creditului pentru export putandu-se incheia, de exemplu, de catre un asigurator cu o societate comerciala ai carei asociati sunt de cetatenie/nationalitate straina si care isi are sediul intr-un stat care aplica sistemul subiectiv de determinare a cetateniei, sau cu un

comerciant persoana fizica de alta cetatenie si care isi are resedinta in acelasi stat cu cel al asiguratorului. Apreciem ca nu exista aceasta situatie in cazul asigurarilor de

credite pentru export incheiate in numele si pentru contul unui stat, acest tip de asigurare fiind rezervata comerciantilor statului respectiv, de catre asiguratorul ce are rolul sustinerii exporturilor nationale. In multe cazuri, insa, aceleasi organisme de asigurare a creditului pentru

export care actioneaza pentru contul statului, pot incheia asigurari si pentru contul propriu, fara ca nationalitatea asiguratului sa prezinte importanta. In aceeasi situatie se gasesc societatile comerciale de asigurare care actioneaza fara sustinerea statului, ele putand asigura

credite pentru export indiferent de nationalitatea comerciantului sau a institutiei de creditare care acorda creditul. Nationalitatea unei societati comerciale si implicit legea sa nationala este legea sediului ei principal, in sistemele de drept de traditie romanista sau legea statului unde au fost inmatriculate in sistemul de common law, (conform criteriului obiectiv de determinare a

nationalitatii). In sistemele care prefera aplicarea criteriului subiectiv (criteriul controlului), nationalitatea societatii comerciale este data de nationalitatea sau cetatenia asociatilor, mai exact a persoanelor juridice sau a persoanelor fizice care detin actiuni sau parti sociale in numar

suficient pentru a detine controlul activitatii societatii. In sfarsit, numeroase legislatii adopta solutii eclectice, rezultate din imbinarea celor doua criterii mentionate, ceea ce creeaza dificultati

sporite in determinarea nationalitatii respectivei societati comerciale . Daca s-ar retine nationalitate diferita a partilor contractante ca element de extraneitate apt sa confere caracter international

contractului de asigurare a creditului pentru export, ar fi greu de adoptat o solutie in cazul societatilor transnationale care sunt lipsite de o legatura juridica cu un anumit stat, sau in cazul comerciantilor persoane

fizice apatrizi sau avand mai multe cetatenii. In cazul in care una dintre parti este sucursala straina, cetatean strain sau apatrid, dar cu sediul in statul in care se afla situat si cocontractantul, elementul de extraneitate

nu se manifesta atat de intens incat sa determine caracterul

international al contractului de asigurare a creditului pentru export.

Singur, elementul de nationalitate diferita a partilor contractante,

in lipsa unui alt element de extraneitate cum ar fi localizarea

sediului/resedintei partilor in state diferite nu este suficient de puternic,

astfel incat contractul de asigurare a creditelor pentru export sa aiba

caracter international. Consideram ca aceasta regula este confirmata

de legiuitorul roman care, in art.103 lit. d din legea 105/1992 privind

reglementarea raporturilor de drept international privat, prevede ca in

contractele de asigurare, in lipsa de lege convenita de parti, se aplica

legea sediului asiguratorului, norma nefacand referire la nationalitatea

partilor.

In acelasi sens, dupa cum vom vedea, Directiva nr. 88/357 din 22

iunie 1988 privind coordonarea legilor, reglementarilor si prevederilor

administrative referitoare la activitatile de asigurare directa, alta decat

cea de viata stabileste ca in contractele internationale de asigurare,

legea aplicabila este cea a statului in care este situat riscul cuprins in

asigurare, adica cea a statului in care asiguratul isi are domiciliul ori

sediul.

Incheierea contractului intr-un alt stat decat cel in care sunt

situate partile

Ipoteza incheierii contractului intr-un alt stat decat cel al partilor

se refera la faptul ca asiguratul si asiguratorul au aceeasi nationalitate,

respectiv isi au sediul/resedinta in acelasi stat, dar nu incheie contractul

de asigurare a creditului pe teritoriul statului respectiv, ci intr-un alt stat.

Aceasta situatie, destul de rara in practica, se poate ivi mai ales

atunci cand asiguratorul are o sucursala intr-un stat in care se afla

temporar si asiguratul sau in care acesta isi are un sediu secundar sau

atunci cand partile au incheiat contractul de asigurare a creditului prin

corespondenta.

In aceasta ipoteza achiesam la opinia potrivit careia elementul

de internationalitate nu este suficient de puternic pentru a determina

caracterul international al contractului de asigurare a creditului pentru

export, caruia i se va aplica legea domiciliului comun al partilor.

In fapt, in cazul in care partile au domiciliul/sediul in acelasi stat

si incheie contractul pe teritoriu strain se va aplica legea statului de

domiciliu al partilor, iar pentru situatia in care partile isi au

sediul/resedinta in state diferite, observam ca principalul element de

extraneitate este acesta (tara de domiciliul/sediu), si nu incheierea

contractului in alt stat decat cel de resedinta.

Locul situarii/producerii riscului

Pentru analiza celui de al treilea caz, trebuie fixata notiunea de

"producere a riscului". In materia asigurarii creditelor pentru export riscul

consta in neindeplinirea, de catre debitor, a obligatiei de plata catre

creditorul - asigurat. Locul situarii/producerii riscului nu va fi influentat

de cauzele datorita carora debitorul nu isi indeplineste obligatia de plata

a debitului, cu atat mai mult cu cat ele au un caracter eterogen.

Astfel, in cadrul contractului de asigurare a creditului la export se

pot asigura mai multe credite, acordate unor debitori din state diferite. A

lua in considerare locul in care este situat elementul ce determina

producerea cazului asigurat (de exemplu: sediul debitorului, unde se

constata insolventa acestuia, statul in care el achita debitul in moneda

nationala sau un tert stat, care nu pot efectua transferul datorita lipsei

de valuta sau statul debitorului public in cazul riscului de origine

politica) ar insemna existenta unei multitudini de legislatii nationale

aplicabile unui singur contract.

Cum obligatia de plata a debitorului, corespunzatoare creditului

asigurat, consta in plata unei sume de bani, regulile general acceptate

in cadrul comertului international impun solutia portabilitatii platii , deci

intotdeauna riscul se va produce la sediul asiguratului, indiferent de

cauza care a determinat producerea riscului (insolventa, interdictie de

transfer din partea autoritatilor din statul debitorului, etc.).

In cazul in care partile isi au resedinta/sediul in acelasi stat si

riscul se va produce in acest stat si atunci, indiferent de nationalitatea/

cetatenia partilor se va aplica legea statului de resedinta a partilor.

In cazul in care partile in contractul de asigurare a creditului

pentru export isi au resedinta/sediul in state diferite, atunci locul situarii

riscului si cel al sediului asiguratului pe de o parte si cel

sediului/resedintei asiguratorului nu se suprapun. In aceasta situatie

sunt de fapt aplicabile concluziile de la situatia incheierii contractului de

asigurare a creditului la export intre parti care isi au sediul ori resedinta

in state diferite.

Sectiunea 2.

REGLEMENTAREA NATIONALA

Conflictul de legi decurge din contradictia ineluctabila intre

caracterul national al dreptului comercial si caracterul international al

operatiunilor comerciale. Din punct de vedere tehnico - economic, se

poate spune ca operatiunile comerciale internationale sunt omogene

sau unitare. Din punct de vedere juridic asa zisul sistem de drept al

comertului international - in fapt un conglomerat de sisteme nationale

de drept - este eterogen sau pluralist. De aici apare necesitatea ca unei

operatiuni tehnico-economice unitare sa i se confere un statul juridic pe

cat posibil unitar, in contextul pluralismului de sisteme statale de drept.

Regula, in conceptia dreptului romanesc este aceea ca un

contract este supus legii alese prin consens de parti (art. 73 din legea

105/1992), sub rezerva incalcarii ordinii publice de drept international

roman si a situatiei in care legea straina a devenit competenta prin

frauda (art. 8).

Aceasta regula este o aplicare a principiului lex voluntatis, care

este definit ca norma conflictuala fundamentala potrivit careia conditiile

de fond (mai putin capacitatea partilor) si efectele obligationale ale

contractului comercial international sunt supuse legii desemnate de

insesi partile contractante

Acest principiu se intemeiaza pe numeroase considerente

teoretice si practice, in sensul ca implica egala recunoastere a

sistemelor nationale de drept civil si comercial, indiferent de sistemul

caruia ii apartin, uniformizeaza normele conflictuale in domeniu,

intrucat el este comun majoritatii sistemelor de drept international privat

si asigura respectarea necesitatilor caracteristice circuitului comercial

international, securitatea si previzibilitatea

In lipsa unei valabile desemnari, facute de parti, a legii aplicabile

contractului international de asigurare a creditului, revine organelor

jurisdictionale sarcina de a determina legea aplicabila contractului

respectiv.

Pana la aparitia legii nr. 105/1992, privind reglementarea

raporturilor de drept international privat, in literatura juridica au existat

mai multe opinii cu privire la modul de determinare a legii aplicabile

contractului de asigurare externa

Una dintre aceste teze sustinea aplicarea, in cazul contractului de

asigurare externa, a legii de la sediul societatii de asigurare. Se

sustinea ca in acest fel s-ar fi realizat o unitate de regim juridic pentru

toate asigurarile subscrise de asigurator, fapt ce i-ar fi permis acestuia

un mai bun control pe baze statistice, actuariale, a activitatii sale.

Dintr-un alt punct de vedere, raportul de asigurare externa ar

trebui supus legii locului unde a fost incheiat contractul de asigurare. In

acest mod se sustinea in fapt ideea de ocrotire a intereselor

asiguratului, opinie care dadea prioritate legii de la domiciliul sau sediul

asiguratului.

Intr-o ultima opinie, se considera ca in cazul raportului de

asigurare externa ar trebui sa prevaleze legea locului unde s-a produs

riscul asigurat, bineinteles daca acesta ar putea fi circumstantiat in

spatiu; in situatia in care acest lucru nu ar fi fost posibil, se considera ca

cea mai buna alegere ar fi fost legea de la sediul ori domiciliul

asiguratului.

Legatura indisolubila dintre doctrina si practica a facut ca tezele

avansate de doctrina sa-si gaseasca reflectarea in practica, atat la

nivelul clauzelor contractuale de determinare a legii aplicabile convenite

de parti cat si la nivelul jurisprudentei, in special cea a instantelor

arbitrale.

Incepand cu hotararea nr. 139 din 20 august 1977 a C.A.B. , in

practica arbitrala apare solutia ce foloseste ca punct de legatura pentru

determinarea legii aplicabile sediul asiguratorului.

In speta, datorita faptului ca partile nu au optat prin acordul lor de

vointa in favoarea unei anumite lex contractus, organul arbitral a trebui

sa identifice legea aplicabila acelui caz. Desi fara a se face o precizare

expresa in acest sens, pentru deslusirea clauzelor controversate ale

contractului de asigurare organul arbitral a optat pentru legea de la

sediul asiguratorului.

Solutia conflictuala aplicata atunci de organul arbitral apare

pentru prima data in planul practicii arbitrale romane din domeniu si, la

acea vreme, s-a apreciat ca fiind o rezolvare pozitiva menita sa acopere

inexistenta unei norme conflictuale adecvate

Aplicabilitatea legii sediului asiguratorului, se arata in doctrina

este justificata prin puternice consideratii. Astfel, legea asiguratorului

este legea partii careia ii incumba prestatia caracteristica, obligatiile

sale conferind specificitate contractului. Tot astfel, asumarea riscului

impune asiguratorului o planificare tehnica si o reglementare juridica

unitara bazata pe statistici economice si conditii juridice similare, care

sa-i permita sa efectueze calculul probabilitatilor inerent acestei materii.

De asemenea, cu toate ca nu lipsesc contractele de asigurare

individualizate, marea majoritate a acestor contracte se incheie pe baza

unor contracte standard (model). Ansamblul contractelor dintr-o

anumita categorie formeaza o unitate tehnico-economica, conditionata

de structura lor juridica esentialmente identica. In aceasta perspectiva

localizarea juridica in spatiul unui anumit stat trebuie sa aiba in vedere

nu un contract de asigurare izolat, ci o intreaga categorie de astfel de

contracte. In fine, nu trebuie ignorat faptul ca datorita insemnatatii lor pe

plan economic si financiar - valutar activitatile de asigurare, cu

precadere cele externe, se desfasoara sub supravegherea si controlul

organelor de stat competente in fiecare tara.

Se invedereaza astfel, din toate punctele de vedere, ca operatiile

de asigurare internationala au legaturile cele mai intime cu legislatia

statului unde se afla sediul asiguratorului, stat in care acesta utilizeaza

tehnica si conditiile sale specifice de asigurare, sub controlul si

supravegherea organelor cu atributii in domeniu.

La ora actuala, odata cu aparitia legii nr. 105/1992, lege de

inspiratie europeana care a folosit ca model Conventia cu privire la

legea aplicabila obligatiilor comerciale, de la Roma din 1980, legiuitorul

roman a adoptat acest punct de vedere, dar fara sa il impuna printr-o

norma imperativa. Astfel, referindu-se la modul de determinare a legii

aplicabile oricarui contract, dupa cum am aratat, in art. 73 se arata ca,

"contractul este supus legii alese prin consens de parti", sustinand in

articolul urmator ca aceasta alegere "trebuie sa fie expresa ori sa

rezulte neindoielnic" din cuprinsul contractului sau din circumstante.

In lipsa unei legi alese conform art. 73, art. 77 din legea nr.

105/1992 prevede ca in acest caz contractul este supus legii statului cu

care prezinta legaturile cele mai stranse. "Se considera ca exista atare

legaturi cu legea statului in care debitorul prestatiei caracteristice are, la

data incheierii contractului . fondul de comert sau sediul statutar".

Dupa aceasta prezentare generala, in concret norma conflictuala,

ce da o solutie problemei abordate, se gaseste in art. 103 care

stipuleaza ca "in lipsa de lege convenita de parti se aplica in contractele

de asigurare contra riscurilor, legea sediului asiguratorului". Dezlegarea

data de norma conflictuala romana este rezultatul normal al principiului

din art. 77, deoarece se tine seama de faptul ca prestatia caracteristica

in cazul contractului de asigurare revine asiguratorului.

In cazul in care elementul de extraneitate se situeaza in unul din

statele membre ale Uniunii Europene, legea romana care determina

regulile aplicabile privind competenta de solutionare a litigiilor este

legea nr. 187/2003 privind competenta de jurisdictie, recunoasterea si

executarea in Romania a hotararilor in materie civila si comerciala

pronuntate in statele membre ale Uniunii Europene

Adoptarea acestei reglementari era necesara pentru

transpunerea dispozitiilor Conventia de la Bruxelles din 27 septembrie

1968 privind competenta si executarea hotararilor in materie civila si

comerciala, modificata de Conventiile de aderare a noilor state membre

la conventia in cauza , Conventiei de la Lugano privind competenta si

executarea hotararilor in materie civila si comerciala de la 16

septembrie1988 dintre statele membre si statele AELS si cele ale

Regulamentului CE nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind

competenta, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si

comerciala

Conform acestei reglementari , asiguratorul avand sediul pe

teritoriul Romaniei sau a altui stat membru poate fi chemat in judecata

dupa cum urmeaza:

a. in fata instantei statului pe al carui teritoriu isi are sediul;

b. in fata instantei romane ori, dupa caz, a statului membru pe al

carui teritoriu isi are domiciliul sau, dupa caz, sediul

detinatorul politei de asigurare, asiguratul sau beneficiarul

asigurarii;

c. daca este coasigurator, in fata instantei romane ori a statului

membru la care este introdusa actiunea impotriva

asiguratorului principal.

In cazul in care asiguratorul nu are sediul pe teritoriul Romaniei

sau al unui stat membru, insa detine o sucursala, agentie ori o alta

unitate pe acest teritoriu, se considera ca avand sediul in Romania sau,

dupa caz, in acel stat membru, in cazul litigiilor rezultate in urma

functionarii acelei sucursale, agentii sau unitati (art.7, alin.2 din lege).

Asiguratorul poate intenta actiune numai la instantele din

Romania ori din statul membru pe al carui teritoriu se afla domiciliul sau,

dupa caz, sediul paratului, indiferent daca acesta este detinatorul politei

de asigurare, asiguratul ori un beneficiar.

Sectiunea 3.

REGLEMENTAREA DIN UNIUNEA EUROPANA

Dreptul comunitar cuprinde doua "seturi" de norme conflictuale

aplicabile in materia contractului international de asigurare si, pe cale

de consecinta si asigurarii internationale a creditului pentru export.

Primul sistem de norme conflictuale este cuprins in directivele europene

iar cel de-al doilea in Conventia cu privire la legea aplicabila obligatiilor

comerciale, de la Roma din 19 iunie1980.

1. Directivele europene

Directiva nr. 88/357 din 22 iunie 1988 privind coordonarea legilor,

reglementarilor si prevederilor administrative referitoare la activitatile de

asigurare directa, alta decat cea de viata, stabilind dispozitiile destinate

sa faciliteze exercitarea efectiva a libertatii de prestare a serviciilor si

care modifica directiva nr. 73/239 reglementeaza si legea aplicabila

contractelor de asigurare impotriva riscurilor situate in interiorul

Comunitatii Europene, continand un sistem conflictual de legi original

In virtutea normelor cuprinse in directiva europeana, legea

aplicabila este cea a statului in care este situat riscul cuprins in

asigurare sau a statului in care asiguratul isi are domiciliul ori sediul,

dar in cazul "marilor riscuri" partile pot alege liber legea aplicabila.

In categoria "marilor riscuri" sunt incluse si cele referitoare la

creditul pentru export, daca asiguratul exercita o activitate industriala,

comerciala sau liberala si daca riscurile privesc aceasta activitate (art.

7, alin.1, lit.f din directiva 88/357 CE, raportat la art. 5, lit. d, pct.ii din

directiva nr. 73/239 CE).

In acceptiunea actului normativ comunitar, locul situarii riscului il

reprezinta, pentru anumite situatii intre care si asigurarea creditelor,

teritoriul statului membru in care asiguratul isi are resedinta sau, daca

asiguratul este o persoana juridica, teritoriul statului membru in care

asiguratul isi are sediul (art. 2, lit. d).

Actul comunitar limiteaza libertatea de alegere a legii aplicabile,

dispunand ca, atunci cand toate celelalte elemente ale contractului sunt

localizate intr-un singur stat membru, legea aleasa nu trebuie sa aduca

atingere dispozitiilor imperative ale acestui stat, adica acelor

reglementari de la care statul nu permite sa se deroge prin contract.

De asemenea, sub conditia ca legea statului membru sa prevada

aceasta, dispozitiile imperative ale legii statului unde se afla riscul sau ale legii statului care impune incheierea unei anumite asigurari, vor

prevala asupra legii alese de parti, daca aceste dispozitii sunt aplicabile

conform dreptului acestor tari, indiferent de legea care reglementeaza

contractul.

In sfarsit, este admis ca, sub rezerva dispozitiilor precedente,

statele membre sa aplice contractelor de asigurare, regulile generale de

drept international privat in materia obligatiilor contractuale.

In orice caz, alegerea legii aplicabile trebuie sa fie expresa sau sa

rezulte in mod clar din clauzele contractuale sau din imprejurarile in

care a fost incheiat contractul. In cazul in care partile nu au ales legea

aplicabila sau daca aceasta alegere nu indeplineste conditiile aratate

anterior, se va aplica legea statului cu care contractul de asigurare are

cele mai stranse legaturi. Legiuitorul comunitar prezuma ca, in cazul

contractului de asigurare continand un element de extraneitate cele mai

stranse legaturi sunt cele cu statul pe teritoriul caruia este situat riscul

(art. 7, alin.1, lit. h), adica cu statul in care asiguratul isi are sediul.

Aceasta prezumtie nu are caracter absolut, putandu-se dovedi ca

un anumit contract de asigurare a creditului pentru export prezinta

legaturi mult mai stranse cu un alt stat (de exemplu, contractul de

asigurare a creditului pentru export a fost incheiat numai pentru o parte

dintre creditele acordate de asigurat, si anume cele acordate de

sucursala acestuia situata in statul asiguratorului, caz in care contractul

prezinta legaturi mai stranse cu statul in care asiguratorul si sucursala

asiguratului se afla situate).

Aceste dispozitii nu aduc atingere reglementarilor imperative

referitoare la legea aplicabila, adoptate in statul in care se va solutiona

litigiul referitor la contractul de asigurare.

Rezulta asadar ca daca litigiul referitor la contractul de asigurare

a creditului la export va fi solutionat de instantele nationale ale unui stat

care nu este membru al Uniunii Europene (acesta din urma fiind

obligate sa adopte solutia impusa de directiva), daca partile nu au ales

legea aplicabila sau daca, acea alegere este nula, se vor aplica

normele conflictuale imperative ele statului respectiv. Solutia este

conforma principiilor dreptului international public, actele normative

comunitare neputand fi impuse in afara Uniunii Europene.

Observam din aceste reglementari ca legiuitorul comunitar a

parasit solutia traditionala a aplicarii legii partii cu prestatia

caracteristica (a asiguratorului), in cazul in care partile nu au ales legea

aplicabila, in favoarea solutiei inspirate din dreptul american, a aplicarii

legii asiguratului.

Aceasta solutie, deosebit de favorabila pentru asigurat, obliga pe

asiguratorul de credite la export sa cunoasca bine legislatia statului in

care asiguratul isi are sediul.

Statele membre ale Uniunii Europene vor, fara sa contravina

regulilor mai sus mentionate, sa aleaga o alta solutie, data de

reglementarile lor generale de drept international privat in materia

obligatiilor contractuale, conform disp. art. 7, alin. 2, pct. 3.

Tot in sensul protejarii intereselor viitorului asigurat, persoana

fizica, art. 31 din Directiva nr. 92/49 CE impune asiguratorilor ca inainte

de incheierea contractului de asigurare sa informeze pe acesta cu

privire la legea aplicabila contractului de asigurare in cazul in care

partile nu au libertate de alegere sau , in cazul in care au aceasta

libertate, legea pe care el, asiguratorul, o propune.

Rezulta, asadar, ca in rarele cazuri in care asiguratul in

contractul de asigurare a creditului pentru export va fi un comerciant -

persoana fizica, partile vor fi obligate sa negocieze clauzele referitoare

la lex voluntatis, ca lege aplicabila.

2. Conventia de la Roma, cu privire la legea aplicabila

obligatiilor contractuale

Conventia, adoptata la Roma la 19 iunie 1980 , reprezinta o

unificare a solutiilor conflictuale din statele membre ale Comunitatii

Europene, aplicabile obligatiilor contractuale cu element de

extraneitate .Conventia a fost deschisa semnarii statelor parti la Tratatul

de la Roma instituind Comunitatea Europeana si in prezent se aplica

tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.

Dispozitiile acestei conventii nu se aplica contractelor de

asigurare care acopera riscuri produse pe teritoriile statelor membre ale

Comunitatii Economice Europene. Pentru a determina daca un risc este

produs pe teritoriul unui stat membru, instanta aplica legea sa interna

(art. 1, pct.3 din Conventie).

Asa cum vazut, Directiva nr. 88/357 din 22 iunie 1988 privind

coordonarea legilor, reglementarilor si prevederilor administrative

referitoare la activitatile de asigurare, alta decat cea de viata, destinata

tuturor statelor membre, stabileste ca locul situarii riscului in cazul

asigurarii creditelor este teritoriul statului membru in care asiguratul isi

are resedinta sau, daca asiguratul este o persoana juridica, teritoriul

statului membru in care asiguratul isi are sediul (art. 2, lit. d).

Cum dispozitiile acestui act normativ trebuiau transpuse in

legislatia interna a statelor membre, este de presupus ca instantele

insarcinate sa stabileasca daca un risc este produs pe teritoriul unui

stat membru vor folosi criteriul cuprins in art. 2, lit. d din Directiva nr.

88/357 din 22 iunie 1988.

Conventia de la Roma recunoaste partilor dreptul de a alege

legea aplicabila contractului, sau unei parti din aceasta, cu conditia ca

alegerea sa rezulte, in mod cert, din dispozitiile contractului ori din

circumstantele cauzei.

Si in aceasta situatie, alegerea de catre parti a unei legi straine

nu poate aduce atingere dispozitiilor de la care legea statului nu permite

sa se deroge prin contract, daca toate celelalte elemente sunt

localizate, in momentul acestei alegeri, intr-un singur stat.

In cazul in care partile contractante nu au ales, in baza

principiului lex voluntatis, legea aplicabila contractului, acesta va fi

reglementat de legea statului cu care prezinta legaturile cele mai

stranse, adica de cea a statului in care partea care furnizeaza prestatia

caracteristica are, in momentul incheierii contractului, administratia sa

centrala. In cazul in care contractul este incheiat in exercitarea

activitatii profesionale a acestei parti, statul este cel in care este situat

principalul sau sediu sau, daca conform contractului, prestatia trebuie

furnizata de un alt sediu decat cel principal, acela in care este situat

acel sediu.

Aplicand aceste reguli contractului international de asigurare a

creditului, rezulta ca, in lipsa determinarii legii de catre partile

contractante, legea aplicabila va fi cea a statului in care asiguratorul isi

are sediul, intrucat prestatia caracteristica in acest contract este a

asiguratorului iar acesta incheie asigurarea in exercitarea activitatii sale

profesionale.

In cazul in care calitatea de asigurator o are o sucursala a

societatii de asigurare infiintata intr-un alt stat, legea aplicabila va fi cea

a statului in care s-a infiintat respectiva sucursala, care va furniza

prestatia caracteristica.

Sectiunea 4.

REGLEMENTAREA DREPTULUI NORD AMERICAN

Daca in marea majoritate a sistemelor de drept international

privat, in lipsa alegerii legii aplicabile de catre parti, contractul de

asigurare se supune legii statului in care se gaseste sediul

asiguratorului la momentul incheierii contractului, in jurisprudenta

americana s-a sustinut frecvent solutia opusa. Potrivit acesteia,

contractul de asigurare ar trebui sa fie carmuit de legea tarii unde se

afla domiciliul sau sediul asiguratului la momentul incheierii contractului.

S-a aratat despre aceasta solutie ca este dictata de preocuparea

de ocrotire a asiguratului impotriva pozitiei economice superioare a

marilor companii de asigurare si ca trebuie inteleasa in contextul social

si juridic specific conflictelor intre legile privind asigurarile din diferitele

state americane ce constituie Statele Unite ale Americii.

Impotriva acestei solutii s-au formulat obiectiuni in sensul ca desi

asiguratul cunoaste mai bine legea de la domiciliul sau sediul sau, se

poate totusi, ca legea asiguratorului sa ii ofere o protectie mai buna.

In toate cazurile, jurisdictiile nord-americane de la domiciliul sau

sediul asiguratului vor aplica normele de protectie, indiferent care este

lex contractus

Aceasta solutie, specifica dreptului nord - american, se

indeparteaza de la principiul general, potrivit caruia lex contractus

reglementeaza toate elementele referitoare la formarea contractului (cu

exceptia capacitatii), efectele contractului intre parti, limitele efectelor

fata de terti, regimul executarii obligatiilor, al prescriptiei extinctive, ori la

regimul juridic al rezilierii contractului sau al anularii sale