NOTIUNEA, TRASATURILE DEFINITORII SI DEFINITIA DREPTULUI MEDIULUI

Notiunea, trasaturile definitorii si definitia dreptului mediului

Datorita particularitatilor obiectului supus reglementarii - relatiile sociale vizand raportul dintre om (societate) si mediul sau - dreptul mediului are un caracter "orizontal", in sensul ca acopera diferite ramuri juridice clasice (drept privat, public, international si comunitar) si reprezinta un drept de interactiuni, care tinde sa penetreze in toate sectoarele sistemului de drept, pentru a introduce dimensiunea ecologica.

Pentru delimitarea si definirea campului de cuprindere al Dreptului mediului, din punct de vedere formal pot fi folosite trei criterii principale:

criteriul institutional, care se refera la structurile politice, administrative de decizie si actiune in domeniu;

- criteriul material, axat pe definitia data mediului;

- criteriul finalitatii, privind scopul normelor edictate.

Dupa primul criteriu (intr-o viziune restransa), Dreptul mediului reprezinta ansamblul normelor juridice care se refera la problemele care sunt de competenta ministerului mediului sau a altei structuri administrative corespunzatoare. De exemplu, potrivit unei asemenea modalitati de definire, Dreptul mediului ar cuprinde dreptul protectiei naturii (cu exceptia dreptului forestier si a celui rural), dreptul poluarii si al repararii daunelor, dreptul siturilor naturale si peisajelor.

In Romania, de exemplu, avand in vedere sfera de actiune (atributiile) ministerului de resort, Dreptul mediului ar fi format din reglementarile privind protectia mediului (prevenirea si controlul poluarii, protectia si conservarea diversitatii biologice s.a.) si cele referitoare la gospodarirea apelor.

Conform criteriului material, aceasta ramura de drept este constituita din normele aferente protectiei mediului. O asemenea perspectiva este exprimata de OUG nr. 195/2005, in calitatea sa de reglementare-cadru in materie, care isi declara ca obiect [art. 1 alin.(1) "ansamblul de reglementari juridice privind protectia mediului" si defineste acest din urma termen].

Un alt criteriu frecvent folosit pentru definirea Dreptului mediului este cel finalist, respectiv al continutului si scopului normelor edictate. Se considera in acest sens ca apartin Dreptului mediului acele reguli care privesc mentinerea echilibrului ecologic si ocrotirea sanatatii umane; ca urmare, dreptul mediului este un "drept pentru mediu" sau un "drept ecologic". Acest criteriu finalist a fost retinut de M. Despax, dupa care dreptul mediului "are ca obiect suprimarea sau limitarea impactului activitatilor umane asupra elementelor ori mediilor naturale".

In acelasi context, exprimand un punct de vedere "urbanistic", R. Savy considera la randul sau ca "dreptul mediului reglementeaza astfel folosirea instalatiilor si activitatile pentru a preveni atingerile pe care acestea pot sa le aduca calitatii mediului in care trebuie inserate".

Dintr-o alta perspectiva, preocuparile de a determina obiectul de studiu si de reglementare specific dreptului mediului au ajuns la exprimarea altor trei viziuni de abordare a problemei:

- Prima, fondata pe o abordare stiintifica, mai precis ecologista, considera ca dreptul mediului ar fi ramura juridica menita sa raspunda nevoilor rezultate din cercetarea ecologica. Acestea ar putea fi, de exemplu, cele exprimate in "Strategia mondiala de conservare" (UICN, 1980): mentinerea proceselor ecologice esentiale, prezervarea diversitatii genetice si utilizarea durabila a speciilor si ecosistemelor.

- A doua viziune, bazata pe o abordare preponderent de ordin etic, porneste de la ideea ca generatiile actuale trebuie sa lase generatiilor viitoare un patrimoniu (natural) mostenit la randul lor de la generatiile trecute. Ca atare, elementele mediului trebuie sa fie folosite si administrate in mod durabil, cu mentinerea elementelor lor caracteristice. Dreptul mediului ar fi atunci ansamblul regulilor juridice care guverneaza acest patrimoniu (comun) al generatiilor si indivizilor (sincronic si diacronic).

- Cea de-a treia, viziunea administrativa, amintita si mai inainte, are in vedere domeniile de competenta incredintate diferitelor structuri administrativ-institutionale care activeaza in raport cu mediul. Astfel, dreptul mediului ar fi dreptul care trateaza problemele legate de aceste domenii de competenta.

Dupa cum se poate observa si aceste trei abordari nu pot fi considerate ca fiind absolut separate, fiecare dintre ele relevand mai degraba diferite fatete, chiar fundamentale ale aceleiasi probleme. Desigur, viziunea (criteriul) administrativa pare cel mai aproape de nevoile dreptului, aducand o anumita nota de concretete si precizie. Totusi, restrangerea la o asemenea abordare ar saraci prea mult bogatia si complexitatea semnificatiilor dreptului mediului, ca ramura si disciplina juridica.

Relevand utilitatea criteriilor de mai sus, consideram ca, pentru definirea cat mai cuprinzatoare a dreptului mediului, se impun valorificarea valentelor tuturor acestor abordari in stabilirea obiectului si metodei de reglementare, relevarea caracterului normelor componente, principiilor si altor elemente care contribuie la exprimarea specificului sau ca ramura de drept.

1.Definitia notiunii de Drept al mediului

Termenul de mediu (environment, umwelt, milieu) a fost folosit incepand din secolul al XIX-lea in sens biologic, ca ambianta naturala a vietuitoarelor; ulterior, in domeniul geografiei (K. Rifler, P.V. de la Blanche, S. Mehedinti s.a.), este definit ca spatiul locuit si influentat de catre om. Frecventa sa utilizare, inclusiv la nivelul limbajului comun, despovarata de un sens juridic precis creeaza alte dificultati.

La originea sa, termenul de mediu a izvorat din substantivul englezesc "environment", preluat apoi si in franceza sub forma "l'environnement" si in alte limbi, si a avut rolul de a desemna spatiul din jurul omului (medio ambiente in spaniola, meio ambiente in portugheza, al biah in araba s.a.).

El a fost definit in "Le Grand Larousse" din 1972 ca fiind "ansamblul elementelor naturale si artificiale care conditioneaza viata umana". Dictionarul Webster prefera o definitie generala a mediului, care ar fi "circumstantele, obiectele ori conditiile care inconjoara persoana", urmata de precizarea "ansamblul factorilor fizici, chimici si biotici (precum climatul, solul si fiintele) care actioneaza asupra unui organism ori unei comunitati ecologice si determina in definitie forma si supravietuirea lor", la care se adauga "ansamblul conditiilor sociale si culturale care influenteaza viata unui individ ori a unei comunitati".

Aceste definitii de dictionar au sfarsit prin a se orienta progresiv catre o dubla acceptiune a termenului: "cadru de viata al individului si/sau ansamblul conditiilor () susceptibile sa actioneze asupra organismelor vii si activitatilor umane".

Odata cu aparitia si amplificarea problemelor ecologice, mai ales in a doua jumatate a secolului trecut, se afirma o conceptie holistica privind mediul ca obiect de interes si de actiune publica, ce s-a reflectat cu pregnanta in termenii actelor normative adoptate in unele tari la sfarsitul anilor 1960 (precum National Environmental Policy Act, SUA, 1969), precum si in documentele primei Conferinte a Natiunilor Unite privind mediul (Stockholm, iunie 1972).

In acelasi timp, actiunile concrete - de natura economica, juridica, institutionala etc. - in vederea prevenirii si combaterii poluarii au reclamat circumscrierea si definirea mai precisa a conceptului de mediu si a elementelor sale componente. Astfel, potrivit Consiliului international de limba franceza al colocviului international Enseignement et Environnement (Aix en Provence, 1972), mediul reprezinta "ansamblul, existent la un moment dat, al aspectelor fizice, chimice, biologice si sociale, susceptibile de a crea un efect direct sau indirect, imediat sau ulterior asupra vietuitoarelor, omului si activitatilor umane". In cadrul aceluiasi colocviu, comisia pentru limba engleza formuleaza o definitie in care considera mediu "ansamblul tuturor fiintelor si lucrurilor care compun spatiul apropiat si indepartat al omului, care ii poate determina sau schimba existenta si poate influenta total sau partial modul sau de viata".

Definirea mediului in raport direct cu conditia naturala a omului a dus la formularea termenului de "mediu uman" (human environment), care a facut tranzitia spre conceptul complex de mediu care se afirma astazi.

Pentru Comunitatile Europene, mediul reprezinta "ansamblul elementelor care, in complexitatea lor relationala, constituie cadrul si conditiile vietii omului". Un document al Consiliului Europei stabilea ca "mediul inseamna apa, aer si sol in interactiunea lor, precum si raportul dintre acestea si orice alt organism viu" (art. 2, Council Directive din 27 iunie 1967).

Declaratia de la Stockholm (1972) se margineste sa enumere (principiul 2) elementele care compun mediul: "Resursele naturale ale Globului, inclusiv aerul, apa, pamantul, flora si fauna si, in special, esantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale"

In privinta documentelor internationale, in absenta unui tratat global, nu exista o definitie clara a notiunii de mediu. Totusi, de exemplu, Conventia Benelux in materie de conservare a naturii si protectie a peisajelor (8 iunie 1982) considera mediul natural ca fiind "mediul natural al omului, cuprinzand elementele abiotice (nevii), precum rocile, apa si atmosfera, si elementele biotice (vii), incluzand biocenozele naturale si seminaturale, inclusiv flora si fauna in stare salbatica".

Legile nationale mai recente complica in loc sa simplifice definitia. Asa de pilda, Legea bulgara a mediului din 1991 considera mediul "un ansamblu de factori si elemente naturale si antropogenice corelate, care afecteaza echilibrul ecologic, calitatea vietii si sanatatea umana, patrimoniul cultural si istoric si peisajul". La randul sau, Legea portugheza a mediului din 1987 se aplica la cvasitotalitatea elementelor constitutive ale mediului natural si uman.

Potrivit O.U.G. nr. 195/2005, "mediul reprezinta ansamblul de conditii si elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice si anorganice, precum si fiintele vii, sistemele naturale in interactiune, cuprinzand elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale si spirituale, calitatea vietii si conditiile care pot influenta bunastarea si sanatatea mediului".

Tot reglementarea-cadru privind protectia mediului defineste notiunea de mediu geologic ca fiind ansamblul structurilor geologice de la suprafata pamantului in adancime: sol, ape subterane, formatiuni geologice. O.U.G. nr. 236/2000 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale a florei si faunei salbatice, utilizeaza si defineste conceptul de mediu natural considerat a fi ansamblul componentelor, structurilor fizico-geografice, biologice si biocenotice naturale, terestre si acvatice, avand calitatea intrinseca de pastrator al vietii si generator de resurse necesare acesteia [art. 4 lit. a)].

O definitie legala a protectiei mediului, in sens urbanistic, o gasim in Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismului, in sensul "ansamblul de actiuni si masuri privind protejarea fondului natural si construit in localitati si in teritoriul inconjurator".

Pe baza unor asemenea consideratii privind necesitatea, rolul si dimensiunile acestei noi ramuri de drept putem formula si o definitie a dreptului mediului: Dreptul mediului reprezinta, in abstract, ansamblul reglementarilor juridice si institutiilor stabilite in vederea protectiei, conservarii si ameliorarii mediului, conform obiectivelor de dezvoltare durabila.

Rezulta de aici o definitie circumstantiata prin doua elemente fundamentale: un obiectiv direct si imediat (protectia, conservarea si ameliorarea mediului) si altul indirect si pe termen lung (dezvoltarea durabila).

In privinta primului aspect, semnificatiile termenilor fundamentali sunt urmatoarele:

protectia mediului (prin utilizarea rationala a resurselor naturale, prevenirea si combaterea poluarii si a efectelor daunatoare ale fenomenelor naturale);

conservarea mediului (mentinerea si reproducerea calitatii factorilor naturali prin instituirea unor masuri speciale de ocrotire si conservare);

ameliorarea (prin ameliorarea calitatii factorilor naturali, dezvoltarea valorilor naturale, asigurarea unor conditii de viata tot mai bune generatiilor actuale si viitoare).

In privinta celui de-al doilea aspect, obiectivul dezvoltarii durabile urmareste integrarea si armonizarea problemelor mediului in si cu procesul general al unui tip de dezvoltare care sa raspunda nevoilor prezentului, fara a compromite capacitatea generatiilor viitoare de a si le satisface pe ale lor.

Din perspectiva diferitelor "paliere" de edictare si aplicare a reglementarilor juridice, Dreptul mediului apare sub trei ipostaze principale:

dreptul national (romanesc) al mediului, format din totalitatea reglementarilor juridice interne ale statelor, vizand protectia, conservarea si ameliorarea mediului. In cazul nostru, obiectivul il reprezinta dreptul romanesc al mediului, cu propria sa istorie, dimensiunile specifice si perspectivele de dezvoltare, in context regional si universal;

dreptul comunitar al mediului cuprinde dreptul comunitar originar si dreptul derivat (regulamentele si directivele, explicitate si precizate in semnificatiile lor prin politicile, programele, recomandarile si alte documente adoptate in cadrul Uniunii Europene), si

dreptul international al mediului constituit din tratatele, cutuma si celelalte izvoare specifice de drept international public referitoare la aceasta materie, care cunoaste importante variante regionale si avand ca obiect protejarea biosferei contra deteriorarilor majore si dezechilibrelor care ar putea sa-i perturbe functionarea normala.

2. Elemente ale obiectului de reglementare

Ca ramura distincta a sistemului dreptului, Dreptul mediului reglementeaza acele relatii sociale care iau nastere in procesul de protectie, conservare si ameliorare a calitatilor naturale ale mediului.

Protectia mediului In sens larg, protectia cuprinde in linii generale toate problemele prevenirii si combaterii degradarii mediului, conservarii si ameliorarii sale, dar nu se reduce la acestea si nu le presupune intotdeauna. Din perspectiva juridica se urmareste, pe de o parte, evitarea activitatilor nocive, iar pe de alta parte, adoptarea unor masuri pozitive pentru impiedicarea deteriorarii mediului. Asadar, protectia vizeaza un obiectiv mult mai larg decat conservarea, care se limiteaza in principiu la domeniul resurselor naturale. In acelasi timp, protectia nu angajeaza cu necesitate conceptul de ameliorare, care implica o crestere, o amplificare a calitatilor naturale ale factorilor de mediu. In sfarsit, in ultimii ani se afirma o viziune integrata, conform careia protectia presupune elaborarea si aplicarea unei planificari si gestiuni ecologice globale, cuprinzand reglementari, proceduri, institutii existente la nivel national si international.

Se realizeaza prin instituirea anumitor obligatii, stabilirea unor conditii speciale si stipularea unor interdictii privind utilizarea rationala a resurselor naturale, prevenirea si combaterea poluarii mediului si a efectelor daunatoare ale fenomenelor naturale asupra elementelor sale componente.

Conservarea mediului ambiant Urmareste reproducerea si intretinerea dimensiunilor naturale ale acestuia, mentinerea la un nivel calitativ durabil a resurselor naturale. Din acest punct de vedere se impune respectarea legilor conservarii mediului, care se refera in special la faptul ca mediul ambiant este un sistem a carui integritate este asigurata prin functionarea echilibrata a subsistemelor sale (naturale si umane); resursele sale sunt finite, el insusi are o capacitate limitata de absorbtie si neutralizare a actiunilor nocive, prezinta echilibre fragile, iar sistemul teritorial care reprezinta unitatea teritoriala fundamentala trebuie sa functioneze astfel incat suma intrarilor si iesirilor sa fie o marime relativ stabila in timp. In ultimul timp, conservarea, in sens larg, este considerata elementul central al obiectului dreptului mediului. O asemenea conceptie a fost exprimata de "Strategia mondiala pentru conservare" (1980) prin definirea conservarii ca "gestiune a utilizarii biosferei pentru fiinta umana, astfel incat sa produca un mai mare si durabil beneficiu pentru generatiile actuale, dar cu mentinerea potentialului sau pentru a satisface si necesitatile generatiilor viitoare". Asadar, este vorba despre gestiunea resurselor renovabile si evitarea gaspilajului resurselor naturale nerenovabile. Randamentul durabil optim semnifica faptul ca o resursa naturala renovabila trebuie sa fie exploatata fara a trece de limita care garanteaza refacerea sa si, pe aceasta baza, supravietuirea resursei. In sfarsit, sa precizam ca pastrarea mediului, existenta sa nu privesc intr-o maniera integrala calitatea, tinzand numai la mentinerea conditiilor necesare pentru reproducerea resurselor permanente.

Ameliorarea calitatii mediului Are ca obiectiv definitoriu imbunatatirea starii si calitatii factorilor naturali si a celor creati prin activitati umane in vederea unei optime interactiuni socioeconomico-ecologice intre om (societate) si natura. Sunt edificatoare in acest sens reglementarile legale privind conservarea si dezvoltarea fondului forestier, ameliorarea factorilor climatici si imbunatatirea conditiilor naturale de munca si viata ale populatiei. Spre deosebire de conservare care presupune numai intretinerea unui statu-quo durabil, ameliorarea implica acte pozitive pentru imbunatatirea calitatii mediului.

3. Calitatea subiectelor raporturilor juridice

Potrivit legii, pot fi subiecte ale relatiilor reglementate de normele Dreptului mediului statul, organele si institutiile de stat, autoritatile administratiei publice locale, celelalte persoane juridice (asociatii, miscari etc.) si persoanele fizice. In raporturile juridice privind mediul apare adeseori statul ca reprezentant sau aparator al intereselor generale ale societatii sau un organ al sau actionand in aceasta calitate. In acelasi timp, caracterul de interes general al protectiei mediului confera o dimensiune universala titularilor de drepturi si obligatii adecvate. In plus, legile prevad adeseori atributii si raspunderi speciale pentru autoritatile de mediu, cele centrale si locale, si obligatii pentru toate persoanele fizice si persoanele juridice.