REZERVA SUCCESORALA IN CODUL CIVIL ROMAN

REZERVA SUCCESORALA IN CODUL CIVIL ROMAN

Codul civil roman a preluat reglementarile si principiile de guverneaza rezerva succesorala din Codul civil napoleonian, care a realizat o opera de sinteza, contopind institutia legitimei din dreptul roman justinian (aplicata cu precadere in regiunile sudice ale Frantei) cu normele de drept cutumiar existente in provinciile nordice franceze, dar si cu legiferarile Revolutiei franceze. Dreptul intermediar, manifestat in perioada revolutionara, desi inspirat, in general, dintr-o ideologie individualista, a restrans, in prima faza, partea disponibila in mod uniform la o zecime din succesiune, in ipoteza existentei mostenitorilor directi, respectiv la 1/6 din masa succesorala, in cazul in care veneau la mostenire urmasi colaterali. Motivatia a constat in evitarea captarii vointei dispunatorului de catre cler, dar si in dorinta de a preintampina mentinerea inegalitatilor economice, prin intermediul actelor cu titlu gratuit[1].

Ulterior, severitatea acestor dispozitii (continute de Legea 17 Nivse, anul al II-lea) a fost diminuata prin Legea din 4 Germinal anul al VIII-lea, prin care s-a creat posibilitatea acordarii cotitatii disponibile si mostenitorilor, stabilindu-se totodata proportii mai mari in ceea ce priveste cotele de rezerva succesorala, si anume: 3/4, daca testatorul lasa mai putin de patru copii, 1/2 din masa succesorala, daca existau descendenti, frati si surori, respectiv 1/4, in cazul in care erezii erau veri sau nepoti de var.

Codul Napoleon a suprimat orice diferentiere dupa natura bunurilor si a instituit regula fundamentala, potrivit careia rezerva se calculeaza asupra intregii mostenirii. Cotitatea indisponibila reglementata de Codul civil francez este o parte a succesiunii (pars hereditatis), ca si rezerva cutumiara, dar se aseamana cu legitima romana, nefiind acordata decat rudele in linie dreapta (ascendentilor si descendentilor, fara limita de grad) si cenzurand atat legatele, cat si liberalitatile inter vivos. In esenta, autorii Codului civil francez au preluat fundamentul legitimei (datoria fata de familie), retinand insa rezolvarea tehnica specifica dreptului cutumiar.

Codul civil roman a imprumutat sistemul Codului civil napoleonian, insa a operat o serie de modificari substantiale. In primul rand, in privinta ascendentilor, calitatea de mostenitor rezervatar este conferita numai ascendentilor privilegiati. Ulterior, prin adoptarea Legii nr. 319/1944 privind dreptul de mostenire al sotului supravietuitor, acesta a fost integrat in randul rezervatarilor, dispunandu-se, insa, restrangerea cazurilor in care este incidenta cotitatea disponibila speciala intre soti numai la varianta concursului sotului supravietuitor cu copiii testatorului dintr-o casatorie anterioara (Codul civil francez se referea si la ipoteza in care la mostenire vin copiii comuni)[2].