TEORIA PERSONALITATII CRIMINALE

1. Conceptul de personalitate criminala

Criminologia - spre deosebire de alte discipline umaniste - abordeaza personalitatea umana din perspectiva implicarii acesteia in problematica etiologiei si profilaxiei manifestarilor infractionale, cautand sa dea raspuns la intrebari atat de dificile ca : cine e infractorul? cum apare si spre deosebire de altii adopta modelul comportamentului criminal? Conceptul de personalitate a infractorului a suferit, in evolutia criminologiei, interpretari diferite, aproape fiecare autor avand propria sa definitie, propriul lui punct de vedere asupra personalitatii.

Din multiplele cercetari asupra criminalului, atat cele de criminologie generala, cat si cele de criminologie speciala (psihologie criminala) ori, mai ales, cele de criminologie clinica rezulta ca intre criminal si noncriminal nu sunt deosebiri de natura, ci de grad. Potrivit acesteia, si unul si altul sunt impinsi la actiuni si activitati de anumite nevoi, mobilul, si unul si altul sunt ajutati sau neajutati de anumite capacitati, de anumite acte de vointa, etc. Aceste elemente psihice, fizice si altele la criminali sunt uneori mai puternice, de exemplu impulsurile, mobilurile - agresivitatea, sexualitate - si altele mai slabe - de exemplu vointa, stapanirea de sine si altele.

Pe aceasta linie de gandire s-a observat ca nu toate aceste elemente psihice stau toate pe acelasi plan si nu trebuie observate in mod izolat, ci pe ansamblu si, indeosebi, in felul cum se grupeaza, ca mai importanta este "constelatia" lor, spre exemplu impulsuri puternice si vointa slaba ; asemenea constelatii si structurari au un anumit accent de durata si stabilitate, de exemplu, la recidivisti aceste elemente sunt mai vadite. Se mai constata ca unii recidivisti comit uneori aceleasi crime si ca dovedesc precocitate in manifestarile criminale; ei manifesta un fel de inclinatie spre crima si, mai ales, spre anumite crime; totodata, acestia arata persistenta pe calea criminalitatii si ocolirea muncii, neincadrare in randul oamenilor cinstiti, dovedesc periculozitate sociala, fiindca au o inclinatie si pornire spre crima.

Astfel de trasaturi si manifestari caracterizeaza pe criminali si ii deosebesc de noncriminali. Dar deosebirea, nu este dupa cum am mai spus, de natura, criminalii nu sunt o alta speta de oameni, ci o deosebire de grad sau de prag, care caracterizeaza pe criminali.

Crima - spune Pinatel - este un act omenesc, iar criminalii sunt oameni ca si noncriminalii, dar ei se disting de altii deoarece comiterea crimei este expresia unei diferente de grad, deci cantitativa si nu calitativa; exista o diferenta de grad intre psihismul criminalilor si acela al noncriminalilor.

Cercetarea criminologica trebuie sa scoata in evidenta tocmai aceste deosebiri de grad, care caracterizeaza pe criminali. In felul acesta, criminalul este o persoana care se deosebeste totusi de noncriminal, este o personalitate inclinata spre crima, adica o personalitate criminala.

Aceasta problema a trasaturilor de baza si specifice criminalilor a fost sesizata de mult in criminologie, indeosebi de criminologia clinica si in special in problema etiologiei crimei. Autori ca Pinatel, Di Tulio, Kinberg, De Greeff si altii au cercetat si au formulat, pe baza acestor trasaturi, teoria personalitatii criminale. S-au mentionat trasaturi psihologice caracteristice la criminali, cum sunt: agresivitatea, egocentrismul, indiferenta afectiva, lipsa de inhibitie si altele.

La problema trasaturilor personalitatii criminale s-a ajuns in criminologie dupa ce s-a parcurs un drum lung si ocolit. In stiinta criminologiei s-a pus mereu intrebarea de ce infractorul nu se opreste de la comiterea crimei nici de teama oprobriului social, care inconjoara pe criminal, nici de teama pedepsei ce urmeaza dupa comiterea faptei. S-a raspuns, criminalul este lipsit de prevedere, criminalul nu are stapanire de sine, nu are putere de inhibitie a pornirilor sale antisociale etc. S-a dovedit ca aceste trasaturi sau capacitati psihice nu sunt suficiente ca sa opreasca pornirea criminala. Criminologia moderna, indeosebi criminologia clinica, au scos in evidenta trasaturi ale criminalului care sunt mai puternice decat lipsa de prevedere, inhibitia etc. si datorita carora criminalul nu se opreste de la comiterea faptei criminale, trasaturi cum sunt: agresivitatea, egoismul sau altele de natura acestora din urma, care - impreuna - fac ca un criminal sa prezinte o stare de pericol social in sensul ca acesta este inclinat sa comita crime.

2. Continutul teoriei personalitatii criminale a lui J. Pinatel

Cea mai ambitioasa dintre ipotezele avansate in cadrul orientarii psihologice apartine criminologului francez Jean Pinatel.

Preluand ceea ce, in opinia autorului constituie elementele pozitive ale teoriilor despre criminal, mai ales viziunea dinamica asupra instantelor personalitatii de la psihanaliza si abordarea diferentiala a mecanismelor si proceselor criminogene ale trecerii la act din varianta psihomorala. J. Pinatel construieste o teorie explicativa centrata in jurul conceptului de personalitate criminala.

J. Pinatel respinge insa teza existentei unei diferente de natura intre infractor si noninfractor. Dupa cum am aratat in sectiunea anterioara J. Pinatel sustine existenta unei diferente de grad intre personalitatea infractorului si personalitatea noninfractorului ca si, intre diferitele categorii de infractori de la ocazional la recidivistul inrait. Sub acest aspect teoria lui J. Pinatel este ceva mai moderata decat a predecesorilor sai.

Pentru a se pune in lumina aceasta diferenta de grad este necesar sa se evidentieze acele trasaturi psihologice care determina transformarea asentimentului temperat in asentiment tolerat si mai apoi trecerea la act.

Sintetizand ceea ce cercetarile criminologice relevasera pana atunci, J. Pinatel considera ca nici una din trasaturile frecvent intalnite la infractori nu este suficienta prin ea insasi sa imprime o anumita orientare antisociala personalitatii. Numai o reuniune a unor astfel de trasaturi intr-o constelatie confera personalitatii un caracter specific si ii imprima o anumita orientare.

Aceasta constelatie de trasaturi ar reprezenta nucleul central al personalitatii criminale, care apare ca o rezultanta si nu ca un destin. Autorul considera ca trasaturile frecvent intalnite la infractori sunt: egocentrismul, labilitatea psihica, agresivitatea, indiferenta afectiva.

In cele din urmeaza, vom analiza, in lumina conceptiei lui Pinatel, aceste trasaturi care stau la baza personalitatii criminale.

A.           Egocentrismul Egocentrismul, ca trasatura a persoanei, se caracterizeaza prin

tendinta de a raporta totul la propria persoana, atat din punct de vedere afectiv, cat si cognitiv. In anumite limite, egocentrismul priveste conservarea de sine, afirmarea de sine. Sub raport mintal, persoana isi face o imagine pozitiva despre sine, ea considerand ca propria persoana este punctul de reper pentru toate sentimentele, emotiile, toate raportandu-se la sine si pentru sine. Dar, procedand astfel, omul se rupe de realitatea imediata si cade in subiectivism, nerecunoscand importanta lumii inconjuratoare, indeosebi lumea sociala, ceilalti oameni.

Ecogentricul isi minimalizeaza defectele si insuccesele, isi maximizeaza calitatile si insuccesele, iar atunci cand greseste in loc sa-si reconsidere pozitia, ataca cu virulenta.

Sub raport afectiv, se dezvolta exagerat sentimentul de afirmare proprie, iar cand acesta nu reuseste, se dezvolta invidia si mania pentru ceilalti oameni. Se ajunge la sentimentul de frustrare, disperare, orgoliu, vanitate, tot atatea stari afective, care imping pe om la izolare sau conflict cu oamenii.

Aceste stari pot evolua intr-o directie psihotica, spre manie, paranoia etc. De multe ori egocentrismul se poate asocia cu egoismul, care inseamna punerea intereselor proprii mai presus de interesele altora, ale celorlalti oameni, ale societatii.

Egoismul inseamna lipsa sentimentului de simpatie si generozitate fata de alti oameni. Egocentricul, marcat si de egoism, ajunge usor la conflict cu ceilalti membri ai societatii si la comiterea de infractiuni, fie infractiuni contra persoanei - amenintare, vatamari corporale ai moralei, fie infractiuni contra avutului - inselaciuni, falsuri etc.

Egocentricul, bazat pe tendinta de afirmare de sine si a intereselor proprii, se poate asocia si cu diferite trasaturi de la alte tipuri de infractori, cum este infractorul agresiv, infractorul lacom, doritor de inavutire etc., iar tendintele spre comitere de infractiuni devin tot mai puternice, indeosebi infractiunile contra persoanei. Chiar si la tipurile de infractori sexuali, infractori profesionali - recidivisti - etc., egocentrismul joaca un rol stimulator si declansator de infractiuni.

In ceea ce priveste rolul egocentrismului (si egoismului) in stimularea, declansarea si trecerea la comiterea crimei, este evident ca tendinta egocentrista (si egoista) este mai puternica si invinge orice tendinta de opunere la crima, orice tendinta de retinere de teama oprobriului social sau de teama amenintarii cu pedeapsa. Teama de oprobriu sau de pedeapsa este mai mica in comparatie cu orgoliul, vanitatea, tendinta de dominare, intoleranta ori aroganta, alimentate de egocentrismul criminalului.

B.Labilitatea. Trecerea la comiterea unei crime este favorizata si stimulata de o alta

trasatura de baza a criminalului, anume labilitatea. Denumirea acestei trasaturi provine de la cuvantul latin "labilis", care inseamna ceva ce se tine intr-un fir de par", a fi gata sa cada, a se rupe, a aluneca. Este vorba de o structura psihica si morala, care este opusa structurii solide, structurii stabile.

Structura labila este o structura slaba, schimbatoare, , cu vointa slaba, cu putere de stapanire slaba si nestatornica. O asemenea structura poate sa cuprinda mai multe planuri, cum ar fi: a) afectivitatea, supusa unor fluctuatii; b) prevederea redusa si nesigura; c) initiativa, insotita de renuntare; d) puterea de vointa sovaitoare si schimbatoare; e) influentabilitate si sugestibilitate pronuntate; f) luarea de hotarari pripite si apoi parasite; g) relatii de prietenie cu alti oameni, trecatoare si schimbatoare; h) labilul este ca un lichid fara forma care ia forma vasului in care se toarna.

Labilitatea este influentata si de tipurile de criminali. La criminalul normal, neafectat de tulburari psihice deosebite, labilitatea se manifesta in anumite limite acceptabile, dar la criminalii cu tulburari emotionale si la care nici nivelul de inteligenta nu este ridicat, labilitatea este mai slaba si trecerea la comiterea unei crime este mai usoara. Ea este pronuntata si la tipul de criminal impulsiv; de asemenea se constata si o lipsa de control al starilor emotionale. In cazurile de stari psihopatice, nevrotice, de asemenea, labilitatea este slaba, iar trecerea la comiterea unei crime este mai usoara.

C. Agresivitatea. In procesul de trecere la comiterea unei infractiuni (crime) trasatura

agresivitatii infractorului joaca un rol important. De regula, cele mai multe infractiuni

constau intr-o fapta pozitiva - se face ceva -, intr-o actiune comisiva (se loveste, se sustrage), care presupune trei etape (luarea hotararii, inlaturarea temerii de oprobriul opiniei publice si al pedepsei prevazute de lege), agresivitatea intervine in etapa a treia, etapa ultima, adica la trecerea la savarsirea concreta a faptei (cand se loveste, se sustrage un bun etc.) Atare actiuni presupun forta si acte de agresiune.

Agresivitatea este o forma de manifestare a unei tendinte, a unui instinct existent in lumea animala si cea umana, anume tendinta sau instinctul de combatere (combativ), care consta in acte de inlaturare a unor obstacole ce intervin in momentele de impiedicare a animalului sau omului de a-si consuma hrana, apa etc., pentru satisfacerea unei nevoi (foame, sete, aparare de un pericol etc.). In atare situatii agresivitatea este utila in limite necesare. In cazul comiterii unei crime, agresivitatea se foloseste in limite depasite si in scopuri antisociale. Agresivitatea devine un factor de pericol social, manifestandu-se printr-un comportament violent si distructiv.

Agresivitatea este, dupa teoria criminologica, de mai multe feluri: autoagresivitate ce consta in indreptarea caracterului agresiv spre propria persoana exprimandu-se prin automutilari, tendinte de sinucidere, agresivitate fiziologica (adica forta fizica, forta fiziologica a omului), care este influentata de emotii mari, pasiuni, de factori sociali (conflicte sociale etc), agresivitatea patologica, in cazul persoanelor psihopatice sau psihotice (epilepsie, betie, in cazul unor maladii mintale).

Pinatel mai distinge doua forme ale agresivitatii: ocazionala si profesionala. Agresivitatea ocazionala se caracterizeaza prin spontaneitate si violenta; este intalnita cu precadere in crimele pasionale. Agresivitatea profesionala se caracterizeaza printr-un comportament violent durabil, care se releva ca o constanta a personalitatii infractorului, acesta manifestandu-se agresiv in mod deliberat, constant.

Agresivitatea se dezvolta in cazul impiedicarii satisfacerii unor trebuinte, dorinte (cand nu se poate ajunge la obiectul care ar satisface acea dorinta). O asemenea obstructionare provoaca emotii vii, tulburare, manie, si prin aceasta, agresivitatea creste. Nu sunt lipsite de importanta cazurile de frustrari, de lipsire violenta de un obiect care ar satisface unele nevoi (materiale sau morale), care conduc apoi la tulburari morale mai intense. Agresivitatea, ca structura psiho-fizica, devine un motiv si o mijlocire de comitere de infractiuni.

In criminologie s-au studiat si mecanismele fiziologice si emotionale ale agresivitatii, constatandu-se cai de intensificare si agravare a faptei ce se comite prin ajutorul agresivitatii, incat, uneori, ea devine greu de stapanit. Astfel, s-a aratat ca in caz de manie se ridica presiunea arteriala, se produce accelerarea pulsului, accelerarea respiratiei etc.

D. Indiferenta afectiva. Indiferenta afectiva este o stare fizico-psihica ce devine o

trasatura caracteristica a unor criminali, stare care favorizeaza trecerea la savarsirea unei crime. Ea consta in absenta unor emotii si sentimente de omenie ce privesc relatiile dintre oameni. Este vorba de emotii si sentimente de simpatie, prietenie intre oameni, datorita carora oamenii nu-si fac rau unul altuia sau unii altora. Acestea creeaza o sensibilitate a omului fata de semenul sau, emotii si sentimente de participare la bucuria si durerea altuia, dar mai ales o sensibilitate morala, adica o sensibilitate la ceea ce este bine ai rau pentru altul. Aceste stari afective sunt mijloace de solidaritate primara intre oameni si mijloace de netrecere la savarsirea de infractiuni.

Criminologia moderna, mai ales criminologia clinica, prin J. Pinatel, au dezvaluit ca o trasatura importanta a criminalului este lipsa acestor stari afective, este asa-numita indiferenta afectiva, inclusiv indiferenta morala a criminalului, trasaturi care genereaza sau favorizeaza savarsirea de infractiuni. Adica in cazul in care infractorul a invins oprobriul public fata de comiterea unei infractiuni, daca a invins teama de pedeapsa ce il ameninta, el ar putea sa se retina de la comitere, datorita sentimentului de mila fata de victima, datorita rezistentei sale afective (durerea, suferinta victimei). Dar in cazul criminalului stapanit de indiferenta afectiva, stapanit de lipsa de mila, el nu mai intalneste nici o piedica emotiv-morala si trecerea la savarsirea infractiunii.

Indiferenta afectiva releva ideea ca infractorul este lipsit de inhibitia necesara

pentru a se opri de la comiterea crimei, inhibitie pe care o aduce suferinta altuia. Cercetarile psihiatrice au aratat ca la tipurile de criminali perversi exista o rautate, o inafectivitate.

Originile indiferentei afective pot fi un deficit bio-constitutional mostenit.

Perversiunea criminalului izvoraste din placerea morbida ce i-o provoaca

suferinta altuia. Dar aceste origini pot fi si de ordin educativ si de mediul social. In familiile in care parintii au atitudini si comportari dure, cu acte de violenta frecvente, copiii seamana cu parintii. De Greef a cercetat cazuri patologice, unde fiind vorba de crime grave (pasionale), criminalul isi impune un proces de inhibitie afectiva, un proces care inabusa manifestarea emotiilor si sentimentelor de simpatie si mila pentru altii, ca apoi sa poata savarsi fapta mai usor. Este un proces de stingere a emotiilor si sentimentelor de bine pentru oameni, un proces de "salbaticire" afectiva.

Referindu-se la rolul fiecaruia dintre cele patru componente ale nucleului personalitatii, Pinatel le atribuie urmatoarea distributie: agresivitatea joaca un rol de incitare, fiind o componenta activa, celelalte trei - egocentrismul, labilitatea, indiferenta afectiva au rol de a neutraliza inhibitia trecerii la act prin impiedicarea subiectilor de a lua corect in considerare aprecierea sociala ori sentimentul de compasiune si simpatie pentru altul.

Cu alte cuvinte, rolul lor este de a da cale libera de manifestare a agresivitatii. Pe buna dreptate Pinatel observa ca, in general, exista tendinta de a se atribui totul agresivitatii, trecandu-se in umbra rolul negativ toate celelalte componente ale personalitatii, desi, in realitate, comportamentul delincvential devine de cele mai multe ori posibil tocmai inexistentei franelor care in mod obisnuit inhiba la indivizi normali starea de agresivitate.

El mai observa, de asemeni, in mod intemeiat ca fiecare din cele patru componente negative ale personalitatii se pot infatisa cu grade de intensitate diferite: in hiper, mezo sau hipo - fara a viza prin aceasta domeniul patologiei mentale, deci fara a interesa sectorul psihiatric.

Pinatel sustine ca existenta personalitatii criminale este supusa unor doua conditii: o prima conditie, care deja am sesizat-o, intrunirea tuturor trasaturilor de mai sus, (egocentrism, agresivitate, labilitate, indiferenta afectiva) si o a doua conditie, persoana respectiva sa prezinte o stare de pericol social, o stare periculoasa. Autorul mentioneaza ca in 15% pentru infractori starea periculoasa este episodica, trecatoare, ca pentru 20% ea este cronica, iar pentru 55% ea este marginala; din aceasta categorie se recruteaza cei mai multi infractori recidivisti sau ocazionali.

Starea de pericol, dupa cum sustine Pinatel, este o stare de "temibilita", de amenintare, stare care inspira teama pentru alte persoane si pentru ordinea publica, anume pericolul de a comite crime. "Temibilitatea" este o stare de "perversitate" constanta si activa a delincventului, o stare de amenintare cu o crima, pe care o poate provoca acesta; in alti termeni, starea de pericol provine din existenta unei capacitati criminale, adica o capacitate de a comite crime .

Conceptul de stare de pericol are doua laturi, dupa cum accentueaza Pinatel, una, gradul de periculozitate, de capacitate criminala, capacitatea de a comite crime si, alta, incapacitatea de a se adapta social, de a pune frane pornirilor sale criminale si, in functie de acestea, necesitatea de a aplica o masura (represiva, preventiva, educativa etc.). Cu alte cuvinte, criminalul are capacitate de a comite crime, dar nu are capacitatea de a se integra social si de a avea o conduita buna; de exemplu, el este un vagabond, un recidivist si nu munceste regulat. De aici, sarcina criminologiei clinice de a determina, mai intai, un diagnostic asupra starii de pericol sau asupra capacitatii criminale a perversitatii sale si, in al doilea rand, de a determina prognosticul criminalului, comportarea lui in viitor si a capacitatii de adaptare sociala, de indreptare, prescriindu-se mijloacele de tratament, conforme datelor asupra capacitatii criminale.

Starea de pericol sub aspectul capacitatii criminale poate avea forma cronica sau permanenta si forma iminenta. Forma cronica exprima o stare psihologica si morala cu caracter antisocial de durata sio stabila, ca un fel de "stare civila". Ea poate fi de o intensitate mai mare, cum este la criminalii de profesie; ea poate fi orientata intr-o singura directie, cazul cand se comit infractiuni de aceeasi natura (omor - omor). Forma iminenta a starii de pericol, a capacitatii criminale exista in etapa in care se pregateste comiterea crimei, cand aceasta comitere este gata sa se produca, similara cu o stare de "febra".

Starea de pericol sub aspectul capacitatii criminale poate fi mare, iar sub aspectul adaptarii sociale a delincventului aceasta poate sa fie mica. Cele doua laturi ale starii de pericol nu se dezvolta paralel. De aici grija unui diagnostic exact, conform cu realitatea si grija unui pronostic, de asemenea exact, conform cu realitatea starii criminalului.

Studiile realizate de Pinatel au reliefat si alte aspecte psihologice ale criminalului care vin sa intregeasca conceptul de personalitate criminala.

In primul rand sunt evocate trasaturile emotiv-active cum sunt trebuintele si tendintele, care sunt elemente dinamice, elemente determinante la actiuni si activitati; aici trebuie mentionate diferite mobiluri si motive psihice. In aceasta privinta se afirma cu putere ca atat criminalii, cat si noncriminalii sunt impinsi la fapte de trebuinte si tendinte (foame, afirmare de sine, combativitate, teama, manie, sentimente, pasiuni etc.). Dar, ceea ce caracterizeaza pe criminal este ca la acesta, aceste trasaturi sunt excesive, nestapanite, datorita carora criminalul nu se poate stapani. Mai este si vointa slaba, lipsa de putere de inhibitie. In plus, criminalii sunt caracterizati si prin trasaturi de temperament excesive: impulsivitate, insensibilitate, excitabilitate etc., tot atatia factori subiectivi care conduc la crima. Tot aici amintim trasaturile psihopatice si neurotice, care la criminali sunt mai frecvente decat la noncriminali.

O trasatura de baza, caracteristica criminaluli, este si nivelul scazut de inteligenta. In cercetarile asupra criminalului se subliniaza in mod constant nivelul mintal redus. Dupa felul crimelor, se constata: cei ce comit furturi, 34% sunt debili si 26% sunt inapoiati mintal, ca cei ce comit omoruri 47% sunt debili mintali si 26% sunt marginiti, ca cei ce comit violuri 50% sunt debili mintali si 50% sunt inapoiati mintal.

Aspectul psihologic al criminalului, sustine J. Pinatel, trebuie completat si cu alte elemente. Astfel, nivelul de cunostinte, nivelul de instructie al criminalului este, in general, scazut. Acest lucru se exprima in numarul mare de analfabeti in randurile criminalilor, numarul mare de absolventi de numai 1-3 clase scolare elementare, in numarul mare de delincventi care au intrerupt sau abandonat scoala. De aici unele consecinte negative privind nivelul scazut de cunostinte referitoare la normele de conduita sociala, nivelul scazut de pregatire profesionala si altele.

S-au abordat si alte aspecte privind viata psihica a crminalului. Pinatel mentioneaza unele forme de evolutie psihica si sociala, in sensul ca persoana umana parcurge, in dezvoltarea si maturizarea sa, un proces care conduce la deplina maturizare. Or, la unii criminali se observa o stare de imaturitate sociala, ce se manifesta prin: neantelegerea si necunoasterea raspunderii sale fata de alti oameni, prin neluarea in seama a intereselor altora, refuzul admiterii ca dorintele lor au unele limite, anume dorintele, interesele altor persoane; hotul, agresivul, violatorul nu inteleg, nu admit ca si victima are anumite drepturi.

Pinatel sustine ca exista anumite componente psihice comune la infractori, si anume: nesuportarea vreunei constrangeri si ordini in viata lor, control de sine slab, impulsuri puternice si nestapanite, egoism, absenta oricarei bunavointe pentru alti oameni, nerecunoasterea crimei comise. La acestea se mai adauga instabilitatea afectiva si saracia intelectuala.

Criminalii, dupa comiterea faptei criminale, sunt urmariti si cercetati penal, sunt trasi la raspundere penala. Tragerea la raspundere presupune, mai intai, responsabilitate, anume capacitatea mintala de a-si da seama de fapta facuta, apoi culpabilitate, adica intelegerea ca-i vinovat, apoi imputabilitate, adica intelegerea ca atribuirea faptei criminale i se face lui fiindca el a savarsit-o, ca fapta savarsita i se imputa, se pune pe seama celui care a comis-o, ca acesta trebuie sa raspunda penal, adica trebuie sa suporte pedeapsa ce i se aplica si sa o execute. Or, criminalii, ca trasaturi specifice, nu vad si nu inteleg aceste procese si stari psihice, cum le inteleg oamenii necriminali, organele de urmarire penala si judecatoresti. Criminalii le inteleg asa cum le-au trait ei, adica subiectiv, nu obiectiv, asa cum s-au desfasurat si petrecut. Criminalii, in general, au responsabilitatea, au capacitatea mintala, dar mai socotesc ca fapta savarsita de ei este o fapta de "facere de dreptate", cu de la sine putere, ca ei au suferit frustrari, de aceea au comis crima, ca nu sunt vinovati, ca nu se poate si ca nu-i drept sa li se impute fapta si sa raspunda penal. Din acest punct de vedere, criminalii resping reprosul, imputabilitatea, vinovatia si raspunderea penala.

Cum spune Pinatel, viata interioara a criminalului, asa cum este traita de acesta, nu coincide cu viata acestuia vazut de altii - autoritati sau societate. Din pacate, in anumite cazuri dramatice, de exemplu, in caz de condamnare pe nedrept, acestia, uneori, au dreptate.

Teoria, expusa pe larg de Jean Pinatel, sistematic si argumentata stiintific, prezinta o importanta deosebita fiind una din teoriile inchegate si complete din criminologia moderna europeana. Ea are o contributie serioasa la procesul stiintei criminologiei. Desigur, ea poate fi criticata si este criticata, dar constructia ei esentiala ramane.

Limitele si criticile aduse teoriei personalitatii criminale

Pe fondul confruntarilor de idei din deceniile 7 si 8, nu surprinde ca paradigma explicativa a personalitatii criminale si a curentului clinic care il fundamenteaza, dominata pana in deceniul 6, devine tinta unor reprosuri in care se intalnesc atat partizanii noii criminologii, cat si reprezentantii tendintei neoclasice in politica penala. Astfel sunt cuprinse o serie de erori de principiu ale teoriei personalitatii si anume mai intai, se incearca a se deslusi etiologia (cauzalitatea) unui fenomen prin excelenta social, cum este al criminalitatii prin termeni precumpanitori psihologici.

Este adevarat ca J. Pinatel admite in etiologia actului criminal si factori sociali, ca dovada ca se preconizeaza ca diagnosticul criminologic al conduitei infractionale se compune din combinarea influentelor biologice si psihologice cu cele sociale2, dar nu este mai putin adevarat ca in ansamblul constructiei teoretice a criminologiei clinice rolul factorilor biopsihologici este intr-atat de puternic incat covarseste influentele sociale ale formarii personalitatii inadaptate.

Trebuie adaugat ca pozitiile teoretice ale criminologiei clinice sau deficitare si in sensul ca trasaturile biopsihologice ale personalitatii inclinate spre comportament infractional, adica acele care formeaza "nucleul central"; ne sunt prezentate ca fiind trasaturi biopsihice ale unei personalitati de natura statica si aproape aistorica si asociala. Or, trasaturile biopsihice ale personalitatii umane mai mult sau mai putin inclinata spre comportament antisocial sunt esentialmente dinamice, conditionate fundamental, in ultima instanta, de istorie, de ansamblul vietii economice si sociale.

S-a pus in discutie, de asemenea, validitatea postulatelor fundamentale ale criminologiei clinice : personalitate criminala, tratament, resocializare. Intrucat adevaratele cauze ale criminalitatii nu se afla la nivelul structurilor de personalitate, centrarea criminologiei pe studiul infractorului nu si-ar avea sensul. Argumente de ordin moral, etic, juridic, sunt aduse impotriva diferitelor metode de tratament, care ar leza libertatea si integritatea fizica si psihica a infractorului. Eficienta practica a criminologiei clinice este, de asemenea, contestata. Cercetarile de evaluare realizate in ultimii 20 de ani au aratat ca efectul diferitelor terapii de resocializare asupra ratei recidivei este similar cu acela al pedepselor traditionale, adica minim. Aceste rezultate i-au facut pe unii cercetatori sa declare ca "nimic nu mai merge", ca tratamentul este un veritabil esec, iar resocializarea o idee gresita.

Reprezentantii tendintei neoclasice reproseaza, dimpotriva, ca ideile criminologiei clinice au dus la un liberalism exagerat in locurile de detinere, la o devalorizare a sanctiunii penale, iar pe un plan mai general a insasi ideii de justitie.

Giacomo Canepa, unul dintre cei mai de seama reprezentanti contemporani ai curentului clinic, arata ca se impune o revedere a conceptului de personalitate, din perspectiva dualismului Kantian dintre fenomen (aparenta obiectului examinat) si noumen (realitatea necunoscuta a acestui obiect).

Alaturi de definitia metodologica pe care clinicienii au privilegiat-o, Canepa2 pledeaza pentru o definitie euristica apta sa exprime mai exact finalitatea examenului clinic. Intr-o atare perspectiva, inspirata de definitia "personalitatii" a lui Allport, comportamentul antisocial, ca expresie a inadaptarii individului la mediu ar putea fi aprofundat, prin analiza "extensiva si globala" a sistemelor dinamice prin care se efectueaza adaptarea. Canepa considera, astfel, ca primul principiu pe care se sprijina cercetarea fundamentala in criminologie se identifica cu conceptul de personalitate. Studiindu-se la nivelul fiecarui individ componentele biologice, psihologice si socio - culturale in cadrul unei orientari, fie metodologice, fie fenomenologice, se vor decela factori multipli ai conduitei antisociale.

Referindu-se la unele din cercetarile efectuate la Genova, Canepa arata ca persistenta in conduita antisociala este in stransa legatura cu anumite trasaturi psihologice ca impulsivitatea, indiferenta afectiva, egocentrismul, scepticismul. Interpretarea acestor rezultate in lumina teoriei lui Pinatel si a conceptului de "delicventa tipica" a lui Mailloux au evidentiat necesitatea de a depasi stadiul simplei descrieri a trasaturilor de personalitate, in directia unui examen aprofundat a acestor trasaturi, ca "expresie simptomatica a unui conflict".

O incercare de revizuire critica o sesizam si la Pinatel3 , care insista asupra caracterului dinamic al personalitatii ce trebuie privita in miscare, in actiune, prin intermediul proceselor criminogene. In cadrul acestor procese, rolul factorului social apare pregnant, Pinatel considerand criminalitatea ca o maladie morala a "societatii criminogene" caracterizata printr-o profunda deteriorare a valorilor fundamentale. Implicandu-se in anumite limite, in controversa dintre "criminologia traditionala" si "noua criminologie", Pinatel considera ca stiinta nu poate opera fara ipoteza determinista, totodata, dreptul penal nu poate fi conceput in afara principiului liberului arbitru. Pentru Pinatel deci, conduita criminala trebuie apreciata in termeni de probabilitate, in timp ce reactia sociala se analizeaza intr-o perspectiva determinista".

4. Alte coordonate psihologice ale personalitatii infractorului

Particularitatile psihice ale faptuitorului iau parte nemijlocit la constituirea personalitatii criminale, cunoasterea temeinica a acestora prezentand un mare interes in criminologie atat in plan etiologic cat si profilactic.

Pentru caracterizarea personalitatii criminale, criminologia foloseste mai ales trasaturile psihice esentiale si anume acelea care vizeaza temperamentul, aptitudinile si caracterul - considerate ca formand structura personalitatii.

Temperamentul - asa numita fire a individului - indica capacitatea individului si felul de a raspunde la stimuli interni si externi, exprimandu-se in capacitatea de incordare, concentrare nervoasa, autocontrol si evolueaza pe o scara de valori care pleaca de susceptibilitate si impulsivitate pana la stapanirea de sine si calm. El este considerat ca reprezentand latura dinamica a activitatii nervoase si a comportamentului, fiind fundamentul psihologic al aptitudinilor si caracterului, propriu si distinctiv pentru fiecare individ.

In criminologie, temperamentul este luat in acceptiunea unei particularitati de forma si nu de continut a personalitatii, acelasi comportament putand dezvolta tipuri diferite de caracter. In mod exceptional, izbucnirile de temperament pot interesa insa chiar continutul personalitatii criminale, atunci cand starea de impulsivitate sau agresivitatea insasi genereaza chiar tipul de comportament criminal( de pilda, in cazul violentei psihopatologice).

Aptitudinile - denumite si complexe functionale sistematizate - privesc insusiri ale individului care pot facilita reusita sau chiar conditioneaza posibilitatea realizarii unor actiuni fizice sau proiecte intelectuale. Pentru criminologie, prezenta aptitudinilor este legata atat de problematica generala a adaptarii sociale, cat si de studierea tendintei actuale spre profesionalizare a unei parti a criminalitatii ori de modul ei de a opera( modus operandi ).

Caracterul reuneste ansamblul insusirilor psihice si morale ale individului - manifestate in regim de oarecare stabilitate, fiind considerat nucleu al personalitatii, expresia concentrata a individualitatii psihice si morale a persoanei.

Sunt cunoscute doua tipuri de caracter, dupa cum trasaturile fundamentale ale acestuia au tendinta de a se exprima in exterior ori de a se interioriza: tipul extravertit-deschis, comunicativ, jovial, sociabil si intravertit-inchis, orientat spre propriul eu, aparent mai putin sociabil si mai putin comunicativ. Criminologia nu a reusit sa implice diferit tipurile de caracter in etiologia infractiunii. Interesant este totusi de semnalat ca in formele lor extreme de manifestare, extrovertirea tinde spre manifestari caracteristice bolnavilor maniacali, pe cand introvertirea tinde spre autismul schizofrenic. Caracterul - in general - este influentat de temperament si atitudini, dar procesul formarii sale este foarte complex, asimilarea aptitudinilor si valorilor socioculturale si transpunerea lor intr-un cadru strict personal, stabil si echilibrat ( - in bine sau in rau - ) realizandu-se pe parcursul intregii perioade de formare a personalitatii - din copilarie si pana in pragul vietii adulte - printr-o implicare directa de natura existentiala, necesarmente individuala.

Intre temperament - aptitudini si caracter se formeaza stranse corelatii la nivelul oricarui tip de personalitate si, cu atat mai mult, la personalitatile criminale.

Criminologia releva - sub acest aspect - efectul cu totul nefast pe care il joaca - de pilda - in cazul deviantei de violenta, corelarea unei impulsivitati nestapanite cu aptitudinea fizica dezvoltata(forta, abilitatea, viteza de reactie) si caracterul "rau" al faptuitorului. Dominanta intregii corelatii si cea care da pana la urma coloratura personalitatii o constituie insa caracterul.

In aceasta privinta, modelul "personalitatii criminale" avansat de J. Pinatel - axat pe egocentrism, agresivitate, lipsa de afectivitate si labilitate - cu recunoasterea faptului ca in acest context agresivitatea are un rol dinamizator, este de natura a sugera nu numai ideea creditarii temperamentului cu un rol foarte important in ansamblul exprimarilor comportamentale, dar si de a angaja pe o baza mai complexa si diferentiala modul de corelare si manifestare a diferitelor comportamente ale personalitatii in procesul adaptarii sau dezadaptarii sociale.

Deficientele de natura psihica intereseaza atat devianta psihopatologica, cat si pe cea psihomorala, justitia penala fiind deseori confruntata cu necesitatea distingerii celor doua situatii, fie in domeniul rezolvarii problemelor vizand raspunderea penala si a determinarii gradului de vinovatie, fie al luarii unor masuri de ocrotire chiar fata de persoane care nu se fac vinovate de savarsirea unor infractiuni, dar prezinta pericol social din cauza unor maladii psihice.

Criminologia este interesata atat in studiul nevrozelor cat si a psihopatiilor care graviteaza la limita dintre licitul si ilicitul penal, psihozele ramanand in domeniul specific de interes al psihiatriei.

Nevrozele. Problema relatiilor dintre nevropati - suferinzi constienti a unor conflicte intrapsihice( nevroza astenica, psihastenia, isteria si altele mixte, avand la baza tulburari functionale psihogene relativ usoare si reversibile) si delicventa este discutabila. In general, se admite ca nevrozele avand un caracter inhibitor marcat impiedica, iar nu stimuleaza trecerea la actul criminal. Ceea ce nu impiedica insa ca delicventa sa nu fie perfect compatibila cu simplele tendinte nevrotice sau psihonevrotice, care au fost relevate in cadrul unor anchete, in Franta, pe mai mult de jumatate din 500 de tineri delicventi examinati. Astfel hiperemotivii au aparut destul de numerosi, temperamentul lor corespund unei forme atenuate de nevroza a fricii( nevroze d'angoisse ) si care invadand tot individul pana la obnubilarea intelegerii il poate conduce la acte din cele mai stupide( ca, de pilda, fuga automobilistului de la locul accidentului, legitima aparare imaginara etc.).

Printre psihastenici - indolenti si inactivi - se gasesc multi vagabonzi, prostituate, homosexuali utilitari etc. Acestia furnizeaza un important contingent de delicventi, fara o personalitate solida, pe care unele doctrine criminologice ii declara atinsi de labilitate. Trebuie mentionata aici si importanta mitomanilor - mici isterici a caror manifestari exterioare pot fi foarte apropiate celor ale schizoizilor. Foarte inventivi si abili acestia livreaza adevarati specialisti in simularea unor agresiuni ori atentate la pudoare. Trebuie deci sa retinem ca nu atat nevrozele propriu-zise cat tendintele nevrotice par sa aiba importanta in criminologie.

Psihopatiile sunt extrem de raspandite printre delicventi si reprezinta in acceptiunea restransa deficiente psihice care nu inlatura discernamantul critic( ca si nevrozele ), dar prezinta o serie de atitudini structurate anormal, motiv pentru care conduita acestora se exprima intens si foarte variat in plan infractional. Fiind lipsiti de simt moral( psihopatiile mai fiind denumite "confruntare cu cei din jur") - adeseori conflictul devenind pentru ei o sursa de satisfactie - sunt incapabili de o adaptare perfecta si de durata la mediul familial, sau de microgrup social. In genere, spre deosebire de nevropati, psihopatii nu-si cunosc si nici recunosc boala si, in genere, nu sunt considerati bolnavi mental decat in sens larg.

Specialistii considera psihopatia ca o entitate limitrofa normalului, in care trasatura dominanta o formeaza tulburarile de adaptare familiala si socio-profesionala. Faptele penale comise de psihopati sunt realizate cu luciditate si atrag raspunderea penala( ca si in cazul nevropatilor ), cu rare exceptii stabilite pe cale de expertiza psihiatrica, - cand se constata totusi absenta responsabilitatii.

Specialistii sunt de acord ca este greu de stabilit legatura dintre psihopatie si o anume tipologie de delicventa. Statistica releva totusi indivizi cu trasaturi schizoide orientandu-se spre delictele care presupun abilitate, ca: abuzul de incredere, escrocheria si indivizi marcati de trasaturi paranoide orientandu-se spre acte de razbunare si pseudoprostitutie ( tipul agresiv-revendicator), furt, crima pasionala sau delictul politic.

In literatura noastra, se mentioneaza implicarea psihopatilor care se manifesta prin instabilitate, impulsivitate, reactivitate normala fata de exigentele vietii, incapatanare, inclinatie spre perversiune, toxicomanie in savarsirea unor infractiuni de furt, vagabondaj, parazitism, escrocherii - inclusiv sentimentale -, infractiuni contra demnitatii, a integritatii corporale etc.

Paleta exprimarii psihopatului este, prin urmare, foarte larga, psihopatia putand fi: astenica, cicloida, epileptoida, excitabila, impulsiva, isterica, paranoida, perversa, psihastenica, schizoida, timopata - cu slaba capacitate de adaptare a reprezentantilor sai, facandu-i improprii pentru a invata prea mult din propria experienta sau din sfaturile altora. Aceasta explica si dificultatile de reeducare a acestora, marea rata a recidivei in randurile psihopatilor.

Psihozele reprezinta afectiuni psihice cele mai grave, ireversibile si in prezenta carora discernamantul si raspunderea penala sunt excluse.

Mentionam cu titlu informativ cele mai raspandite si grave forme de psihoza: psihozele discordante( schizofreniile ), epilepsia, psihozele maniaco-depresive, psihozele acute( datorate intoxicarilor, in cazul alcoolicilor ), delirurile sistematizate, psihozele post-traumatice, psihozele infectioase, psihozele de involutie. Printre acestea de o periculozitate deosebita este, se pare, paranoia - care poate trece uneori neobservata pana la un punct chiar si de cei din jur - generand adevarati monstri psihici, ca marii mistici sau tirani.

Perversii reprezinta o alta categorie de persoane marcate - utilizand categoriile clasice ale lui Dupre - de anomalii ale unor instincte de baza ale omului, ca cel de conservare, reproducere, asociere.

Astfel, anomaliile instinctului de conservare, pe care criminologia clasica le cerceteaza in apropierea psihopatilor, se manifesta sub forma alcoolismului, a toxicomaniei, prodiguitatii sau avaritiei, putand conduce la o serie de infractiuni contra persoanelor sau bunurilor; anomaliile instictului de reproducere pot provoca aparitia delictelor sexuale si pe fondul exagerarii sau slabirii sentimentelor familiale pe care le implica, un fel de indiferenta afectiva cu consecinte periculoase. In sfarsit, absenta ori anomaliile vizand instinctul de asociere dezvolta indiferenta afectiva fata de ceilalti, care este un semn caracteristic al numerosilor delicventi.

In etapa actuala, este insa greu de a atinge cu precizie suficienta problema legaturilor reale ale fiecarui tip de anomalie, in raport cu fiecare tip de delicventa. Statistici citate de J. Pinatel indica, totusi, prezenta masiva a psihopatilor in randul delicventilor, indicand pe diferite grupe procente care merg de la 7,4% pana la 40,5%. Alte statistici au dat cifra de 50% de psihopati( caracteriali ).