Constitutionalitatea celorlalte acte administrative normative, mai putin ordonantele

Constitutionalitatea celorlalte acte administrative normative, mai putin ordonantele

Din principiul legalitatii, pe care se sprijina statul de drept, rezulta ca actele administrative normative si ca de altfel orice alt act al puterii executive, trebuie sa fie conform legilor si Constitutiei. Aceasta suprematie a legii si, in consecinta a Constitutiei, este asigurata in cadrul acestui control "incrucisat" exercitat intre puterile statului.

Exceptia de neconstitutionalitate in sistemul nostru de drept se supune in prezent regulilor stricte constitutionale instituite prin art. 144 lit. c din Constitutie si priveste numai legea si ordonanta.

Doctrina juridica si jurisprudenta noastra nu este la prima intalnire cu exceptia de neconstitutionalitate.

Jurisprudenta, inca de la inceputul secolului, pusa in fata exceptiei de neconstitutionalitate a sovait multa vreme in problema de a sti care este instanta competenta sa o solutioneze .

Inainte de Constitutia din 1923, toate instantele judecatoresti erau competente sa verifice constitutionalitatea legilor. Legiuitorul constitutional in 1923 socotind ca activitatea puterii legiuitoare nu trebuie lasata la latitudinea tuturor instantelor judecatoresti si a dat in caderea exclusiva a Sectiunilor Unite ale Curtii de Casatie, judecarea constitutionalitatii legilor ("numai Curtea de Casatie in Sectiuni Unite are dreptul de a judeca constitutionalitatea legilor" - art. 103 al. 1 din Constitutia din 1923; "tot Curtea de Casatie va judeca - si aceasta cu o competenta exclusiva - chestiunea constitutionalitatii unei legi" - art. 29 al. 1 din Legea Curtii de Casatie din 20 decembrie 1925). In nici unul din textele ce stabileau controlul de constitutionalitate al legilor nu se facea nici o referire la regulamente. Acestea, ca simple acte de autoritate ale puterii executive, erau controlate sub aspectul legalitatii si conformitatii cu Constitutia, de toate instantele judecatoresti.

Initial, Curtea de Casatie in Sectiuni Unite, s-a pronuntat in Decizia Lahovary , declarandu-se competenta, cu excluderea tuturor celorlalte instante judecatoresti de la controlul constitutionalitatii regulamentelor. Probabil, Inalta Curte de Casatie, trecand peste caracterul strict al principiilor de drept public, a considerat ca in momentul in care un astfel de regulament dezvolta omisso medio un text constitutional, isi pierdea caracterul regulamentar si trecea in categoria de lege.

Dar, Curtea de Casatie adauga la Constitutia din 1923, uitand ca de fapt un act facut de o alta putere decat cea legislativa nu poate fi lege . Printr-o alta Decizie din 1928 Curtea de Casatie considera ca, in situatia in care motivul de neconstitutionalitate se baza pe incompetenta sau vicii de forma, fiind o neconstitutionalitate extrinseca, exceptia putea fi solutionata de orice instanta judecatoreasca, pe cand neconstitutionalitatea intrinseca, ce consta in violarea unui text din Constitutie sau in deturnarea (excesul) de putere, controlul revenea Sectiunilor Unite.

In 1930, Curtea de Casatie in Sectiuni Unite decide ca sfera sa de competenta se limiteaza numai la chestiunea constitutionalitatii legilor, ca acte ale puterii legiuitoare, in privinta carora Constitutia a ridicat in mod formal dreptul de control al celorlalte instante judecatoresti si ca legalitatea sau constitutionalitatea regulamentelor si instructiunilor facute in aplicarea legilor de catre puterea executiva se judeca de instantele judecatoresti, potrivit competentei lor[5].

Problema isi gaseste actualitatea in doctrina si practica jurisdictionala a Curtii Constitutionale .

In doctrina si practica judiciara, dupa 1991, s-a incercat acreditarea ideii ca si celelalte acte normative (hotararea de guvern, ordinele ministrilor, ordinele prefectilor, s.a.m.d.) ar putea fi supuse controlului posterior intrarii lor in vigoare pe calea exceptiei de neconstitutionalitate. S-a cautat anume sa se largeasca continutul notiunii de lege, pentru a cuprinde pe langa actul legislativ propriu-zis si actele administrative normative .

In deciziile Curtii Constitutionale s-a aratat ca termenul de "lege" prevazut de art. 144 lit. c din Constitutie se refera la actul adoptat sub aceasta denumire de Parlament si promulgat de Presedintele Romaniei .

Deseori Curtea Constitutionala a fost sesizata gresit de instantele judecatoresti, pe calea exceptiei, in vederea verificarii constitutionalitatii unor acte administrative normative cum ar fi: hotarari de guvern , regulamente aprobate prin hotarari de guvern , ordine, note si precizari ale ministrilor sau ale altor conducatori ai unor autoritati administrative centrale , decizii ale prefecturii .

Curtea Constitutionala, solutionand toate aceste asa-zise exceptii de neconstitutionalitate, a statuat ca nu intra in competenta sa verificarea constitutionalitatii altor acte normative emise de Guvern, ministri sau autoritati ale administratiei publice centrale sau locale, in afara de ordonantele guvernamentale. Este tot atat de adevarat ca pana sa se ajunga la acest punct de vedere, astazi admis in unanimitate, Curtea Constitutionala a solutionat pe fond, chiar daca le-a respins, si exceptii de neconstitutionalitate indreptate impotriva altor acte administrative normative decat ordonantele Guvernului . Curtea Constitutionala nu este legal sesizata atunci cand I se cere sa examineze exceptia de neconstitutionalitate a unui alt act normativ in afara de lege sau ordonanta. Instanta de sesizare se afla in fata unui caz de inadmisibilitate a exceptiei de neconstitutionalitate si potrivit art. 23 al. 6 din Legea nr. 47/1992 avea obligatia sa respinga exceptia printr-o incheiere motivata fara a mai sesiza Curtea Constitutionala (de exemplu ordinul unui ministru ). Cu toate acestea Curtea Constitutionala o data sesizata este obligata sa se pronunte atat in baza jurisprudentei constitutionale, cat si pentru ca se afla in fata unei sesizari in forma prevazuta de art. 23 al. 4 din Legea nr. 47/1992, si in consecinta va respinge exceptia de neconstitutionalitate ca inadmisibila.

Legea fundamentala a inteles sa supuna contenciosului constitutional numai acele acte care, intr-un fel sau altul, ajung in final sa fie supuse dezbaterii si aprobarii Parlamentului, lasand la o parte acele acte ale executivului care, fiind date in executarea legii, nu mai sunt supuse direct controlului autoritatii legislative .

De principiu, ceea ce nu este de competenta Curtii Constitutionale, chiar daca priveste conformitatea cu dispozitiile Constitutiei, intra in competenta instantelor judecatoresti, in general si a instantelor de contencios administrativ in special. Actele normative ale Guvernului, ministerelor si celorlalte autoritati ale administratiei publice centrale sau locale (inclusiv actele individuale), indiferent de materia la care se refera, sunt controlate, sub aspectul legalitatii, de instantele judecatoresti, in special de contencios administrativ. Atunci cand ilegalitatea actului administrativ normativ priveste nerespectarea Constitutiei, fiind emis prin exces de putere, adica cu depasirea limitelor si conditiilor de exercitare a competentei organului emitent, competenta apartine tot instantei judecatoresti, respectiv instantei de contencios administrativ. Neconstitutionalitatea unui act administrativ nu reprezinta altceva decat o forma agravata de ilegalitate .

In concluzie, neconstitutionalitatea unei prevederi cuprinse intr-un act administrativ normativ, se ataca pe calea exceptiei de ilegalitate in fata instantelor judecatoresti si in special in fata instantelor de contencios administrativ constituite in cadrul Tribunalelor, Curtilor de Apel si a Curtii Supreme de Justitie.