CUPRINS

CAPITOLUL I . PARTEA INTRODUCTIVA

Evolutia probelor de alergari pe plan national si mondial

Motivatia alegerii temei

CAPITOLUL II. PARTEA FUNDAMENTALA

Prezentarea alergarilor de semifond-fond

Caracteristici morfo-functionale necesare in alergarile de semifond-fond

Ponderea calitatilor motrice in probele de semifond-fond

Rezistenta in regim de viteza - caracteristici

Metode de dezvoltare a rezistentei in regim de viteza

CAPITOLUL III. PARTEA FINALA

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I .

Evolutia probelor de alergari pe plan national si mondial .

De-a lungul timpului, in lupta pentru existenta, toate actiunile fizice s-au perfectionat devenind exercitii fizice care au dobandit o pondere importanta in pregatirea copiilor si tinerilor.

Exercitiile atletice au avut un rol determinant in dezvoltarea insusirilor fizice si psihice ale omului iar faptul ca in marea lor majoritate aceste exercitii se desfasurau sub forma de intrecere le-a conferit inca din acele timpuri un caracter competitional, sportiv .

Despre alergare, ca cel mai raspandit exercitiu din viata omului primitiv exista numeroase marturii. La indigenii din America exista o categorie sociala a alergatorilor care aveau functii bine definite, ei erau curieri care transmiteau cu rapiditate stiri dar si marfuri intre capitala si cele mai indepartate colturi ale teritoriului incas .

In Grecia antica, practicarea exercitiilor fizice a fost integrata in contextul civilizatiei si culturii elene, cunoscand o deosebita inflorire in directia diversificarii si generalizarii in intreg spatiul mediteranean .Exercitiile de atletism aveau un rol de importanta majora in pregatirea militara a grecilor " liberi " .Este cunoscuta legislatia deosebit de severa din unele state grecesti (Sparta - legile lui Licurg ) privind educatia publica foarte aspra a tinerilor, subordonata in intregime pregatirii militare.

Un alt rol atribuit exercitiilor fizice era acela de a demonstra superioritatea fizica a invingatorilor din intrecerile atat de dragi grecilor, organizate cu generozitate pe tot teritoriul panelen, pe stadioane construite in largi spatii verzi plasate langa ape curgatoare .

Dintre toate competitiile din Grecia cele mai importante s-au dovedit Jocurile Olimpice . Fondate de catre regele Eladei Ifitos in anul 884 i.e.n., conform legendei , se considera insa ca data oficiala de incepere a Jocurilor Olimpice anul 776 i.e.n. intrucat pentru aceasta data exista inscrierea numelui invingatorului la alergarea de o stadie( Korebos- bucatar din Elada).

De atunci s-a permanentizat ca numele Jocurilor Olimpice sa fie dat dupa numele castigatorului probei de viteza , acestor atleti fiindu-le ridicate statui la Olimpia .

Campionii olimpici antici erau considerati eroi nationali si primeau o renta viagera din partea Cetatii, bunuri materiale si proslavirea lor in operele poetilor .

Din programul Jocurilor Olimpice nu lipseau alergarile de viteza , rezistenta si pentatlonul . Regulile de desfasurare a jocurilor erau foarte severe:

- alergarea era practicata pe o pista speciala cu sol nisipos , lunga de o stadie ( de unde si numele de stadion ) si lada de circa 30m, fara turnante , intoarcerea concurentilor facandu-se prin ocolirea unui stalp .

- linia de plecare era marcata printr-un rand de pietre fixate pe sol , avand plasate la extremitati cate o statuie a lui Hermes ; alergatorul care "fura" startul era batut cu nuiele in fata spectatorilor , apoi putea participa la intreceri .

In epoca medievala procesul de educatie sufera modificari radicale , exercitiile fizice sunt total excluse din arsenalul educatiei datorita influentei bisericii . Exercitiile de atletism isi pierd din stralucirea castigata in Grecia clasica , dar supravietuiesc intr-o forma " palida " datorita celor doi factori sociali ai epocii . cavalerismul si masele populare din bugurile medievale . Alergarile si sariturile nu jucau un rol important in conditiile luptei calare dar se foloseau uneori pentru dezvoltarea iutelii si pentru actiuni de vanatoare .Taranii liberi si mestesugarii din jurul bugurilor practicau unele alergari si sarituri peste diverse obstacole in cadrul diferitelor serbari sau la iarmaroace .

In epoca renasterii educatia fizica se reintoarce cu frenezie . Chiar biserica va permite pentru corpul clerian participarea la anumite jocuri cu mingea , la alergari , aruncarea lancii, tragerea cu arcul .

In orasele din nordul Italiei , aflate intr-o dezvoltare economica si culturala infloritoare , se vor reinvia vechile virtuti militare, reactualizandu-se importanta exercitiilor fizice printre care alergarile si sariturile fiind cele mai importante .

In epoca moderna, aparitia atletismului modern si constituirea lui ca sport se face in Anglia unde inca de la jumatatea secolului al XIX - lea incep sa se organizeze concursuri de alergari de fond si crosuri, exercitiile atletice sunt practicate pe scara din ce in ce mai larga mai ales in scoli si universitati . Mostenitori ai unor traditii transmise de ceilalti stabiliti pe teritoriul Irlandei, englezii vor fi primii care vor trece la organizarea activitatilor atletice, astfel se vor infiinta primele cluburi de atletism pe langa universitati si colegii .(Oxford , 1850 - primul club de atletism )

Englezii vor standardiza unele dimensiuni de materiale si terenuri care sunt valabile si in prezent . Astfel, latimea culoarului de alergare, lungimea pragului la saritura in lungime si triplusalt si de la cercul de aruncare a greutatii , distanta de la start la primul gard la proba de 110 m. garduri ( 9.14m - 10 yarzi) , inaltimea gardului la 400m.g. ( 91,4 cm- 1 yard ). Alte " mosteniri " engleze : sensul de alergare pe pista, totdeauna bordura in stanga, termeni ca . " start " - plecare " starting - block - bloc de plecare . Multe probe isi au originea in Anglia : aruncarea greutatii si a ciocanului, probele de 110 m.g. , 400 m.g. , 120 yarzi garduri .

Renasterea Jocurilor Olimpice va fi evenimentul sportiv care va marca cel mai puternic secolul XIX. Tendinta de a reinvia festivitatile olimpice dupa modelul antichitatii s-a manifestat in Grecia inca de la inceputul secolului al XIX- lea legat de lupta pentru independenta a acesteia .Un comerciant grec stabilit in tara noastra - Evanghelie Zappa a organizat pe propria cheltuiala , cu sprijinul guvernului grec , primele jocuri Olimpice la Atena in anul 1859 , avand caracter national . In programul intrecerilor au fost cuprinse alergarile de 200m, 400m, 3000m, saritura in lungime si in inaltime , aruncarea discului si a sulitei . Aceste intreceri, chiar daca au avut caracter national , au avut o mare influenta asupra organizarii la scara mondiala a Jocurilor Olimpice .

Pierre de Coubertin, la 25 XI 1882 , in amfiteatrul Universitatii Sorbona , lanseaza ideea reinvierii Jocurilor Olimpice iar in anul 1894 se hotaraste reluarea Jocurilor in versiunea moderna, se infiinteaza Comitetul International Olimpic ( C.I.O. ) si se stabileste ciclicitatea jocurilor din 4 in 4 ani dupa modelul celor antice .

In anul 1896, la Atena are loc prima editie a Jocurilor Olimpice Moderne, unde au participat 12 tari . In programul jocurilor, atletismul a figurat cu 12 probe doar pentru barbati ; 100m.p., 400m.p., 800m.p. ,1500m. , maraton , 110 m.g. ,inaltime , lungime, prajina , triplusalt , greutate , disc .

Pe plan mondial, un moment important pentru organizarea activitatii atletice a fost infiintarea la Stokholm - 17.07.1912 a Federatiei Internationale de Atletism Amator ( F.I.I.A.). Un an mai tarziu se emite primul regulament tehnic pentru toate concursurile de atletism, stabilind 30 de probe atletice si luand decizia ca Jocurile Olimpice sa fie singurele campionate mondiale de atletism ( aceasta hotarare a ramas valabila 70 de ani ) .

Intre cele doua razboaie mondiale are loc un eveniment favorabil sexului frumos si anume femeile se organizeaza pe linie sportiva si fondeaza in anul 1921 Federatia Sportiva Internationala a Femeilor . Peste doi ani F.I.I.A. decide acceptarea atletismului feminin , dar abia la Jocurile Olimpice din 1928 - Amsterdam - participa femeile la 4 probe : 100m.p. ,saritura in inaltime , aruncarea discului si 4x100m .

In 1934 se organizeaza prima editie a Campionatelor Europene de atletism la Torino , cuprinde 22 de probe exclusiv masculine . Femeile vor fi acceptate abia la a doua editie, peste 4 ani , unde femeile aveau destinate 9 probe .

In epoca contemporana , dezvoltarea vertiginoasa a atletismului este reflectata prin explozia de rezultate dar si prin imbunatatirile din plan teoretic si metodic al atletismului, al cercetarii stiintifice , al bazei materiale si al sistemului competitional .

Atletismul este parte componenta a tuturor sistemelor de educatie fizica din lume , apar noi subramuri ale atletismului ; atletismul scolar , atletismul de masa atletismul de performanta si atletismul de mare performanta .

In Romania , exercitiile de atletism au fost semnalate in toate inscrisurile , baladele si poezia populara .Dupa o perioada mai lunga de timp activitatea sportiva se imbunatateste , se construiesc baze sportive , stadioane , ca urmare a acestor masuri rezultatele nu intarzie sa apara , ceea ce a facut ca Romania sa se inscrie intre tarile europene cu o miscare atletica bine dezvoltata .

1.2. Motivatia alegerii temei

Modificarile aparute in ultimii ani in structura calendarului competitional, rezultatele obtinute de o serie de atleti de mare valoare, au condus la ipoteza ca multe sportive nu reusesc un platou de forma sportiva pentru obtinerea de rezultate apropiate de cele maxime la competitiile de obiectiv. S-a observat ca in ultimii ani numarul sportivilor juniori care trec la nivelul seniorilor este mic, iar procentul celor care ajung in elita mondiala este in scadere.

Analiza literaturii stiintifico-metodice de specialitate, existenta la ora actuala, precum si generalizarea practicii sportive in domeniu, a demonstrat faptul ca nu s-au cristalizat directii si orientari de baza in ceea ce priveste pregatirea si obtinerea formei sportive la competitiile de obiectiv.

Perfectionarea sistemului de antrenament se face in stransa legatura cu structura calendarului competitional, de unde si o importanta deosebita acordata strategiei de participare la competitii.

Structura ciclului anual de pregatire in probele de semifond-fond, cu referire la participarea la competitii, se prezinta sub forma de biciclu impus de aparitia competitiilor de sala si cresterea numarului de concursuri in aer liber.

Restructurarea pregatirii constituie o prioritate pentru cresterea eficientei in ceea ce priveste raportul optim intre metodele si mijloacele de pregatire pentru dezvoltarea capacitatii de efort aerob, mixt si anaerob, tratarea ca indicator separat a volumului efortului cu caracter compensator, precum si a numarului optim de concursuri la care vor lua startul sportivele.

Iata de ce specialistii in domeniu sunt preocupati de existenta unor tendinte moderne care sa duca la restructurarea eforturilor de antrenament in cadrul ciclului anual de pregatire si participare la concursuri pentru obtinerea formei sportive.

Particularitatile probelor de fond deriva, in general, din metodologia generala a pregatirii atletice, particularitati care sunt date de manifestarea calitatilor motrice dominante si primesc aspecte valabile numai in cazul alergatorilor de semifond-fond, respectiv dezvoltarea rezistentei in regim de viteza.

Obiectivele particulare ale antrenamentului sunt: pregatirea fizica specializata, tehnica rationala, o tactica adecvata si o stare de sanatate foarte buna

Este cunoscut faptul ca nu se poate forma un bun alergator fara a-i crea mai intai o baza complexa de pregatire fizica multilaterala, corespunzatoare cerintelor impuse de orice gen de specialitate .

Pregatirea probelor de semifond-fond a constituit si constituie o preocupare permanenta a specialistilor, fiind un capitol aparte in domeniul antrenamentului, cu particularitati specifice determinate de varsta, sex si grad de pregatire, adaptat proceselor fiziologice, biochimice si psihologice specifice varstei.

CAPITOLUL II.

Prezentarea alergarilor de semifond-fond

Este cunoscut faptul ca in executarea oricarui exercitiu fizic, tehnica are o importanta deosebita si este subordonata in mod strict scopului final al exercitiului, concretizata fiind prin eficienta sporita si economie cat mai mare de energie . In cadrul alergarilor de semifond , rolul tehnicii consta in a permite alergatorului sa parcurga distanta respectiva intr-un regim de viteza cat mai ridicat , in conditiile unei eficacitati cat mai mari in miscarile efectuate.

Principalele caracteristici ale tehnicii de alergare ale unui semifondist de valoare sunt : degajarea miscarilor, alternarea neintrerupta a relaxarii si contractiei musculare, mai ales a membrelor inferioare, caracterul pronuntat rectiliniu al miscarii . De mare insemnatate este corelatia dintre faza de zbor si cea de sprijin ( de amortizare ) in cadrul unui pas. In alergarea de fond durata perioadei de sprijin si a fazei de zbor sunt aproximativ egale iar in alergarea de semifond , faza de zbor ocupa ceva mai mult timp decat cea de sprijin . Unul din principalele elemente ale alergarii de semifond este impulsia.

Fara a face o analiza biomecanica amanuntita, subliniem in continuare o serie de elemente care sa scoata in evidenta componentele unei tehnici corecte de alergare , precum si o serie de greseli frecvente ale pasului de semifond intalnite in procesul de invatare .

Cerintele unei tehnici corecte

talpile se aseaza in linie dreapta ,

piciorul ia contactul cu solul pe pingea , urmand o rulare a labei piciorului pe partea exterioara , iar apoi pe toata talpa , asigurandu-se in acest fel elasticitatea dorita , precum si o buna amortizare ,

impulsia trebuie sa fie completa si executata pe axa centrului general de greutate asigurand proiectia acestuia inainte ,

ridicarea piciorului oscilant se face pana in momentul in care se realizeaza un unghi de 90 de grade intre coapsa si trunchi , precum si intre coapsa si gamba ,

urmeaza apoi pendularea gambei piciorului oscilant inainte , concomitent cu faza a II a de impulsie ,

realizarea unei relaxari cat mai complete a musculaturii in faza de zbor ,

bratele se misca pe langa trunchi inainte - inapoi , alternativ , intr-un ritm uniform , asigurandu-se la nivelul articulatiei cotului un unghi de aproximativ 90 de grade,

umerii sunt relaxati si se urmareste in permanenta " lasarea lor in jos" ,

trunchiul este orientat pe directia de deplasare , putin inclinat inainte, evitandu-se miscarile de balansare laterala precum si de rasucire ,

corpul pastreaza o pozitie cat mai normala , cu privirea orientata in fata la circa 40-45 cm,

O importanta deosebita in tehnica alergarii de semifond o are alegerea unei lungimi optime a pasului de alergare , precum si a unui ritm respirator cat mai convenabil si mentinerea sa in limite cat mai constante pe tot parcursul alergarii de rezistenta la semifond si fond .

Caracteristici morfo-functionale necesare in alergarile de semifond-fond

Din punct de vedere fiziologic, probele de viteza si de garduri se caracterizeaza astfel :

v    Performanta sportiva este asigurata in special de starea functionala a sistemului neuromuscular si a celui nervos central care prin mobilitatea sa functionala ridicata asigura alternanta rapida a excitatiei si inhibitiei centrilor locomotori ( contractie - relaxare )

v    Efortul se realizeaza in cea mai mare parte in conditii anaerobe . In timpul alergarii atletul contracteaza deci , o insemnata datorie de oxigen

v    Este un efort anaerob alactacid

v    Cantitatea de oxigen necesara arderilor interne eliberatoare de energie nu parvine organismului in timpul efortului, care se desfasoara in conditii de datorie de oxigen, lichidabila in perioada de restabilire, imediat dupa terminarea probei,

v    Lichidarea datoriei de oxigen si linistirea respiratiei , dupa parcurgerea acestor distante se obtine in 10-15 minute. Respiratia se blocheaza in timpul efortului .

v    Activitatea aparatului cardio-vascular este marcata printr-o intensificare considerabila fata de repaus .

v    Frecventa cardiaca si tensiunea arteriala cresc la 160 pulsatii / minut si 180/70mm.Hg. Revenirea la nivelul de repaus se obtine o data cu linistirea respiratiei dupa 6-12 minute dupa terminarea efortului .

v    Sistemul nervos central, cel neuromuscular si glandele cu secretie interna sunt intens solicitate .

v    Solicitarea muschilor fiind intensa dar de scurta durata, oboseala musculara este redusa , refacerea functionala a paratului locomotor dupa efort realizandu-se pe baza unei circulatii locale abundente in timp de 15 - 20 minute .

v    Activitatea neuromusculara este minima in timpul cursei dar crescuta inaintea inceperii efortului .

v    Diureza creste datorita maririi presiunii de filtrare glomerulara in urma cresterii tensiunii arteriale sistolice .

v    Secretia sudorala este crescuta inca in timpul incalzirii si se mentine si dupa proba datorita necesitatii de termoliza crescuta .

Pierderea de saruri, deci si in greutate, este mica, 100 - 300 grame

Ponderea calitatilor motrice in probele de semifond-fond

Probele de semifond sunt probe destul de complexe care impun dezvoltarea tuturor calitatilor motrice , ponderea capatand-o cele determinante pentru obtinerea performantelor de valoare . De aceea in metodica de antrenament un loc deosebit il va ocupa dezvoltarea rezistentei si vitezei ( mai ales a vitezei in regim de rezistenta ) care sunt calitati motrice dominante . Ar fi insa o greseala neglijarea celorlalte calitati motrice : forta , supletea , mobilitatea sau indemanarea .

VITEZA

Este calitatea motrica ce determina in mare parte valoarea performantelor in probele de semifond . Situarea ei cam pe acelasi plan cu rezistenta nu constituie o greseala ci dimpotriva , aduce o serie de argumente asupra acestui aspect prin care se arata ca obtinerea de rezultate inalte este posibila numai pe baza unei dezvoltari a vitezei la valori inalte .

Viteza este una din calitatile motrice ale carei definitii sunt controversate , unii autori considerand-o rezistenta de scurta durata .

Viteza in acceptiunea cea mai larga se refera in principal la iuteala sau rapiditatea efectuarii miscarii sau actului motric in unitatea de timp. Ea , sub diferitele sale forme de manifestare este o calitate motrica deosebit de importanta in toate ramurile de sport , cu referire la aceasta tema ea se afla in combinatie cu rezistenta determinand succesul .

Ea este o caracteristica ( calitate ) spatio-temporala a miscarii , care nu poate fi discutata fara a face referiri si la celelalte caracteristici temporale ale miscarilor cum sunt : tempoul si ritmul .

Tempoul reprezinta o caracteriastica importanta in directia stabilirii intensitatii efortului si implicit a gradului de solicitare a organismului de catre un anumit exeritiu fizic . Precizarea tempourilor de executie reprezinta o masura metodica indispensabila in dozarea exercitiilor fizice , adica in stabilirea intensitatii activitatii .

Ca mijloace in antrenamentul alergatorilor de semifond pentru dezvoltarea vitezei vom avea :

alergare cu start din picioare,

alergare cu start de jos,

alergare cu start lansat,

alergare accelerata pe distante de 80-150 m.

exercitii speciale de alergare.

Tinand cont de solicitarea ceruta de probele de semifond vom intalni urmatoarele aspecte metodice ale vitezei incadrul procesului de antrenament.

Viteza de reactie - este viteza cu care se raspunde print-o actiune motrica la un anumit semnal cunoscut sau recunoscut .

Viteza de repetitie ( deplasare) - viteza cu care se repeta actiuni motrice identice ,sunt miscari ciclice .

Viteza de executie - viteza cu care se executa o singura actiune motrica , sunt miscari ciclice .

REZISTENTA

Este definita in literatura de specialitate ca fiind capacitatea psiho-fizica a organismului executantului de a face fata oboselii specifice activitatii depuse .

Gradul de dezvoltare a rezistentei se reflecta in capacitatea functionala ridicata a sistemului cardio-vascular si respirator , a metabolismului , a sistemului nervos, precum si capacitatea de coordonare a celorlalte aparate si sisteme ale organismului . Mai este definita ca timpul limita in care se poate

desfasura un efort de o anumita intensitate . Alergarile de semifond sunt caracterizate prin eforturi de rezistenta . Din punct de vedere fiziologic , rezistenta are ca factor limitativ - oboseala , dar acesta este si singurul element de progresie in adaptarea organismului la eforturile de rezistenta , deoarece numai antrenamentul efectuat in conditii de oboseala si incercarea de a invinge duce la dezvoltarea rezistentei .

Intensitatea optima de efort in antrenamentul de rezistenta se situeaza in zona in care se formeaza acid lactic prin glicoliza anaeroba sau se formeaza in cantitati mici si corespunde pragului aerob / anaerob . Aceasta se cunoaste sub numele de " steady - state ". Cand intensitatea este asa de mare incat efortul depus depaseste posibilitatile aerobe ale sportivului si lucrul se desfasoara in conditiile datoriei de oxigen , necesarul de oxigen creste mai repede decat viteza de lucru , acest tip de intensitate se numeste supracritica.

In metodica de antrenament la alergarile de semifond intalnim doua forme de manifestare a rezistentei .

a) Rezistenta generala (posibilitatile aerobe ) este capacitatea alergatorului de a depune un anumit efort de alergare de intensitate moderata in timp cat mai indelungat . Exercitiile pe baza carora se poate dezvolta rezistenta generala iau forma unor variante ale alergarii , caracterizate de continuitate si durata suficient de mare , in tempo lent . In acest gen de exercitii , durata si tempoul sunt in raport invers proportional : cu cat durata alergarii este mai lunga , cu atat viteza de deplasare este mai scazuta si invers .

In practica curenta s-a adoptat pentru parcurgerea distantelor lungi asa zisa viteza critica , in care cerinta de oxigen este egala cu consumul de oxigen . Aici se urmareste dezvoltarea aparatului cardio-vascular .La sportivii consacrati aceasta viteza este egala cu 3' + 10'' / 1000 m.

b) Rezistenta speciala in probele de semifond se evidentiaza prin posibilitatea alergatorului de amentine de-a lungul distantei de concurs o viteza de deplasare cat mai ridicata . Rezistenta speciala ( rezistenta in regim de viteza ) poate fi considerata ca fiind calitatea principala ( dominanta) a alergatorului , indiferent de lungimea distantei . De aceasta calitate depinde rezultatul din concurs si de aceea dezvoltarea ei constituie sarcina principala a pregatirii , poderea ei fata de celelalte calitati fiind mult mai mare . Exercitiile tipice prin care se dezvolta rezistenta sunt mersul si alergarea sub diferite forme :

- alergare usoara ,

- alergare in tempo uniform si tempo variat ,

- alergare pe teren variat ,

- alergare de control .

Pentru dezvoltarea rezistentei durata efortului va fi sub 3 minute , obligand organismul la intensitate mai mare decat posibilitatile sale aerobe, facandu-se apel la mecanismele glicolitice ( A.Demeter ). Aceasta afirmatie este in consens cu teza dupa care pentru dezvoltarea rezistentei factorul important este cresterea intensitatii de efecte a exercitiului . Mijloacele folosite in dezvoltarea vitezei si rezistentei depind de :

nivelul de pregatire al sportivului ,

perioada de pregatire ,

conditii materiale si climatice,

particularitatile individuale , sexe .

FORTA

Forta este o calitate motrica de baza .In sport , forta este definita ca o calitate care se concretizeaza prin capacitatea de a invinge sau de a opune rezistenta unor forte interioare sau exterioare prin actiunea muschilor. In mecanica, forta este definita prin produsul dintre masa si acceleratie. Pentru activitatea practica , aceasta definitie este importanta , deoarece se poate deduce ca forta poate fi dezvoltata pe seama masei musculare , a vitezei sau a ambilor factori.

A Forme de manifestare ale fortei

Forta se caracterizeaza prin mai multa forme de manifestare , care se coreleaza cu particularitatile efortului specific ale unor probe din atletism, sau ramuri sportive , precum si combinarea acestei calitati cu celelalte calitati motrice.

q       Forta generala - este capacitatea de a efectua eforturi specifice prin valoarea intregului potential al sistemului muscular.

q       Forta speciala - prezinta mai multe forme de manifestare, corelate cu cerintele efortului specific din unele ramuri de sport , valoarea lor fiind determinata de indicii fortei generale.

q       Forta absoluta - defineste capacitatea individuala privind forta fara a se lua in considerare greutatea corpului.

q       Forta relativa - reprezinta capacitata individuala de a efectua eforturi de forta raportata la greutatea corpului si se exprima prin relatia ;

Forta relativa = Forta absoluta / Greutatea corpului

q       Forta in regim de viteza - este capacitatea de a dezvolta indici ridicati de forta intr-un timp cat mai scurt. Aceasta depinde de posibilitatile individuale de a antrena in efort un numar cat mai mare de unitati neuromusculare si intr-un timp cat mai scurt .

Unii autori folosesc pentru aceasta particularitate a fortei ,termenii; ''putere'', ''forta exploziva'',''detenta''.

q       Forta in regim de rezistenta - rezistenta in regim de forta ; -se caracterizeaza prin capacitatea de efectua eforturi de durata , la care forta si rezistenta participa cu un anumit procentaj.

q       Forta locala ( asimetria de forta ), - apare ca rezultat al pregatirii specializate intr-o ramura de sport , in care au fost solicitate cu precadere numai anumite segmente ale corpului ( mana sau piciorul indemanatic, picioarele sau bratele ).Aceasta reprezinta o latura negativa a acestei calitati si este de dorit ca asimetria de forte sa fie pe cat posibil mai rdusa.

Manifestarea fortei depinde de ;

starea sistemului nervos central,

numarul fibrelor musculare antrenate simultan in contractie, ca urmare a unor exercitii puternice , precis coordonate si cu frecventa mare a impulsurilor nervoase,

grosimea muschilor, suprafata in sectiune transversala a acestora,cresterea capacitatii de forta fiind determinata de ingrosarea ( hipertofia) fibrelor musculare,

coordonarea optima a actiunii muschilor sinergici si diminuarea pe cat posibila a opozitiei muschilor antagonisti,

calitatea proceselr metabolice si a substantelor energetice la nivelul muschilor,

profilul psihic al individului , capacitatzea sa de concentrare si mobilizare.

INDEMANAREA

Indemanarea este o calitate care se concretizeaza prin capacitatea de a executa cu randament ridicat ,precizie si acuratete ,cu un consum mic de energie fizica si nervoasa ,actiunile motrice

La aceasta calitate se pot evidentia doua forme de manifestare :

Indemanarea generala - capacitatea de a efectua ,in mod rational si creator, diverse actiuni motrice

Indemanarea speciala -- cu caracter specific ramurilor si probelor sportive.

Marea plasticitate a scoartei cerebrale, tendinta de iradiere a excitatiei si predominanta starii de excitabilitate corticala la aceasta varsta, favorizeaza realizarea unor miscari fine, precise .limitate in timp si in spatiu.

MOBILITATEA

Capacitatea omului de a utiliza la maximum potentialul anatomic de locomotie intr-o anumita articulatie sau ansamblul articulatiilor corpului. concretizata prin efectuarea unor miscari cu amplitudine mare.

Amplitudinea maxima este etalonul mobilitatii ,care se masoara prin grade ale unghiurilor sau prin centimetrii. Pentru nominalizarea acestei calitati motrice ,in literatura de specialitate se folosesc doua notiuni : MOBILITATEA si SUPLETEA

Acestea sunt sinonime ,chiar daca conceptul de mobilitate se refera mai degraba la elasticitatea ligamentelor, tendoanelor si muschilor. De fapt, toate alcatuiesc structura anatomo- fiziologica a acestei calitati. Mobilitatea se manifesta in insusirea oricarei deprinderi motrice, micsorandu-se durata invatarii atunci cand este dezvoltata corespunzator. In caz contrar limiteaza dezvoltarea si valorificarea celorlalte calitati motrice de baza, executarea elementelor si procedeelor tehnice ,afectandu-le amplitudinea , forta, viteza, expresivitatea si eficienta ,favorizand traumatismele aparatului locomotor.

In intentia obtinerii unei tehnici de executie a unui element sau a unui procedeu cat mai eficient ,practica antrenamentului a demonstrat ca dezvoltarea capacitatii musculaturii diferentiate ( pe viteza, forta, rezistenta ) sau combinate nu asigura integral efectuarea miscarii cu precizie ,cursiv si economic.este nevoie inca de ceva ,de valorificarea acestei capacitati dobandite ,a carei eficienta ,la randul ei, depinde de amplitudinea miscarilor determinate de mobilitate.

Din punct de vedere al dezvoltarii fizice probele de semifond, fond se caracterizeaza prin :

Din punct de vedere fiziologic:

Este un efort mixt, anaerob si aerob.

-Reclama o buna capacitate anaeroba cu un nivel superior al limitei datoriei de oxigen si, totodata, o eficienta crescuta si o adaptabilitate rapida a sistemului cardiorespirator la cerintele foarte mari ale acestui efort.

- Ventilatia pulmonara poate fi intensificata pe toata durata probei ; ea este de 50-70 l/minut.

- Marirea amplitudinii miscarilor respiratorii, frecventa respiratorie este de 21-30 respiratii/minut.

- Mai mult ele 50% din energia necesara se obtine pe cale anaeroba.

- Datoria de oxigen este de 60%.

- Eficienta functionala a sistemului cardiovascular este hotaratoare in privinta rezultatului sportiv, el constituind factorul limitativ al efortului.

Putem afirma ca antrenamentul semifondistului, pe plan fiziologic, trebuie sa urmareasca marirea capacitatii de transport a aparatului cardiovascular.

Sant solicitate intens sistemul nervos contrai si cel vegetativ. Mobilizarea tuturor resurselor cardiovasculare si respiratorii, precum si intensificarea neurosecretiei solicita extrem de mult centrii vegetativi superiori pe toata durata probei.

-Sistemul neuroendocrin incepe sa-si spuna cuvintul in sustinerea efortului in aceasta proba:

-secretia sudorala este abundenta si contine intr-o concentratie ridicata saruri minerale si substante rezultate din metabolismul tisular (uree, amoniac, acid lactic etc.);

-urina este foarte concentrata dar in cantitate mica, apa fiind eliminata in special pe calea sudoratiei.

Din punct de vedere fizic:

Rezistenta :

-deosebita rezistenta a aparatelor respirator si circulator ;

-buna functionare a aparatului cardiovascular si a celui locomotor ;

-rezistenta la oboseala si la monotonia muncii ;

-functionare optima a aparatelor respirator si circulator si rezistenta lor la efort ;

-rezistenta la curenti de aer, la umezeala etc.

Perioada pregatitoare

Perioada competitionala

Rezistenta in regim de viteza - caracteristici

Ø - Rezistenta in regim de viteza - este acea calitate care permite efectuarea pe o durata de timp determinata a unui efort de intensitate mare , intr-un tempo cat mai ridicat, in asa fel incat sa duca la rezultatul maxim (nevoia de oxigen a organismului depaseste capacitatea sa maxima de consum, creand datoria de oxigen)

Rezistenta in regim de viteza are insemnatate prioritara in probele de alergare pe distante scurte pana la 1500m .

Ea poate fi privita prin :

- capacitatea de a executa un numar mare de sarituri sau aruncari la anumite distante.

In sporturile cu caracter ciclic , ca si in atletism , intalnim mai multe forme de manifestare a rezistentei speciale :

*- Rezistenta de lunga durata - este necesara pentru parcurgerea unei distante in care sportivul depaseste 8 minute de efort maximal . Efortul se desfasoara in conditii aerobe, in care sistemul cardio-vascular si cel respirator lucreaza intens .

*- Rezistenta de durata medie - este impusa de parcurgerea unei distante in care sportivul depune un efort intre 3-8 minute . Aici incep sa apara , pe langa procesele aerobe din prima parte a efortului si procese anaerobe deoarece efortul se desfasoara in conditiile unui deficit de O2 .

Nivelul acestui tip de rezistenta depinde de forta si viteza in regim de rezistenta .

*- Rezistenta de durata scurta - este necesara pentru parcurgerea unei distante cuprinse intre 45 secunde si 2 minute de efort

In atletism aceste forme de manifestare a rezistentei pot fi grupate in functie de durata efortului , insa rezistenta generala si cea speciala formeaza o unitate indisolubila .

Factorii care influenteaza rezistenta

Rezistenta este de diferite tipuri, iar dezvoltarea ei efectiva depinde de numeroase metode de antrenament. Daca se urmareste ameliorarea performantei sportive, este important sa se cunoasca numerosii factori care pot influenta negativ dezvoltarea rezistentei.

Sistemul nervos central (SNC)

In antrenamentul de rezistenta, sistemul nervos central (SNC) se adapteaza la specificul cerintei de antrenament. Ca rezultat al antrenamentului, SNC isi mareste capacitatea de lucru, ameliorand conexiunile nervoase necesare pentru functionarea bine coordonata a organelor si sistemelor. Oboseala, care adesea afecteaza pregatirea, se manifesta la nivelul SNC; in consecinta, scaderea capacitatii de lucru a SNC reprezinta o cauza majora a oboselii. Lupta impotriva acesteia este, de fapt, o batalie a centrilor nervosi pentru mentinerea capacitatii lor de lucru.

Cresterea rezistentei SNC si a starii sale optime trebuie sa constituie una din preocuparile principale in cadrul antrenamentului. Antrenorul poate facilita acest lucru prin selectarea unor mijloace de antrenament corespunzatoare. Un lucru uniform de intensitate moderata amelioreaza si consolideaza intreaga activitate a SNC, indeosebi coordonarea neuromusculara specifica activitatilor de rezistenta. in mod similar, antrenamentul de rezistenta de lunga durata, executat in conditii de oboseala crescuta mareste rezistenta celulei nervoase la efortul solicitant.

Vointa in sport

Puterea de vointa reprezinta o componenta de maxima importanta in antrenamentul de rezistenta, fiind necesara sportivului in special atunci cand are de executat un efort in conditii de oboseala sau cand nivelul de oboseala creste ca rezultat al activitatii prelungite. Lucru cu atat mai evident cand intensitatea constituie o componenta importanta a antrenamentului. Sportivul nu mai poate mentine nivelul de intensitate a executiei decat ajutat de propria vointa, comandand centrilor nervosi sa continue sau chiar sa intensifice efortul, mai ales spre final. Oamenii au rezerve considerabile de rezistenta, cu posibilitatea maximalizarii acestora numai cu un efort de vointa in masura sa invinga slabiciunea indusa adesea de oboseala. De aceea, un obiectiv important al antrenamentului este de a creste toleranta la durere, astfel incat sportivii sa poata suporta psihologic durerea, suferinta si 'chinurile' antrenamentului si competitiilor.

Capacitatea aeroba

Potentialul aerob, sau capacitatea organismului de a produce energie in prezenta O₂, este cel care determina capacitatea de rezistenta a sportivului. Puterea aeroba este limitata de capacitatea de a transporta oxigenul in organism. in consecinta, dezvoltarea sistemului de transport al O₂ trebuie sa faca parte din orice program de antrenament vizand ameliorarea capacitatii de rezistenta. in plus, o capacitate aeroba crescuta, esentiala pentru antrenament, faciliteaza o refacere mai rapida intre si dupa antrenamente. Refacerea rapida permite sportivului sa reduca intervalul de repaus si sa execute un efort cu o intensitate mai mare. Ca urmare a intervalelor de repaus mai scurte, numarul de repetari poate creste determinand o crestere a volumului de antrenament. Viteza de refacere, intensificata de capacitatea aeroba inalta, este importanta si in sporturile care necesita repetari numeroase ale unei deprinderi (arte martiale, box etc.) sau un numar crescut de scheme de joc (exercitii) in sporturile de echipa (hochei, fotbal).

Organele, in special sistemul respirator, care furnizeaza oxigenul, sunt bine dezvoltate in timpul antrenamentului de rezistenta. De fapt, unele organe sunt dezvoltate in functie de metoda de antrenament utilizata. Astfel, antrenamentul pe intervale fortifica inima, iar cel la altitudine sau de lunga durata mareste potentialul de utilizare a O2. in orice caz, capacitatea aeroba se bazeaza pe dezvoltarea sistemului respirator si pe o respiratie corecta.

Respiratia joaca un roi important in antrenamentul de rezistenta. Sportivul trebuie sa respire adanc si ritmic, deoarece o expiratie activa este critica pentru o performanta adecvata. Majoritatea sportivilor trebuie sa invete cum sa expire pentru a elimina cat mai mult aer (incarcat cu CO₂) din plamani, deoarece O₂ tocmai a fost eliminat. in cazul unei expiratii necorespunzatoare, concentratia de O₂ din aerul proaspat inhalat se reduce, influentand in mod advers performanta. O expiratie energica este chiar mai importanta in timpul fazei critice a unei curse sau a unui meci, cand un aport corespunzator de O₂ poate permite sportivului sa depaseasca dificultatea.

O capacitate aeroba mare este transferata pozitiv spre capacitatea anaeroba. Daca un sportiv isi amelioreaza capacitatea aeroba, inseamna ca si capacitatea sa anaeroba se amelioreaza, el putand sa-si prelungeasca efortul inainte sa ajunga in datorie de O_2| iar, dupa dezvoltarea unei datorii de O₂, sa se refaca mai rapid. Aceasta constatare este semnificativa pentru majoritatea sporturilor in care capacitatea anaeroba reprezinta o componenta importanta. Prin dezvoltarea capacitatii aerobe, cei mai multi sportivi din sporturile de echipa isi vor consolida cunostintele tehnice si tactice. Ameliorarea rezistentei aerobe trebuie sa constituie un obiectiv permanent pentru majoritatea sportivilor.

O capacitate aeroba bine dezvoltata stabilizeaza, de asemenea, viteza. in multe sporturi, faza competitionala pune accentul pe capacitatea anaeroba, dar deseori constanta performantei anaerobe este afectata de efortul intens, excesiv, solicitant. in situatia in care capacitatea anaeroba reprezinta o componenta importanta a antrenamentului, pentru prelungirea unei performante reusite, trebuie introduse si o serie de activitati aerobe. in astfel de cazuri, lectiile de antrenament care pun accentul pe rezistenta de lunga durata in regim aerob alterneaza cu activitati de diferite intensitati. in aceste conditii, organismul se poate reface si, in consecinta, creste durabilitatea puterii anaerobe. Aceeasi conceptie este valabila si pentru faza de descarcare. Atunci cand, inaintea competitiilor importante, sunt reduse sarcinile de antrenament, se vor introduce lectii de antrenament in regim aerob pentru a le inlocui pe cele intense, solicitante. Consecinta va fi o refacere a organismului ca urmare a reducerii incarcaturii, nivelul de antrenament nefiind afectat. Exista o tendinta care arata ca sportivii care se supun antrenamentelor de lunga durata submaximale au un prag anaerob mult mai ridicat decat cei supusi antrenamentelor pe intervale si de rezistenta de mare intensitate. in consecinta, bazandu-se pe aceste evidente, antrenorii trebuie sa-si revizuiasca conceptia de antrenament, marind procentajul de activitati aerobe introduse in programele de antrenament.

Capacitatea anaeroba

In absenta O₂, energia este produsa de sistemul anaerob in sporturile care, in fazele initiale, necesita eforturi maximale si submaximale. Energia furnizata de sistemul anaerob este in raport direct cu intensitatea performantei. De exemplu, daca un sportiv alearga cursa de 400 m cu o viteza de 7,41 m /sec, ergogeneza (productia de energie) este 14% aeroba si 86% anaeroba. Daca alearga aceeasi distanta cu o viteza de 8,89m /sec, procentajul este de 7,7% aerob si 92,3% anaerob. in consecinta, se evidentiaza faptul ca utilizarea sistemelor energetice depinde de distanta cursei si de clasificarea sau de nivelul de performanta atins de sportiv. Din acest exemplu, este evident ca cele doua sisteme pot asigura energie in proportii diferite. Proportia componentei aerobe creste o data cu cresterea distantei si reducerea intensitatii.

Capacitatea anaeroba a organismului este influentata de procesele SNC, care faciliteaza continuarea efortului intensiv sau pana la epuizare. Cercetarile sugereaza, de asemenea, ca aceasta capacitate este influentata de hiperventilatie sau de inspirarea unei cantitati suplimentare de O₂, care intensifica frecventa respiratorie inaintea startului.

Antrenamentul specific reprezinta cea mai buna metoda de dezvoltare a capacitatii anaerobe. Asa cum s-a explicat, antrenamentul anaerob trebuie totusi sa alterneze cu cel aerob. Acesta din urma trebuie sa predomine in cazul probelor cu o durata depasind 60 de secunde.

Rezerva de viteza

Un factor care influenteaza rezistenta, indeosebi pe cea specifica, este rezerva de viteza. Deseori, importanta acesteia in sporturile ciclice poate fi determinanta, desi numerosi antrenori nu cunosc acest lucru sau il neglijeaza. Rezerva de viteza reprezinta diferenta dintre timpul cel mai rapid realizat pe o anumita distanta mult mai scurta decat distanta cursei (de exemplu, 100 m) si aceeasi distanta scurta dintr-o cursa mai lunga (de exemplu, 800 m). Sportivul care poate parcurge rapid o distanta scurta va reusi mai usor sa parcurga distante mai lungi cu o viteza mai redusa. in astfel de conditii, cel cu o rezerva de viteza mai mare va cheltui mai putina energie pentru a mentine o anumita viteza in comparatie cu alti sportivi, cu o rezerva de viteza mai redusa.

Testul pentru rezerva de viteza poate fi realizat dupa cum urmeaza. Mai intai, antrenorul trebuie sa stabileasca distanta de control. Distanta standard pentru viteza in cazul alergarilor de semifond este de 100 m; Sunt testati sportivii pentru a determina viteza maxima cu care pot parcurge distanta standard, in faza urmatoare, se testeaza viteza sportivilor pe distanta standard, de exemplu 100m, in timp ce parcurg intreaga distanta a probei lor respective (in care sunt specializati). Sa zicem ca viteza maxima pe 100 m este de 11 sec, iar timpul realizat pe 100 m in timpul alergarii cursei de 400m este de 12,4 sec. Diferenta de 1,4 sec reprezinta indicele rezervei de viteza; cu cat diferenta este mai mare, cu atat rezerva de viteza este mai mare. O rezerva buna de viteza si un antrenament sistematic de rezistenta specifica reprezinta atuuri care vor conduce la performante inalte in proba aleasa. in mod similar, presupunand ca sportivii poseda o viteza buna, cu cat indicele este mai scazut, cu atat rezistenta specifica este mai buna. Desi acest aspect al antrenamentului nu este cercetat in mod adecvat, este evident faptul ca exista o interdependenta stransa intre rezerva de viteza si capacitatea sportivului de a atinge o performanta inalta. Un sportiv care alearga 100 m in 10,6 sec, chiar si fara prea mult antrenament specific, va parcurge 400 m in 50 sec. Aceasta inseamna o rezerva de viteza de, probabil, 1,8 sec si o viteza medie de 12,5 sec. Un sportiv cu o viteza de 12 sec pe 100 m va avea insa un timp mai slab sau chiar nu va fi in stare sa realizeze un timp similar pe 400 m. in consecinta, viteza, in general, si rezerva de viteza, in special, pot fi un factor limitativ in evolutia sportiva.

Metode de dezvoltare a rezistentei in regim de viteza

Metoda de antrenament cu repetari .

Este folosita pentru dezvoltarea rezistentei in regim de viteza dar si a vitezei in regim de rezistenta,

Aceasta metoda consta in repetarea unor distante egale care se executa cu intensitati mari, submaximale si maximale. Aceasta reprezinta urmatoarele variante:

- cu pauze medii, de 4-6- minute, intensitatea fiind ridicata ,circa 80 % ,

- cu pauze mari de 10 -12 minute, care intercaleaza eforturi submaximale si maximale,

- cu pauze mici de 1-3 minute .

Metoda antrenamentului cu intervale

Emil Zatopek a fost precursorul acestei metode fundamentale si teoretic de Toni Neth. Aceasta metoda vizeaza dezvoltarea rezistentei speciale. Consta in parcurgerea unor portiuni de cursa cu viteze egale sau mai mari, pauza (intervalul ) fiind stabilit de o asemenea maniera incat sa asigure refacerea resurselor energetice.

Poate fi cuprinsa ca durata, intre 30-90 secunde.

Caracterul pauzei poate fi activa cu mobilitate, alergare usoara .

Factorii de progres constau in cresterea vitezei de executie si / sau reducerea duratei pauzelor ( intervalelor intermediare de odihna ) impuse de adaptarea sportivului la efort .

Notiunea de antrenament cu intervale in sensul modern pastreaza in linii mari cateva din caracteristicile tipului clasic al metodei ( alternarea efortului cu odihna, deci introducerea intre doua actiuni a unei pauze sau interval ).

Intensitatea efortului este foarte ridicata ( 80-90% ) iar durata lui se situeaza intre 30 sec. si un minut .

Acest efort trebuie sa ridice frecventa cardiaca la 170-180de batai pe minut sau chiar mai mult .

Aplicarea sistemului se repeta de numai 10-15 ori iar intre eforturi se face o pauza de contra-eforturi cu o durata de 1 - 1.30'' iar intensitatea efortului este moderata in asa fel incat frecventa cardiaca coboara la 120-140 batai pe minut, cifra la care se reia efortul urmator. Preluarea efortului se face pe fond de refacere incompleta dar care favorizeaza trecerea de la repaos la lucru . Aceasta metoda prezinta insa si o serie de dezavantaje atat pe plan fiziologic cat si pe plan metodic . Cu toate acestea printr-o judicioasa dozare a efortului precum si a intervalelor, metoda a dat si rezultate excelente .

Factorii principali de care trebuie sa se tina seama in metoda lucrului cu intervale sunt :

Ø     volumul efortului sau actiunii ( distanta , timp ),

Ø     intensitatea efortului ( viteza, timp de desfasurare ),

Ø     numarul de repetari ( cantitatea totala de eforturi depuse),

Ø     intervalul dintre eforturi .

In functie de acesti factori se disting doua variante principale ale acestei metode :

antrenamentul extensiv cu intervale ,

antrenamentul intensiv cu intervale ,

Metoda combinata

Mai este numita si metoda americana

Utilizarea in prima parte a perioadei pregatitoare a metodei maraton, apoi metoda fartlek, iar spre sfarsitul perioadei pregatitoare metoda antrenamentului cu intervale, in perioada precompetitionala si competitionala, metoda pe intervale si pondere din ce in ce mai mare a metodei repetarilor, aceasta folosire a tuturor metodelor duce la metoda combinata .

Specific pentru perioada competitionala, etape cu concursuri, fiind folosirea asa zise " sprinturi zburate " pentru dezvoltarea vitezei de deplasare ( ex : 40-80m. alergare accelerata, intercalat pe parcursul unei alergari de durata cu tempo foarte usor).

Aceasta metoda prezinta o serie de avantaje precum :

poate influenta selectiv diferite tipuri de metabolism cu calitati motrice combinate ( R. mai mare ca V , R mai mare ca F ),

permite aplicarea unui mare volum de lucru ,

se adapteaza usor la caracteristicile individuale si la cele ale probei,

da solutii eficiente in functie de gradul de pregatire sau de etapa,

din punct de vedere psihic, evita monotonia .

Metoda fartlek

Este o metoda suedeza de antrenament, folosita pentru "antrenamentul inimii ". Se bazeaza pe parcurgerea unor distante (perioada de timp ) prestabilite .

Aceasta metoda vizeaza dezvoltarea rezistentei generale, constand in utilizarea intr-o succesiune libera a unui set de 5-6 pana la 8 mijloace de actionare, din care in mod obligatoriu fac parte alergarile de durata, alergarea cu accelerare, exercitii speciale.

Aceasta metoda are o durata de 30-120 minute. Intensitatea exercitiilor, durata lor, lungimea portiunilor de alergare, numarul de repetari fiind exclusiv la latitudinea sportivului .

Nu este recomandata pentru grupele de incepatori si avansati .

Desigur metodele de antrenament sunt intr-o permanenta dinamica in asa fel incat in procesul de pregatire pot aparea metode noi sau variante noi ale unei metode deja cunoscute .

Toate acestea sunt acceptate si asimilate de catre specialistii domeniului atunci cand ele duc in mod evident la obtinerea de performante inalte .

CAPITOLUL III. PARTEA FINALA

Concluzii

Rezistenta aeroba si cea in regim de viteza sunt extrem de importante in realizarea obiectivelor antrenamentului de rezistenta.

Prin aceasta tranzitie de la rezistenta aeroba la cea specifica probei, se va continua sa se puna accentul pe rezistenta in regim de viteza. Se vor introduce elemente din activitatea anaeroba, in functie de specificul probei si de ergogeneza fiecarei activitati.

Ritmul activitatii si cadenta exercitiilor specifice devin treptat specifice probei respective.

Antrenamentul intensiv specific fazei competitionale poate esua daca nu sunt dezvoltate niste baze solide ale rezistentei in faza a doua. Metodele predominante sunt antrenamentul uniform, alternativ si cel pe intervale lungi si medii (spre sfarsitul acestei faze).

Volumul de antrenament atinge nivelurile cele mai inalte in faza aeroba si in aceasta etapa din planul anual.

Rezistenta in regim de viteza coincide cu perioadele pre-competitionala si competitionala.

Metoda corespunzatoare de antrenament depinde de ergogeneza sportului si de necesitatile sportivului. in multe sporturi, antrenorul trebuie sa puna accentul pe intensitatea antrenamentului, care ajunge adesea sa depaseasca intensitatea cursei.

Prin alternarea diferitelor intensitati se faciliteaza refacerea intre lectiile de antrenament, conducand la un varf bun de forma pentru competitia finala.

BIBLIOGRAFIE

Alexe ,Nicu - Antrenamentul sportiv modern , Bucuresti

Ardelean, Tiberiu; Alexandrescu, Dumitru - Atletism, Bucuresti, Ed.Sport - Turism

Buiac,Dumitru - Rezistenta in sport, Ed.Sport-Turism 1983

Demeter, Andrei - Fiziologia educatiei fizice scolare, Ed. Sport-Turism, Bucuresti,1981

Demeter, Andrei - Bazele fiziologice sui biochimice ale calitatilor motrice, Ed.Sport-Turism, Bucuresti , 1983

Homencov - Atletism, Ed.Sport-Turism, Bucuresti,1977

Merica, Alexandru - Atletism.Calitati motrice si metodica dezvoltarii lor, Ed.Univ."A.I.Cuza" Iasi, 1995