DREPTURILE, LIBERTATILE SI INDATORIRILE FUNDAMENTALE POTRIVIT CONSTITUTIEI REVIZUITE

1. Aspecte generale

Principii ale drepturilor fundamentale

3. Continutul drepturilor si libertatilor fundamentale potrivit Constitutiei revizuite

3.1. Inviolabilitatile

3. Drepturile social-economice si culturale

3.3. Drepturile si libertatile social-politice

3.4. Drepturile exclusiv politice

3.5. Drepturile garantii

Indatoririle fundamentale

Avocatul Poporului

5.1. Rolul institutiei Avocatului Poporului

5. Organizarea institutiei Avocatului Poporului

5.3. Atributiile Avocatului Poporului

OBIECTIVE

Studierea acestui capitol va permite: Cunoasterea importantei consacrarii drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale in Constitutia Romaniei revizuita; Intelegerea notiunii de drept fundamental din perspectiva juridica; Cunoasterea principiilor care guverneaza materia drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale ale cetatenilor romani; Cunoasterea continutului concret al drepturilor , libertatilor si indatoririlor pe care Constitutia Romaniei le reglementeaza, al sensurilor si interpretarilor acestora; Intelegerea consecintelor pe care consacrarea si garantarea prin legea fundamentala a drepturilor si libertatilor fundamentale genereaza asupra sistemului de garantii nationale si internationale a drepturilor omului; Intelegerea rolului, organizarii, functionarii si a atributiilor institutiei Avocatului Poporului

1. Aspecte generale

Drepturile si libertatile omului, cu implicatiile lor teoretice si practice, reprezinta un domeniu important in preocuparile fiecarui stat precum si in ale comunitatii umane internationale. Prezentul capitol este consacrat analizarii principiilor, limitelor si garantiilor drepturilor, libertatilor si indatoririlor individului in Romania, precum si prezentarii continutului concret al acestor drepturi, libertati si indatoriri, asa cum este el prevazut in Constitutia revizuita.

Nu vom prezenta amplul si indelungatul proces de afirmare si de evolutie a drepturilor omului, intrucat acest aspect reprezinta obiectul materiei intitulata Protectia internationala a drepturilor omului.

Pentru a putea distinge drepturile fundamentale de toate celelalte drepturi mai putin importante ale individului trebuie sa luam in consideratie urmatoarele aspecte[1]:

1. drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind asadar facultati, posibilitati ale subiectelor raportului juridic (indivizii) de a actiona intr-un anume fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzatoare (abtinerea de la a aduce in vreun fel atingere dreptului sau) si de a beneficia de protectia si sprijinul statului in realizarea pretentiilor legitime (interventia in caz de nevoie a fortei coercitive a statului);

drepturile fundamentale sunt drepturi esentiale pentru cetateni. Vom desemna criteriul valoric drept criteriu prin care sa deosebim celelalte drepturi subiective ale individului de drepturile subiective esentiale, astfel incat retinem ca ele trebuie sa fie esentiale pentru viata, libertatea si personalitatea indivizilor. Nu putem insa face abstractie de conditiile concrete de existenta ale unei societati date, astfel incat un drept subiectiv poate fi considerat esential si deci fundamental intr-o societate data, intr-un anumit moment, dar isi poate pierde acest caracter in aceeasi societate in alt moment sau intr-o alta societate.

datorita importantei lor drepturile fundamentale sunt inscrise in acte cu forta juridica suprema - legile fundamentale. Simpla lor consacrare constitutionala nu reprezinta decat o declaratie de principiu, astfel incat acestor drepturi li se stabilesc si garantii pentru ocrotirea si exercitarea lor, atat la nivel normativ, cat si institutional.

Inainte de a trece la analiza principiilor ce stau la baza reglementarii drepturilor fundamentale trebuie sa analizam importanta deosebita a art. 1 alin. 3 care precizeaza caracteristicile statului legate de drepturile omului ce se fundamenteaza, asa cum prevede expres legea de revizuire "pe traditiile democratice ale poporului roman si pe idealurile Revolutiei Romane din Decembrie 1989."[2]

Documentele ce consacra aceste idealuri revolutionare sunt:

- Comunicatul catre tara al Consiliului Frontului Salvarii Nationale din 22 decembrie1989[3] (act juridic dar si politic)

- Decretul Lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea si functionarea Consiliului Frontului Salvarii Nationale si a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvarii Nationale[4] .

Aceste doua acte normative au avut valoare constitutionala la momentul adoptarii lor, cand ne amintim ca nu mai exista o Constitutie care sa reflecte noile realitati politice din Romania. Actele ce cuprindeau principiile revolutionare cu caracter de program, reprezentand valorile supreme ale statului au fost valabile pana la adoptarea Constitutiei la 21 noiembrie 1991, aprobata de popor prin referendum si intrata in vigoare la 8 decembrie 1991. Noua Constitutie abroga expres Constitutia din 1965 si, in egala masura afecta cele doua acte normative, astfel:

a) cele care contraveneau Constitutiei erau abrogate expres indirect prin art. 150 "Legile si toate celelalte acte normative raman in vigoare in masura in care ele nu contravin prezentei Constitutii."

b) cele care nu erau supuse abrogarii exprese indirecte, isi pierdeau oricum caracterul constitutional, pastrand numai o forta juridica de lege sau egala cu a legii.

Intrarea in vigoare a revizuirii constitutionale din 2003 a produs insa un impact deosebit asupra normelor juridice, de natura revolutionara, reafirmand valorile din programul Revolutiei din decembrie 1989,. Putem considera asadar ca au renascut din punct de vedere juridic, au reintrat in vigoare atat Comunicatul catre tara cat si Decretul -lege 2/1989. Consecintele concrete ale acestei situatii de drept sunt diferite si pot fi apreciate doar in urma unei analize concrete a idealurilor consacrate de normele revolutionare, astfel:

1. Cele mai multe reprezinta solutii care se regasesc expres in dispozitiile constitutionale, de exemplu, regulile privind sistemul democratic pluralist de guvernare, principiile economice, invatamantul si cultura, libertatea presei, libertatea de religie, numarul maxim de doua mandate pentru seful statului, etc. (pentru acestea nu exista nici un efect direct al consacrarii lor ca si idealuri ale Revolutiei)

un element cu adevarat diferit, cuprins intr-o norma revolutionara, dar care nu se regaseste in continutul propriu-zis al Constitutiei si nici nu este in contradictie cu aceasta vizeaza "respectarea angajamentelor internationale decurgand din acordurile de la Helsinki, din cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa, actuala Organizatie cu aceeasi denumire. Prin aceasta trimitere "in cascada" (art. 1 alin. 3 din Constitutia revizuita trimite la preambulul Decretului-lege 2/1989 care la randul lui trimite la angajamentele internationale din cadrul procesului de la Helsinki, actele juridice si politice ale OSCE dobandesc valoare constitutionala si trebuie utilizate de Curtea Constitutionala ca norme de referinta in controlul de constitutionalitate.

3. Unele norme au fost de unica aplicare - ex. organizarea de alegeri libere in cursul lunii aprilie 1990

4. Alte norme vin in contradictie cu dispozitiile constitutionale - ex. oprirea exportului de produse agroalimentare si reducerea exportului de produse petroliere, contravin art. 135, conform caruia economia Romaniei este economie de piata, bazata pe libera initiativa si pe concurenta.

Principii ale drepturilor fundamentale

In Romania, exista anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale, ce rezulta fie din Capitolul I al Titlului II al Constitutiei (art. 15-21, fie din coroborarea acestor articole cu altele (de exemplu interpretarea art. 15 prin referire la art. 1 alin 3), fie din alte articole, precum art. 53.

Fundamentate pe demnitatea umana si libera dezvoltare a personalitatii umane, drepturile si libertatile fundamentale in Romania au la baza reglementarii lor urmatoarele principii:

Universalitatea drepturilor, libertatilor si indatoririlor(art. 15)

Egalitatea in drepturi a cetatenilor (art. 16 alin. 1 si 3, art. 4 alin. 2)

Neretroactivitatea legii (art. 15 alin. 2)

Principiul legalitatii in conformitate cu care trebuie sa fie exercitiul oricarui drept, libertate sau obligatie (art. 16 alin. 2)

Accesul liber la justitie (art. 21)

Caracterul de exceptie al restrangerii exercitiului unor drepturi sau al unor libertati (art. 53)

Functiile si demnitatile publice pot fi ocupate de persoanele care au cetatenia romana si domiciliul in tara (art. 16 alin. 3)

Protectia cetatenilor romani in strainatate si obligatiile lor (art. 17)

Cetatenii straini si apatrizii se bucura in Romania de protectie juridica (art. 18)

Cetatenii romani nu pot fi extradati sau expulzati din Romania

1. Universalitatea drepturilor si libertatilor se refera atat la sfera propriu-zisa a drepturilor, cat si la titularii acestora. Sub primul aspect, ea exprima vocatia omului, a cetateanului, pe planul realitatilor juridice interne ale fiecarei tari, de a beneficia de toate drepturile si libertatile. Sub cel de-al doilea aspect, universalitatea exprima ideea ca toti cetatenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi si libertati. Desigur, aceasta este o posibilitate juridica generala si abstracta, recunoscuta de Constitutie fiecarui cetatean. Valorificarea concreta si exercitiul efectiv al acestor drepturi si libertati sunt de asemenea garantate de Constitutie, ceea ce nu poate fi interpretat decat in sensul ca depinde de fiecare cetatean, de capacitatile si eforturile sale, sa le valorifice in conditiile conferite de ordinea constitutionala, cat si de starea sa sociala, intrucat Constitutia ofera atat sansele, cat si mijloacele si garantiile juridice necesare.

Universalitatea drepturilor implica si universalitatea indatoririlor. Este de altfel firesc ca cetateanul sa aiba atat drepturi, cat si obligatii fata de semenii sai si fata de societate. Articolul 15 din Constituie exprima, pe fond, legatura indisolubila dintre drepturi, libertati si indatoriri, interconditionarea lor. Intr-o viziune larga indatoririle devin garantii ale drepturilor, deoarece pentru a avea trebuie mai intai sa creezi, sa produci, sa depui eforturi. Universalitatea, astfel cum este conceputa prin art. 15 priveste drepturile, libertatile si indatoririle, fara deosebire de faptul reglementarii lor prin chiar textul Constitutiei sau prin alte legi[6].

Denumirea marginala a art. 15 ("Universalitatea") nu corespunde insa dispozitiei pe care el o cuprinde, caci universalitatea afirmata de ea este negata de aparenta "nationalizare" a drepturilor si libertatilor, o data ce textul se refera doar la cetateni. Pentru a revela pretentia de universalitate afirmata de denumirea articolului, care nu poate fi in nici un caz judecata ca neproducand consecinte juridice, ea fiind normativa, dispozitia art. 15 trebuie sa fie pusa in legatura directa cu cea cuprinsa in art. 1 alin. 3, care afirma ca valori supreme si garantate demnitatea omului, libera dezvoltare a personalitatii umane si dreptatea si care scoate aceste valori din sfera cetateniei romane, dandu-le universalitatea pe care o afirma, dar pare sa nu o concretizeze art. 15.

Demnitatea omului, libera dezvoltare a personalitatii umane si dreptatea devin astfel fundamentul drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale, in calitatea lor de valori supreme pentru statul roman. Pentru a configura deci universalismul afirmat de denumirea marginala a art. 15 este esential sa intelegem care este continutul acestor valori si care sunt consecintele normative ale afirmarii lor.[7]

Faptul ca demnitatea[8] omului este valoare suprema a statului pune persoana umana in centrul edificiului statal si juridic. Demnitatea devine astfel baza a egalitatii, dar o egalitate in libertate, nu o egalitate ca identitate. Ea se opune astfel atat societatii de casta, cat si societatii de masa. Oamenii sunt egali in demnitatea lor, indiferent de caracteristicile care ii disting: rasa, nationalitate, origine etnica, etc. iar orice act care tinde sa degradeze sau sa aserveasca unele fiinte umane prin aplicarea unor astfel de criterii este un act care atenteaza la universalitatea omului, un act care tinde sa excluda din randul genului uman unele fiinte care au un drept imprescriptibil de a-i apartine. Diversitatea, pluralismul sunt astfel intrinseci umanitatii, iar tratarea oamenilor ca simpli atomi identici ai unei ordini sociale este contrara demnitatii lor, contrara umanitatii. Demnitatea umana ca valoare suprema a oricarei organizari politice se opune astfel atat diferentierii in vederea excluderii, cat si identitatii asimilationiste. Ea prescrie unitatea in diversitate, conciliind astfel libertatea cu egalitatea .

Daca prin recunoasterea demnitatii ca valoare suprema a statului roman se reactioneaza de fapt fata de posibila excludere a unor indivizi sau grupuri din randul speciei umane sau fata de posibila degradare sau aservirea unor fiinte umane din cauza unor particularitati, recunoasterea liberei dezvoltari a personalitatii umane este o reactie fata de impunerea de catre autoritate a unui sistem de valori oficiale care ar impiedica individul sa-si construiasca liber identitatea. Dreptul la identitate nu este astfel garantat de Constitutie doar cetatenilor romani, apartinand unei minoritati nationale, ci tuturor oamenilor.

Consacrarea ca valoare suprema garantata a liberei dezvoltari a personalitatii umane are ca functie principala largirea sferei anumitor drepturi si libertati, impunand pe langa interpretarea teleologica[10], o interpretare extensiva a dispozitiilor constitutionale. De asemenea ea are ca efect trecerea libertatii individuale din pozitia de libertate printre alte libertati, cum o plaseaza art. 23, in pozitia de dispozitie comuna in materia drepturilor si libertatilor fundamentale, chiar de principiu general.

De exemplu, dreptul la integritate psihica este prevazut de art. 22 alin. 1 din Constitutie alaturi de dreptul la viata si integritate fizica. Continutul notiunii de "integritate psihica" trebuie determinat in functie de valoarea suprema a liberei dezvoltari a personalitatii umane. Protejarea integritatii psihice nu se refera doar la interzicerea violentelor psihice, caci interzicerea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante este reglementata distinct, ci si la interzicerea impunerii unor valori, impunere care are pune sub semnul intrebarii libera dezvoltare a personalitatii umane. Aceasta face ca garantarea integritatii psihice sa cuprinda un drept al fiecarei persoane de a-si construi propria identitate, ca si un drept de a se autodefini in mod voluntar.

De asemenea dispozitiile art. 23 alin. 1 care prevad ca "libertatea individuala si siguranta persoanei sunt inviolabile" trebuie interpretate in scopul de a asigura libera dezvoltare a personalitatii umane. Astfel, desi restul articolului se refera la siguranta, totusi libertatea este cea care trebuie privilegiata. Sensul ei este un sens larg, care nu se confunda cu asigurarea libertatii fizice, ingradind orice ingerinta abuziva a autoritatii sau altor subiecti care ar pune sub semnul intrebarii libera dezvoltare a personalitatii umane, si nu doar procedurile statale ce pot duce la retinerea, arestarea sau detinerea persoanei. In ce priveste aceste din urma proceduri, desi art. 23 se refera la utilizarea lor in conditiile legii, este evident ca legea nu poate stabili orice si ca, pe langa limitele impuse direct legiuitorului, art. 23 impune ca limita a legii in aceasta materie libertatea individuala, ca libera dezvoltare a personalitatii umane. Astfel masurile represive nu trebuie sa aiba ca scop sau ca efect distrugerea individului sau izolarea lui pura si simpla, ci trebuie sa permita si chiar sa contribuie la dezvoltarea lui psihica. Functia educativa a masurilor represive are valoare constitutionala, impunand judecatorului alegerea acelei masuri care contribuie la o mai buna dezvoltare a personalitatii celui care o suporta[11].

Dreptatea ca valoare suprema[12] se refera in fapt, la justitie, dar preferinta terminologica a autorilor Constitutiei se justifica prin aceea ca termenul "justitie" ar putea fi interpretat si in sensul sau institutional, ceea ce in contextul art. 1 alin. 3 nu ar fi de preferat.

Rolul dreptatii in cadrul sistemului juridic este de a echilibra interesul individual si binele comun. Dreptatea este astfel limita pentru actiunile individuale excesive, dar si pentru excesele guvernantilor fiind in acelasi timp un principiu regulator. Dreptatea nu are un continut prestabilit, ci unul evolutiv, in functie de contextul istoric concret.

Un exemplu privind modalitatea in care dreptatea regleaza relatia intre proprietatea privata si sistemul de impozite este prevazut in art. 56 alin. 2 " sistemul legal de impuneri trebuie sa asigure asezarea justa a sarcinilor fiscale".

Egalitatea in drepturi a cetatenilor - este prin ea insasi o egalitate de sanse pe care Constitutia o acorda tuturor cetatenilor. Acesta este si sensul art. 16 alin. 1 care garanteaza egalitatea in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari[13]. Prin continutul sau alin. 1 se coreleaza cu art. 4 alin. 2, care determina criteriile nediscriminarii, acestea fiind rasa, nationalitatea, originea etnica, limba, religia, sexul, opinia, apartenenta politica, averea sau originea sociala.

O completare cu profunde semnificatii juridice s-a adus cu prilejul revizuirii Constitutiei. Astfel, la alin. 3 s-a adaugat o teza noua in sensul careia statul roman garanteaza egalitatea de sanse dintre femei si barbati pentru ocuparea functiilor publice, civile si militare. Este astfel exprimata, la nivel constitutional evolutia aparte a principiului egalitatii. Legiuitorul va trebui sa identifice formulele juridice cele mai potrivite pentru ca acest text sa nu ramana o simpla declaratie[14].

3. Neretroactivitatea legii

Constitutia consacra in art. 15 alin. 2 un principiu de drept de incontestabila traditie si actualitate, si anume neretroactivitatea legii. Este fara indoiala recunoscut ca o lege o data adoptata produce si trebuie sa produca efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv ca legea se adreseaza subiectelor de drept, permitand sau interzicand si bineinteles sanctionand atitudinile deviante. Or, este absurd sa se pretinda unui om, in general unui subiect de drept, sa raspunda pentru o conduita ce a avut-o anterior intrarii in vigoare a unei legi care reglementeaza aceasta conduita. Subiectul de drept nu putea sa prevada ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul sau este normal si firesc daca se desfasoara in cadrul ordinii de drept in vigoare.

Fata de acest principiu potrivit caruia legea produce efecte juridice numai pentru viitor s-au impus in practica juridica si in legislatie doua exceptii:

a)         aplicarea legii penale mai blande si dupa revizuire si a legii contraventionale mai favorabile, urmare a depenalizarii contraventiilor. Finalitatea stabilirii unor sanctiuni consta in realizarea scopului lor preventiv si represiv, astfel incat daca pentru fapte sociale mai grave (infractiuni) este unanim acceptata derogarea de la principiul neretroactivitatii legii, cu atat mai mult ea trebuie sa fie aplicata in cazul unora mai usoare (contraventii).

b)         legile interpretative - reprezinta o exceptie avand in vedere ca interpretarea general obligatorie, ca orice interpretare de altfel lamureste doar intelesul normei interpretate, si nu adauga si nici nu modifica acest inteles, ci il clarifica. Deci prin interpretare se expliciteaza continutul pe care norma interpretata l-a avut initial. De regula, o asemenea interpretare este de competenta organului care a emis norma, dar acesta - mai ales daca organul este legiuitor - poate adauga la norma, tocmai in scop de clarificare, anumite reguli subsidiare, noi; in aceasta ipoteza este necesar insa de distins intre ceea ce constituie interpretare - stricto senso - de ceea ce reprezinta reguli noi, care, chiar daca au fost consacrate cu scopul de a asigura o mai riguroasa aplicare a legii, sunt aplicabile numai pentru viitor, lovindu-se de principiul neretroactivitatii.

Principiul legalitatii

Art. 16 alin 2 potrivit caruia nimeni nu este mai presus de lege, este un text cu valoare simbolica, ce asigura pastrarea ordinii de drept. Precizam ca acest principiu este consacrat inca din art. 1 alin. 5 referitor la suprematia Constitutiei si obligativitatea legii.

Legalitatea este de esenta cerintelor statului de drept, adica a preeminentei legii in reglementarea relatiilor sociale. Principiul este insa reluat si in Titlul II referitor la drepturi si indatoriri fundamentale pentru a intari principiul egalitatii in drepturi.

5. Accesul liber la justitie

Justitia reprezinta una din garantiile exercitarii efective a drepturilor si libertatilor fundamentale. Acest rol este motivat de locul si rolul autoritatilor judecatoresti, de principiul independentei judecatorilor. Prin generalitatea formularii sale art. 21 permite oricarei persoane accesul la justitie: cetatean roman, strain sau apatrid. In al doilea rand el permite accesul la justitie pentru apararea oricarui drept sau libertate si a oricarui interes legitim.

Retinem faptul ca legea fundamentala si celelalte legi nu apara si nu garanteaza orice interese, ci numai pe acelea care se intemeiaza pe drept. Interesele nelegitime nu pot si nu trebuie ocrotite, ele fiind contrare legalitatii si ordinii de drept. Trebuie insa realizata delimitarea intre dreptul la actiunea in justitie consacrat de art. 21 si obligatia constitutionala de ocrotire a drepturilor, libertatilor si intereselor legitime. Asadar accesul liber la justitie permite depunerea oricarei cereri a carei rezolvare este de competenta autoritatilor judecatoresti. Caracterul legitim sau nelegitim al pretentiilor formulate va rezulta numai in urma judecarii litigiului respectiv si va fi constatat prin hotarare judecatoreasca. Folosind exprimarea "interese legitime" textul nu conditioneaza admisibilitatea actiunii in justitie, ci obliga justitia sa ocroteasca numai interesele legitime.

6. Caracterul de exceptie al restrangerii exercitiului unor drepturi sau al unor libertati

Pentru ca autoritatile publice sa-si poata indeplini misiunile chiar si in situatii exceptionale, dictate de permanenta schimbare a realitatilor vietii sociale, politice, economice, fara insa a renunta la protectia juridica a drepturilor omului, art. 53 din Constitutie permite restrangerea exercitiului unor drepturi si libertati, dar numai ca exceptie si numai conditionat.

Asadar restrangerea se poate infaptui numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz, pentru: apararea securitatii nationale, a ordinii publice, a sanatatii ori moralei publice, a drepturilor si libertatilor cetatenilor, desfasurarea instructiei penale, prevenirea consecintelor unei calamitati naturale, a unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Asadar se limiteaza posibilitatea restrangerii exercitiului drepturilor (fara insa a el atinge substanta) doar la situatii clar definite, limitativ enumerate si de o incontestabila importanta. Valorile sociale si umane ocrotite prin art. 53 legitimeaza restrangerea exercitiului unor drepturi individuale.

Exista anumite conditii care trebuie indeplinite pentru ca restrangerea sa poata opera:

masura sa fie necesara intr-o societate democratica

trebuie sa existe proportionalitate intre masura luata si cauza care a determinat-o

masura sa fie aplicata in mod nediscriminatoriu si fara a aduce atingere insasi existentei dreptului sau libertatii.

7. Functiile si demnitatile publice pot fi ocupate de persoanele care au cetatenia romana si domiciliul in tara (art. 16 alin. 3)

Pentru a putea intelege principiul la care facem referire trebuie sa explicam notiunile "functii publice" si "demnitati publice". Astfel, se poate observa ca misiunea de deputat, senator, sef de stat este altceva decat o functie publica, atat ca mod de ocupare, cat si ca dimensiune a atributiilor, si mod de incetare. Pentru dreptul constitutional aceasta delimitare este una de fond pentru ca demnitarii nu sunt simpli functionari publici. Demnitatea publica este prin excelenta o categorie a dreptului constitutional. La fel de importanta este si precizarea ca functia publica la care face referire alin. 3 al art. 16 nu intra in sfera dreptului comun al functiei publice, si anume dreptul administrativ ci se refera la functii publice care presupun exercitiul autoritatii statale.

Prin Constitutie sunt instituite doua conditii de maxima generalitate si importanta pentru ocuparea unei functii sau demnitati publice, si anume: cetatenia romana si domicilierea pe teritoriul Romaniei.

Revizuirea Constitutiei a adus dupa sine o modificare substantiala a acestui principiu. Astfel, in vechea redactare a textului se permitea accesul la aceste functii doar acelora care aveau numai cetatenia romana. Fata de perspectiva integrarii Romaniei in Uniunea Europeana s-a considerat ca nu mai este justificata aceasta interdictie in legatura cu cetatenii romani care au si o alta cetatenie.

Conditia de domiciliere pe teritoriul tarii este o conditie fireasca, domiciliul fiind, alaturi de cetatenie o garantie a atasamentului persoanei fata de tara la guvernarea careia participa ca demnitar sau ca functionar public. Precizam ca art. 16 alin. 3 se refera numai la functiile si demnitatile publice civile sau militare, insa in ceea ce priveste ocuparea unor functii private, acestea nu sunt conditionate de prevederile constitutionale.

8. Protectia cetatenilor romani in strainatate si obligatiile lor (art. 17)

Cetatenia romana ca apartenenta a persoanei fizice la statul roman, in virtutea careia poate fi titular al drepturilor, libertatilor si indatoririlor prevazute de constitutie este legatura juridica dintre cetatean si stat care, prin efectele sale determina statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla, atat in interiorul, cat si in afara frontierelor. Din aceste considerente cetatenii romani care se afla in strainatate au dreptul sa apeleze la protectia autoritatilor romane, iar acestea au obligatia constitutionala de a le acorda protectia necesara.

Modalitatile concrete de acordare a protectiei trebuie avute in vedere cu luarea in considerare a normelor si principiilor dreptului international si a acordurilor si conventiilor existente intre state.

Faptul ca temporar cetateanul roman se afla in afara frontierelor Romaniei nu-l exonereaza de obligatia de a-si respecta indatoririle constitutionale, in afara de cazul in care acestea sunt incompatibile cu absenta sa din tara (de exemplu, simpla absenta din tara nu presupune faptul ca cetateanul roman nu mai are obligatia de plata a impozitelor pentru imobilul al carui proprietar este sau obligatia de intretinere si educatie a copilului sau minor).

9. Cetatenii straini si apatrizii se bucura in Romania de protectie juridica (art. 18)

Populatia unui stat cuprinde in afara cetatenilor, si strainii si apatrizii (persoane care nu au nicio cetatenie). In reglementarea constitutionala a statutului strainilor si apatrizilor din Romania se au in vedere urmatoarele:

a) au anumite drepturi naturale, imprescriptibile si inalienabile (la viata, la demnitate, la libertate, etc.)

b) din punct de vedere strict juridic anumite drepturi pot apartine numai cetatenilor romani pentru ca numai ei pot si trebuie sa participe la guvernarea statului propriu ( dreptul de vot, de alegere al autoritatilor la nivel central - sef de stat sau parlamentar; la alegerile pentru desemnarea autoritatilor administratiei locale aceasta exceptie nu mai subzista, intrucat in aceasta situatie nu se exprima suveranitatea de stat.). De asemenea pentru dobandirea si exercitarea anumitor drepturi se cere ca o conditie indispensabila si calitatea de cetatean roman (de exemplu ocuparea unei functii de magistrat).

c) exista alte drepturi subiective, in afara celor naturale care pot apartine strainilor si apatrizilor a caror dobandire si exercitare legea nu le conditioneaza de calitatea de cetatean roman, intelegand aici toate drepturile si libertatile, afara de cele pentru care se impune calitatea de cetatean roman.

O alta componenta a protectiei juridice de care se bucura strainii si apatrizii in Romania este si dreptul de azil. Acesta reprezinta gazduirea si protectia pe care statul roman le acorda acestor persoane, deoarece in statul lor de origine sunt urmarite sau persecutate pentru activitati desfasurate in favoarea umanitatii, progresului si pacii. Azilul se acorda numai celor urmariti pentru activitati politice (azil politic) si nu pentru fapte de drept comun.

Dreptul de azil insa nu poate fi invocat de o persoana asupra careia exista indicii serioase de a considera ca a comis o crima contra pacii, o crima de razboi sau o crima contra umanitatii.

10. Cetatenii romani nu pot fi extradati sau expulzati din Romania (art. 19)

Extradarea si expulzarea sunt doua masuri foarte grave care privesc libertatea individuala si dreptul la libera circulatie. Expulzarea sau extradarea propriului cetatean ar fi o masura contrara raportului de cetatenie, care implica obligatia de protectie pe care trebuie statul sa o exercite cu privire la cetatenii sai.

Ca urmare a intensificarii fenomenului infractional la nivel european insa, in conditiile in care terorismul face tot mai multe victime si avand in vedere dezideratul Uniunii Europene de a crea un spatiu european de securitate juridica, legiuitorul constituant roman a completat art. 19 cu o exceptie, stabilind ca cetatenii romani pot fi extradati in baza conventiilor internationale la care Romania este parte, in conditiile legii si pe baza de reciprocitate.

Extradarea este institutia juridica ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul caruia s-a refugiat unul dintre cetatenii sai sa i-l predea. Ea se asigura ca autorii unor infractiuni internationale grave (dar nu numai) nu raman nesanctionati ascunzandu-se pe teritoriul altor state. Situatiile in care extradarea este admisibila nu sunt insa prevazute sau enumerate in Constitutie, urmand ca autoritatile care se confrunta cu asemenea probleme sa procedeze la o interpretare a normelor constitutiei si a normelor internationale, respectand insa cateva reguli universal recunoscute de sistemele si practicile juridice: nu se admite extradarea pentru ratiuni politice sau atunci cand in tara respectiva persoana in cauza ar putea fi condamnata la moarte ori ar exista riscul de a fi supusa torturii si altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante: extradarea se admite in cazuri precum: piraterie aeriana sau maritima, trafic de femei, de arme se copii sau de droguri, terorism, etc.

Expulzarea este institutia juridica in virtutea careia autoritatile publice dintr-un stat pot sa oblige o persoana (cetatean strain sau apatrid) sa paraseasca tara, punand astfel capat, in mod fortat, sederii acestei persoane pe teritoriul sau. Masura expulzarii se ia de regula pentru ocrotirea ordinii de drept, pentru inlaturarea unei stari de pericol, preintampinarea savarsirii faptelor prevazute de legea penala si care se iau fata de persoanele care au comis fapte prevazute de legea penala, asa cum prevede dreptul intern, mai exact Codul penal.

In dreptul international exista anumite reguli in materia expulzarii cum ar fi: executarea deciziei de expulzare sa nu fie inutil de brutala, iar expulzatului sa i se lase dreptul de a alege statul pe teritoriul caruia urmeaza sa fie expulzat, adica expulzarea sa se faca cu respectarea drepturilor inerente persoanei.

In ceea ce priveste autoritatea competenta sa ia o decizie de expulzare sau de extradare pe teritoriul Romaniei aceasta este potrivit alineatului final al art. 19 justitia, intrucat puterea judecatoreasca este chiar unul din garantii drepturilor si libertatilor fundamentale.

Nu trebuie omis faptul ca cetatenii romani in calitatea lor de cetateni europeni se bucura si de o serie de alte drepturi conform legislatiei comunitare, in afara de cele prevazute in Constitutia Romaniei[15]Astfel cetatenia europeana de care ne bucuram cu totii dupa 1 ianuarie 2007 aduce dupa sine urmatoarele:

1. dreptul la libera circulatie in interiorul Comunitatii

dreptul de vot si de eligibilitate la alegerile municipale si europene oricare ar fi locul de rezidenta pe teritoriul comunitar si nationalitatea sa

3. dreptul la protectia diplomatica si consulara din partea oricarui stat membru intr-o tara terta (in afara Uniunii Europene) in care tara din care provine acesta nu este reprezentata

4. dreptul la petitie la Parlamentul european

5. dreptul de a recurge la un mediator european daca s-a savarsit o infractiune in dezavantajul sau, cu raspunderea administratiei publice.

Respectarea si recunoasterea acestor drepturi sunt roadele unui proces de maturizare care a inceput la Roma cu cincizeci de ani in urma. Cetatenii europeni au inteles foarte repede ca protejarea drepturilor lor trebuie sa mearga dincolo de asa-zisele drepturi economice comunitare.

3. Continutul drepturilor si libertatilor fundamentale potrivit Constitutiei revizuite

Constitutiile moderne urmaresc prin consacrarea drepturilor si libertatilor fundamentale sa stabileasca garantii cat mai eficiente pentru apararea persoanei umane si a vietii ei private, pentru participarea cetatenilor la viata politica si pentru dezvoltarea materiala si culturala a cetatenilor.

Pornind de la aceasta observatie a fost realizata urmatoarea clasificare a drepturilor fundamentale:

A. Inviolabilitatile cuprind acele drepturi care au drept obiect ocrotirea persoanei umane si a vietii ei private fata de orice amestec din afara. Din aceasta categorie fac parte urmatoarele drepturi: dreptul la viata si la integritate fizica si psihica, libertatea individuala, dreptul la aparare, libera circulatie, inviolabilitatea domiciliului si resedintei, secretul corespondentei si a celorlalte mijloace de comunicare. Trasatura comuna a acestor drepturi este ca ele pot fi exercitate independent de un raport social, in cadrul caruia alti cetateni sa fie implicati intr-o atitudine participativa, cu alte cuvinte, ele pot fi exercitate in mod individual.

B. O a doua categorie de drepturi fundamentale are drept obiect asigurarea dezvoltarii materiale sau culturale a cetatenilor motiv pentru care acestea sunt cuprinse sub denumirea de drepturi social-economice si culturale. Fac parte din aceasta categorie urmatoarele drepturi: dreptul la invatatura, accesul la cultura, dreptul la ocrotirea sanatatii, dreptul la un mediu sanatos, dreptul la munca si la protectia sociala a muncii, dreptul la greva, dreptul la proprietatea privata, dreptul de mostenire, libertatea economica, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la casatorie, dreptul copiilor si tinerilor la protectie si asistenta si dreptul persoanelor cu handicap la protectie speciala.

C. Cea de a treia categorie de drepturi fundamentale drepturile social-politice se caracterizeaza prin faptul ca pot fi exercitate de cetateni, la alegerea lor, atat in vederea participarii lor la conducerea de stat, cat si in scopul asigurarii dezvoltarii lor materiale sau culturale. In aceasta categorie intra urmatoarele drepturi: libertatea constiintei, libertatea de exprimare, dreptul la informatie, libertatea cultelor, libertatea intrunirilor, dreptul de asociere. Aceste drepturi garanteaza posibilitatea cetatenilor de a actiona fara constrangere in raporturile lor cu alti cetateni in limitele stabilite de lege. Ceea ce este specific pentru unele din aceste drepturi este faptul ca cetateanul nu le poate exercita de unul singur, cum este cazul drepturilor grupate in categoria inviolabilitatilor, ci doar in concurs cu alti cetateni, care in acest mod isi exercita propriul lor drept fundamental (spre exemplu, dreptul de asociere). Datorita acestor caracteristici, drepturile din aceasta categorie sunt denumite si libertati publice.

D. A patra categorie de drepturi fundamentale are ca obiect exclusiv asigurarea participarii cetatenilor la conducerea statului, cum ar fi: dreptul de a alege si de a fi ales in organele reprezentative locale sau nationale, de a vota in cadrul referendumurilor, etc. si poarta denumirea de drepturi exclusiv politice.

E. Drepturile garantii - reprezinta acea categorie de drepturi care asigura persoanei mijloacele juridice necesare in cazul incalcarii drepturilor sale fundamentale pentru restabilirea ordinii de drept. Din aceasta categorie fac parte: accesul liber la justitie, dreptul de petitionare, dreptul persoanei vatamate de catre o autoritate publica

In analiza drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului in lumina Constitutie Romaniei vom recurge si la trimiteri la normele Conventiei Europene Drepturilor Omului si la jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului (in calitatea sa de izvor de drept), deoarece chiar Constitutia, in art. 20 precizeaza ca "Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu (.) pactele si celelalte tratate la care Romania este parte" (adica, in principal Conventia europeana).

3.1. Inviolabilitatile

1. Dreptul la viata si la integritatea fizicasi psihica(art.22)

Cele trei drepturi fundamentale sunt reglementate si garantate intr-un continut normativ unic art. 22 din Constitutie - dreptul la viata, dreptul la integritate fizica si dreptul la integritate psihica. Desi sunt intr-o legatura indisolubila, ele nu sunt confundabile din punct de vedere juridic.

Constitutiile lumii reglementeaza nuantat dreptul la viata pentru ca el are mai multe acceptiuni. Intr-o acceptiune restransa, dreptul la viata priveste viata persoanei numai in sensul ei fizic, iar intr-o acceptiune larga viata persoanei este privita ca o multitudine de fenomene, fapte, cerinte si dorinte ce se adauga, permit si imbogatesc existenta fizica.[16]

Articolul 22 se refera la acceptiunea restransa a dreptului la viata, aceasta solutie fiind mai eficienta din punct de vedere juridic. Avand in vedere ca acest drept fundamental implica in primul rand ca nimeni sa nu poata fi privat de viata sa in mod arbitrar, alin. 3 interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrara drepturilor naturale ale omului. Pedeapsa cu moartea este nu numai o incalcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin natura sa, o cruzime ce rar s-a dovedit dreapta si niciodata eficienta. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind ca de multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare si ca nu intotdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit.

S-a pus problema daca interdictia prevazuta de art. 22 alin. 3 este absoluta, astfel incat nici o exceptie n-ar fi posibila sau din contra dreptul la viata este totusi un drept relativ[17]. Romania a ratificat Protocolul nr. 6 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului care aboleste pedeapsa cu moartea, dar Protocolul se refera la obligatia statului de a nu aduce atingere dreptului la viata, nu si la situatiile in care moartea poate fi provocata de o persoana fizica ce nu exercita atributii legale. Legea penala reglementeaza legitima aparare care poate cauza moartea si avortul, insa constitutia nu face referiri la aceste situatii. Concluzionam asadar ca dreptul la viata este, in lumina celor mentionate anterior un drept relativ.

Dreptul la integritatea fizica este definit prin chiar alin. 2 al art. 22 - "Nimeni nu poate fi supus torturii si nici unui fel de pedeapsa sau de tratament inuman ori degradant". Respectul integritatii fizice obliga in egala masura atat autoritatile publice cat si toate celelalte subiecte de drept sa nu aduca nici o atingere integritatii fizice a persoanei, sub sanctiunea aplicarii rigorilor legale. Trebuie mentionat ca se poate recurge la restrangerea exercitiului acestui drept dar numai in situatia in care o anumita limitare a integritatii fizice a unei persoane este necesara pentru garantarea cel putin la acelasi nivel a altor drepturi fundamentale sau pentru protejarea altor valori deopotriva importante pentru societatea organizata in stat. Restrangerea se va realiza in conformitate cu art. 53 din Constitutie, numai prin lege (de exemplu, vaccinarea impotriva unei epidemii, recoltarea de sange pentru dovedirea intoxicatiei alcoolice, efectuarea unei interventii chirurgicale cu acordul pacientului, etc.)

Dreptul la integritatea psihica este ocrotit si considerat de valoare constitutionala deoarece omul este conceput sub aspect juridic ca un complex de elemente in care fizicul si psihicul nu pot fi despartite. Practicarea torturii ori a tratamentelor inumane ori degradante reprezinta mutilarea uneia sau alteia dintre integritati, fiind o incalcare a demnitatii omului. Existenta numeroaselor cazuri de savarsire a acestor acte precum si a variatelor modalitati de comitere a torturii sau tratamentelor inumane ori degradante au determinat definirea acestora la nivel international[18], astfel: tortura este un act prin care o durere sau suferinta ascutite, fizice sau mentale, este aplicat in mod deliberat, intentionat cu scopul de a obtine unele informatii ori marturisiri, de la victima sau de la o terta persoana; tratamentul sau pedeapsa inumana reprezinta tratamentul de natura sa provoace in mod voluntar puternice suferinte mentale ori fizice si care in speta nu se pot justifica; tratamentul ori pedeapsa degradanta este un rau tratament de natura sa produca victimei sentimente de teama, de ingrijorare, in stare sa o umileasca in mod grav in fata altora sau in proprii sai ochi sau care o determina sa actioneze impotriva vointei ori a constiintei sale.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca practicile institutionalizate cum ar fi: biciuirea delincventilor, lovirea unei persoane in prezenta alteia cu scopul de a o umili, aplicarea unei pedepse corporale in scoala care induc umilirea sau injosirea, interogarea prin dezorientare senzoriala, extradarea sau expulzarea in cazul in care persoana risca tortura sau tratamentele inumane sau degradante reprezinta incalcari ale dreptului la integritate fizica si psihica ale persoanei.

Mentionam insa ca asa cum aprecia si Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu trebuie identificat termenul "degradant" cu cel de "dezagreabil" sau "inconfortabil".

Precizam ca nu se face distinctie daca aceste procedee sunt aplicate de un agent al autoritatii publice sau orice alta persoana avand o imputernicire oficiala sau la instigarea sa sau cu consimtamantul sau si situatia producerii acestor acte de catre orice alt subiect de drept. Formularea din constitutie nu lasa nici un dubiu cat priveste obligatia generala, a tuturor subiectelor de drept de a respecta viata, integritatea fizica si psihica a persoanei. Este adevarat ca autoritatile publice au obligatii sporite in acest domeniu, dar textul nu trebuie interpretat ca referindu-se numai la acestea.

Trebuie retinut ca interdictia cuprinsa in art. 22 alin. 2 din Constitutie are caracter absolut, neputandu-se deroga in nicio situatie de la respectarea integritatii fizice si psihice.

Libertatea individuala si siguranta persoanei

Subliniem faptul ca art. 23 din Constitutie are un continut normativ complex si relativ minutios reglementat fata de nivelul de generalitate obisnuit in cazul legilor fundamentale. Cele doua notiuni prezente in titlu nu reprezinta unul si acelasi drept si nici macar nu formeaza o categorie juridica unica, desi sunt folosite si trebuie explicate impreuna[19].

Libertatea individuala priveste libertatea fizica a persoanei, dreptul sau de a se putea misca si comporta liber, de a nu fi tinuta in sclavie sau in orice alta forma de servitute, de a nu fi retinuta, arestata sau detinuta decat in cazurile si formele expres prevazute de Constitutie si legi. Libertatea individuala este expresia constitutionala a starii naturale umane, omul nascandu-se liber. Acest drept nu este insa un drept absolut, cunoaste asadar anumite restrangeri in exercitare, prima fiind libera exercitare a drepturilor celorlalte subiecte de drept. Incalcarea ordinii de drept de catre individ indreptateste autoritatile publice la interventii de tip represiv, ceea ce implica, in functie de gravitatea incalcarilor, chiar unele masuri care privesc direct libertatea persoanei precum perchezitii, retineri, arestari.

Notiunea de siguranta a persoanei exprima ansamblul garantiilor care protejeaza persoana in situatiile in care autoritatile publice, in aplicarea Constitutiei si a legilor, iau anumite masuri care privesc libertatea individuala, garantii care asigura ca aceste masuri nu sunt ilegale, nu suntem asadar in fata unor actiuni abuzive sau determinate eventual de ratiuni pur politice. Acest sistem de garantii permite realizarea represiunii faptelor antisociale sau nelegale, dar in acelasi timp asigura inocentilor ocrotirea juridica necesara[20]Articolul 23 stabileste conditiile in care se pot realiza perchezitii, retineri si arestari si anume:

pot fi dispuse numai in cazurile prevazute de lege - adica in situatiile, imprejurarile in care autoritatile publice competente pot proceda la perchezitii, retineri sau arestari

cu respectarea procedurii prevazute de lege

Textul constitutional obliga legiuitorul sa stabileasca expres si explicit atat cazurile, cat si procedurile.

Perchezitia este o masura prevazuta de Codul de procedura penala, reglementata in art. 100 astfel "Cand persoana careia i s-a cerut sa predea vreun obiect sau vreun inscris (.) tagaduieste existenta sau detinerea acestora, precum si ori de cate ori pentru descoperirea si strangerea probelor este necesar, organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate dispune efectuarea unei perchezitii. Perchezitia poate fi domiciliara sau corporala." Perchezitia este asadar o masura care priveste direct libertatea individuala si mai ales siguranta persoanei asa cum sunt ele consacrate de Constitutie, revine insa procedurii penale stabilirea de reguli, pana in detaliu, privind incuviintarea, timpul, procedura de efectuare a perchezitiilor.

Retinerea este o masura procesual penala, preventiva reglementata in detaliu de Codul de procedura penala (art. 143 si art. 144) prin care persoana fata de care exista unele indicii ca a savarsit o fapta prevazuta si pedepsita de lege, este privata de libertatea sa, de catre autoritatile competente, pe o durata limitata. Alin. 3 al art. 23 din Constitutie care prevede ca retinerea nu poate depasi 24 de ore trebuie interpretat ca fiind durata maxima, ce nu poate fi depasita si nu ca o durata practicata in orice caz de retinere. (poate dura mai putin de 24 de ore in functie de operativitatea organelor de ancheta si de motivele retinerii in fiecare caz in parte). Nimic nu impiedica, din punct de vedere juridic, raspunderea autoritatii care a realizat o retinere pana la limita maxima daca se dovedeste ca aceasta retinere a fost abuziva si ca ea nu era necesara.

Arestarea este o masura ce atinge grav libertatea individuala, avand consecinte grave asupra reputatiei persoanei, a vietii sale intime si familiale. De aceea arestarea este supusa unor reguli constitutionale clare si ferme, dispunerea acestei masuri fiind de competenta unor autoritati care actioneaza numai in ordinul legii, independent si impartial, adica a judecatorilor.

Cele doua reguli constitutionale aplicabile in privinta arestarii sunt:

1. arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare
2. dispunerea masurii arestarii revine doar judecatorului.

In ceea ce priveste durata arestarii, in situatia in care aceasta masura a fost luata, s-a constatat ca durata de 30 de zile este o durata care, de principiu satisface atat cerintele procesului penal, cat si cerintele respectarii libertatii individuale .Avand in vedere aceste realitati obiective, revizuirea constitutionala din 2003 a facut distinctie, in mod expres, intre cele doua faze ale procesului penal, urmarirea si judecata. Diferentele se refera doar la aspectele de detaliu (durata arestarii si ritmicitatea verificarii legalitatii acestei masuri), nu si la autoritatea competenta sa emita mandatul sau la regulile juridice fundamentale de emitere a acestuia.

Astfel, in cursul urmaririi penale arestarea preventiva se poate dispune pentru maxim 30 de zile si se poate prelungi cu cel mult 30 de zile de fiecare data, fara ca durata totala a arestului preventiv sa poata depasi un termen rezonabil, si in nici un caz sa fie mai mare de 180 de zile. In cursul judecatii instanta de judecata este obligata sa verifice periodic si nu mai tarziu de 60 de zile legalitatea si temeinicia luarii masurii arestarii. Ea are obligatia sa dispuna, de indata, punerea in libertate a inculpatului, daca temeiurile acestei masuri nu mai exista.

In toate situatiile cel arestat are posibilitatea de a cere liberarea provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune. Controlul judiciar si cautiunea sunt doua institutii de drept procesual penal care garanteaza ca persoana liberata provizoriu va raspunde tuturor solicitarilor autoritatilor judiciare, solicitari legate de procesul penal in care este implicata. Liberarea provizorie incearca sa valorifice la maximum prezumtia de nevinovatie, dar si sa reduca la minimum riscul unei erori judiciare.

Urmatoarele reguli prevazute de Constitutie sunt comune retinerii si arestarii preventive:

1. cele doua masuri pot fi dispuse cand exista motive legale;

persoana are dreptul sa cunoasca motivele care impun masuri atat de grave in ceea ce o priveste, acest lucru realizandu-se prin comunicarea de indata din partea autoritatilor publice a motivelor retinerii sau arestarii, in limba pe care o intelege cel in cauza.

Prezenta avocatului in etapa procesuala a invinuiri, cand deja se contureaza culpabilitatea persoanei este obligatorie, autoritatile publice trebuind sa ia masurile necesare pentru asigurarea unui avocat din oficiu, atunci cand nu se realizeaza prezenta unui avocat ales. Regula constitutionala este foarte clara nepermitand nici un subterfugiu juridic, incalcarea ei fiind o grava incalcare a Constitutiei.

In fine, art. 23 stabileste doua reguli fundamentale, de traditie, prezumtia de nevinovatie si principiul legalitatii pedepsei, ultimul dintre ele fiind o reluare si aprofundare a art. 16 din Constitutie deja analizat, in cadrul Principiilor fundamentale ale Constitutiei.

Spre deosebire de Conventia europeana Constitutia Romaniei contine in articole separate prevederea dreptului la interpret si a dreptului la recurs care sunt in acelasi timp garantii intim legate de libertatea si siguranta persoanei[21]. Mai mult acestea nu fac parte din capitolul II al Constitutiei pe care il analizam "Drepturile si libertatile fundamentale", ci din capitolul VI intitulat "Autoritatea judecatoreasca". Se intelege ca legiuitorul roman nu considera aceste drepturi fundamentale? Sunt ele fundamentale dar au fost cuprinse in capitolul mentionat deoarece sunt intim legate de desfasurarea activitatii judecatoresti? Avand in vedere prevederile CEDO, jurisprudenta Curtii Europene, precum si aplicabilitatea directa a dispozitiilor CEDO in dreptul intern roman consideram cele doua notiuni de mai sus ca fiind drepturi fundamentale ale individului. Argumentele sunt urmatoarele:

1. sunt reglementate de legea fundamentala, deci au caracter fundamental indiferent de capitolul in care sunt prevazute sau de titlul acestuia;

caracterul unitar al drepturilor omului, care presupune corelarea si interdependenta lor unele fata de celelalte si interconditionarea lor reciproca;

3. existenta obligatiei statului roman de respectare a tratatelor internationale la care este parte.

3. Dreptul la aparare

Dreptul la aparare este reglementat in art. 24 distinct de libertatea individuala si siguranta persoanei, desi in stransa legatura cu acestea deoarece prezinta un egal interes pentru intreaga activitate judiciara, atat pentru procesele penale, cat si pentru cele civile, comerciale, de munca, de contencios administrativ, etc.

Dreptul la aparare cunoaste doua acceptiuni:

1. in acceptiunea lato senso, dreptul la aparare cuprinde totalitatea drepturilor si regulilor procedurale care ofera persoanei posibilitatea de a se apara impotriva acuzatiilor ce i se aduc, sa conteste invinuirile, se probeze nevinovatia sa ( in procesele penale) sau sa-si valorifice pretentiile sau sa dovedeasca netemeinicia pretentiilor adversarului (in procesele civile, comerciale, de munca, etc.). Aceasta acceptiune include si posibilitatea folosirii avocatului.

in acceptiunea stricto senso, dreptul la aparare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat.

Alin. 2 al art. 24 prevede ca in cursul procesului partile au dreptul la asistenta din partea unui avocat, drept pe care persoana si-l poate exercita sau nu. Din acest motiv intervine in textul constitutional notiunea de avocat ales, in sensul ca partea in proces isi alege ea insasi avocatul calificat. In cazul proceselor penale insa in care invinuitii sau inculpatii sunt minori sau in care se judeca infractiuni grave asistenta din partea unui avocat este obligatorie, adica legea obliga autoritatea publica competenta sa desemneze un avocat care sa apere persoana in cauza.

4. Dreptul la libera circulatie

Dreptul la libera circulatie este un drept care asigura libertatea de miscare a cetateanului si este reglementat in art. 25 din Constitutie in privinta ambelor aspecte ce formeaza continutul acestui drept: libera circulatie pe teritoriul Romaniei si libera circulatie in afara teritoriului.

Acest drept nu este insa un drept absolut el trebuind sa fie exercitat potrivit unor reguli si cu indeplinirea si respectarea unor conditii stabilite de lege. Reglementarile legale privind actele de identitate, pasapoartele sau celelalte documente, regulile privind trecerea frontierelor nu sunt restrictii la libera circulatie a persoanelor, ci norme ce confera un cadru eficient si civilizat exercitarii acestui drept.

Libera circulatie pe teritoriul Romaniei asigura posibilitatea pentru orice cetatean de a circula nestanjenit pe teritoriul statului si de a-si stabili resedinta sau domiciliul in orice localitate. Aceasta prevedere nu exclude insa respectarea legilor privind domiciliul, resedinta, proprietatea, etc.

Libertatea de circulatie internationala a persoanei, in lumina recunoasterii libertatii de circulatie in cadrul Uniunii Europene presupune trei aspecte complementare, dar distincte[22]:

a) trecerea frontierelor unui stat de catre cetateni ai altor state pentru vizite de scurta durata (indiferent de scop, esential fiind ca nu se urmareste stabilirea pe teritoriul statului respectiv);

b) trecerea frontierelor si stabilirea intr-un alt stat decat cel de cetatenie. Ambele aspecte intra sub incidenta politicii de imigrare a statului respectiv, care sunt un atribut suveran al acestuia. Statul defineste conditiile de intrare, sedere si iesire a strainilor in si din teritoriul sau. Reglementarile si practica internationala disting intre sederea de scurta durata - de cele mai multe ori in scopuri turistice, fiind insa posibila si desfasurarea unor activitati temporare cu caracter lucrativ - si sederea de lunga durata, adica stabilirea domiciliului strainului pe teritoriul statului respectiv, care implica in mod cert accesul pe piata fortei de munca.

c) modul in care strainii aflati in mod legal pe teritoriul unui stat beneficiaza si isi exercita drepturile civile, economice, sociale si in anumite cazuri cele politice, in cadrul acelui stat.

Cat priveste libera circulatie a cetatenilor romani in strainatate, asa cum este ea consacrata de Constitutie se face referire doar la primele doua situatii prezentate, ramanand ca drepturile concrete de care se bucura cetateanul roman stabilit intr-un alt stat sa fie reglementate, in principal de normele statului respectiv. Astfel, prin art. 25 se garanteaza permiterea emigrarii unui cetatean roman si revenirea ulterioara in tara.

5. Dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private

In art. 26 alin. 1 Constitutia impune autoritatilor publice obligatia de a respecta si ocroti viata intima, familiala si privata, recunoscandu-se de fapt ca orice om are dreptul la propria sa viata intima, familiala si privata. Cele trei notiuni utilizate de autorul constituant - viata intima, viata familiala, viata privata - nu sunt definite in constitutie, intrucat nu este rolul acesteia sa dea definitii. Stabilirea concreta a continutului fiecareia dintre ele revine autoritatilor care opereaza cu ele in cazuri si contexte determinate.

Desi cele trei notiuni sunt intr-o corelatie indisolubila, desi se explica unele prin altele, ele nu se confunda totusi, fapt pentru care au fost mentionate distinct, pentru ca ocrotirea lor sa fie, pe cat posibil, din punct de vere juridic, ireprosabila. Daca prin viata de familie se intelege privitor la familie, viata intima si privata sunt mai dificil de diferentiat pentru ca viata intima este prin ea insasi privata[23].

Subliniem faptul ca, atunci cand se pune problema incalcarii acestui articol din Constitutie judecatorul roman, in virtutea art. 20 alin. 1 din Constitutie va trebui sa interpreteze si sa aplice dispozitiile constitutionale privind dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private in concordanta cu tratatele internationale in materie, deci si cu Conventia europeana a drepturilor omului, dar mai ales cu jurisprudenta Curtii europene care are valoare de izvor de drept al Dreptului european al drepturilor omului.

Astfel, Curtea europeana a definit dreptul la respectarea vietii private ca fiind dreptul de a trai atat cat vrei la adapost de privirile celor straini. In plus este cuprins aici si dreptul de a stabili si de a intretine relatii cu alte fiinte umane, cu deosebire in plan afectiv, pentru dezvoltarea si realizarea propriei personalitati.

In ceea ce priveste expresia "viata de familie" Curtea o interpreteaza ca ingloband cel putin raporturile dintre rudele apropiate, care pot avea un rol considerabil, de exemplu cele dintre bunici si nepoti. Desi relatiile de sange sunt invocate pentru stabilirea unei vieti de familie, acestea sunt considerate, evaluate, alaturi de alte elemente de natura financiara sau psihologica.

Dreptul persoanei la propria imagine[24] intra, de asemenea, in dimensiunile vietii intime, familiale si private, intrucat dreptul la imagine si respectul intimitatii sunt inseparabile.

Principalul obiectiv al art. 26 este sa fereasca individul impotriva amestecului arbitrar al puterii publice, insa acest obiectiv trebuie extrapolat in sensul ca acestei obligatii negative -de abtinere de la orice amestec a statului i se adauga obligatii pozitive inerente unui respect efectiv al vietii intime, private si de familie. Asadar nici un subiect de drept (om, autoritate, grup) nu poate sa se amestece in viata intima, familiala sau privata a persoanei fara consimtamantul acesteia, consimtamant explicit si liber exprimat.

Astfel, ascultarea, inregistrarea sau transmiterea imaginilor sau vorbelor pronuntate de o persoana, fara consimtamantul acesteia reprezinta o incalcare a dreptului la viata intima, familiala si privata. De asemenea, judecatorii au obligatia de a declara sedinta de judecata secreta in procesele in care publicitatea ar afecta aceste valori, fara a se aduce nici un serviciu legii sau justitiei.

Din perspectiva structurala dispunerea acestui drept pe trei coordonate prezinta atat aspecte pozitive - sunt evidentiate cele mai importante subdomenii, ceea ce duce la atentionare functionarului public si respectiv, a judecatorului roman, care trebuie sa interpreteze norma juridica conform structurii si continutului acesteia, cat si aspecte negative ce tin de posibilitatea considerarii enumerarii ca limitative, ceea ce apare ca o incorsetare a protectiei juridice insesi[25].

Trebuie observat faptul ca legiuitorul a reglementat simplu si concis intr-un domeniu foarte divers, care ar fi trebuit sa prevada expres si problematica protectiei datelor cu caracter personal, pe care legiuitorul le-a vizat, dar nu le-a reglementat, pasand aceasta sarcina dificila judecatorului si institutiei interpretarii juridice.

In lumina art. 20 cu ajutorul metodei logice de interpretare, referitor la termenul "neconcordante" va trebui sa consideram ca fiind incluse domeniile nereglementate explicit, precum domeniul datelor personale, un domeniu nou pentru spatiul legislativ din Romania. Continutul sau priveste, intr-o forma generica, dreptul persoanei fizice de a-i fi aparate acele caracteristici care conduc la identificarea sa si obligatia corelativa a statului de a adopta masuri adecvate pentru a asigura o protectie eficienta. Legiuitorul din Romania, in contextul integrarii europene si al armonizarii legislatiei romanesti cu reglementarile europene si constient de faptul ca dispozitiile constitutionale nu asigura decat o reglementare generica, aproape lacunara, a reactionat cu o vivacitate si inspiratie care dau masura si amplitudinea transformarilor din Romania, adoptand punctual norme juridice pentru protectia datelor personale.

In acest scop, a luat fiinta in Romania, o autoritate centrala cu atributii de control, Autoritatea Nationala de Supraveghere a Prelucrarii Datelor cu Caracter Personal[26]. Se pune astfel problema protejarii datelor cu caracter personal colectate si prelucrate in sisteme de evidenta de tipul birourilor de credite sau in activitatea desfasurata de instante si parchete.

Principiile aplicabile in activitatea de prelucrare a datelor personale sunt:

a)     prelucrarea cu buna-credinta,

b)     colectarea datelor in scopuri determinate, explicite si legitime

c)      confidentialitatea prelucrarilor, securitatea prelucrarilor, datele sa fie adecvate, pertinente si neexcesive prin raportare la scopul in care sunt colectate, etc.

Aliniatul 2 al art. 26 face referire la dreptul persoanei de a dispune de ea insasi, si este cunoscut si sub denumirea de dreptul persoanei de a dispune de corpul sau, libertatea corporala.

Dreptul persoanei de a dispune liber de corpul cuprinde in continutul sau dreptul de a folosi anticonceptionale, dreptul la avort, transsexualismul, dreptul de a dona organe sau tesuturi pentru transplanturi si inginerie genetica.

Dreptul persoanei de a dispune de ea insasi comporta doua aspecte[27]:

numai persoana poate dispune de fiinta sa, de integritatea sa fizica si de libertatea sa

prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie sa incalce drepturile altora, ordinea publica sau bunele moravuri.

In mod firesc dreptul persoanei de a dispune de ea insasi comporta limite determinate de protectia celorlalti, a grupului social, cand ingerinta autoritatilor publice este justificata, ca de exemplu: examenul sanatatii impus pentru exercitiul unor activitati, pentru casatorie; examene medicale instituite in mediile scolare si studentesti pentru depistarea unor maladii contagioase; masurile medicale pentru combaterea bolilor venerice sau vaccinarile obligatorii.

6. Inviolabilitatea domiciliului

Respectul personalitatii umane implica si respectul domiciliului sau, care cuprinde doua aspecte: inviolabilitatea domiciliului - garantat de art. 27 din Constitutie si libera alegere, schimbare sau folosire a domiciliului - a carui exprimare juridica se regaseste in articolul privind libera circulatie.

Inviolabilitatea domiciliului este conceputa in stransa legatura cu respectul vietii intime si private, ramanand insa un drept fundamental de sine statator. Existenta lui constituie in acelasi timp o garantie cu privire la respectul vietii private. Respectarea sau incalcarea lui contribuie la respectarea sau nerespectarea dreptului la viata intima sau de familie. Acest fapt se datoreaza atat caracterului unitar al tuturor drepturilor si libertatilor fundamentale, cat si conceptiei care a stat la fundamentul reglementarii juridice a drepturilor prevazute de Constitutie.

Inviolabilitatea domiciliului exprima juridic interdictia patrunderii in domiciliul unei persoane fara consimtamantul acesteia.

In dreptul constitutional notiunea de domiciliu are o acceptiune larga, spre deosebire de dreptul civil, cuprinzand atat domiciliul in sensul dreptului civil - adica locul unde o persoana fizica isi are locuinta statornica si principala, cat si resedinta unei persoane fizice. El cuprinde nu numai camera in care doarme, camerele unde traieste persoana, ci si dependintele, curtea, gradina, garajul sau orice loc imprejmuit tinand de ele.

Notiunea de domiciliu nu trebuie confundata cu cea de proprietate sau proprietar pentru ca in dreptul public o locuinta este domiciliu sau resedinta persoanei chiar daca aceasta nu este si proprietarul ei dar o ocupa in mod legal (camera de hotel, camera inchiriata, camera de hotel studentesc, locuinta de serviciu, locuinta din fondul de protocol) Inviolabilitatea domiciliului se fundamenteaza mai mult pe respectul personalitatii umane decat pe dreptul de proprietate[28].

Constitutia stabileste, printr-o enumerare limitativa situatiile in care se poate deroga prin lege de la principiul in sensul caruia nimeni nu poate patrunde sau ramane in domiciliul sau resedinta unei persoane fara invoirea acesteia:

executarea unui mandat de arestare sau a unei hotarari judecatoresti;

inlaturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane;

apararea securitatii nationale sau a ordinii publice;

prevenirea raspandirii unei epidemii.

Acestea sunt situatii necesare, legale si exceptionale, intrucat inviolabilitatea domiciliului nu poate fi una absoluta. Acest drept este unul relativ intrucat nu ar fi just ca protejarea acestui drept sa fie mai presus decat, spre exemplu necesitatea derularii in conditii optime a cursului justitiei, sau al descoperirii si capturarii raufacatorilor sau mai presus de luarea masurilor necesare pentru salvarea unei vieti sau averii unei persoane, ori apararea sigurantei nationale si a ordinii publice.

Trebuie remarcat faptul ca, spre deosebire de celelalte situatii in care legea ordona, pentru aplicarea ei sa se patrunda in locuinta unei persoane, in situatia privind inlaturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane desi nu se ordona nici nu se sanctioneaza patrunderea in domiciliul unei persoane fara acceptul unei persoane, fiind de fapt vorba de starea de necesitate. Aceasta constituie in anumite situatii, in care sunt puse in pericol valori sociale ocrotite de lege, o cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei care in mod normal ar fi socotita ca ilicita. Aceasta inseamna excluderea existentei unei infractiuni si a raspunderii penale. Sunt considerate a fi stari de necesitate cutremure de pamant, inundatii, incendii si alte calamitati naturale. In asemenea situatii nu numai autoritatile dar si cetatenii pot patrunde in locuinta unei persoane in scopul de a inlatura primejdia privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane.

Avand in vedere implicatiile juridice si morale ale perchezitiei Constitutia consacra acestora doua alineate distincte. Principiile constitutionale care guverneaza aceasta institutie juridica sunt:

1. autoritatea competenta sa dispuna perchezitii este, dupa revizuirea constitutiei exclusiv judecatorul;

procedura de efectuare a perchezitiei este stabilita de lege, fara ca astfel sa se poata aduce atingere substantei dreptului;

3. sunt interzise perchezitiile in timpul noptii, in afara de situatia flagrantului delict.

Tratamentul juridic al flagrantului delict este ca regula diferit si, ca atare, in asemenea situatii, interesul justitiei are prioritate. Continutul concret al expresiei "in timpul noptii" este precizat de codul de procedura penala: inseamna intre orele 6-20, cu mentiunea ca perchezitia inceputa intre orele 6-20 poate continua si in timpul noptii. Alte reguli importante prevazute de acelasi cod in dezvoltarea textului constitutional au in vedere instituirea unor obligatii pentru organului judiciar ce urmeaza sa efectueze perchezitia: legitimarea acestuia; efectuare perchezitiei in prezenta persoanei de la care se ridica obiecte sau inscrisuri, iar in lipsa acestuia a unui membru a familiei sau a unui vecin avand capacitate de exercitiu; limitarea actiunii organului judiciar la ridicarea numai a obiectelor si inscrisurilor care au legatura cu fapta savarsita, precum si a obiectelor sau inscrisurile a caror circulatie sau detinere este interzisa.

In fine trebuie sa retinem ca articolul 27 din Constitutie se refera doar la perchezitiile domiciliare, delimitandu-se astfel perchezitiile efectuate asupra unei persoane aflata fie la domiciliul sau fie la domiciliul sau resedinta altuia cunoscuta sub denumirea de perchezitie corporala si care face obiectul protectiei stabilite prin articolul 23 referitoare la libertatea individuala.

7. Secretul corespondentei

Garantarea secretului corespondentei este, in conceptia Constitutiei Romaniei o indatorire a statului care trebuie sa previna si sa sanctioneze imixtiunile ilegale sau arbitrare savarsite de autoritatile publice sau alte subiecte de drept, cu privire la corespondenta si convorbirile telefonice ale individului. Dreptului acestuia, care este inviolabil, ii corespunde corelativ obligatia statului de a-l garanta prin toate mijloacele pe care le considera potrivite si concordante cu ordinea juridica europeana.

Acest principiu fundamental urmareste sa protejeze posibilitatea persoanei de a-si comunica in scris, prin telefon sau prin alte mijloace de comunicare gandurile si opiniile sale, fara a-i fi cunoscute de altii, cenzurate sau facute publice

Prin "corespondenta" textul constitutional intelege scrisori, telegrame, convorbiri telefonice si alte mijloace legale de comunicare.

Continutului dispozitiilor art. 28 din Constitutie trebuie interpretat ca interdictia oricarui subiect de drept fie el persoana fizica sau autoritate publica de a retine, deschide, citi, distruge, dau publicitatii o corespondenta ce nu-i e adresata, avand obligatia de a o restitui destinatarului daca din intamplare a intrat in posesia ei. De asemenea, nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire telefonica sau de a divulga continutul unei convorbiri telefonice de care a luat cunostinta intamplator.

O situatie aparte o reprezinta functionarii din posta si telecomunicatii care prin, natura muncii lor si uneori prin natura comunicarilor (carti postale, telegrame) iau cunostinta de continutul acestor corespondente. Eu sunt tinuti de obligatia de a pastra secretul, in caz contrar conform statutului lor fiind sanctionati.

Inviolabilitatea secretului corespondentei este un drept relativ, putand sa sufere limitari si ingerinte in exercitarea sa, dar numai daca acestea au loc in interesul justitiei, cu stricta respectare a art. 53 din constitutie referitoare la restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati.

3. Drepturile si libertatile social-economice si culturale

1. Dreptul la invatatura[30]

Dreptul la invatatura, ca parte a dreptului la educatie are un specific al regimului juridic rezultand din imbinarea libertatii cu obligatia. Pentru ca dreptul la invatatura este si o indatorire se explica obligativitatea unor forme de invatamant (primar, gimnazial).

Exercitarea dreptului la invatatura trebuie sa aiba ca finalitate educarea persoanei pentru ca aceasta sa devina, profesional si civic, capabila de a avea un rol util in societate.

Constitutia stabileste, in art. 32 formele organizatorice concrete prin care se realizeaza dreptul la invatatura: invatamantul obligatoriu, invatamantul liceal, invatamantul profesional, invatamantul superior si alte forme de perfectionare. Enumerarea nu este una limitativa, textul rezumandu-se la a mentiona formele principale, traditionale de invatamant.

Din analiza dispozitiilor constitutionale rezulta ca exista trei categorii de institutii de invatamant: de stat, particulare si confesionale. Indiferent de categoria din care fac parte toate institutiile de invatamant se infiinteaza si functioneaza in conditiile legii. Daca regulile de desfasurare a activitatii pentru celelalte grade de invatamant sunt lasate strict la latitudinea legiuitorului, pentru invatamantul universitar, fie el de stat sau particular, Constitutia consfinteste un principiu fundamental, si anume garantarea la nivel constitutional a autonomiei universitare.

Este indiscutabil ca asigurarea dreptului la invatatura implica obligatii si prestatii materiale din partea statului, astfel incat Constitutia garanteaza gratuitatea invatamantului de stat, precum si posibilitatea de a beneficia de burse sociale de studii acordate copiilor si tinerilor care provin din familii defavorizate si celor institutionalizati. Este fara indoiala ca invatamantul obligatoriu trebuie sa fie gratuit, insa gratuitatea invatamantului superior trebuie interpretata in lumina principiului mai sus amintit al autonomiei universitare.

O importanta componenta a dreptului la educatie si invatamant este invatamantul religios. In acest domeniu Constitutia stabileste doua reguli:

1. privind invatamantul religios organizat de culte ce asigura libertatea invatamantului religios, potrivit cerintelor specifice fiecarui cult, ceea ce transpune in domeniul invatamantului exigentele juridice ale libertatii constiintei

privind invatamantul religios in scolile de stat pentru care textul prevede ca este organizat si garantat de lege, dar astfel incat sa nu contravina marilor principii ce rezulta din art. 29 din Constitutie referitor la libertatea constiintei. Astfel Legea invatamantului nr. 84/1995 republicata prevede ca religia este o disciplina scolara, dar elevul poate, pe de o parte, cu acordul parintelui sau al tutorelui legal instituit sa-si aleaga pentru studiu religia si confesiunea si, pe de alta parte, la solicitarea scrisa a parintelui sau a tutorelui legal instituit poate sa nu frecventeze orele de religie, aceste prevederi dand astfel satisfactie deplina libertatii constiintei si mai ales dreptului parintilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educatia copiilor minori a caror raspundere le revine.

Organizarea si desfasurarea invatamantului de toate gradele trebuie sa se realizeze in limba oficiala a statului, care, potrivit art. 13 este limba romana. Constitutia ia insa in considerare si realitatea ca in Romania exista si cetateni romani de alta nationalitate, precum evrei, maghiari, romi, lipoveni, etc. care au, potrivit art. 6 al Constitutiei dreptul la pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase.

Astfel, Constitutia garanteaza dreptul persoanelor apartinand minoritatilor nationale de a invata limba lor materna si dreptul de a putea fi instruite in aceasta limba.

Mai mult, data fiind o alta realitatea, cea a liberei circulatii a oamenilor, dar si a informatiilor, ce presupune o pregatire profesionala aparte se permite de asemenea, prin art. 32 al Constitutiei desfasurarea invatamantului intr-o limba de circulatie internationala, in conditiile legii.

Accesul la cultura

Accesul la cultura este un drept fundamental nou introdus dupa revizuirea constitutiei, fiind un adevarat drept complementar al dreptului la invatatura si impreuna cu acesta, parte integranta a unui drept la educatie vazut intr-un sens mai larg, de posibilitate neingradita si nediscriminatorie de acces la informatia cu caracter educativ si cultural[31].

Cu toate ca textul constitutional utilizeaza expresia "libertatea persoanei", in prima parte a continutului accesului la cultura, in realitate suntem in fata unui adevarat drept, intrucat "libertatea persoanei" este acompaniata de obligatiile constitutionale ale statului pentru realizarea ei.[32]

Asadar, acest drept are un caracter complex si cuprinde pe de o parte libertatea persoanei de a-si dezvolta spiritualitatea si de a accede la valorile culturii nationale si universale (art. 33 alin. 2 din Constitutie), iar pe de alta parte, o dubla obligatie a statului pentru realizarea acestei libertati: abtinerea de a aduce vreo atingere posibilitatii oricarei persoane de a accede la valorile culturii nationale si universale, dar si garantarea sa, ceea ce implica un amplu efort la nivel normativ, institutional si concret-material, pentru a asigura pastrarea identitatii spirituale a oricarei persoane.

Libertatea persoanei de a-si dezvolta spiritualitatea, dar si accesul la valorile culturii nu pot fi ingradite in nici un mod, nici macar prin lege. O asemenea regula constitutionala cu caracter absolut este fireasca avand in vedere multitudinea de probleme cu care s-au confruntat natiunile: revolutii culturale, eliminarea unor forme de cultura, etc.

Corelativ libertatii persoanei sunt reglementate obligatiile statului: asigurarea pastrarii identitatii spirituale, sprijinirea culturii nationale, stimularea artelor, protejarea si conservarea mostenirii culturale, dezvoltarea creativitatii contemporane, promovarea valorilor culturale si artistice ale Romaniei in lume, obligatii ce vor fi aduse la indeplinire prin legi adoptate de Parlament.

Mentionam ca o noutate absoluta faptul ca statul are obligatia de a asigura pastrarea identitatii spirituale si pentru etnicii majoritari (nu numai pentru minoritatile nationale), ceea ce in Constitutia nerevizuita nu se prevedea, o asemenea lipsa neputand sa starneasca decat nedumerire si nemultumire.

3. Dreptul la ocrotirea sanatatii

Dreptul la ocrotirea sanatatii tine de conditia umana la nivelul cerintelor actuale de viata, asigurandu-se in acest fel cetateanului pastrarea si dezvoltarea calitatilor sale fizice si mentale care sa-i permita o reala si eficienta participare la viata politica, economica, sociala si culturala.

Justificarea consacrarii in constitutie a unui asemenea drept rezida in aceea ca statul trebuie sa se implice in rezolvarea unor aspecte importante precum: scaderea mortalitatii nou-nascutilor si a mortalitatii infantile, devotarea sanatoasa a copilului, profilaxie si tratamentul maladiilor epidemice, profesionale, crearea de conditii care sa asigure servicii medicale si un ajutor medical in caz de boala.

Garantand dreptul la ocrotirea sanatatii, art. 34 stabileste obligatii clare si ferme in sarcina statului, si anume de a lua masurile ce se impun pentru asigurarea igienei si sanatatii publice.

Ramane insa ca principalele domenii si aspecte ale domeniului sanatatii precum organizarea asistentei medicale si a sistemului de asigurari sociale pentru boala, accidente, maternitate si recuperare, controlul exercitarii profesiilor medicale si a activitatilor paramedicale, protectia consumatorilor[34], precum si alte masuri de protectie a sanatatii fizice si mentale a persoanei, sa fie reglementate prin autoritatea legislativa - Parlamentul drept urmare a obligatiei impuse prin textul constitutional.

4. Dreptul la mediu sanatos

Dreptul la un mediu inconjurator sanatos a fost introdus ca urmare a revizuirii constitutiei in 2003, desi el era mentionat implicit la nivel constitutional si inainte de revizuire in art. 134 care preciza ca "statul trebuie sa asigure (.) refacerea si ocrotirea mediului inconjurator, precum si mentinerea echilibrului ecologic." Evolutia realitatilor sociale a demonstrat ca este necesara prevederea unor veritabile drepturi subiective ale persoanelor in aceasta materie, astfel incat sa se ofere posibilitatea unei mai clare definitii a tipurilor de actiune la care este tinut statul.[35]

Utilizarea elementului "sanatos" din denumirea acestui drept este justificata de ideea ca acest drept constituie o premisa a realizarii altor drepturi fundamentale, si anume: dreptul la viata, la integritate fizica si psihica, dreptul la ocrotirea sanatatii, precum si existenta obligatiei fundamentale a statului de a asigura refacerea si ocrotirea mediului inconjurator, precum si mentinerea echilibrului ecologic si obligatia de creare a conditiilor necesare pentru cresterea calitatii vietii.[36]

Daca titlul articolului este dreptul la un mediu sanatos, continutul acestuia adauga si caracteristica de "echilibrat ecologic", intrucat nevoia de protectie a mediului este nu numai aceea de a proteja sanatatea omului, ea cere, de asemenea ca omului sa-i fie garantata o viata demna de a fi traita. Preocuparea esentiala a statului trebuie sa fie aceea de a asigura nu numai ca omul sa traiasca subzistand cu orice pret, ci ca el sa isi poata exercita in mod plenar dreptul sau la viata. Un drept la un mediu inconjurator sanatos si echilibrat aduce o protectie mai larga decat cea care poate rezulta dintr-un drept doar al protectiei sanatatii.[37]

Trebuie insa retinut ca indiferent cum este denumit un asemenea drept fundamental, drept la mediu sanatos, curat, decent, de calitate, ecologic echilibrat el trebuie sa fie protejat, acesta fiind elementul esential de continut si de terminologie. Notiunea de protectie ii asigura acestui drept generalitatea optima care sa nu il transforme intr-un "drept gigant" si astfel sa existe riscul de a se pierde chiar sensul si rostul dreptului examinat.

Insasi folosirea cuvantului "sanatos" este relativa, pentru ca nu se precizeaza la ce se raporteaza mediul inconjurator pentru a fi considerat sanatos. Un exemplu in acest sens il constituie urmatorul fapt: Amazonia nu este considerata un areal sanatos pentru individ, dar este plamanul verde al planetei, esential pentru biosfera si, deci, sanatos pentru populatia globului.[38]

Dreptul la mediu sanatos are un anumit specific fata de celelalte drepturi fundamentale:

caracter pozitiv - statul trebuie, in virtutea caracterului sau social sa ia masuri, inclusiv prin crearea cadrului legislativ pentru exercitarea acestui drept, concretizarea acestei obligatii facandu-se prin Ordonanta de Urgenta nr. 195/2005 modificata privind protectia mediului;[39]

nu este un drept fundamental la un mediu sanatos ideal, care este imposibil de definit, ci la un mediu inconjurator concret, care trebuie sa fie protejat pentru a oferi fiintei umane si colectivitatii sanatate, calitate a vietii si siguranta a traiului;

este singurul drept fundamental care necesita existenta unui element temporal, pentru ca acesta nu este reglementat si recunoscut numai pentru generatiile prezente, ci si pentru cele viitoare;

sub aspect procedural trebuie subliniat ca protejarea mediului inconjurator se poate face si prin masuri preventive. Dauna ecologica produsa echivaleaza cu neconservarea si neprotejarea mediului inconjurator, uneori fiind ireversibila, responsabilizarea pentru impactul ecologic produs uneori nemaiavand decat un rol educativ, nu reparator. Cu alte cuvinte, in domeniul acestui drept, esentialul este prevenirea, si nu caracterul reparator al raspunderii pentru daune ecologice.

necesitatea informarii asupra protectiei mediului si a participarii tuturor, acest drept creand drepturi si obligatii pentru toti, nu numai pentru stat. Prin urmare indivizii trebuie sa fie informati, dar pentru a putea percepe informatiile ei trebuie sa dobandeasca o anumita educatie si, in acelasi timp trebuie sa aiba dreptul de a participa la luarea deciziilor capabile sa exercite o influenta asupra mediului inconjurator.

calitatea subiectilor acestui drept fundamental, cu alte cuvinte titularul sau este una problematica intrucat se pune intrebarea daca dreptul la mediu trebuie considerat ca un drept al persoanei umane, beneficiar unic privilegiat al conservarii naturii ori el inglobeaza in campul sau de protectie intreg mediu - Drept al individului ori drept al naturii.[40]

Titularul unui asemenea drept nu poate fi decat fiinta umana, intrucat dreptul trebuie recunoscut doar in functie de viata umana. Omul trebuie insa considerat ca parte componenta a mediului inconjurator. Protejand omul este necesar sa protejam mediul inconjurator iar protejarea acestuia din urma are drept consecinta protejarea fiintei umane[41].

Trebuie de asemenea sa mentionam ca art. 35 din Constitutie precizeaza ca statul recunoaste dreptul la un mediu sanatos tuturor subiectelor individuale de drept, nu numai cetatenilor romani.

necesitatea garantarii acestui drept atat la nivel national, cat si la nivel international avand in vedere consecintele pe care le pot avea degradarile produse mediului inconjurator.

Corelativ dreptului la mediu sanatos sunt stabilite indatoririle tuturor persoanelor fizice si juridice de a proteja si ameliora mediul inconjurator, conform alin. 3 al art. 35 din Constitutie. Acelasi alineat aduce in prim-plan necesitatea acordarii unei mai mari atentii educatiei in domeniu, care se realizeaza atat in procesul de invatamant, cat si in familie. In continutul dreptului fundamental la mediu sanatos nu figureaza insa raspunderea juridica pentru savarsirea unei ilegalitati sau a unor daune ecologice.

Din analiza prevederilor art. 35 alin. 3 ar rezulta ca statul nu ar avea indatoriri, in realitate insa una dintre cele mai importante obligatii a acestuia este chiar cea din alin. 2 al aceluiasi articol si anume cea de asigurare a cadrului legislativ pentru exercitarea dreptului fundamental, o alta la fel de importanta, dar nementionata expres de aceasta data in textul constitutional fiind participarea activa la cooperarea internationala in domeniu, stiut fiind ca protectia mediului inconjurator face obiectul negocierilor politice si al documentelor internationale cu caracter juridic, chiar daca de multe ori nu exista si o constrangere insotita de sanctiune in caz de nerespectare. Exista totusi in planul dreptului international o serie de principii aplicabile in aceasta materie cum ar fi: interzicerea poluarii sau "poluatorul plateste".

Dreptul la munca si la protectia sociala a muncii[42]

Prin articolul 41 Constitutia precizeaza ca dreptul la munca nu poate fi ingradit intrucat, se considera ca dreptul la munca este dreptul fiintei umane de a trai procurandu-si resursele necesare vietii prin munca sa. Intr-o asemenea viziune dreptul la munca este un drept inerent fiintei umane, natural si imprescriptibil.

Dreptul la munca este un drept complex, el incluzand: libertatea alegerii profesiei, meseriei sau ocupatiei; libertatea alegerii locului de munca; protectia sociala a muncii; retributia muncii depuse; dreptul la negocieri colective; caracterul obligatoriu al conventiilor colective incheiate ca urmare a acestor negocieri.

Consacrand libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupatiei si libertatea alegerii locului de munca Constitutia da fiecarui om posibilitatea de a face anumite alegeri cu privire viata sa profesionala, alegeri determinate de aptitudini, dorinte, coordonate de ordin economic si de vointa celor interesati. Aceasta libertate trebuie insa corelata cu principiul dominant intr-o societate functionala acela al ocuparii locurilor de munca pe criteriul competentei.

Protectia sociala a muncii exprima corelatia stransa dintre libertatea oricarei fiinte umane de a munci si necesara interventie a statului pentru a face posibil si realizabil in concret acest lucru.

Componentele dreptului la protectie sociala sunt: securitatea si igiena muncii; regimul de munca al femeilor si al tinerilor; salariul minim pe economie; repausul saptamanal; concediul de odihna platit; prestarea muncii in conditii grele; formarea profesionala, precum si alte situatii specifice, asa cum prevede alineatul 2 al articolului 41. Subliniem asadar ca textul constitutional face doar o enumerare exemplificativa, marcand astfel caracterul sau receptiv, deschis spre solutii venite din partea legiuitorului.

Durata zilei de lucru este in medie de cel mult 8 ore pe zi. O asemenea repartizare a orelor unei zile raspunde cerintelor vietii, sanatatii si chiar eficientei muncii. Limita de 8 ore este limita peste care un salariat nu poate fi obligat sa munceasca, insa stabilirea unei durate de munca mai redusa este legal posibila. Desfasurarea unor activitati poate insa implica unele prelungiri ale programului de lucru dintr-o zi. Astfel, ar fi absurd ca un salariat sa opreasca activitatea la implinirea celor 8 ore de munca, de exemplu un pilot care dirijeaza un avion de cursa lunga, din acest motiv s-a formulat in constitutie "in medie 8 ore". Aceasta implica obligatia pentru angajator si pentru salariat de a stabili un program de munca, in functie de natura muncii care sa realizeze regula celor 8 ore, fie la nivelul saptamanii de lucru, fie la nivelul altei perioade convenite.

Art. 41 alin. 4 reia, in materia muncii un principiu statuat in alte doua articole din Constitutie, 4 si 16, si anume egalitatea in drepturi a femeilor cu barbatii, exprimat prin formularea " la munca egala, femeile au salariu egal cu barbatii".In fine, art. 41 garanteaza atat dreptul la negocieri colective in domeniul muncii si al protectiei sociale a muncii, cat si caracterul obligatoriu al conventiilor colective de munca.

Trebuie avut in vedere faptul ca dreptul de munca semnifica libertatea de a-si alege profesia sau locul de munca, fiind in fapt expresia libertatii si personalitatii umane, asa incat o persoana nu va putea fi obligata sa desfasoare o munca pe care nu si-a ales-o, impusa impotriva vointei sau acceptarii libere a acesteia[43]. Constitutia interzice expres in art. 42 munca fortata, interdictia avand un caracter absolut, nefiind admisa nicio derogare in timp de pace sau razboi. Principiul constitutional al interzicerii muncii fortate cunoaste totusi trei exceptii precizate expres, considerandu-se astfel ca nu constituie munca fortata:

. activitatile pentru indeplinirea indatoririlor militare sau activitatile prestate in locul acestora de cei care, potrivit legii, nu presteaza serviciul militar din motive religioase sau de constiinta (de exemplu indeplinirea unor obligatii cu caracter militar precum portul sau folosirea armelor de foc pot fi interzise de religia pe care o persoana o practica sau de convingerile sale intime, asa incat persoana va fi scutita de asemenea obligatii, dar va presta in locul acestor activitati, altele.

munca unei persoane condamnate, prestat in conditii normale, in perioada de detentie sau de libertate conditionata

. prestatiile impuse de situatia creata de calamitati ori de alt pericol, precum si cele care fac parte din obligatiile civile normale stabilite de lege, intrucat acestea sunt impuse de nevoia de a salva natiunea, interesul general primand in mod justificat in astfel de imprejurari..

6. Dreptul la greva

Greva[44] constituie o incetare colectiva si voluntara a lucrului de catre salariatii unei intreprinderi, compartiment, sector de activitate, incetare prin care se urmareste obtinerea, prin constrangere, a modificarii conditiilor de munca si de viata.

Trebuie observat faptul ca dreptul la greva este in stransa corelatie cu alte drepturi si libertati, precum libertatea intrunirilor, dreptul de asociere si, in principal, cu asocierea in sindicate[45]. Potrivit dispozitiilor constitutionale (art. 9) sindicatele contribuie la apararea drepturilor si promovarea intereselor profesionale, economice si sociale ale salariatilor, iar greva are drept scop intocmai apararea intereselor profesionale, economice si sociale, asa cum prevede art. 43 alin. 1 din Constitutie. Sunt asadar licite numai grevele care-si propun si afirma asemenea interese si, de regula, sunt considerate ilicite grevele cu caracter politic. De altfel enumerarea prezenta in art. 43 alin. 1 din Constitutie este una limitativa, "interese profesionale, economice si sociale", asa incat nu rezulta ca dreptul la greva priveste si interese politice.

Greva poate fi declansata numai daca, in prealabil au fost epuizate fara succes posibilitatile de solutionare a conflictului de interese prin procedurile prevazute de lege[46], reprezentand asadar o solutie in extremis prin care patronatul trebuie convins sa satisfaca revendicarile salariatilor.

Dreptul la greva nu apartine fiecarui individ, ci doar acelora care se bucura de calitatea de salariat, asa incat nu beneficiaza de regimul juridic al grevelor diverse manifestari organizate de persoane care nu au aceasta calitate, chiar daca aceste manifestari se autointituleaza greviste.

Exista totusi anumite categorii de salariati, care nu au drept la greva, precum: procurorii, judecatorii, personalul Ministerului Apararii si al institutiilor si structurilor din subordinea sau coordonarea acestuia, personalul angajat de fortele armate straine stationate pe teritoriul Romaniei, personalul militar si functionarii publici cu statut special din cadrul Ministerului Internelor si Reformei Administrative si din institutiile si structurile din subordinea sau coordonarea acestuia, personalul militar al Serviciului Roman de Informatii, al Serviciului de Informatii Externe, al Serviciului de Telecomunicatii Speciale, precum si alte categorii de personal carora, prin legi organice, li se interzice exercitarea acestui drept[47].

De asemenea incetarea serviciilor publice precum transporturile, posta, ordinea publica, sanatatea, creeaza neajunsuri prea mari celorlalti astfel incat grevele in aceste domenii de activitate sunt supuse unor regimuri juridice speciale, astfel incat sa se asigure serviciile esentiale pentru societate.

Pentru a se evita exercitarea abuziva a acestui drept s-a prevazut in alin. 2 al art. 43 din Constitutie posibilitatea ca prin lege sa se poata aduce anumite limitari si conditionari acestui drept, cu privire mai ales la concilierea conflictelor de munca, declararea, desfasurarea si incetarea grevei, etc. Retinem asadar ca dreptul la greva este un drept relativ, si nu unul absolut.

7. Dreptul de proprietate privata

Dreptul de proprietate este un drept traditional, recunoscut indivizilor inca din cele mai vechi timpuri. Acesta reprezinta dreptul unei persoane de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, precum si de a putea transmite altuia dreptul sau. Observam asadar ca dreptul de proprietate confera titularului sau posesia, folosinta si dispozitia (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi) asupra bunului proprietate privata.

Dreptul de proprietate privata este un drept:

- exclusiv, deoarece asigura monopolul titularului dreptului de proprietate asupra bunului sau si in acelasi timp exclude tertii, inclusiv autoritatile publice, de la exercitarea prerogativelor proprietatii.

- perpetuu, in sensul ca el dureaza atata vreme cata exista si bunul care face obiectul dreptului.

Poate fi titular al acestui drept atat o persoana fizica, cat si o persoana juridica, inclusiv statul, caz in care bunurile apartinand proprietatii private a statului sunt supuse aceluiasi regim juridic ca bunurile aflate in proprietatea oricarei alte persoane. Constitutia revizuita a introdus o noua prevedere referitoare la titularii dreptului de proprietate, dispozitie care reflecta noua conditie a Romaniei de stat membru al Uniunii Europene. Astfel cetatenii straini si apatrizi pot dobandi drept de proprietate privata asupra terenurilor numai in conditiile rezultate din aderarea Romaniei la Uniune si din alte tratate internationale la care Romania este parte, pe baza de reciprocitate, precum si prin mostenire legala.

Cat priveste obiectul dreptului de proprietate acesta se poate consta nu numai in bunurile mobile si imobile, corporale, ci si in cele necorporale, cum ar fi dreptul de autor, brevete de inventii sau marci, si acestea fiind in egala masura protejate de stat.

Realizarea dreptului de proprietate presupune obligatia statului de a garanta si apara proprietatea obtinuta pe cai licite. De altfel se interzice confiscarea averii dobandite licit, ba mai mult, constitutia precizeaza urmatorul aspect "caracterul licit al dobandirii se prezuma", asa incat sarcina probei caracterului ilicit al unei averi revine celui care afirma un asemenea lucru. De asemenea bunurile destinate, folosite sau rezultate din infractiuni ori contraventii pot fi confiscate in conditiile legii.

Constitutia garanteaza in art. 44 dreptul de proprietate privata, precum si creantele asupra statului, insa stabileste si anumite limite exprimand dreptul de proprietate ca pe un drept relativ. Astfel exista anumite limite in exercitarea acestui drept, cum ar fi: nationalizarea, exproprierea si folosirea subsolului unei proprietati imobiliare de catre autoritatile publice.

Nationalizarea reprezinta trecerea silita in proprietatea publica a statului a terenurilor si constructiilor fara plata unei despagubiri echivalente si pentru temeiuri de multe ori arbitrare. Constitutia interzice in art., 44 alin. 4 (alineat nou introdus) doar nationalizarea si orice alte masuri de trecere silita in proprietatea publica a unor bunuri pe baza apartenentei sociale, etnice, religioase, politice sau de alta natura (este asadar o enumerare exemplificativa, nu limitativa), acestea putand constitui temeiuri arbitrare pentru o astfel de masura. Trebuie retinut insa ca textul constitutional nu exclude cu desavarsire nationalizarea din randul modalitatilor de trecere silita as proprietatii private in proprietate publica, acesta putand fi uneori singura modalitate de solutionare a unor probleme interstatale, in conditii de reciprocitate.

Exproprierea reprezinta trecerea silita in proprietatea statului a terenurilor si constructiilor pentru cauze de utilitate publica, cu respectarea a doua conditii:

a) sa existe o cauza de utilitate publica, stabilita conform legii

b) plata unei prealabile si juste despagubiri - stabilita de comun acord cu proprietarul, sau in caz de divergenta, stabilita in justitie.

Prin aceasta dubla conditionare se incearca asigurarea echilibrului just intre interesul colectiv si cel individual, ceea ce conduce la stabilirea unei securitati juridice. Chiar daca exproprierea reprezinta o atingere adusa exercitarii dreptului de proprietate, ea ramane singura modalitate acceptata in tarile democratice de transfer al proprietatii prin transformarea dreptului de proprietate privata in proprietate publica.

Pentru folosirea subsolului unei proprietati imobiliare de catre autoritatile publice pentru lucrari de interes general statul va acorda proprietarului despagubiri, stabilite de comun acord cu proprietarul sau, in cazul lipsei acestuia, in justitie, pentru daunele aduse solului, plantatiilor sau constructiilor, precum si pentru daunele imputabile autoritatii, conform alin. 5 al art. 44.

Dreptul de proprietate creeaza insa pentru titular si anumite obligatii, prevazute expres in alin. 7 al art. 44 din Constitutie:respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului.

8. Dreptul la mostenire

Dreptul la proprietate presupune in mod firesc si dreptul de mostenire. In art. 46, Constitutia se limiteaza la a statua ca dreptul la mostenire este garantat, lasand enumerarea regulilor si principiilor aplicabile in materia succesiunii in seama dreptului civil.

9. Libertatea economica

Libertatea economica este reglementata ca drept fundamental in art. 45 din Constitutie, articol nou-introdus. O asemenea reglementare este o necesitate intr-o tara cu economie de piata, bazata pe libera initiativa asa cum este economia Romaniei. Un asemenea tip de economie atrage dupa sine o serie de indatoriri ale statului (libertatea comertului, protectia concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de productie), ceea ce trebuie sa atraga, corelativ, reglementarea unui drept fundamental corespunzator[48].

Expresia de libertate economica isi are sorgintea in lupta micii burghezii pentru castigarea dreptului la liber schimb pe plan economic si apoi in impunerea, pe plan politica principiului libertatii[49], astazi sintagma referindu-se la dreptul persoanei la o activitate economica (activitate cu scop lucrativ), si corelativ indatorirea statului de a-l recunoaste si de a crea cadrul legal exercitarii sale. Nu este vorba de orice acces al unei persoane fizice la o activitate economica, ci unul liber, neplanificat, bazat pe libera initiativa si in conditiile existentei unei economii de piata.

Acest nou drept este strans legat de alte drepturi fundamentale, fara de care reglementarea sa nu ar avea nici un sens. Astfel, s-a aratat ca libertatea economica este un corolar firesc al dreptului de proprietate privata sau, intr-o alta viziune premisa indezirabila a acestuia.[50]

Libertatea economica se fundamenteaza pe o serie de premise fara de care nu poate fi reglementata:

- existenta unei economii de piata;

- recunoasterea liberei initiative de a intreprinde;

- garantarea si ocrotirea proprietatii publice;

- existenta unui sistem financiar si a unui de control financiar;

- respectarea principiului egalitatii;

- necesitatea ca fiecare sa aiba dreptul de a utiliza in mod legal, capacitatile si bunurile sale pentru o activitate de productie sau orice alta activitate economica;

- interzicerea monopolului si a liberei concurente.

Libertatea economica nu are un caracter absolut, intrucat ea nu poate aduce atingere valorilor supreme ocrotite de constitutie, precum: securitatea nationala, siguranta publica, apararea ordinii, a sanatatii si a moralei publice, protectia drepturilor si libertatilor cetatenilor.

10. Dreptul la un nivel de trai decent

Art. 47 din Constitutie consacra un drept fundamental cetatenesc receptat mai tarziu in catalogul drepturilor si libertatilor umane. Prin continutul sau, dreptul la un nivel de trai decent, include dreptul cetateanului la conditii rezonabile de viata care sa-i asigure, lui si familiei, un trai civilizat si decent. El cuprinde dreptul la conditii rezonabile de existenta si la ameliorarea lor continua; dreptul la hrana, imbracaminte si locuinta satisfacatoare.

Desigur, traiul decent se realizeaza in principal prin munca proprie si a familiei, dar statul trebuie sa contribuie decisiv la ameliorarea conditiilor de viata pentru a se realiza standardele civilizatiei. De aceea Constitutia obliga statul la luarea masurilor de dezvoltare economica si de protectie sociala corespunzatoare[51].

Asigurarea unui nivel de trai satisfacator, mai ales in conditiile unei economii convulsive si tranzitorii, este o aspiratie, realizabila progresiv, prin masuri de dezvoltare economica si de protectie sociala, iar dreptul la un nivel de "trai decent" este un drept fundamental, nu o simpla problema de politica economica si sociala.

O discutie aparte trebuie facuta in legatura cu depenalizarea faptelor de vagabondaj si cersetorie[52], ceea ce se incadreaza intr-o larga tendinta europeana. Infractiunea de vagabondaj a fost prevazuta pana in 2006 in art. 327 C.pen. : "Fapta persoanei care nu are locuinta statornica si nici mijloace de trai si care, desi are capacitatea de a munci, nu exercita in mod obisnuit o ocupatie sau profesie, ori nu presteaza nici o alta munca pentru intretinerea sa, se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 3 ani." S-a pus intrebarea daca persoana care savarseste infractiunea de vagabondaj poate fi pedepsita in conditiile in care nu-si poate asigura cele necesare traiului, pentru a avea siguranta zilei de maine, avand in vedere ca societatea nu-i poate asigura unei asemenea persoane nici macar o locuinta sociala. Raspunsul la aceasta intrebare a fost chiar actiunea de a scoate din sfera raspunderii penala vagabondajul si cersetoria.

Dreptul la un nivel de trai decent este in stransa legatura cu dreptul la securitate sociala, deja prezentat, asa cum este el prevazut in art. 41 relativ la dreptul la munca si protectia sociala a muncii. Dreptul la securitate sociala poate fi examinat din doua perspective:

- stricto senso, acest drept inseamna securitatea muncii si a muncitorului, iar in anumite conditii chiar a familiei lui; de exemplu, implicarea societatii in determinarea conditiilor de munca, de angajare si salarizare, asigurarea pentru incapacitate de munca din diverse motive (batranete, invaliditate, etc.).

- lato senso, consta in asigurarea satisfacerii trebuintelor ireductibile, a unor conditii minime de baza, pentru existenta fiecarui individ, adica asigurarea unui nivel de trai decent.

Statul de drept trebuie sa fie insa un stat a asistentei sociale minimale prin activarea societatii civile si a comunitatilor locale in rezolvarea acestor cazuri, care in mod evident, asa cum s-a constatat de altfel nu pot fi rezolvate prin represiune penala[53].

Complexitatea acestui drept, dificultatile pe care statul le intampina, fac ca efortul acestuia sa nu fie suficient,ceea ce implica o cooperare internationala, in scopul punerii fiintelor umane la adapost de foame si de mizerie, imbunatatirii metodelor de productie,de conservare si de distribuire a produselor alimentare prin deplina utilizare a cunostintelor tehnice si stiintifice, prin difuzarea principiilor de educatie in ce priveste alimentatia si prin dezvoltarea sau reforma regimurilor agrare, in asa fel incat sa se asigure cat mai bine punerea in valoare si utilizarea resurselor naturale, si in scopul asigurarii unei repartitii echitabile a resurselor alimentare mondiale in raport cu nevoile[54].

Art. 47 alin. 2 din Constitutie nominalizeaza anumite domenii intim legate de asigurarea nivelului de trai decent, in care cetatenii au anumite drepturi, precum: dreptul la pensie, la concediu de maternitate platit,la asistenta medicala in unitatile sanitare de stat,la ajutor de somaj,si la alte forme de asigurari sociale publice sau private, prevazute de lege.

11. Dreptul la casatorie

Dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie este diferit si distinct de dreptul la respectul vietii private si de familie si determina categorii distincte de obligatii ale statului. Desigur sunt drepturi corespondente care se presupun reciproc si impreuna contribuie la intemeierea familiei si pastrarea ei ca si entitate juridica.

Casatoria este definita ca o modalitate de dobandire a unui statut juridic prin formarea unei asociatii (legaturi) generatoare de solidaritate juridica intre un barbat si o femeie. Crearea unei astfel de asociatii este posibila chiar si atunci cand coabitarea nu este posibila, aceasta fiind o alternativa practica intalnita in cazul detinutilor de exemplu.

Art. 48 din Constitutie garanteaza casatoria liber consimtita, in conditii de egalitate intre soti, ceea ce reprezinta de fapt o reconfirmare si la nivelul familiei a principiului constitutional studiat la inceputul acestui capitol privind egalitatea in drepturi a cetatenilor fara deosebire de sex.

Se consacra dreptul, dar si obligatia constitutionala a parintilor de a asigura cresterea, educatia si instruirea copiilor, fara a se preciza expres ca nu trebuie sa existe o distinctie in legatura cu nasterea acestei obligatii dupa cum copii rezulta din casatorie sau din afara ei. Aceasta este insa o interpretare fireasca, dat fiind alineatul 3 al aceluiasi art. 48 care stabileste "copiii din afara casatoriei sunt egali in fata legii cu cei din casatorie."

Procedura privind incheierea, desfacerea si declararea nulitatii este prevazuta in lege[55], neexistand decat o regula cu caracter constitutional in acest sens, in celelalte privinte facandu-se doar trimiteri la lege. Regula prevazuta in Constitutie consta in stabilirea unei succesiuni in celebrarea casatoriei civile si a casatoriei religioase, asa incat autoritatile religioase vor fi obligate sa constate daca cei care solicita casatoria religioasa au realizat mai intai casatoria civila.

Un aspect distinct al substantei dreptului de a se casatori se pune in cazurile de incheiere a casatoriei intre persoane de acelasi sex si in cazul transsexualilor, neacceptate inca in Romania, insa neinterzise prin formularea dispozitiilor constitutionale. Asadar o viitoare schimbare a prevederilor Codului familiei care foloseste expres notiunile de "barbat" si "femeie", in sensul eliminarii acestor limitari cu privire la cei doi soti nu ar necesita o revizuire a Constitutiei, mai mult ar fi in concordanta cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului care s-a pronuntat in numeroase cauze in sensul acceptarii casatoriilor intre persoane de acelasi sens. Curtea a aratat de exemplu ca nu constitutie o obiectie relevanta imposibilitatea de procreare in cazul in care casatoria se incheie intre persoane de acelasi sex, deoarece inaptitudinea fizica de procreare are fie caracter absolut in cazul transsexualilor, fie caracter personal, subiectiv in cazul persoanelor de acelasi sex si ea se poate intalni chiar in cazul familiilor formate dintr-un barbat si o femeie .

Dreptul copiilor si tinerilor la protectie si asistenta

Articolul 49, relativ la protectia copiilor si a tinerilor este de fapt un drept de sinteza, intrucat o serie de alte drepturi prevazute in Titlul II din Constitutie se refera la drepturi care apartin in principal, sau in exclusivitate copiilor si tinerilor, cum ar fi: dreptul la invatatura, dreptul la munca, dreptul la intemeierea unei familii .

Acest articol este expresia ideii ca tinerii reprezinta marele potential uman, continuitatea si viitorul societatii umane. Din aceste considerente si pentru salvgardarea acestui inestimabil potential, copii si tinerii au dreptul la o protectia aparte din partea statului, care este astfel obligat sa le asigure conditiile necesare dezvoltarii armonioase a aptitudinilor lor fizice si intelectuale.

Titularii acestui drept sunt asadar copiii si tinerii, insa constitutia nu precizeaza limitele exacte ale varstei pana la care beneficiarii acestui drept se pot bucura de acest regim special de protectie si asistenta. Aceste limitari, necesare mai ales pentru a putea identifica in mod precis categoria tinerilor sunt prevazute in legile adoptate in aplicarea acestui articol din Constitutie[58] (de obicei 35 de ani). Exista insa si o serie de dispozitii constitutionale care stabilesc anumite limite de varsta, cum ar fi alin. 4 al aceluiasi art. 49 care stabileste interdictia angajarii ca salariati a tinerilor sub varsta de 15 ani.

Articolul 49 stabileste de asemenea ca statul acorda alocatii pentru copii si ajutoare pentru ingrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Caracterul deschis al prevederilor constitutionale spre dinamica vietii si exigentelor acesteia, dar si al posibilitatilor, mai ales materiale ale statului, este exprimat prin posibilitatea acordata legii de a stabili si alte forme de protectie sociala.[59]

Mai mult, textul constitutional interzice exploatarea minorilor, folosirea lor in activitati care le-ar dauna sanatatii, moralitatii sau care le-ar pune in primejdie viata ori dezvoltarea normala. In fine, trebuie observat ca se pune in sarcina statului obligatia de a contribui la asigurarea conditiilor pentru participarea libera a tinerilor la viata politica, sociala, economica, culturala si sportiva a tarii.

13. Dreptul persoanelor cu handicap la protectie speciala

Revizuirea Constitutiei din 2003 a introdus o formulare diferita atat la nivelul titlului marginal al articolului, cat si in cuprinsul sau, peroanele anterior denumite "handicapate" fiind acum desemnate drept "persoane cu handicap", intr-o terminologie conforma cu ultimele evolutii ale exprimarii juridice la nivel international.

Pe fond modificarile esentiale aduse acestui drept sunt:

1. se redefineste politica nationala in acest domeniu prin structurarea ei de acum inainte pe principiul egalitatii de sanse, principiu anterior prezentat in curs.

instituirea unei obligatii pentru stat de a asigura prin promovarea unei legislatii corespunzatoare si prin masuri concrete de implementare a acestei legislatii, nu doar conditiile necesare pentru prevenirea si tratarea oricaror forme de handicap, ci si o politica coerenta de insertie sociala a acestor persoane .

In acest sens a fost creata Autoritatea Nationala pentru Persoanele cu Handicap (ANPH), organ de specialitate al administratiei publice centrale, cu personalitate juridica, in subordinea Ministerului Muncii, Familie si Egalitatii de Sanse. Autoritatea coordoneaza la nivel central activitatile de protectie si promovare a drepturilor persoanelor cu handicap, elaboreaza politicile, strategiile si standardele in domeniul promovarii drepturilor persoanelor cu handicap, asigura urmarirea aplicarii reglementarilor din domeniul propriu si controlul activitatilor de protectie speciala a persoanelor cu handicap[61].

3.3. Drepturile si libertatile social-politice

1. Libertatea constiintei

Notiunile de "gandire", "constiinta" si " credinte religioase" care apar in prevederile articolului 29 din Constitutie intitulat "Libertatea de constiinta" subliniaza continutul si largul inteles atribuit libertatii de gandire in general. Continutul complex al acestui drept este reflectat si de prevederile Constitutiei care se refera practic la trei aspecte:

1. consacrarea si garantarea libertatii de constiinta,

dreptul la educatia religioasa

3. regimul juridic al cultelor.

Asadar, intr-o acceptiune larga "libertatea constiintei" este posibilitatea individului de a avea si de a exprima public o conceptie a sa despre lume, viata, societate, de a impartasi sau nu o credinta religioasa, de a apartine sau nu unui cult religios, de a indeplini sau nu ritualul cerut de acea credinta.

Un loc aparte in continutul acestei libertati il ocupa libertatea religioasa inscrisa in catalogul drepturilor omului dupa indelungate secole de zbucium presarate cu intoleranta si ruguri, cu excomunicari si prejudecati.[62] Subliniem ca desi s-a sustinut ca libertatea religioasa include libertatea constiintei sau ca cele doua sunt libertati distincte, teoria larg acceptata astazi este ca libertatea constiintei are o sfera mai larga cuprinzand si libertatea religioasa.

Libertatea constiintei este o libertate esentiala, ea comanda existenta altor libertati, cum ar fi libertatea cuvantului, libertate a presei, libertatea asocierii, pentru ca, in fond aceste libertati nu sunt decat mijloace de exprimare a gandurilor, religiei, opiniilor.

Constiinta omului nu poate fi si nu trebuie directionata prin mijloace administrative, ci ea trebuie sa fie rezultatul libertatii acestuia de a gandi si a-si exterioriza gandurile sale. Orice constrangere reprezinta o incalcare a acestui drept natural si imprescriptibil. In consecinta art. 29 alin. 1 stabileste ca nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie ori sa adere la o credinta religioasa, contrare convingerilor sale. De asemenea statul garanteaza libertatea constiintei atata timp cat aceasta se manifesta in spirit de toleranta si de respect reciproc.

Acest drept presupune alegerea educatiei copiilor minori sau a celor aflati in custodie, de catre parinti sau persoanele responsabile carora le revine raspunderea, in conformitate cu convingerile persoanelor majore. Aceasta prevedere a alin. 6 a art. 29 nu este discordanta cu dreptul fiecaruia de a-si alege potrivit propriei convingeri credinta religioasa, deoarece trebuie luate in considerare mai multe aspecte cum ar fi: continuitatea spirituala in cadrul familiei, cresterea si educarea copiilor in spiritul ideilor si conceptiilor parintilor, filiatia fiind prin ea insasi o relatie spirituala, parintii purtand raspunderea morala, sociala si deseori juridica pentru faptele si actele copiilor lor minori.

O serie de prevederi se refera la cultele religioase. Termenul de cult cunoaste doua acceptiuni: fie o asociatie, o organizatie religioasa, fie ritualul practicat. Organizarea cultelor religioase este libera, ea realizandu-se prin statutele proprii, elaborate in conditiile legii .

In ceea ce priveste raporturile dintre stat si culte Constitutia consacra separarea statului de biserica, garantand autonomia cultelor religioase. Se creeaza in acelasi timp pentru stat obligatia de sprijinire a cultelor, inclusiv prin inlesnirea asistentei religioase in armata, in spitale, in penitenciare, in azile si orfelinate, statul fiind obligat asadar sa aiba un comportament pozitiv activ.

Singura limita pe care o fixeaza Constitutia cu privire la modalitatile de exercitare a constiintei religioase o constituie actele sau actiunile de invrajbire religioasa, pentru a realiza linistea si pacea intre cultele religioase.

Libertatea de exprimare

Gandurile, credintele religioase, creatiile spirituale de orice fel intra in circuitul juridic numai daca sunt exteriorizate, comunicate, exprimate, altfel raman in universul spiritual interior al omului, neputand fi cunoscute de ceilalti.[66]

Definim asadar libertatea de exprimare ca fiind posibilitatea omului de a-si exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public gandurile opiniile, credintele religioase si creatiile spirituale de orice fel. Prin formularea "creatii de orice fel" textul constitutional reuseste sa fie cuprinzator, intrucat o nominalizare a tuturor creatiilor spirituale pe care fantezia si mintea iscoditoare a omului le poate imagina si realiza sunt nemasurabile si neprevizibile. De asemenea mijloacele de exprimare sunt extrem de variate, enumerarea din Constitutie nefiind una limitativa, ci doar exemplificativa: viu grai, scris, imagini, sunete, alte mijloace de comunicare in public.

Subliniem faptul ca pentru a ne afla pe taramul libertatii de exprimare ca drept fundamental trebuie ca "exprimarea" sa se realizeze in public.

Libertatea de exprimare este strans legata de libertatea constiintei, situandu-se in succesiunea, in continuarea fireasca a libertatii de constiinta, fiind un corolar al acesteia. Mai mult libertatea de exprimare presupune si existenta concomitenta a altor doua drepturi fundamentale dreptul la informatie si invatatura. Fara o informatie actuala, complexa, la care individul sa aiba acces atat prin mijloace moderne, cat si prin participarea directa si garantat la procesul educational organizat de stat, libertatea de exprimare si libertatea constiintei ar fi golite de continut si sens.[67]

Vom analiza in continuare urmatoarele aspecte fundamentale ale libertatii de exprimare:

principiul interzicerii cenzurii

limitarile aduse libertatii de exprimare

raspunderea juridica pentru depasirea limitelor impuse libertatii de exprimare.

1. Exprimarea libera presupune absenta cenzurii, libertatea de a infiinta publicatii, interzicerea suprimarii publicatiilor, dar nu exclude spre exemplu regimul autorizarilor cu privire la timpul de emisie. Prevederea constitutionala prin care se interzice cenzura de orice fel este o prevedere decisiva pentru libertatea de exprimare. De asemenea suprimarea unei publicatii ca sanctiune este considerata o sanctiune exagerata ce vine in conflict cu ideea de respect a libertatilor umane. Subliniem insa ca suspendarea unei publicatii nu este interzisa prin Constitutie ceea ce lasa la latitudinea legiuitorului aceasta decizie, care in momentul adoptarii unei viitoare legi a presei in Romania (pana in acest moment neexistand una), sa prevada sau nu printre sanctiuni si pe aceea de suspendare a unei publicatii.

O alta prevedere extrem de interesanta este cea referitoare la posibilitatea, ca prin lege sa se faca publica sursa finantarii mijloacelor de comunicare, garantie practic a acestei libertati, dar si a responsabilitatii in domeniu.

Facem precizarea ca exista o distinctie intre "responsabilitate" si "raspundere": raspunderea intervine atunci cand inceteaza responsabilitatea, adica " pe taramul raului infaptuit".. Altfel spus cata vreme un subiect de drept are o conduita conforma sistemului de valori al societatii el este responsabil. Cand subiectul de drept deviaza de la sistemul de valori instituit de societate el devine raspunzator.

Libertatea de exprimare are un caracter autonom care se datoreaza faptului ca aceasta libertate individuala este o valoare nesubordonata interesului general sau valorilor determinate de stat la un moment dat. Absenta caracterului autonom ar duce la negarea pluralismului si ar crea posibilitatea ingerintei statului in actul de creatie, informare si exprimare al individului. Caracterul autonom al libertatii de exprimare nu exclude insa limitarea exercitiului acestui drept, in conditii expres si concret prevazute de lege. Libertatea de exprimare, nefiind absoluta, asa cum este libertatea gandirii, comporta o serie de formalitati, conditii, restrictii sau sanctiuni, in aplicarea acestei libertati fiind necesara o mare prudenta.

Art. 30 alin. 7 din Constitutia Romaniei stabileste ca sunt interzise acele exprimari care urmaresc: defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum si manifestarile obscene, contrare bunelor moravuri. Aceste restrictii nu fac decat sa ocroteasca la nivel constitutional anumite valori fundamentale constitutive pentru statul roman, valori de grup, ale statului in sine, dar si valori individuale umane, statale, publice. In acest sens trebuie sa existe un dialog intre stat si indivizi, o interactiune pentru a nu se naste un dezechilibru intre aceste doua subiecte, deoarece in caz contrar insusi individul nu va avea protectia asigurata din partea unui organism statal.

Totusi nu putem omite faptul ca, in art. 30 alin. 7 la care am facut referire exista trei restrictii in plus fata de ceea ce prevede Pactul International cu privire la Drepturile civile si politice, tratat ale carui prevederi sunt, in virtutea articolelor 11 si 20 din Constitutie aplicabile in Romania[68]. Cele trei limitari sunt: defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la ura de clasa si indemnul la separatism teritorial. Care este semnificatia acestor prevederi suplimentare din Constitutie? Sa analizam distinct cele trei limitari, recurgand la interpretarea per a contrario. Admitand asadar posibilitatea de a recurge la incitare la segregatie rasiala se loveste deja o anumita categorie de indivizi, violandu-se dreptul acestora la egalitate si nediscriminare. Mai mult daca admitem incitarea la separatism teritorial se afecteaza elementul fundamental al statului organizat politic, al carui nucleu de forta este structura teritoriala. Restrictia libertatii de exprimare cu privire la interzicerea defaimarii tarii si a natiunii aduce cu sine insa urmatoarea problema: nu cumva s-ar putea interpreta de catre judecator ca fiind defaimare a tarii si a natiunii in sensul constitutional o opinie critica la adresa autoritatilor, care, pe acesta cale ar fi confundate cu tara si cu natiunea? Ramane deci chestiunea posibilei interpretari, a posibilei confundari, la nivel de lege sau pe cale de decizie judecatoreasca .

Concluzionam insa ca trebuie realizat un permanent echilibru intre libertatea de exprimare si dreptul de a nu fi raspandite idei rasiste in dispretul drepturilor celuilalt. Astfel de idei sunt, de altfel, de natura sa perturbe ordinea sociala, avand in vedere ca toleranta, in special cea rasiala constituie o caracteristica esentiala a societatii democratice.[70]

Excesele care apar in cazul exercitarii libertatii de exprimare atrag raspunderea mijlocului de comunicare in public indiferent de faptul ca actul nejustificat si ilegal se indreapta impotriva individului, persoanelor juridice sau intereselor superioare ale statului.

Alin. 8 stabileste explicit doua forme ale raspunderii pentru abuzul in exercitarea acestui drept: raspunderea civila si raspunderea penala. Cat priveste raspunderea civila textul constitutional stabileste ca ea revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestarii artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio si de televiziune, in conditiile legii. Cat priveste raspunderea pentru delictele de presa - raspunderea penala ea este cea stabilita de lege.

In cazul mijloacelor de informare, respectarea adevarului in privinta faptelor si onestitatea in opinii si comentarii devin esentiale pentru indeplinirea responsabila a rolului lor in societate, avand in vedere extraordinara capacitate de influentare de care dispun.

O mentiune aparte trebuie facuta cu privire la evolutia regimului juridic al insultei si calomniei, ca delicte de presa in perioada postrevolutionara.

Pana in vara lui 2006 cele doua actiuni erau calificate ca infractiuni, fiind asadar prevazute de Codul penal.

Prin legea nr. 278/2006 care amenda Codul Penal s-au eliminat articolele referitoare la insulta, calomnie, proba veritatii si defaimarea tarii sau a natiunii, scoaterea de sub incidenta Codului Penal a celor doua delicte de opinie a fost considerata, la vremea respectiva, un gest european[71].

In ianuarie 2007 insa Curtea Constitutionala a decis drept neconstitutionala dezincriminarea infractiunilor de insulta si calomnie[72], ce erau prevazute in art.205-206 Cod penal . Judecatorii Curtii considera ca dezincriminarea este de principiu inacceptabila, argumentand ca demnitatea umana este o valoare fundamentala in societatea romaneasca, recunoscuta ca atare de Constitutie - si, pe cale de consecinta, statul trebuie sa acorde o protectie solida si eficace acestei valori. Curtea mai adauga ca protectia in cadrul dreptului civil este insuficienta, pentru ca "dezonoarea este prin natura ei iremediabila, iar demnitatea umana nu poate fi evaluata in bani". Curtea invoca si un asa numit "vid legislativ" creat dupa dezincriminarea insultei si calomniei, pornind de la paragraful 8 al alin. 30 al Constitutiei conform caruia "Delictele de presa se stabilesc prin lege". O astfel de lege nu exista, spune Curtea, in afara Codului Penal, asadar insulta si calomnia trebuie sa fie mentinute ca si infractiuni.

Si totusi decizia ramane una controversata, societatea civila manifestandu-se vehement impotriva la momentul adoptarii ei. Nu se poate insa face abstractie de efectele deciziilor Curtii constitutionale, prevazute in Constitutie, in sensul in care deciziile sunt obligatorii si general aplicabile

3. Dreptul la informatie

Dezvoltarea materiala si spirituala a omului, exercitarea libertatilor prevazute prin Constitutie si mai ales a acelora prin care se exprima gandurile, opiniile, credintele religioase si creatiile de orice fel, implica si posibilitatea de a putea receptiona date si informatii privind viata sociala, economica, stiintifica si culturala[74]. Astfel orice persoana are dreptul de a solicita, primi si comunica informatii si idei de orice fel, fara a se tine seama de frontiere, prin orice mijloc de comunicare (oral, scris, tiparit, sub forma de arta, etc.)

Dreptul la informatie are ca scop crearea conditiilor necesare pentru asigurarea accesului la documente oficiale, informatii interne si internationale actuale, asigurarea cunoasterii mai multor puncte de vedere contrare, opinii divergente. Garantarea de catre stat, prin asumarea obligatiei de a nu ingradi accesul la informatie asigura pe de o parte participarea individului la conducerea societatii in cunostinta de cauza[76], iar pe de alta parte este esential pentru monitorizarea activitatilor desfasurate de autoritati.

In acest sens art. 31 din Constitutie - "Dreptul la informatie" este cel care da expresie juridica acestui drept complex si dinamic, avand urmatoarele dimensiuni principale:

accesul liber la sursele de informare in general, exprimarea alin. 1 al art. 31 fiind "orice informatie de interes public", intelegand aici informatii de natura stiintifica si tehnica, culturala, sportiva, etc., inclusiv posibilitatea persoanei de a receptiona direct si in mod normal emisiunile de radio si televiziune;

dreptul persoanei de a fi informata prompt, corect si clar cu privire la masurile preconizate si mai ales luate de catre autoritatile publice - "treburile publice"

dreptul persoanei de a fi informata asupra "problemelor de interes personal"[77].

Subliniem faptul ca asigurand dreptul la informatie, Constitutia stabileste si obligatii corelative doar in sarcina autoritatilor publice, cum ar fi: informarea corecta a cetatenilor asupra problemelor publice si personale; asigurarea prin serviciile publice a dreptului de antena. Obligatia statului de a facilita accesul la informatii nu se suprapune cu obligatia juridica a autoritatilor publice de a comunica informatii de natura confidentiala, cu caracter judiciar sau care aduc atingere securitatii statului[78].

Cat priveste alin. 4 si 5 ale art. 31 care fac referire la mijloacele de informare in masa, indiferent ca sunt publice sau private, dat fiind rolul important al acestora in realizarea dreptului la informatie, Constitutia stabileste o obligatie comuna pentru acestea, aceea de a informa in mod corect opinia publica. Aceasta prevedere pune in valoare probabil cel mai mare imperativ care trebuie respectat in materie de informatie - corectitudinea, alaturi de altele precum exactitatea si onestitatea.

O atentie deosebita este insa acordata serviciilor publice de radio si televiziune a caror activitate este reglementat in mod judicios in alin. 5 al art. 31. Astfel:

a) activitatea acestor serviciile publice de radio si de televiziune se desfasoara pe baza principiului autonomiei;

b) se instituie obligatia acestora de a garanta dreptul la antena ce revine grupurilor sociale si politice importante, obligatie a carei executare nu poate fi refuzata pe temeiul autonomiei mai sus-mentionate;

c) se instituie un control parlamentar asupra activitatii lor prin lege organica.

Orice restrangere a exercitiului acestui drept esential la informatii trebuie sa fie justificata asa cum este prevazut in alin. 3 numai de existenta unor prejudicii aduse masurilor de protectie a tinerilor sau securitatii nationale.

4. Libertatea intrunirilor

Libertatea de intrunire este un drept care se exercita in mod colectiv, complementar drepturilor individuale. Acesta apartine fiecarui individ, dar se exercita de mai multe persoane impreuna[79]. Acest drept nu face parte din categoria drepturilor de solidaritate sau drepturilor cu caracter colectiv, cum ar fi dreptul la pace si securitate, aparute ca efect al internationalizarii drepturilor, spre deosebire de acestea libertatea intrunirilor ramane un drept individual care se exercita in mod colectiv de catre titularii sai.

Libertatea intrunirilor este o libertate cu caracter social-politic care consta in posibilitatea oamenilor de a se intruni in reuniuni private sau publice pentru a-si exprima gandurile, opiniile, credintele. Prin continutul sau, se afla intr-o stransa corelatie cu libertatea constiintei, precum si cu libertatea de exprimare, toate trei constituind de fapt, alaturi de dreptul de asociere care va fi prezentat ulterior categoria drepturilor social-politice , denumite si libertati de opinie[80].

Desi articolul nu defineste notiunea de "intrunire" in doctrina[81] s-a cristalizat urmatoarea formulare: este o grupare de persoane, organizata, cu caracter temporar, destinata schimbului de idei, conceptii, opinii. De asemenea, orice intrunire presupune totusi o legatura intre participanti, un scop comun, o aspiratie comuna si un minim de organizare. Toate aceste trasaturi deosebesc intrunirile de gruparile sau aglomerarile intamplatoare de persoane.

Intrunirile pot fi de doua categorii: publice si private, si intrucat textul constitutional nu distinge intre aceste doua categorii urmeaza sa interpretam ca regulile constitutionale sunt aplicabile oricarui fel de intrunire.

Dar care sunt aceste reguli de natura constitutionala?

1. Intrunirile sunt libere, indiferent de denumirea pe care acestea o poarta, iar textul constitutional, enumera exemplificativ si nu limitativ asemenea forme: mitinguri, demonstratii, procesiuni, existand asadar o mare varietate si diversitate a formelor de intrunire. Eventuala procedura de autorizare a exercitarii acestui drept nu reprezinta o incalcare a caracterului liber al intrunirilor atat timp cat are ca scop asigurarea caracterului pasnic al acesteia, autoritatile statului neputand sa restranga sau sa limiteze libertatea intrunirii decat in conditiile art. 53 din Constitutie, mentinut anterior.

Intrunirile trebuie sa se organizeze si sa se desfasoare numai in mod pasnic, nefiind relevant pentru stabilirea caracterului pasnic al acestora faptul ca intrunirea a fost una statica sau a presupus defilarea publica.

3. se interzice purtarea si utilizarea oricarui tip de arme la intruniri.

Alte reguli privind organizarea si desfasurarea intrunirilor sunt precizate, in completarea textului constitutional in legislatia in vigoare, care dezvolta dispozitiile Constitutiei. [82]

Dreptul de asociere[83]

Dreptul de asociere trebuie corelat cu celelalte drepturi din categoria libertatilor de opinie si anume libertatea constiintei, libertatea de exprimare, libertatea intrunirilor, cu care si prin care continutul sau se explica.

Dreptul de asociere, asa cum este reglementat in art. 40 din Constitutie reprezinta posibilitatea cetatenilor romani de a se asocia, in mod liber, in partide sau formatiuni politice, in sindicate, patronate sau alte forme si tipuri de organizatii, ligi si uniuni, cu scopul de a participa la viata politica, stiintifica, sociala si culturala, pentru realizarea unor interese comune.

Subliniem faptul ca art. 40 face referire doar la asociatiile de drept public, fie ele partide politice, sindicate, patronate, asociatii, fundatii, temeiul lor fiind libertatea de asociere si nu contractul care este temeiul societatilor de drept privat. De asemenea aceste asociatii nu au scopuri lucrative, nu urmaresc obtinerea de beneficii, scopul lor fiind exclusiv unul politic, religios, cultural, etc, scopuri care sa reflecte libertatea de gandire si de exprimare a gandurilor, opiniilor, credintelor.

Din aceste considerente art. 40 din Constitutie nu poate fi temeiul juridic al crearii unor societati comerciale sau al unor alte asociatii cu caracter lucrativ., acestea avandu-si fundamentul constitutional in art. 45 referitor la libertatea economica.

Diferenta de natura juridica dintre aceste doua tipuri de asocieri explica si regimul juridic diferit pe care ele il cunosc in privinta crearii si inregistrarii lor[84].

Un aspect important este diferenta care exista intre notiunile de intrunire si asociere, desi exista anumite trasaturi comune (ambele sunt grupari de persoane liber consimtite in vederea atingerii unui scop comun), cea din urma se distinge prin urmatoarele aspecte:

are un caracter durabil

este constituita cu scop permanent

are o structura care functioneaza pe baza unor reguli create si acceptate de membrii ei.

In ceea ce priveste formele de asociere care au ca temei art. 40 din Constitutie cele mai importante, din acest motiv fiind si nominalizate in text, sunt partidele politice si sindicatele. In acest sens art. 40 trebuie corelat cu art. 8 alin. 2 si art. 9 din Constitutie care face referire la scopurile acestor forme de asociere - "definirea si exprimarea vointei politice a cetatenilor" pentru partide, respectiv "apararea drepturilor si promovarea intereselor profesionale, economice si sociale ale membrilor lor" pentru sindicate, patronate si asociatii profesionale.

Criteriul caracterului liber consimtit al asocierii este in mod deosebit important atunci cand ne referim la forma negativa a dreptului, altfel spus dreptul de a nu se afilia la o asociatie, sindicat sau partid politic, cetatenii nefiind obligati si constransi sa se afilieze la una dintre formele de asociere mentionate pentru a-si pastra de exemplu locul de munca.

Legea fundamentala interzice expres asociatiile cu caracter secret si pe cele care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militeaza impotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranitatii, a integritatii sau a independentei Romaniei le considera neconstitutionale. Justificarea unei asemenea dispozitii este protejarea unor valori politice, juridice si statale consacrate inca in primul titlu al Constitutiei. Constatarea si declararea ca neconstitutionala a unei asociatii este una dintre atributiile Curtii Constitutionale, asa cum am aratat in capitolul in care a fost prezentata aceasta institutie.

De asemenea art. 40 contine o exceptie cu privire la dreptul de asociere in partide politice a unor categorii determinate de persoane. Legea impune "neutralitatea politica" judecatorilor de la Curtea Constitutionala, Avocatului poporului, magistratilor, membrilor activi ai armatei, politistilor si altor categorii de functionari publici determinati prin lege organica. Explicatia unei asemenea interdictii de aderare la partide politice consta in aceea ca aceasta ar reprezenta un obstacol in buna exercitate a functiilor acestor categorii de persoane.

Subliniem ca textul constitutional face referire la categoria functionarilor publici (unii fiind nominalizati de Constitutie, altii urmand a fi precizati prin lege organica), fapt ce se inscrie in teoria neutralitatii serviciilor publice existenta in sistemele constitutionale democratice.

3.4. Drepturile exclusiv politice

Exista o categorie aparte de drepturi care au in vedere exclusiv aspecte ale participarii cetatenilor la viata politica a statului, altfel spus participarea la guvernare. Acestea sunt: dreptul de vot, dreptul de a fi ales si in anumite limite, dreptul de a fi ales in Parlamentul European.

Intrucat primele doua drepturi urmeaza a fi tratate in mod detaliat in capitolul referitor la Desemnarea organelor reprezentative din Romania, nu facem decat sa le mentionam in acest capitol, ca fiind o categoria aparte de drepturi fundamentale ale cetatenilor, alaturi de celelalte categorii deja enumerate.

In ceea ce priveste insa dreptul de a fi ales in Parlamentul European vom face acum o serie de precizari[85]. In primul rand acest drept desi este un drept electoral nu se incadreaza deplin in categoria drepturilor exclusiv politice in sens traditional, deoarece nu presupune o participare la exercitarea suveranitatii statale, ci reprezinta un proces electoral menit sa desemneze un organ reprezentativ la nivel continental.

In al doilea rand desi titlul marginal al art. 38 este "dreptul de a fi ales in Parlamentul European", facandu-se asadar referire la un singur drept, in continutul propriu-zis al articolului sunt mentionate de fapt doua drepturi: dreptul de a alege si de a fi ales in Parlamentul european. Acestea insa, asa cum am aratat implica participarea cetatenilor romani in cadrul singurei instituii europene reprezentative, aleasa printr-un proces electoral asemanator celui utilizat pentru desemnarea parlamentului national.

Aderarea Romaniei la Uniunea Europeana in ianuarie 2007 a determinat si modificarea cadrului legislativ in materie electorala . Romania, in calitate de membra cu drepturi depline a Uniunii Europene participa la constituirea tuturor organismelor comunitare.

Alegerea membrilor Parlamentului European trebuie sa se supuna unor reguli prevazute in Constitutie si legea nationala, pe de o parte, si in reglementarile comunitare, pe de alta parte.

Legiuitorul roman a optat pentru sistemul scrutinului pe lista, potrivit principiului reprezentarii proportionale, si pe baza de candidaturi independente. Legilatia defineste, in completarea art. 38 din Constitutie o serie de termeni precum[87]:

- alegator comunitar - orice cetatean al unui stat membru al Uniunii Europene, altul decat Romania, care are dreptul de a alege in Romania pentru Parlamentul European, avand domiciliul sau resedinta in Romania;

- alegator resortisant - orice cetatean al Romaniei care are dreptul de a alege membri din Romania in Parlamentul European;

- persoana eligibila comunitar - orice cetatean al unui stat membru al Uniunii Europene care are dreptul de a fi ales pentru Parlamentul European, avand domiciliul sau resedinta in Romania.

Au dreptul de a alege cetatenii romani care au varsta de 18 ani, impliniti pana in ziua alegerilor inclusiv. Nu au drept de vot debilii si alienatii mintal pusi sub interdictie si persoanele care, in ziua alegerilor, sunt condamnate prin hotarare judecatoreasca definitiva la pierderea drepturilor electorale.

Pentru a fi eligibil in Parlamentul European, cetateanul roman trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

1. sa aiba drept de vot;

sa fi implinit varsta de 23 de ani, inclusiv pana in ziua alegerilor.

Conditiile mentionate mai sus se aplica si cetatenilor romani care au domiciliul sau resedinta in strainatate si au drept de vot.

In ceea ce priveste organizarea si desfasurarea alegerilor pentru Parlamentul European facem urmatoarele precizari:

1. Pentru a fi inregistrate la Biroul Electoral Central, listele de candidati propuse de partidele politice, organizatiile cetatenilor apartinand minoritatilor nationale, aliantele politice sau aliantele electorale, trebuie insotite de o lista[88] cuprinzand cel putin 200.000 de alegatori care sustin candidatura organizatiei respective pentru alegerea membrilor din Romania pentru Parlamentul European.

Candidatii independenti pot participa la alegeri individual daca sunt sustinuti de cel putin 100.000 de alegatori. Nu se admit candidaturi independente pe listele de candidati depuse de partidele politice, aliantele politice sau aliantele electorale.

O analiza comparativa a alegerilor in diferite tari europene(Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Germania, Italia, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, Spania si Romania)[89], fara a avea pretentia de a fi exhaustiva releva urmatoarele concluzii:

1. Reprezentarea proportionala este optiunea dominanta pentru tipul de scrutin utilizat la nivel european. Metoda de atribuire este insa putin diferita de la tara la tara, metoda d΄Hondt fiind cea mai folosita, doar Italia foloseste metoda resturilor integrale si a celor mai mari resturi[90].

Dreptul de a alege in cadrul alegerilor pentru Parlamentul European apartine oricarui cetatean european resortisant al unui stat membru, altul decat cel de origine. In toate statele membre analizate au dreptul de a alege cetatenii care au implinit varsta de 18 ani. Varsta minima pentru eligibilitate este de 18 ani in Danemarca, Spania, Olanda si Germania, in Austria de 19 ani, in Belgia si Marea Britanie de 21 de ani, in Franta si Romania de 23 de ani, iar in Italia de 25 de ani.

3. Referitor la listele de candidati, in Austria, Danemarca, Olanda si Germania doar partidele si asociatiile politice pot prezenta liste de candidati, in celelalte state insa, inclusiv in Romania, se pot prezenta si candidati independenti sustinuti de un anumit numar de alegatori.

Drepturile garantii

Accesul liber la justitie[91]

Dreptul la justitie s-a impus ca un principiu absolut indispensabil protectiei drepturilor omului, fiind un pilon fundamental de sustinere a protectiei concrete si eficace a drepturilor omului, caci controlul jurisdictional constituie cea mai puternica garantie efectiva[92].

Accesul liber la justitie are o dubla natura juridica: drept prin care se garanteaza exercitarea efectiva a celorlalte drepturi si libertati fundamentale, fiind asadar incadrat in categoria drepturilor garantii, dar si principiu care guverneaza drepturile si libertatile fundamentale, aspect deja prezentat in acest capitol.

Am vazut deja ca accesul liber la justitie in scopul apararii drepturilor si libertatilor, precum si a intereselor legitime este garantat de Constitutia Romaniei, nici o lege neputand ingradi exercitarea acestui drept, intelegand prin aceasta ca se interzice adoptarea unor dispozitii normative care sa impiedice protectia drepturilor si intereselor legitime sau care sa prevada anumite atributii ale organelor statului de natura sa goleasca de continut dreptul proclamat de art. 21 din Constitutie.

Din aceste considerente ne vom limita la o analiza a alin. 3 si 4 ale art. 21 din Constitutie privind dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil, precum si la existenta unor jurisdictii speciale administrative facultative si gratuite, prevederi nou introduse dupa revizuirea din 2003.

Textul constitutional nu defineste sintagma "proces echitabil", insa exista anumite aspecte identificate de doctrina si de Curtea Europeana a drepturilor omului care sunt incluse in ideea de "echitate a procesului" cum ar fi: "egalitatea armelor", principiu ce semnifica ideea ca fiecare parte in proces trebuie sa aiba sanse egale de a-si prezenta cauza si ca nimeni nu trebuie sa beneficieze de un avantaj substantial in fata adversarului sau[93], si chiar termenul rezonabil poate fi interpretat ca fiind o exigenta a unui proces echitabil .

Prin scopul pe care il urmareste, procesul este mijlocul restabilirii dreptului si a integritatii lui in timp util, spulberand cat mai repede cu putinta drama asteptarilor si a incertitudinilor.[95] Procedura trebuie interpretata nu ca o "arma" la indemana autoritatilor sau a uneia dintre parti, pentru a temporiza deznodamantul, ci ca o "metoda" de organizare si desfasurare a unui proces.

Asadar, termenul rezonabil exprima realitatea ca justitia nu trebuie realizata cu intarzieri care sa compromita eficienta si credibilitatea sa. Criteriul "termenului rezonabil" este o notiune subiectiva ce trebuie apreciat in functie de circumstantele cauzei[96]: complexitatea, noutatea si adeseori dificultatea problematicii juridice , natura cauzei - civila sau penala, importanta cauzei comportamentul partilor , comportamentul autoritatilor publice , dificultatea probelor, aspectul international al situatiei, claritatea regulii de drept aplicabile .

Mai mult decat atat anumiti factori obiectivi privind volumul mare al cererilor si proceselor, calitatea precara a multor acte normative, instabilitatea legislativa, starea materiala a justitiei, slaba logistica, constituie tot atatea elemente negative care determina in numeroase cazuri depasirea acelui termen rezonabil stabilit prin textul constitutional. Una dintre solutiile acestei crize de celeritate o reprezinta constituirea unor organisme extrajudiciare care preiau unele litigii si utilizarea mai frecventa a anumitor proceduri speciale, de exemplu procedura medierii conflictelor, concilierea prealabila, arbitrajul comercial.

Desi plangerile care au ca obiect nerespectarea "termenului rezonabil" releva lungimea si nu durata redusa a procedurii sau procedurilor incriminate, totusi reprezinta o neconformare la exigentele textului constitutional si o graba exagerata (fara a mai asigura de exemplu timpul necesar pregatirii apararii), la fel ca si o lentoare anormala.

Concluzionam prin sublinierea faptului ca celeritatea nu este singurul imperativ al procesului, calitatea are categoric intaietate. Totusi, un echilibru intre "calitate" si "celeritate" este necesar si rational: obtinerea "rapida" a unei hotarari "injuste" nu face decat sa-i multiplice acesteia nefastele urmari; obtinerea unei hotarari "juste", dar dupa o perioada de dramatica asteptare, s-ar putea sa nu mai procure nici o satisfactie beneficiarului ei.[102]

Un alt aspect reglementat de art. 21, asa cum am precizat anterior este referirea la jurisdictiile speciale administrative al caror rol este de descongestionare a justitiei, iar gratuitatea acestora reprezinta un mijloc de incurajare pentru a se recurge la asemenea proceduri. Sintagma "jurisdictii speciale administrative" are in vedere acele activitati de solutionare a litigiilor care se desfasoara in fata unui organ administrativ-juridictional prin emiterea unui act administrativ-juridictional. Nu intra sub incidenta acestui articol de exemplu recursurile prealabile cerute de Legea contenciosului administrativ pentru a putea introduce o actiune in justitie (pentru ca acestea nu presupun contradictorialitatea, fiind solutionate printr-o procedura necontencioasa) sau concilierile la care sunt obligate partile in materie comerciala.

Dreptul la petitionare

Dreptul de petitionare reprezinta pe de o parte o modalitate eficienta de rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate, insa pe de alta parte este o garantie juridica generala pentru celelalte drepturi si libertati, aceasta fiind justificarea pentru incadrarea lui in categoria drepturilor garantii.

Prin petitie se intelege cererea, reclamatia, sesizarea sau propunerea formulata in scris, ori prin posta electronica, pe care un cetatean sau o organizatie legal constituita o poate adresa autoritatilor si institutiilor publice centrale si locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe centrale, companiilor si societatilor nationale, societatilor comerciale de interes judetean si local, precum si regiilor autonome

Dreptul de petitionare poate fi exercitat, potrivit Constitutiei atat individual, cat si de catre un grup de cetateni sau de catre organizatii legal constituite. Petitiile carora li se aplica regimul juridic stabilit de art. 51 din Constitutie vor fi adresate doar autoritatilor publice si vor fi redactate doar in nume propriu (al petitionarului sau al colectivelor pe care organizatiile petitionare le reprezinta).

Asadar petitiile trebuie semnate si trebuie sa contina datele de identificare ale petitionarului, petitiile anonime, ilizibile, ori confuze, precum si cele care au fost deja analizate si au beneficiat de un raspuns fiind clasate.

Obligatia autoritatilor publice, corelativa dreptului la petitionare este de a examina si raspunde in termenul stabilit de lege[104], si anume 30 de zile de la data inregistrarii petitiei la autoritatea sau institutia publica competenta, indiferent daca solutia este favorabila sau nefavorabila. In situatia in care aspectele sesizate prin petitie necesita o cercetare mai amanuntita, conducatorul autoritatii sau institutiei publice poate prelungi termenul cu cel mult 15 zile .

Scutirea de taxa pentru exercitarea dreptului de petitionare este o regula constitutionala care asigura acestui drept posibilitatea realizarii sale depline.[106]

3. Dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica

Un alt drept garantie, aflat de altfel in stransa legatura cu dreptul la petitionare este dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica. Acesta este reglementat de art. 52 din Constitutie care constitutie in acelasi timp si temeiul constitutional al raspunderii autoritatilor publice pentru vatamarile cauzate cetatenilor prin incalcarea sau nesocotirea drepturilor, libertatilor si a intereselor legitime ale acestora.

Raspunderea autoritatilor publice intervine, conform art. 52 din Constitutie atunci cand:

emit un act administrativ prin care vatama o persoana, indiferent de autoritatea publica, atat vreme cat este vorba de un act cu caracter administrativ (nu se includ aici asadar legea - ca act al Parlamentului sau hotararea judecatoreasca, insa structurile interne ale Parlamentului, precum si conducatorii instantelor judecatoresti pot emite si acte administrative care sunt cuprinse in sfera de aplicare a art. 52);

nu solutioneaza in termen o cerere a unei persoane, ceea ce nu permite autoritatilor publice ca pur si simplu sa ignore o asemenea cerere;

prin erori judiciare savarsite in timpul proceselor se produc prejudicii, indiferent de natura cauzelor in care au fost savarsite.

Pretentiile pe care le poate formula cetateanul sunt:

recunoasterea dreptului pretins

anularea actului

repararea pagubei, cu recunoasterea dreptului sau anularea actului.

In realizarea acestor pretentii cetateanul nu are obligatia de a proba vinovatia functionarului public sau autoritatii publice, trebuind doar sa justifice dreptul sau si ca actul emis de catre autoritatea publica i-a produs o vatamare., revenindu-i asadar sarcina probei doar in ceea ce priveste legatura cauzala intre actul autoritatii si paguba(vatamarea) sa.

Conditiile si limitele exercitarii acestui drept sunt stabilite prin lege organica potrivit textului constitutional, legea fiind cea a contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004[107].

Art. 52 face de asemenea referire si la raspunderea profesionala si juridica a magistratilor care si-au exercitat functia cu rea credinta sau grava neglijenta, raspundere stabilita in subsidiar fata de raspunderea asumata de stat.

Consacrarea materiala a drepturilor fundamentale trebuie sa fie dublata si de o latura procedurala, care sa asigure protectia reala si efectiva a drepturilor si libertatilor fundamentale, existand in acest sens o serie de garantii interne (nationale) si internationale.

Astfel, intre garantiile prevazute de Constitutia Romaniei se regasesc trei categorii:

I. Reglementarea drepturilor si libertatilor fundamentale in cuprinsul Constitutiei, ca norme fundamentale ale dreptului pozitiv, constituie o masura de protectie a individului in raporturile sale cu autoritatile publice, cu statul;

II. controlul constitutionalitatii legilor - art. 1 alin. 5 si art. 146 din Constitutie

III. dispozitiile exprese ale Constitutiei prin care se creeaza un mecanism original de protectie speciala a drepturilor omului prin:

a) asumarea obligatiei de a crea compatibilitatea sistemului juridic romanesc cu cel european in domeniul drepturilor omului prin aplicarea directa a normelor Conventiei Europene a drepturilor Omului si a celorlalte tratate la care Romania este parte;

b) interzicerea revizuirii dispozitiilor constitutionale daca aceasta are ca scop suprimarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor sau a garantiilor acestora (art. 152 din Constitutie).

Garantiile internationale reglementate de Conventia europeana constau in mecanismul de protectie a drepturilor omului in fata Curtii europene, mecanism ce va fi studiat in cadrul unei discipline autonome - Protectia internationala a drepturilor omului.

4. Indatoririle fundamentale

1. Fidelitatea fata de tara

Indatorirea de fidelitate fata de tara este o consecinta logica a legaturii de cetatenie si reprezinta fundamentul tuturor celorlalte indatoriri cetatenesti prevazute in Constitutie. Obligatia de fidelitate fata de tara nu trebuie limitata doar la continutul sau juridic, ci trebuie avut in vedere si continutul moral ce da expresie devotamentului pe care cetatenii ar trebui sa-l manifeste fata de patria lor[108].

Art. 54 din Constitutie nu poate sa fie mai limpede formulat: "Fidelitatea fata de tara este sacra" - aducandu-se in acest fel in prim-plan legaturile istorice, religioase si spirituale care coaguleaza de fapt un grup de oameni si teritoriul pe care si-au intemeiat patria, dandu-se astfel expresie ideii de natiune.

Alineatul 2 face referire la categorii determinate de cetateni, intrucat daca aceasta indatorire este fireasca pentru orice cetatean, ea capata valente specifice pentru aceia carora le sunt incredintate functii publice precum si pentru militari. Fidelitatea fata de tara a acestora este marcata in mod solemn prin depunerea unui juramant in forma prevazuta de lege, asa cum precizeaza textul constitutional.

Apararea tarii

Indatorirea de aparare a patriei impune cetatenilor sai sa fie intotdeauna pregatiti pentru a da riposta cuvenita atat in cazul unei agresiuni armate, cat si in cazul altor actiuni indreptate impotriva tarii. Aceasta indatorire apartine tuturor cetatenilor romani, barbati si femei, fara deosebire de origine nationala, religie, ocupatie si pregatire profesionala, ea constituind in acelasi timp un drept al oricarui cetatean[109].

O forma particulara a cestei indatoriri generale este legata de satisfacerea obligatiilor militare, referitor la care textul constitutional dupa revizuire se rezuma sa dispuna ca urmeaza a se stabili prin lege organica toate conditiile privind indeplinirea lor. Ne amintim ca anterior modificarii Constitutiei exista indatorirea de a satisface serviciul militar, indatorire ce apartinea barbatilor cu varste cuprinse intre 20 si 35 de ani. Dispare asadar caracterul obligatoriu al satisfacerii stagiului militar, instituindu-se un serviciu militar bazat pe voluntariat[110].

Avand in vedere obiectivul pe termen lung pe care Romania si l-a propus, acela de a avea o armata formata din profesionisti, precum si cel pe termen scurt, de a putea participa activ la diverse aliante militare pe plan international, legea de modificare, desi a mentinut limitele de varsta pentru incorporarea in armata (intre 20-35 de ani), a adaugat o exceptie de la acest regim juridic, cazul voluntarilor, pentru care prin lege organica se stabilesc reguli speciale[111] (legea a prevazut de exemplu o limita de varsta pentru voluntari cuprinsa intre 18 si 25 de ani).

3. Contributiile financiare

Art. 56 din Constitutie reglementeaza indatorirea cetatenilor de a contribui, prin taxe si impozite, la cheltuielile publice. Este o indatorire fireasca daca tinem seama de prestatiile in special cui caracter social pe care statul este obligat sa le realizeze in beneficiul cetatenilor sai.

Desi formularea din textul constitutional este "cetatenii au obligatia.", este evident ca prin aceasta exprimare nu au fost excluse de la aceasta obligatie subiectele colective de drept, adica persoanele juridice care obtin venituri.

Alin. 2 al art. 56 precizeaza o aplicatie particulara a principiului egalitatii in materie fiscala: "Sistemul legal de impuneri trebuie sa asigure asezarea justa a sarcinilor fiscale", obligatie al carui titular expres nominalizat este legiuitorul. Caracterul just al impunerilor face trimitere la principiul proportionalitatii si la cel al echitatii, desi formularea este extrem de flexibila putandu-se interpreta atat in sensul unei repartizari egalitare a obligatiilor fiscale, pentru a se asigura egalitatea de sanse, cat si in sensul realizarii justitiei sociale, care urmareste o distribuire a obligatiilor ce tinde la o egalitate de rezultat.

5. Avocatul Poporului[112]

Rolul institutiei Avocatului Poporului

Avocatul Poporului este denumirea clasica sub care s-a organizat si functioneaza in Romania clasica institutie a ombudsmanului. Ombudsmanul este de sorginte suedeza si s-a raspandit in Europa sub denumiri diferite: comisar parlamentar, aparatorul poporului, aparatorul public, mediatorul public, avocatul poporului.

Exista de asemenea un Ombudsman European care investigheaza plangerile privind cazuri de administrare defectuoasa in actiunea institutiilor si organelor Uniunii Europene. Ombudsmanul este complet independent si impartial[113].

Mai mult, din septembrie 2005 printr-o hotarare de Senat a fost creata, la nivelul Universitatii Bucuresti institutia Ombudsmanului universitar cu rolul de a consilia, in conditii de independenta, impartialitate, confidentialitate pe toti membrii comunitatii academice care se considera tratati incorect .

In Romania institutia Avocatului Poporului a fost creata prin Constitutia din 1991, ca o noutate in viata juridico-statala, dar a fost infiintata practic si a inceput sa functioneze dupa adoptarea legii sale organice, adica in 1997.

Avocatul Poporului este o institutie autonoma si independenta fata de orice alta autoritate publica, menita sa protejeze cetatenii de abuzuri din partea autoritatilor administratiei publice, insa doar pe cale amiabila, utilizand medierea si dialogul. El nu poate insa sa ofere asistenta justitiabililor si nici sa le asigure reprezentarea in instanta.

Avocatul Poporului  in exercitarea atributiilor sale nu se substituie autoritatilor publice si nu poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ, nimeni nu il poate obliga sa se supuna instructiunilor sau dispozitiilor sale. Activitatea sa are caracter public, dar la cererea persoanelor lezate in drepturile si libertatile lor sau datorita unor motive intemeiate, poate decide asupra caracterului confidential al activitatii sale.

Institutia Avocatului Poporului isi exercita atributiile, din oficiu sau la cererea persoanelor lezate in drepturile si in libertatile lor, care poate sa fie orice persoana fizica, fara deosebire de cetatenie, varsta, sex, apartenenta politica sau convingeri religioase.

Organizarea institutiei Avocatului Poporului

Avocatul Poporului este numit de catre Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna, pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reinnoit o singura data. Avocatul Poporului este ales din randul personalitatilor vietii publice care indeplinesc conditiile de numire prevazute pentru judecatorii de la Curtea Constitutionala.

Acesta este asistat de adjuncti specializati pe domenii de activitate, numiti de catre Birourile permanente ale Camerei Deputatilor si Senatului, la propunerea Avocatului Poporului, cu avizul Comisiilor juridice ale celor doua Camere ale Parlamentului.

Functia de Avocat al Poporului este asimilata cu functia de ministru, iar functia de adjunct al Avocatului Poporului este asimilata cu functia de sef de departament din aparatul Parlamentului.

Institutia Avocatul Poporului isi desfasoara activitatea pe urmatoarele domenii de specializare:

           a)  drepturile omului, egalitate de sanse intre barbati si femei, culte religioase si minoritati nationale;

           b) drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap;

           c)  armata, justitie, politie, penitenciare;

           d) proprietate, munca, protectie sociala, impozite si taxe.

            In vederea realizarii atributiilor ce ii revin potrivit legii, Avocatul Poporului organizeaza birouri teritoriale[115] care isi desfasoara activitatea pe raza teritoriala de competenta a curtilor de apel.

3. Atributiile Avocatului Poporului

Avocatul Poporului are, potrivit legii, urmatoarele atributii principale :

1. primeste si repartizeaza cererile facute de persoanele lezate prin incalcarea drepturilor sau libertatilor cetatenesti de catre autoritatile administratiei publice si decide asupra acestor cereri;

urmareste rezolvarea legala a cererilor primite si cere autoritatilor sau functionarilor administratiei publice in cauza incetarea incalcarii drepturilor si libertatilor cetatenesti, repunerea in drepturi a petitionarului si repararea pagubelor;

3. formuleaza puncte de vedere, la cererea Curtii Constitutionale;

4. poate sesiza Curtea Constitutionala cu privire la neconstitutionalitatea legilor, inainte de promulgarea acestora;

5. poate sesiza direct Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a legilor si ordonantelor;

6. reprezinta institutia Avocatul Poporului in fata Camerei Deputatilor, a Senatului si a celorlalte autoritati publice, precum si in relatiile cu persoanele fizice sau juridice.

Sunt supuse petitionarii actele sau faptele administrative ale autoritatilor publice prin care s-au incalcat drepturile si libertatile persoanelor fizice.  Sunt asimilate actelor administrative tacerea organelor administratiei publice si emiterea tardiva a actelor. Este vorba asadar de acte sau fapte administrative ce provin de la: administratia publica centrala (ministere, departamente, etc), prefecti, serviciile publice descentralizate din teritoriu ale ministerelor si ale celorlalte organe centrale, administratia publica locala (consilii locale, primari, consilii judetene) precum si de la functionari ai acestor organe .

Nu fac obiectul activitatii institutiei Avocatul Poporului si vor fi respinse fara motivare cererile privind: actele emise de Camera Deputatilor, Senat, Parlament; actele si faptele deputatilor si senatorilor, Presedintelui Romaniei,Guvernului, Curtii Constitutionale, Presedintelui Consiliului Legislativ si autoritatii judecatoresti.

      Conditiile pentru primirea si examinarea cererii[118] sunt:

  sa fie formulata in scris ( poate fi transmisa prin posta, inclusiv cea electronica, fax ori poate fi depusa personal sau prin mandatar[119]);

 sa fie semnata de petitionar;

 sa contina informatii complete referitoare la datele de identificare ale persoanei, date despre vatamarile produse, autoritatea administrativa sau functionarul public in cauza, dovada intarzierii sau refuzului administratiei publice de a solutiona cererea, potrivit legii, in termenul prevazut; mentiunea obligatorie daca cererea face obiectul unei cauze aflate pe rolul unei instante judecatoresti sau daca a format obiectul unei judecati; precizarea autoritatilor publice care au fost sesizate anterior; se anexeaza orice acte care pot sustine cererea.

Situatiile in care cererile nu pot fi luate in considerare sunt: 

• nu sunt de competenta Avocatului Poporului
• sunt anonime sau facute in numele altei persoane fara acordul acesteia;
• sunt adresate mai tarziu de un an de la data la care incalcarile  s-au produs ori de la data la care persoana in cauza a luat cunostinta de  ele;
• pot fi respinse motivat cererile vadit nefondate.

           Modalitatile de lucru in solutionarea cererilor ale Avocatului Poporului sunt:

- Anchetele -prin care cere autoritatilor administratiei publice orice informatii sau documente necesare, audiaza si ia declaratii de la conducatorii autoritatilor administratiei publice si de la orice functionar care poate da informatiile necesare solutionarii cererii.

- Recomandarile - care nu pot fi supuse controlului parlamentar si nici controlului judecatoresc. Prin recomandarile emise, Avocatul Poporului prin care solicita organului administrativ ori functionarului public in cauza sa inlature abuzul comis, sa repare pagubele produse prin actul sau faptul administrativ ilegal si sa repuna persoana lezata in drepturile sale legitime.  

- Rapoarte speciale - in cazul in care Avocatul Poporului constata, cu prilejul cercetarilor intreprinse, lacune in legislatie sau cazuri grave de coruptie, ori de nerespectare a legilor tarii, va prezenta un raport, continand cele constatate, presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului sau, dupa caz, primului-ministru.

- Audientele - sunt asigurate de personalul de specialitate al institutiei. De asemenea, cetatenii pot fi primiti in audienta de catre Avocatul Poporului si de adjunctii acestuia, in conformitate cu prevederile legale.

Avocatul Poporului raspunde numai in fata Parlamentului, raspundere ce se materializeaza prin obligatia prezentarii de rapoarte. Raportul anual este bilantul activitatii institutiei care se inainteaza celor doi presedinti ai Camerelor Parlamentului si poate cuprinde pe langa prezentarea activitatii institutiei pe anul respectiv si recomandari de modificare a legislatiei sau propuneri de masuri ce sunt utile in protectia drepturilor omului.

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

Ø      Drepturile fundamentale au urmatoarele trasaturi caracteristice:

sunt drepturi subiective, adica facultati, posibilitati ale subiectelor raportului juridic (indivizii) de a actiona intr-un anume fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzatoare si de a beneficia de protectia si sprijinul statului in realizarea pretentiilor legitime

sunt drepturi esentiale pentru viata, libertate si personalitatea indivizilor.

sunt inscrise in acte cu forta juridica suprema - legile fundamentale.

Ø      Principiile drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale potrivit Constitutiei revizuite sunt:

Universalitatea drepturilor, libertatilor si indatoririlor

Egalitatea in drepturi a cetatenilor

Neretroactivitatea legii

Principiul legalitatii in conformitate cu care trebuie sa fie exercitiul oricarui drept, libertate sau obligatie

Accesul liber la justitie

Caracterul de exceptie al restrangerii exercitiului unor drepturi sau al unor libertati

Functiile si demnitatile publice pot fi ocupate de persoanele care au cetatenia romana si domiciliul in tara

Protectia cetatenilor romani in strainatate si obligatiile lor

Cetatenii straini si apatrizii se bucura in Romania de protectie juridica

Cetatenii romani nu pot fi extradati sau expulzati din Romania

Ø      Drepturile si libertatile fundamentale pot fi clasificate astfel:

A. Inviolabilitatile - acele drepturi care au drept obiect ocrotirea persoanei umane si a vietii ei private fata de orice amestec din afara. Din aceasta categorie fac parte urmatoarele drepturi:

1. dreptul la viata si la integritate fizica si psihica

libertatea individuala si siguranta persoanei

3. dreptul la aparare

4. libera circulatie

5. dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private

6. inviolabilitatea domiciliului si resedintei

7. secretul corespondentei.

B. Drepturile social-economice si culturale au drept obiect asigurarea dezvoltarii materiale sau culturale a cetatenilor. Fac parte din aceasta categorie urmatoarele drepturi:

1. dreptul la invatatura,

accesul la cultura,

3. dreptul la ocrotirea sanatatii,

4. dreptul la un mediu sanatos,

5. dreptul la munca si la protectia sociala a muncii,

6. dreptul la greva,

7. dreptul la proprietatea privata,

8. dreptul de mostenire,

9. libertatea economica,

10. dreptul la un nivel de trai decent,

11. dreptul la casatorie,

1 dreptul copiilor si tinerilor la protectie si asistenta

13. dreptul persoanelor cu handicap la protectie speciala.

C. Drepturile social-politice se caracterizeaza prin faptul ca pot fi exercitate de cetateni, la alegerea lor, atat in vederea participarii lor la conducerea de stat, cat si in scopul asigurarii dezvoltarii lor materiale sau culturale. In aceasta categorie intra urmatoarele drepturi:

libertatea constiintei,

libertatea de exprimare,

3. dreptul la informatie,

4. libertatea intrunirilor,

5. dreptul de asociere.

D. Drepturile exclusiv politice au ca obiect exclusiv asigurarea participarii cetatenilor la conducerea statului, cum ar fi:

1. dreptul de a alege

si de a fi ales in organele reprezentative locale sau nationale,

3. dreptul de a alege si de a fi ales in Parlamentul European

E. Drepturile garantii - reprezinta acea categorie de drepturi care asigura persoanei mijloacele juridice necesare in cazul incalcarii drepturilor sale fundamentale pentru restabilirea ordinii de drept. Din aceasta categorie fac parte:

1. accesul liber la justitie,

dreptul de petitionare,

3. dreptul persoanei vatamate de catre o autoritate publica

Ø            Indatoririle fundamentale potrivit Constitutiei revizuite sunt:

Fidelitatea fata de tara

Apararea tarii

Contributiile financiare

Ø      Avocatul Poporului este denumirea clasica sub care s-a organizat si functioneaza in Romania clasica institutie a ombudsmanului.

Ø      Avocatul Poporului este o institutie autonoma si independenta fata de orice alta autoritate publica, menita sa protejeze cetatenii de abuzuri din partea autoritatilor administratiei publice, insa doar pe cale amiabila, utilizand medierea si dialogul. Avocatul Poporului este numit de catre Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna, pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reinnoit o singura data.

Ø      Avocatul Poporului are, potrivit legii, urmatoarele atributii principale:

1. primeste si repartizeaza cererile facute de persoanele lezate prin incalcarea drepturilor sau libertatilor cetatenesti de catre autoritatile administratiei publice si decide asupra acestor cereri;

urmareste rezolvarea legala a cererilor primite si cere autoritatilor sau functionarilor administratiei publice in cauza incetarea incalcarii drepturilor si libertatilor cetatenesti, repunerea in drepturi a petitionarului si repararea pagubelor;

3. formuleaza puncte de vedere, la cererea Curtii Constitutionale;

4. poate sesiza Curtea Constitutionala cu privire la neconstitutionalitatea legilor, inainte de promulgarea acestora;

5. poate sesiza direct Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a legilor si ordonantelor;

6. reprezinta institutia Avocatul Poporului in fata Camerei Deputatilor, a Senatului si a celorlalte autoritati publice, precum si in relatiile cu persoanele fizice sau juridice.

INTREBARI DE EVALUARE

1. Analizati principiile ce guverneaza materia drepturilor si libertatilor fundamentale in Romania.

Care sunt drepturile de care se bucura cetatenii romani, urmare a aderarii Romaniei la Uniunea europeana?

3. Precizati asemanarile si deosebirile intre existente intre dreptul de asociere si libertatea intrunirilor.

4. Ce diferenta exista intre consacrarea si garantarea unui drept? Exista drepturi in Romania care sunt doar consacrate?

5. Evidentiati rolul institutiei Avocatului Poporului in Romania.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Reprezinta o exceptie de la principiul neretroactivitatii legii:

a) legile ce produc efecte juridice numai pentru viitor;

b) legile interpretative;

c) aplicarea legii penale mai aspre;

d) legea contraventionala.

Restrangerea exercitiului unor drepturi individuale poate avea loc daca:

a) este necesara intr-o societate democratica;

b) este invers proportionala cu valoarea sociala ocrotita;

c) sunt mai multe persoane carora li se aplica aceasta masura;

d) este dispusa numai prin hotarare a Guvernului.

3. Este o inviolabilitate:

a) dreptul la aparare;

b) dreptul la ocrotirea sanatatii;

c) dreptul de asociere;

d) dreptul de a alege si dreptul de a fi ales.

4. Libertatea de exprimare este:

a) un drept garantie;

b) un drept social-politic;

c) o inviolabilitate;

d) un drept exclusiv politic.

5. Extradarea:

a) este o institutie juridica absoluta;

b) este reglementata de anumite norme universal recunoscute,

c) institutia juridica in virtutea careia autoritatile statale pot sa oblige un cetatean strain sa paraseasca tara;

d) poate fi dispusa numai de Presedintele Romaniei.

6. Arestarea:

a) se poate face si in baza unui mandat de arestare;

b) poate fi dispusa de procuror;

c) nu poate depasi 24 de ore;

d) poate fi dispusa cand exista motive legale.

Unul dintre principiile aplicabile in activitatea de prelucrare a datelor personale este:

a) colectarea datelor in scopuri determinate, explicite si legitime;

b) posibilitatea obtinerii confidentialitatii la cerere;

c) obtinerea completa a datelor persoanei respective;

d) posibilitatea refuzarii de catre o persoana a declararii datelor personale pertinente.

8. Este o atributie a Avocatului poporului:

a) reprezentarea in instanta a cetatenilor;

b) sesizarea Curtii Constitutionale cu privire la neconstitutionalitatea legilor, doar inainte de promulgarea acestora;

c) urmarirea rezolvarii legale a cererilor primite de la cetateni;

d) declararea recursului in cazul pierderii procesului de catre o persoana in prima instanta.

Se dau propozitiile: A - Cerea cetateanului adresata Avocatului Poporului poate fi adresata si in forma orala; B - Avocatul Poporului raspunde numai in fata Parlamentului si a Presedintelui, datorita legitimitatii aparte a acestor doua institutii statale; C- Sunt asimilate actelor administrative care pot constitui obiectul unei cereri adresate Avocatului Poporului si tacerea organelor administratiei publice si emiterea tardiva a actelor.

Alegeti varianta corecta:

a) Propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa.

b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata.

c) Propozitia A falsa, Propozitia B falsa, propozitia C adevarata;

d) Propozitia A adevarata, propozitia B falsa, propozitia C adevarata.

10. Se dau propozitiile: A - Controlul constitutionalitatii legilor reprezinta o garantie interna a respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale; B - Exista un temei constitutional al raspunderii autoritatilor publice pentru vatamarile cauzate cetatenilor prin incalcarea sau nesocotirea drepturilor, libertatilor si a intereselor legitime ale acestora;C- Criteriul "termenului rezonabil" este o notiune obiectiva.

Alegeti varianta corecta:

a) Propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa.

b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa;

c) Propozitia A falsa, Propozitia B falsa, propozitia C adevarata;

d) Propozitia A adevarata, propozitia B falsa, propozitia C adevarata.

CAPITOLUL 3

ASPECTE PRIVIND FENOMENUL CONSTITUTIONAL IN ROMANIA

3.1. Consideratii privind evolutia fenomenului constitutional pe teritoriul Romaniei

3. Succinta trecere in revista a constitutiilor romane.

3.3. Regimul constitutional din Romania, stabilit dupa Revolutia din decembrie 1989

OBIECTIVE

Studierea acestui capitol va permite: Cunoasterea evolutiei fenomenului constitutional pe teritoriul Romaniei, de la inceputul secolului XIX-lea pana la Constitutia Romaniei revizuita; Intelegerea inceputurilor statului de drept si a bazelor constitutionale din Romania; Cunoasterea pe scurt a reglementarilor existente in actele cu valoare constitutionala sau in Constitutiile Romaniei; Cunoasterea etapelor parcurse dupa Revolutia din 1989 pana la adoptarea Constitutiei din 1991, revizuita in 2003.

3.1. Consideratii privind evolutia fenomenului constitutional pe teritoriul Romaniei

Documente istorice incontestabile arata ca unele reguli juridice fundamentale cu privire la guvernarea statului au existat pe teritoriul Romaniei, inca din Evul mediu si ca fenomenul constitutional, in sensul modern al termenului, a fost prezent in Tarile romane inca de la inceputul sec. XIX. Dar despre o constitutie comuna, a Principatelor Unite, se poate vorbi abia de la 1864.

In literatura noastra de specialitate s-au exprimat mai multe puncte de vedere cu privire la actul juridic care poate fi considerat prima constitutie scrisa de pe teritoriul romanesc, in sensul modern al termenului.

Dupa Constantin Stere prima Constitutie scrisa la romani este Constitutia Basarabiei din 181 Paul Negulescu si alti autori considera ca prima Constitutie scrisa o reprezinta Regulamentele Organice. Un grup de autori, printre care si Ioan Muraru, acorda calificativul de prima constitutie scrisa la romani Constitutiei lui Cuza, formata din Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris si Legea electorala. In fine, o ultima categorie de autori, printre care Nistor Prisca, sunt de parere ca numai Constitutia din 1866 merita titulatura de prima constitutie scrisa la romani.

Este un fapt istoric ca anumite reguli fundamentale referitoare la guvernarea tarii s-au impus prin traditie, in decursul Evului mediu, formand o dimensiune a 'legii tarii'. Dintre acestea prezinta o importanta deosebita investitura Domnitorilor. Aceasta era, de fapt, un amestec de eligibilitate si ereditate: candidatul la domnie trebuia sa fie de 'vita domneasca', intrand in discutie si fiii naturali ai domnitorilor; alegerea se facea de Mitropolit, episcopi si boierii tarii, iar apoi se aclama de armata, comercianti, targoveti si tarani, de unde a ramas obiceiul aclamatiilor ca modalitate de vot. De obicei, se alegea cel recomandat de fostul domnitor ceea ce explica formarea unor dinastii, ca cea a Basarabilor (Constantin Dissescu).

Alte reguli privind guvernarea au fost : regula participarii la oastea cea mare, regula administrarii cetatilor si a platii anumitor impozite, regula respectarii legii.

Toate acestea demonstreaza existenta unei constiinte sociale privind regulile de guvernare, care la inceputul sec. XIX dobandeste caracteristicile constiintei constitutionale, in sensul modern al termenului. Dovada cea mai elocventa o constituie Delegatia compusa din 3 boieri moldoveni si 3 boieri munteni care s-a prezentat, in 1802, la Napoleon Bonaparte pentru a-i cere sprijinul ca in Tarile Romane sa se formeze o republica, pe baza unei Constitutii in sensul modern al termenului. Dupa informatiile pe care ni le ofera C.Stere, in aceasta Republica puterea executiva urma sa fie incredintata unui comitet de 15 boieri sub presedintia Mitropolitului, iar puterea legislativa unei adunari elective. Este de retinut ca, la data respectiva existau constitutii scrise numai in Franta si Elvetia.

Plecand de la aceasta realitate istorica si punand accent, in explicatiile sale, pe existenta in constiinta nationala a unor reguli fundamentale cu privire la guvernarea statului, adica pe dimensiunea psihologica a fenomenului constitutional, C.Stere considera Constitutia Basarabiei, recunoscuta de tarul Alexandru I prin ucazul imperial din 1812,( dupa Tratatul de la Bucuresti din 1812) ca fiind prima constitutie scrisa la romani. Mentionam ca in ucaz se precizeaza ca aceasta constitutie este 'traditionala, adica dupa obiceiul pamantului'. Potrivit 'Constitutiei Basarabiei', in capul tarii se afla un guvernator, boier moldovean, cu drepturile pe care traditional le-au avut domnitorii. Pentru a judeca si administra, era constituit un Divan romanesc, exclusiv din boieri, iar pentru legiferare era formata 'Adunarea Obsteasca Electiva'. Toate legile votate de Adunarea Electiva trebuiau sa fie aprobate de guvernator, care era numit de Tar. Aceasta Constitutie este inlaturata formal la 1828, cand armatele rusesti au intrat in Tarile Romane, impunand apoi Regulamentele Organice .

Constitutia Basarabiei, chiar daca este discutabila, sub aspectul calitatii de adevarata constitutie, mai ales datorita faptului ca este o constitutie acordata de un suveran strain, dreptul de imperium apartinand Tarului Rusiei, ceea ce exclude suveranitatea nationala, este importanta, in opinia C.Stere, intrucat face dovada recunoasterii de catre o mare putere a traditiilor constitutionale ale romanilor.

Suntem astfel indreptatiti sa afirmam ca, ideile constitutionalismului din secolul luminilor, ca si preocuparile concrete de adoptare a constitutiilor de la sfarsitul acelui secol si inceputul secolului XIX au gasit un teren cat se poate de fertil in Tarile Romane. Asa se si explica explozia miscarilor constitutionaliste incepand cu revendicarile lui Horia si ale lui Tudor Vladimirescu, continuand cu programele de la 1848 si cele ale unionistilor de la 1859 si terminand cu memorandistii de la finele sec.XIX.

Referitor la natura constitutionala a Regulamentelor Organice, retinem ca aceasta teza este elaborata de C.Dissescu si preluata apoi de Paul Negulescu, precum si de alti reprezentanti ai generatiei sale.

In 'Cursul de drept public roman' din 1890 al lui C.Dissescu gasim urmatoarea afirmatie: 'Codicele, cunoscut sub numele de Regulamentul Organic, s-a votat de adunari si pus in vigoare la 1831. In timp de 27 de ani a tinut loc de constitutiune, de lege fundamentala a principatului. Multe din dispozitiile Regulamentului Organic, care nu sunt de ordine constitutionala au ramas in vigoare pana la promulgarea noilor legi din 1864, unele dintr-insele se mai aplica si astazi mai cu seama in materie administrativa.' Apoi, autorul dupa ce trece succint in revista continutul Regulamentului remarca importanta acestuia, caci el contine: 'intreaga organizare politica si administrativa a statului', fiind 'primul pas spre regimul constitutional parlamentar de astazi'; Regulamentul cuprinde, adevarat cu unele restrictiuni, dupa C.Dissescu, mai toate principiile constitutionale din 1866: separatia puterilor, reprezentanta nationala, cu dreptul de a vota impozitele si bugetul, inceputuri de descentralizare, independenta magistratilor. Sub aspect politic,insa, Regulamentele au doua defecte capitale:

a) sunt constitutii acordate de o putere straina, or, Constitutia, prin esenta ei trebuie sa fie emanatia suveranitatii nationale;

b) consacra privilegii pentru boieri, dandu-le prioritate atat in functiunile judecatoresti, cat si in adunarea legiuitoare.

C. Stere retine ca, Regulamentele Organice, care in primul articol invoca obiceiul pamantului si traditia istorica, nu fac altceva decat sa 'formuleze principiile vechi', motiv pentru care le considera ca fiind prima Constitutie scrisa a Tarilor Romane, iar daca se tine seama de ucazul imperial din Basarabia (1812), 'Regulamentul Organic ar fi o a doua Constitutie scrisa'.

Fata de opiniile exprimate si de realitatea istorica nu putem nega natura constitutionala a Regulamentului Organic, cu toata sorgintea sa exogena, imperiala.

Chiar daca urmam calea maximei exigente si pornim de la conceptia intransigenta a lui Nistor Prisca , in sensul considerarii Constitutiei din 1866 ca fiind prima constitutie scrisa la romani, observam ca in istoria constitutionala a Romaniei s-au adoptat, in decurs de 125 de ani, 7 constitutii (1866, 1923, 1938, 1948, 1952, 1965 si 1991); a fost o perioada cand n-a existat constitutie (1940-1944) si doua perioade de tranzitie (1944-1947; 1989-1991) in care Constitutia in vigoare, sau, dupa caz, repusa in vigoare, a fost modificata prin decrete-legi cu caracter constitutional ale noii puteri politice.

Daca avem in vedere atat natura regimului politic si forma de guvernamant, cat si existenta sau inexistenta unei constitutii, pentru Principatele Romane, respectiv pentru Romania, putem distinge, in ordine cronologica, urmatoarele categorii de institutii politice :

1) Institutiile politice Regulamentare ( in sensul Regulamentului Organic), intre 1831-1857;

2) Institutiile politice Conventionale ( in sensul Conventiei de la Paris) intre 1858-1863;

3) Institutiile politice statutare ( in sensul Statutului lui Cuza) intre 1864-1865;

4) Institutiile politice ale monarhiei constitutionale tip pact, intre 1866-1922;

5) Institutiile politice ale monarhiei constitutionale liberale, intre 1923-1937;

6) Institutiile politice ale regimului de dictatura regala, intre 1938- septembrie 1940;

7) Institutiile politice ale regimului de dictatura militara, intre septembrie 1940 - august 1944;

8) Institutiile politice ale restauratiei limitate, intre septembrie 1944 - decembrie 1947;

9) Institutiile politice ale primei Republici de tip marxist-leninist, intre 1948 - 1951;

10) Institutiile politice ale celei de a II-a Republici de tip marxist-leninist, intre 1952-1964;

11) Institutiile politice ale celei de-a III-a Republici de tip marxist-leninist, intre 1965- decembrie 1989;

12) Institutiile politice tranzitorii ale Republicii a IV-a, revolutionar-democrata, intre decembrie 1989 - decembrie 1991;

13) Institutiile politice ale Republicii a V-a, democratice, incepand cu 8 decembrie 1991 (intrarea in vigoare a Constitutiei din 1991).

3. Succinta trecere in revista a constitutiilor romane.

Constitutia lui Cuza

Intrucat Adunarea Electiva, organ cu putere legislativa, constituita conform Conventiei de la Paris din 7/19 august 1858 , adunare alcatuita in cea mai mare parte din privilegiati ostili reformelor, a respins adoptarea legilor necesare realizarii acestora, la 2 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza recurge la o lovitura de stat. Prin acelasi decret, Alexandru Ioan I convoaca poporul roman, in zilele de 10 - 14 mai 1864, pentru a se pronunta, printr-un plebiscit, asupra textelor mentionate. Din 754.148 de cetateni cu drept de vot au participat la vot 683.928. Dintre acestia, 68621 de cetateni au spus 'DA' actelor normative propuse de domnitor, iar 1.307 cetateni au spus 'NU'.

Nepurtand denumirea expresa de 'Constitutie' se pune problema de a stabili daca 'Statutul dezvoltator al Conventiei din 7/19 august 1858', cunoscut si ramas in istorie sub numele de Statutul lui Cuza, este, in adevar, o Constitutie.

Statutul lui Cuza, asa cum indica chiar denumirea sa, era o dezvoltare a Conventiei de la Paris din 1858, care era un act impus din afara, de catre puteri straine. Prin Statut s-au adus, insa, importante modificari acestei conventii. Astfel, Statutul incredinta puterile statului domnitorului si reprezentantei nationale cu structura bicamerala, formata din Adunarea ponderatoare si Adunarea Electiva. Puterea legiuitoare se exercita colectiv de catre domnitor si cele doua adunari, initiativa legislativa apartinand domnitorului.

Statutul lui Cuza consacra independenta legislativa castigata de Principatele Romane, inca din 1862, in urma vizitei Domnitorului la Constantinopol. Acest lucru reiese din textul:

'Principatele Unite pot in viitor a modifica si schimba legile care privesc administratia lor dinlauntru cu concursul legal al tuturor puterilor stabilite, si fara nici o interventiune; se intelege insa ca aceasta facultate nu se poate intinde la legaturile care unesc Principatele cu Imperiul Otoman, nici la tratatele dintre Inalta Poarta si celelalte puteri, care sunt si raman obligatiuni pentru aceste principate'.

Statutul lui Cuza mai cuprinde: reguli privitoare la formarea, organizarea si functionarea adunarii ponderatoare si adunarii elective, reguli privind elaborarea legilor, unele reguli privind Guvernul, obligatia functionarilor publici de a presta juramant de credinta. In continuare, Legea electorala anexata Statutului, stabileste: drepturile electorale (conditiile necesare pentru a alege si a fi ales), regulile privind organizarea si desfasurarea alegerilor.

Deci, Statutul lui Cuza stabileste regulile fundamentale de organizare a puterii, iar Legea electorala reglementeaza unele drepturi fundamentale si anume: drepturile politice.

Pe baza Statutului au fost adoptate celelalte legi din timpul domniei lui Cuza, Statutul constituind astfel baza constitutionala a intregii legislatii ulterioare prin care s-a creat statul roman modern. Astfel, au fost adoptate legile privind instructiunea publica, administratia, justitia, organizarea armatei, codul penal, codul civil, codul comercial si multe altele.

Fata de argumentele prezentate consideram ca, Statutul, impreuna cu legea electorala formeaza o Constitutie, deoarece cuprind reglementari ale unor relatii sociale fundamentale privind instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii

Constitutia romana adoptata la 29 iunie 1866

In conditiile istorice concrete ale anilor 1865-1866, Alexandru Ioan Cuza este obligat sa abdice in noaptea de 10 spre 11 februarie 1866 si se instituie o locotenenta domneasca. Apoi pe tronul tarii este adus un principe strain.

La data de 29 iunie 1866, Adunarea electiva a adoptat, in unanimitate de 91 voturi, Constitutia. Carol I, Domnul Principatelor Unite Romane, depune juramantul pe Constitutie, pe care o sanctioneaza si o promulga in aceeasi zi. Observam ca, ne aflam in prezenta unei constitutii de tip pact : adica o conventie intre rege si parlament, ca reprezentant al natiunii.

Constitutia din 1866 a fost inspirata dupa modelul Constitutiei belgiene, considerata atunci ca fiind cea mai liberala, pentru o monarhie constitutionala.

Unele dintre prevederile Constitutiei din 1866 merita o atentie deosebita. Astfel, chiar primele doua articole consacra Principatele Unite Romane ca un singur stat indivizibil, denumit ROMANIA, al carui teritoriu este inalienabil. Ulterior, dupa cucerirea independentei, la art.1 apare denumirea de 'Regatul Romaniei', in urma legii de modificare a Constitutiei sanctionata prin Decretul Regal nr.1786/8 iunie 1884.

Proprietatea se bucura, in cadrul acestei Constitutii, de o protectie deosebita, fiind declarata sacra, neviolabila si garantata impotriva instituirii pedepsei de confiscare a averilor(art.17).

In ceea ce priveste puterile statului, Constitutia proclama 'Toate puterile statului emana de la natiune, care nu le poate exercita decat numai prin delegatiune'.

Puterea legislativa se exercita colectiv de catre Rege si Reprezentanta nationala, care se imparte in doua adunari, Senatul si Adunarea Deputatilor. Initiativa legislativa este data fiecareia din cele 3 ramuri ale puterii legiuitoare. Interpretarea legilor, cu drept de autoritate se putea face numai de puterea legiuitoare.

Adunarea deputatilor se alegea prin 3 colegii de avere. Colegiul al treilea, care era cel mai numeros, intrucat aici intrau toti cei care 'plateau o dare cat de mica' alegea in mod indirect, cel mai mic numar de deputati.

Senatul se alegea de doua colegii, stabilite tot in functie de avere. Pentru a putea fi ales in Senat era nevoie de un venit de 900 galbeni si varsta minima de 40 ani.

Puterea executiva apartinea regelui, Constitutia stabilind regula monarhiei ereditare si numai a unei monarhii straine.

Prin art.102 s-au atribuit, in favoarea Inaltei Curti de Casatiune si Justitie, temporar , pana la promulgarea legii privind responsabilitatile si pedepsele aplicabile ministrilor, unele puteri legislative. Astfel, in aceasta materie, Curtea avea puterea de a 'caracteriza delictul si a determina pedeapsa'. Acest cumul temporar de puteri, legislativa si judecatoreasca, a durat 13 ani.

Constitutia de la 1866 avea un caracter deosebit de rigid, prin procedura de revizuire greoaie si prin interdictia suspendarii.

Constitutia Romaniei din 29 martie 1923

Desavarsirea statului national unitar a impus adoptarea unei noi Constitutii, avand in vedere si faptul ca Sfatul Tarii din Chisinau si Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia consacra, in Declaratia, respectiv Rezolutia de unire, convocarea unei Adunari Constituante, alese prin vot universal.

In aceste conditii, prin Decretul Regal de convocare a Parlamentului rezultat din alegerile din anul 1922, noile Adunari alese sunt declarate constituante.

Proiectul de Constitutie a fost elaborat de Partidul National Liberal, condus de Ion I.C. Bratianu, partid care detinea majoritate in cele doua camere.

Partidele de opozitie, in special Partidul National Roman condus de Iuliu Maniu si Partidul Taranesc, condus de Ion Mihalache au declarat ca nu recunosc caracterul de constituanta al Parlamentului si considera nul si neavenit proiectul Constitutiei, datorita incalcarii procedurii de revizuire stabilita de Constitutia din 1866. Mentionam ca pentru revizuirea Constitutiei, art.128 din Constitutia anului 1866 pretindea ca Parlamentul in exercitiu sa formuleze o declaratie de revizuire, care trebuia citita de 3 ori, din 15 in 15 zile, in sedinta publica si acceptata de ambele adunari. In continuare, acestea se dizolvau de drept. Noile adunari alese, in acord cu regele, procedau la revizuire, cu un cvorum de functionare de 2/3 si cu o majoritate calificata, de asemenea, de 2/3.

Constitutia a fost adoptata de Adunarea Nationala Constituanta a Deputatilor in sedinta din 26 martie 1923 cu majoritatea de 247 voturi 'pentru', 8 'impotriva' si 2 'abtineri', din totalul de 369 deputati si de Adunarea Nationala Constituanta a Senatului in sedinta din 27 martie 1923 cu majoritatea de 137 voturi 'pentru', 2 'impotriva' si 2 'abtineri' din totalul de 194 senatori. Constitutia a fost sanctionata de Regele Ferdinand I prin Decretul Regal nr. 1360 din 28 martie 1923 si a fost publicata in 'Monitorul Oficial' nr. 282 din 29 martie 1923, data la care intra in vigoare.

Cu toate ca formalitatile de revizuire pretinse de Constitutia din 1866 nu au fost indeplinite, acceptarea de catre corpul social a Constitutiei din 1923 a demonstrat ca era conforma constiintei constitutionale din acea perioada, devenind astfel legitima.

Constitutia din 1923 se aseamana mult cu cea din 1866, motiv pentru care ea mai este cunoscuta si sub denumirea de 'Constitutia din 1866 cu modificarile din 1923'.

Dintre prevederile noi ale Constitutiei din 1923 retinem:

- recunoasterea egalitatii in drepturi a femeii cu barbatul, in ceea ce priveste drepturile civile(in privinta drepturilor politice discriminarile au fost mentinute);.

- alegerea adunarii deputatilor prin vot universal, egal, direct, obligatoriu si secret

- infiintarea Consiliului legislativ, organ consultativ cu caracter tehnic-juridic, menit sa asigure sistematizarea legislatiei;

- instituirea controlului constitutionalitatii legilor, prin Curtea de Casatie.

Constitutia Romaniei din 28 februarie 1938

In situatia Europei anului 1938, marcata de incordarea relatiilor internationale, de amplificarea coliziunilor de interese si de frecvente acte de agresiune, regele Carol al II-lea instaureaza, la 10 februarie 1938, dictatura personala. Consacrarea juridica a dictaturii regale este realizata prin noua Constitutie. Proiectul de Constitutie, elaborat din initiativa regelui, este supus la 24 februarie plebiscitului. Constitutia este sanctionata la 27 februarie si publicata la 28 februarie 1938.

Fiind o consacrare a dictaturii regale, Constitutia din 1938 restrange drepturile si libertatile democratice si concentreaza puterea in mainile regelui. Astfel, se interzic: propovaduirea schimbarii formei de guvernamant; impartirea ori distribuirea averii altora; scutirea de impozite; lupta de clasa. De asemenea, este desfiintata si activitatea partidelor politice.

In locul votului universal se introduce sistemul colegiilor pe profesiuni, iar varsta necesara pentru a avea dreptul de a alege si a fi ales in Adunarea Deputatilor este ridicata la 30 de ani. Regele este declarat 'capul statului'. El exercita atat puterea legislativa cat si pe cea executiva. Persoana regelui era inviolabila, raspunzatori fiind doar ministrii.

Anul 1940 este un an de criza grava pentru Romania, careia Carol al II-lea nu-i poate face fata. Drept urmare, in septembrie 1940, regele este obligat sa abdice in favoarea fiului sau, Mihai, Constitutia este suspendata, corpurile legiuitoare sunt dizolvate, se reduc prerogativele regale si este investit cu puteri depline presedintele Consiliului de Ministri, Ion Antonescu, care ramane la putere pe timpul celui de-al doilea razboi mondial, pana la 23 august 1944.

Dezvoltarea constitutionala a Romaniei in perioada cuprinsa intre 31.08.1944 - 13.04.1948[124]

Aceasta perioada se caracterizeaza prin coliziunea dintre doua tendinte si anume: pe de o parte, tendinta de restaurarea sistemului consacrat de Constitutia din 1923, iar pe de alta, tendinta de instaurare a modelului sovietic.

In plan constitutional, acest proces s-a concretizat in acte constitutionale cu caracter tranzitoriu, dintre care mentionam.

1) Decretul 1626/31.08.1944, pentru 'Fixarea drepturilor romanilor in cadrul Constitutiunii din 1866 si cu modificarile Constitutiunii din 29 martie 1923'. Prin acest decret sunt repuse in vigoare dispozitiile constitutionale privind drepturile si indatoririle fundamentale prevazute de Constitutia din 1923, se stabileste ca puterea legislativa se exercita de catre rege la propunerea Consiliului de Ministri si sunt abrogate decretele regale din 1940 referitoare la investirea presedintelui Consiliului de Ministri cu depline puteri si fixarea prerogativelor regale.

2) Decretul nr.1849/1944 pentru 'Adaugirea de alineat nou la finele art.IV din Decretul nr.1626/31.08.1944', care stabileste, in esenta, cadrul juridic exceptional pentru urmarirea si sanctionarea(inclusiv prin confiscarea averii) a celor care, in orice calitate si sub orice forma, au contribuit la dezastrul tarii in legatura cu razboiul purtat impotriva Natiunilor Unite.

3) Legea nr.86/1945 pentru Statutul Nationalitatilor Minoritare, care proclama si asigura egalitatea cetatenilor indiferent de rasa, nationalitate, limba sau religie.

4)Legea nr.187/23 martie 1945 pentru infaptuirea reformei agrare, care prevede exproprierea si trecerea asupra statului 'pentru a fi impartite plugarilor

indreptatiti la improprietarire' bunurile agricole cu inventarul viu si mort afectat lor, ale celor care au colaborat cu germanii, ale criminalilor de razboi si vinovatilor de dezastrul tarii, ale celor fugiti din tara si absenteistilor, precum si terenurile care depaseau 50 ha.

Decretul nr.2218/13 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative si Legea nr.560/14 iulie 1946 privind alegerile pentru Adunarea Deputatilor, prin care se realizeaza egalitatea deplina in drepturi a femeilor cu barbatii (art.2, ultimul al., din decret, prevedea: 'Femeile au drept de vot si pot fi alese in Adunarea Deputatilor in aceleasi conditiuni ca si barbatii'), se consacra votul universal, egal, direct si secret, si de instituite organul legislativ unicameral.

Legea nr.363 din 30 Decembrie 1947 pentru constituirea Statului Roman in Republica Populara Romana este actul constitutional care incheie, in principiu, procesul de tranzitie la Constitutia din 1948. In esenta, aceasta lege consacra abolirea formei monarhice de guvernamant, instituind Republica Populara Romana, si abroga Constitutia din 1923.

Constitutiile marxist-leniniste din 13 aprilie 1948, 24 septembrie 1952 si 21 august 1965.

In sedinta din 13 aprilie 1948, Marea Adunare Nationala voteaza Constitutia Republicii Populare Romane in unanimitate de 401 voturi. Proiectul acestei Constitutii a fost elaborat de Frontului Democratiei Populare din Romania, grupare politica dominata de Partidul Muncitoresc Roman (partid de tip marxist-leninist) care a obtinut la alegerile din 28 martie 1948, 405 mandate, din totalul de 504.

Constitutia din 1948 consacra urmatoarele principii :

statul roman este definit ca republica populara, stat unitar, independent si suveran;

intreaga putere apartine poporului si emana de la popor; se adopta, astfel, conceptia suveranitatii populare: alesii sunt responsabili in fata alegatorilor, care ii pot revoca oricand;

poporul isi exercita puterea prin organe reprezentative alese prin vot universal, egal, direct si secret;

se creeaza premisele si cadrul juridic al viitoarei nationalizari, al instaurarii proprietatii socialiste si lichidarii proprietatii private.

In ceea ce priveste drepturile cetatenesti, prin aceasta constitutie:se acorda dreptul de vot de la 18 ani; se consacra egalitatea deplina in drepturi, sub toate aspectele, a femeii cu barbatul, inclusiv sub aspectul drepturilor politice si a salarizarii; se consacra egalitatea in drepturi a tuturor cetatenilor, fara deosebire de nationalitate, rasa, religie, grad de cultura; se consacra importante drepturi cetatenesti noi (dreptul la munca, dreptul la odihna, dreptul la ocrotiri sociale, dreptul la invatatura).

Sub aspectul guvernarii societatii, prin Constitutia din 1948: se instituie principiul unitatii depline a puterii in stat, Marea Adunare Nationala fiind organul suprem al puterii de stat; se instituie principiul planificarii economice; se permite infiintarea instantelor judecatoresti speciale.

Constitutia din 1948 este prima Constitutie de tip socialist marxist-leninist din Romania. Cu toate ca, indiscutabil, Constitutia din 1948 aduce o forma moderna de guvernamant, precum si importante drepturi cetatenesti noi, eliminand discriminarile dintre barbati si femei, precum si pe cele privind minoritatile, ea inaugureaza un regim autoritar bazat pe dictatura proletariatului, care implica discriminari intre clasele sociale, si unicitatea puterii.

Dupa adoptarea Constitutiei din 1948 procesul de instaurare a regimului socialist de tip marxist-leninist de sorginte sovietica inainteaza in ritm alert. La 11 iunie 1948 incepe procesul de nationalizare a principalelor mijloace de productie. In acelasi an incepe colectivizarea agriculturii. Planificarea centralizata a economiei nationale este inaugurata prin planurile anuale din 1949 si 1950. Intre 1948 - 1949 sunt reorganizate fortele de represiune interna, prin organizarea 'Directiei generale a securitatii poporului' si a Militiei.

In aceste conditii, s-a apreciat ca dezvoltarea, in continuare, a regimului socialist de tip marxist-leninist are nevoie de un cadru juridic si mai radical. Din acest motiv, la 24 septembrie 1952, M.A.N. a votat o noua Constitutie cu unanimitate de 324 voturi. Constitutia din 1952 aduce urmatoarele noutati :

- desfiintarea pluralismului politic, prin proclamarea, la art.86, ca forta politica este partidul marxist-leninist al clasei muncitoare, care isi rezerva rolul conducator al intregii societati;

- proclamarea principiului: principala sarcina a statului este construirea socialismului;

- sectorului socialist ii este rezervat rolul conducator in economia nationala, acceptandu-se insa si existenta micii productii particulare de marfuri.

Perioada cuprinsa intre 1952 - 1965 s-a caracterizat prin extinderea proprietatii de stat si cooperatiste, desfiintarea proprietatii private, instaurarea monopolului absolut al puterii politice si statale, in favoarea partidului comunist. Toate acestea au dus la elaborarea 'Constitutiei Socialismului Victorios', denumire care a fost data Constitutiei din 1965. Si aceasta constitutie a fost adoptata de M.A.N., in sedinta din 21.08.1965, cu unanimitatea celor 446 deputati prezenti la sedinta. Constitutia din 1965 aduce o perfectionare a sistemului socialist de tip marxist-leninist, prin confirmarea ori consacrarea urmatoarelor principii:

- monopartidismul (art.3 'In R.S.R. forta politica conducatoare a intregii societati este P.C.R.') ;

- centralizarea aparatului de stat;

- planificarea economico-sociala centralizata;

- existenta a 3 forme de proprietate: de stat, cooperatista si personala.

- principiul socialist de repartitie dupa cantitatea, calitatea si importanta sociala a muncii.

Precizam ca, prin modificarea acestei constitutii s-a produs trecerea de la regimul dictatorial de adunare la un regim prezidential dictatorial.

3.3. Regimul constitutional din Romania, stabilit dupa Revolutia din decembrie 1989

La 22 decembrie 1989 s-au prabusit structurile de putere ale regimului socialist de tip marxist-leninist. Regimul constitutional din Romania, dupa prabusirea vechiului sistem si pana la adoptarea Constitutiei din 1991, a avut doua caracteristici esentiale : mentinerea in vigoare a unor prevederi ale Constitutiei din 1965 privind drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor, organele judecatoresti, organele procuraturii si organizarea administrativa a teritoriului; aparitia unor acte cu caracter constitutional, emise de organele care au exercitat puterea in fapt, prin care s-au promovat urmatoarele principii: forma republicana de guvernamant, separatia puterilor, statul de drept, pluralismul politic, structura bicamerala a Parlamentului, democratia de tip occidental, inviolabilitatea si inalienabilitatea drepturilor fundamentale, eligibilitatea pentru functiile de conducere, raspunderea si revocabilitatea celor care ocupa functii de guvernare, consultarea poporului prin referendum in legatura cu legile si masurile de importanta deosebita. Dintre actele cu caracter constitutional mentionam :

1. Decretul-Lege nr.2/27.11989 privind constituirea, organizarea si functionarea Consiliului Frontului Salvarii Nationale si consiliilor teritoriale ale Frontului Salvarii Nationale, prin care s-a dat prima organizare tranzitorie a structurilor de putere din Romania si s-a schimbat denumirea de 'militie' in 'politie', iar organele de politie au fost subordonate nemijlocit Consiliului F.S.N. si consiliilor teritoriale ale acestuia.

Decretul-Lege nr.8 din 31 decembrie 1989 privind inregistrarea si functionarea partidelor politice si a organizatiilor obstesti in Romania, prin care s-a facut trecerea la pluralismul politic.

3. Decretul-Lege nr.92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului si a Presedintelui Romaniei. Acesta a fost unul dintre cele mai importante acte cu caracter constitutional, intrucat a organizat trecerea de la structurile provizorii de putere la cele clar definite prin lege. Astfel, Decretul-Lege stabileste ca Parlamentul Romaniei va avea o structura bicamerala si va fi format din Adunarea Deputatilor si Senat. Deputatii si senatorii sunt alesi prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat. Este introdus scrutinul de lista, circumscriptiile electorale fiind judetele. Totodata a stabilit ca cele doua camere reunite vor forma Adunarea Constituanta, al carei rol de era elaborarea Constitutiei, intr-un termen de 9 luni, dar nu mai tarziu de 18 luni. Daca proiectul Constitutiei nu ar fi fost elaborat si adoptat in termenul limita de 18 luni, adunarile urmau sa se autodizolve si s-ar fi organizat noi alegeri. Concomitent cu elaborarea Constitutiei, Parlamentul urma sa desfasoare si activitate legislativa obisnuita.

Dispozitii importante, din D.- L.nr.92/1990, se refera la seful de stat, denumit Presedintele Romaniei si la atributiile sale. De asemenea, s-a stabilit ca, alegerea presedintelui se face prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, in doua tururi de scrutin.

In fine, acest Decret-Lege a cuprins toate dispozitiile necesare pentru organizarea si desfasurarea primelor alegeri postrevolutionare. In baza lui, s-au desfasurat alegerile din 20 mai 1990, primul pas spre legitimarea noilor structuri de putere.

Fara indoiala ca, cel mai important eveniment de dupa 22 decembrie 1989, sub raport politico-juridic, a fost adoptarea Constitutiei Romaniei din 1991. Geneza acestei constitutii a fost urmatoarea :

Þ    Adunarea Constituanta, care a functionat si ca Parlament, a fost aleasa la 20 mai 1990, in baza D.-L. nr.92/1990 pentru alegerea Parlamentului si a Presedintelui Romaniei, avind acordat un termen de 18 luni pentru adoptarea Constitutiei. In prima sedinta, din 11.07.1990, s-a adoptat Regulamentul adunarii si s-a aprobat componenta nominala a Comisiei de redactare a proiectului Constitutiei., formata din 12 deputati, 11 senatori si 5 specialisti, in total 28 de membri. Presedintele comisiei a fost ales profesorul de drept public Antonie Iorgovan. Din comisie au facut parte reputatii juristi : Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Ioan Les, Ioan Muraru, Florin Vasilescu si Ioan Vida.

Þ    In decembrie 1990, Comisia a inaintat Adunarii Const. Tezele Proiectului de Constitutie.

Þ    In februarie 1991, Adunarea Constituanta a luat in dezbatere Tezele, care au fost aprobate in iunie 1991.

Þ    Pe baza tezelor, Comisia a redactat, in iulie 1991, Proiectul Constitutiei, la care au fost depuse peste 1000 amendamente.

Þ    In sept. - noiembrie 1991, Adunarea Constituanta a dezbatut Proiectul Constitutiei si amendamentele, textul fiind votat articol cu articol.

Þ    La 21 noiembrie 1991, prin vot nominal, Adunarea Constituanta a adoptat Constitutia,dupa cum urmeaza:

din totalul de 510 parlamentari si-au exprimat votul 509( un senator nu a participat la vot)

au raspuns la apelul nominal 476( 371 deputati si 105 senatori) si au votat prin corespondenta 33( 20 deputati si 13 senatori)

au votat pentru- 414 parlamentari( 81,17%), impotriva - 95( 18,62%), nu a participat la vot - 1( 0,19%) Fiind peste 2/3 voturi pentru, CONSTITUTIA A FOST ADOPTATA.

Þ    la 8 decembrie 1991, s-a desfasurat REFERENDUMUL NATIONAL pentru aprobarea constitutiei, rezultatul fiind urmatorul :

din totalul de 15.824.373 alegatori inscrisi in liste, s-au prezentat la vot 10.948.468( 69,18%)

au votat DA - 8.464.628( 77,31% din cei prezenti), NU - 235.085( 20,41% din cei prezenti) si au fost 248.759( 2,27%) - voturi nule. Numarul de voturi PENTRU fiind mai mare de 1/2 din numarul participantilor CONSTITUTIA A FOST ADOPTATA si A INTRAT IN VIGOARE incepind cu data de 8 DECEMBRIE 1991.

Constitutia din 1991 a fost modificata si completata prin Legea de revizuire a Constitutiei Romaniei nr. 429/2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicata de Consiliul Legislativ, in temeiul art. 152 din Constitutie, cu reactualizarea denumirilor si dandu-se textelor o noua numerotare ( art. 152 a devenit, in forma republicata,art. 156).

Legea de revizuire a Constitutiei Romaniei nr. 429/2003 a fost aprobata prin referendumul national din 18 - 19 octombrie 2003 si a intrat in vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotararii Curtii Constitutionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului national din 18 - 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constitutiei Romaniei.

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

Ø      Anumite reguli fundamentale referitoare la guvernarea tarii s-au impus prin traditie, chiar din decursul Evului mediu, formand o dimensiune a 'legii tarii'. Dintre acestea prezinta o importanta deosebita investitura Domnitorilor. Alte reguli privind guvernarea au fost : regula participarii la oastea cea mare, regula administrarii cetatilor si a platii anumitor impozite, regula respectarii legii.

Ø      Regulamentele Organice au o natura constitutionala, insa sub aspect politic, au doua neajunsuri:

a) sunt constitutii acordate de o putere straina, or, Constitutia, prin esenta ei trebuie sa fie emanatia suveranitatii nationale;

b) consacra privilegii pentru boieri, dandu-le prioritate atat in functiunile judecatoresti, cat si in adunarea legiuitoare.

Ø      In istoria cu adevarat constitutionala a Romaniei s-au adoptat, in decurs de 125 de ani, 7 constitutii (1866, 1923, 1938, 1948, 1952, 1965 si 1991); a fost o perioada cand n-a existat constitutie (1940-1944) si doua perioade de tranzitie (1944-1947; 1989-1991) in care Constitutia in vigoare, sau, dupa caz, repusa in vigoare, a fost modificata prin decrete-legi cu caracter constitutional ale noii puteri politice.

Ø      Nepurtand denumirea expresa de 'Constitutie 'Statutul dezvoltator al Conventiei din 7/19 august 1858', cunoscut si ramas in istorie sub numele de Statutul lui Cuza, impreuna cu legea electorala formeaza o Constitutie, deoarece cuprind reglementari ale unor relatii sociale fundamentale privind instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii.

Ø      Constitutia romana adoptata la 29 iunie 1866 este o constitutie de tip pact : adica o conventie intre rege si parlament, ca reprezentant al natiunii. Constitutia de la 1866 are un caracter deosebit de rigid, prin procedura de revizuire greoaie si prin interdictia suspendarii.

Ø      Constitutia Romaniei din 29 martie 1923 se aseamana mult cu cea din 1866, motiv pentru care ea mai este cunoscuta si sub denumirea de 'Constitutia din 1866 cu modificarile din 1923'.

Ø      Constitutia Romaniei din 28 februarie 1938, fiind o consacrare a dictaturii regale, restrange drepturile si libertatile democratice si concentreaza puterea in mainile regelui. Astfel, se interzic: propovaduirea schimbarii formei de guvernamant; impartirea ori distribuirea averii altora; scutirea de impozite; lupta de clasa. De asemenea, este desfiintata si activitatea partidelor politice.

Ø      Constitutiile marxist-leniniste din 13 aprilie 1948, 24 septembrie 1952 si 21 august 1965 pun bazele regimului socialist de tip marxist-leninist de sorginte sovietica si il consolideaza.

Ø      Cel mai important eveniment de dupa 22 decembrie 1989, sub raport politico-juridic, a fost adoptarea Constitutiei Romaniei din 1991, revizuita in 2003.

INTREBARI DE EVALUARE

1. Prezentati succint inceputurile constitutionalismului in Romania.
2. Care sunt actele premergatoare Constitutiei din 1991?

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Unul dintre neajunsurile Regulamentelor Organice este:

a)      reprezinta constitutii acordate de o putere straina;

b)      consacra privilegii pentru boieri, dandu-le prioritate insa doar in functiile judecatoresti;

c)      formuleaza principiile vechi, cum ar fi "obiceiul pamantului";

d)      nu face referire deloc la principiul separatiei puterilor;

2. Statutul lui Cuza:

a)     formeaza o Constitutie prin el insusi;

b)     reprezinta o Constitutie impreuna cu Legea electorala;

c)      nu are natura constitutionala;

d)     in ciuda importantei sale, nu stabileste reguli fundamentale de organizare a puterii.

3. Constitutia din 1866 este o constitutie:

a)     de tip pact;

b)     de tip conventie;

c)      de tip statut;

d)     de tip monocratic.

4. Prevederea care consacra Principatele Romane ca un singur stat indivizibil, denumit ROMANIA se regaseste in:

a)     Regulamentele Organice;

b)     Statutul dezvotator al Conventiei de la Paris,

c)      Constitutia din 1866;

d)     Constitutia din 1991.

5. Desfiintarea pluralismului politic in perioada socialista se realizeaza prin:

a)     Constitutia din 1948;

b)     Constitutia din 1952;

c)      Constitutia din 1965;

d)     Constitutia din 197

6. Legea de revizuire a Constitutiei Romaniei din 1991 a fost aprobata:

a)     prin referendum;

b)     de Curtea Constitutionala;

c)      de Parlament;

d)     de Presedintele Romaniei.

7. Se dau propozitiile: A - Adunarea Constituanta care a fost aleasa la 20 mai 1990 a functionat si ca Parlament-; B - Constitutia din 1991, a avut urmatoarea caracteristica esentiala : mentinerea in vigoare a unor prevederi ale Constitutiei din 1965 privind drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor;C- Constitutia din 1952 consacra existenta a trei forme de proprietate: de stat, cooperatista si personala.

a) Propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa.

b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa;

c) Propozitia A falsa, Propozitia B falsa, propozitia C adevarata;

d) Propozitia A adevarata, propozitia B falsa, propozitia C adevarata.

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE

CAPITOLUL 1 - DREPTUL CONSTITUTIONAL SI TEORIA CONSTITUTIEI

1. d

d

3. c

4. b

5. a

6. c

7. d

8. b

9. b

10.c

11. d

CAPITOLUL 2 - DREPTURILE, LIBERTATILE SI INDATORIRILE FUNDAMENTALE POTRIVIT CONSTITUTIEI REVIZUITE

1. b

a

3. a

4. b

5. b

6. d

7. a

8. c

9. c

10.b

CAPITOLUL 3 - ASPECTE PRIVIND FENOMENUL CONSTITUTIONAL IN ROMANIA

1. a

b

3. a

4. c

5. b

6. a

7. b.

21. VRABIE Genoveva, Organizarea politico-etatica a Romaniei, Drept constitutional si institutii politice, vol.II, Ed. Cugetarea , Iasi,1996

Studii si articole in literatura de specialitate

APOSTOL -TOFAN Dana, Consideratii in legatura cu regimul juridic aplicabil ordonantelor Guvernului, in revista Dreptul , nr.4/1998

DELEANU Ion, ENACHE Marian - Premisele si mecanismele statului de drept, Dreptul, nr. 12/1993

EMERI Claude, L Etat de droit dans les systemes polyarchiques europeens, in Revue francaise de droit constitutionnel, 1992, nr. 9

ENACHE Marian,Conceptele de putere politica si de putere de stat, Revista Dreptul, nr.3/1998

ENACHE Marian, Cateva consideratii in legatura cu puterea executiva - concept si functionalitate, Revista Dreptul, nr. 9/1994

ENACHE Marian, Cateva reflectii privind functiile parlamentului, Revista Dreptul nr. 7/1998

IONESCU Cristian, Clasificarea si analiza tipologica a regimurilor politice contemporane, Revista de drept public nr.1/1995

MIHAI Lucian, Revizuire neconstitutionala a Constitutiei?, Revista Romana de Drepturile Omului nr. 27/2003

POPESCU Corneliu Liviu, Raporturile dintre Dreptul Uniunii Europene si Dreptul intern roman, in lumina dsipozitiilor constitutionale revizuite, Revista Romana de Drept comunitar, nr. 2/2004

POPESCU Corneliu-Liviu, Neconstitutionalitatea multipla a modificarii legilor electorale nationale prin doua ordonantede urgenta, Revista Romana de drepturile omului, nr. 28/2004

POPESCU Corneliu-Liviu, Nota la Decizia Curtii Constitutionale nr. 339 din 17 septembrie 2004 asupra sesizarii de neconstitutionalitate a prevedeilor art. 5 alin. 7 din Legea pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului, Revista Romana de Drepturile Omului, nr. 28/2004

TANASESCU Elena Simina, Cronica jurisprudentei Curtii Constitutionale a Romaniei pe anul 2003 (I), Revista de drept public, nr. 1/2004

TURIANU Corneliu, Imunitatea in dreptul roman, Revista Dreptul, nr. 2/2003

VIDA Ioan, Obligativitatea deciziilor Curtii Constitutionale pentru instantele judecatoresti -factor de stabilitate a constitutiei sia practicii judiciare, Pandectele Romane, nr. 3/2004