Discontinuitati spatiale. Definitie si tipuri

Discontinuitati spatiale. Definitie si tipuri

Principala caracteristica a spatiului este heterogeneitatea. Spatiul este un adevarat mozaic, la care au concurat numerosi factori naturali si antropici. La macroscara principalii factori care si-au pus amprenta asupra spatiului sunt cei cosmici si geologici. Primii au generat diferentieri latitudinale, traduse prin individualizarea a trei mari zone geografice pe glob: zona calda, temperata si rece. Fiecare dintre aceste zone diferentiate dupa criterii de natura termica nu sunt omogene din punct de vedere al continutului spatiului. Acesta este extrem de variat in zona calda, unde unele dintre componentele geografice de baza sunt foarte dense, iar altele extrem de rarefiate. A trece de la spatiul tropical la cel desertic inseamna a asista la limitarea diversitatii biocenozelor si a bogatiei lor, la diminuarea extrema a ceea ce se cheama invelisul hidrosferic, la limitarea noosferei.

Unitatea acestui mozaic, de regula, se face prin articulari care sunt mai mult sau mai putin flexibile, si care sunt vizibile sau invizibile in functie de scarile de analiza. Evident ca aceasta unitate presupune si existenta unei continuitati la nivelul entitatilor de baza, acolo unde omogenitatea este usor de sesizat din punct de vedere structural, fizionomic si chiar functional.

Ideea de discontinuitate isi are originea in opera geografului francez Camille Vallaux, care in opozitie cu opinia generalizata a vremii ca spatiul este doar intindere, sesizeaza ca spatiul se poate caracteriza prin diversitate si contrast. Contrastul este definit ca un hiatus fara tranzitie nuantata intre doua caracteristici dintr-o entitate, individualizata intr-un anumit spatiu (Fig. ). Dupa acelasi autor, discutam de diversitate cand intre doua caracteristici ale aceleiasi entitati, tranzitiile se fac pas cu pas, nesisizabile ochiului .

Cu alte cuvinte, contrastul presupune o linie clara de demarcatie a doua atribute ale aceleiasi entitati spatiale, o adevarata ruptura calitativa, pe cand diversitatea ar insemna, in definitia data de Vallaux, existenta unei zone de interferenta in care pe treptat dispare un caracter pentru a domina altul. Acest ultim aspect, trebuie insa analizat, intrucat se abate de la semantica notiunii de diversitate. Diversitatea presupune un "amestec" al celor doua caracteristici, proiectat spatial, din care nu rezulta o regula a ordinei de imprstiere (Fig. ). Dupa parearea noastra este mai degraba vorba de diferentiere, care admite existenta la extremitati a unor zone omogene, dar cu o arie de interferenta mai mult sau mai putin extinsa (Fig. ). Schimband scara de observatie prin micsorare, aceasta zona de interferenta poate sa se reduca la o limita si atunci discutam de contrast.

Aceste idei emise de Vallaux au fost multa vreme uitate de catre comunitatea stiintifica, atrasa tot mai mult de elementele de continuitate a spatiului, continuitate exprimata prin omogenitate. Adeptii geografiei vidaliene au considerat prioritare regiunile omogene, pe care le analizau fara a observa si elementele care le articuleaza in ansambluri mult mai complexe. Pentru acestia ansamblul rezulta din treceri progeresive de la o regiune la alta, fiind accentuate in special elementele de natura morfologica. Concluzia este ca geografii, atrasi de caracterul continuu al spatiului pana in preajma anilor `60 ai secolului XX au omis natura discontinua a acestora, aceea generatoare de fluxuri teritoriale si vinovata de complicarea permanenta a structurilor spatiale.

Pierre George considera spatiul geografic ca fiind continuu, dar finit. Daca facem abstarctie de calitatea acestuia putem remarca, intr-adevar caracterul sau continuu. Dar intreaga evolutie a spatiului a avut la baza diferentierile existente in cadrul sau si care nu au fost putine. Pe fondul continuitatii generale a spatiului, discontinuitatile sunt cele care il caracterizeaza. Unitatea spatiului se asigura prin procese de articulare a subspatiilor, care ii dau anumite configuratii. Aceste configuratii sunt rezultatul unui proces de interactiune intre componentele spatiului, interactiune pe verticala, dar mai ales pe orizontala

Analizand tipul de sinergism si coerenta componentelor spatiale, am putea emite urmatorul postulat: sinergismul teritorial asigura articularea structurilor spatiale si se exprima printr-un anumit mod de organizare spatiala. Sinergismul teritorial este unul pe orizontala determinand orientarea fluxurilor teritoriale spre si de la anumite centre de convergenta. Prin sistemul de relatii, avand la baza filtrarea fluxurilor teritoriale, in raport de calitatea si tipul acestora si productia de fluxuri dintr-o gama superioara, se realizeaza permanent geneza dicontinuitatilor.

Productia de discontinuitati, este strans legata de interactiuni, dar si de tendinta de autonomizare a unor entitati. Intreaga organizare spatiala a lumii este axata pe sisteme de discontinuitati care pot fi fluu sau nete, dar ale caror efecte raman aceleasi, pe ansamblu. Efervescenta generala, tot mai accentuata pe masura cresterii demografice si a structurarii economice, se afla la originea productiei de discontinuitate. Aceasta face ca spatiul privit global sa fie fundamental discontinuu[2].

In esenta, discontinuitatea este ceea ce separa doua ansambluri vecine si diferite. Totdeauna aceasta separa doua entitati situate pe acelasi nivel ierarhic. Uneori, insa se intampla sa asistam la o suprapunere a discontinuitatilor mai ales de natura politico-administrativa. Sa reflectam la situatia unor discontinuitati suprapuse la nivelul frontierelor. In acest caz, avem de-a face, pe de o parte de frontiera nationala sau supranationala (a Uniunii Europene, de exemplu), de limita administrativa a unei regiuni sau/si judet si respectiv de limita administrativa a comunei, situata la periferia unui stat. Avem de a face cu o suprapunere de limite, dar aceasta suprapunere trebuie tratata intr-un mod similar complexitatii sale. Nu este una simpla ci o discntinuitate care incearca sa armonizeze spatial interese foarte diferite. Tendinta este ca foloasele cele mai mari sa revina nivelului superior si nu celui de baza, pentru care aceasta limita poate fi un obstacol in calea dezvoltarii. In conditiile promovarii unei politici de dezvoltare transfrontaliera, atunci poate beneficia din plin inclusiv nivelul administrativ inferior.

Datorita relativitatii notiunilor de continuitate si discontinuitate spatiala, am putea generaliza ideea ca unitatea spatiului se realizeaza prin elemente de continuitate, ceea ce se concretizeaza prin unirea separarilor, iar diversificarea acestuia este asigurata prin discontinuitati ce separa o uniune de entitati. Importanta discontinuitatilor este esentiala in aceasta separare, pentru ca permit individualizarea sistemele spatiale[3]. In raposrt cu sistemele spatiale, sistemele teritoriale sunt strans conectate de comunitatile umane si au in vedere tinte pe care si le propun acestea in procesul de gestiune a teritoriului pe care il detin .

Discontinuitatile spatiale in procesul de globalizare. Amploarea discontinuitatilor spatiale si efectele lor complexe, inclusiv economice, sunt o dovada a faptului ca globalizarea nu produce o uniformizare a lumii, ci dimpotriva creeaza conditii pentru noi diferentieri. Acestea, suprapunandu-se pe cele vechi, formeaza sisteme extrem de complexe, tot mai dificil de gestionat prin metode clasice. Pentru a evalua foarte corect rolul discontinuitatilor in noua etapa, trebuie sa mentionam cel putin trei aspecte:

discontinuitatile spatiale au o mare putere de conservare a caracteristicilor, ceea ce le face durabile in timp. Totodata, impactul lor asupra tuturor fenomenelor teritoriale se diminueaza extrem de lent, intrucat efectele sunt complexe si au foarte multe redundante spatiale;

memoria sistemelor spatiale, neglijata o mare perioada de timp, trezeste discontinuitatile spatiale, care pot fi revitalizate pe fondul unor stari tensionale sau chiar al unor relaxari prelungite;

trecerea de la finit la infinit in cazul discontinuitatilor spatiale nu este decat un element de schimbare a scarii de observatie. De aici, relativitatea discontinuitatilor in raport cu sistemele spatiale de referinta.

Aceste considerente permit o evaluare corecta a starii lumii si a traiectoriilor sale de evolutie, in conditiile unor presiuni tot mai intense din partea unor centre mondiale de putere. Fragmentarea politica pare a se diminua, dar instabilitatea generata de incertitudini economice, culturale, sociale poate da nastere la noi discontinuitati sau poate reactiva alte rupturi anterioare.

Tipuri de discontinuitati. Discontinuitatile se caracterizeaza printr-o mare diversitate in raport cu elementul central pe care il consideram capabil de diferentiere. Astfel, dupa geneza discutam de discontinuitati naturale si discontinuitati antropice. Discontinuitatile naturale au la baza procese de natura mecanica. Acestea, datorita unor legi cosmice, geologice sau fizico-chimice apar pe suprafata terestra frecvent vizibil, instituind forme de peisaj deosebit. Cel mai tipic exemplu de discontinuitati mecanice este cel care sta la baza diferentierii dintre unitatile de relief. Intre aceste unitati exista discontinuitati mai mult sau mai putin vizibile, cu efecte importante in planul dezvoltarii economice si al dinamicii sistemelor de asezari.

In acest sens discontinuitatea dintre zone naturale a fost extrem de favorabila localizarii si dezvoltarii asezarilor umane. Aceasta dezvoltare s-a axat pe concentrarea fluxurilor de produse care erau schimbate la contactul dintre o zona montana si una deluroasa, intre o zona deluroasa si una de campie. Discontinuitatile naturale, pregnante in peisaj, pierd din rolul initial,cand desparteau doua regiuni, transfromandu-se in elemente de unitate spatiala. Localizarea marilor orase in aceste discontinuitati genereaza continuitati sub raportul dezvoltarii si peisajului umanizat, noi discontinuitati de data aceasta functionale, care migreaza spre interiorul regiunilor separate initial. S-a trecut astfel la discontinuitatile antropice care sunt generate de societate, respectiv de comunitati localizate spatial. Majoritatea acestor discontinuitati sunt de natura functionala, dar si fizionomice atunci cand interventiile sunt profunde la nivelul spatiului. Productia de discontin uitati antropice este foarte variata si va fi mentionata in cazul individualizarilor altor tipuri de discontinuitati.

Dupa durabilitatea in timp, discontinuitatile pot fi permanente si temporare. Discontinuitatile permanente sunt generate de factori naturali si cosmici. Acestia incrusteaza in spatiu discontinuitati care au tendinta de a persista secole, milenii sau milioane de ani. In raport cu nivelul de observatie, remarcam ca cele mai stabile sunt cele individualizate la macro-scara. Durabilitatea acestor discontinuitati scade pe masura ce ne apropiem de nivelele inferioare. Aici, inclusiv o alunecare masiva sau o inundatie majora pot determina schimbari ale discontinuitatilor naturale.

In opozitie cu discontinitatile permanente sunt cele temporare, de regula mult mai dinamice si cu o durata de viata variabila. Viata cea mai lunga se pare ca o au discontinuitatile manifestate la contactul dintre un spatiu urban construit si cel rural. Celelalte limite, vizibile temporar, se pot suprapune pe unele permanente de factura naturala. De exemplu, limita culturilor de orez din lunca Dunarii se suprapune in mare parte pe limita dintre lunca si campie in ariile respective. Aceste limite sunt temporare dar au o anumita permanenta, mult mai evidenta decat limita zonei de influenta a unui oras. Desi, teoretic aceasta din urma este relativ permanenta, depinzand de viata orasului generator, totusi variatia ii atribuie un caracter temporar. Aceasta variatie are in vedere fluctuatiile generate in dinamica urbana, care are rezonanta directa asupra spatiului cu care interactioneaza.

Dupa modul de perceptie, discontinuitatile pot fi materiale si imateriale (mentale).. Prima categorie are in vedere caracterul fizic, vizual al unor contraste flagrante, care sunt adevarate rupturi in peisajul geografic. Acestea pot fi atat naturale, cat si antropice. R. Brunet scria ca geografii au observat dintotdeauna toate tipurile de discontinuitati materiale, pe care le-au considerat drept conditii pentru procesele teritoriale, fara a le influenta decisiv. Cea de-a doua categorie de discontinuitati sunt imateriale, respectiv mentale. Acestea sunt constructii logice care nu isi gasesc o corespondenta reala in spatiu. In general este vorba de rupturi calitative ale unui spatiu cu o fizionomie asemanatoare, rupturi care sunt greu de identificat, ca in cazul zonelor de influenta urbana, sau imposibil de observat in cazul unor forntiere sau limite administrative de nivel inferior.

In functie de caracterul lor de stabilitate, deosebim discontinuitati statice si discontinuitati dinamice. Cele statice se caracterizeaza prin durabilitate in peisaj, fiind in mare parte cu caracter fizionomic. Exista insa si discontinuitati statice cu caracter imaterial, precum rupturile ierarhice. Mai ales in situatia ierarhiilor din sistemele urbane, rupturile au un caracter relativ stabila fara a imbraca un caracter vizibil. Marea stabilitate a ierarhiilor in sistemele urbane are la baza dinamica individuala a oraselor, precum si competitia dintre acestea ambele procese relativ constante care sunt in relatie directa cu raportul dintre oras si mediul in care acesta se insereaza. Discontinuitatile dinamice au o evolutie relativ rapida, insa cel mai frecvent in salturi. Acestea pot fi atat materiale, cat si imateriale si se caracterizeaza printr-un fenomen de extindere sau printr-unul de translatie. Atunci cand extinderea este foarte rapida, o discontinuitate se poate transforma intr-o continuitate. Translatia discontinuitatilor este o particularitate a dinamicii acestora si presupune schimbarea "traseului" fara a suferi modificari majore in structura sa. In acest sens putem mentiona schimbarea limitelor sau a frontierelor dintre state, ca urmare a unor procese de integrare sau de divizare. Acestea sunt discontinuitati dinamice, care nu inregistreaza modificari structurale, ca in cazul unei extinderi a discontinuitatilor (un exemplu de extindere poate fi inclusiv largirea unei vai ca urmare a unor revarsari si inundatii catastrofale. Discontinuitatile dinamice presupun aparitia unor praguri critice, prin acumularea in timp a unor elemente discordante cu evolutia anterioare si aditia lor succesiva. Evident ca discontinuitatea trebuie conceputa ca un fenomen sensibil si pragul reprezinta mecanismul care i-a dat nastere si care trebuie reconsiderat in analizele intreprinse in domeniu.

Dupa originea fortelor generatoare, putem individualiza discontinuitati endogene si discontinuitati exogene. Primele au la baza efectele proceselor interne, care se coaguleaza si realizeaza mai intai diferentieri, iar apoi discontinuitati, reprezentand limite intre peisaje sau arii cu profil fizionomic sau functional distinct. Discontinuitatile endogene au la baza fluctuatiile cu efecte spatiale, inregistrate de dinamica individuala a componentelor unor sisteme spatiale. Aceste fluctuatii, genereaza rupturi functionale care au inlcusiv efecte vizibile in peisaj, fiind responsabile de organizarea spatiala.. Din aceasta cauza, R. Brunet le gaseste ca fiind extrem de interesante, atribuindu-le o cauzalitate de tip mecanic. Discontinuitatile exogene au la baza perturbatii, generate de interventii externe sistemului spatial respectiv. Aceste interventii pot fi de ordin natural, cand discutam de mari variatii climatice sau de efectele unor inundatii catastrofale, dar si de ordin antropic, daca ne gandim la defrisari masive, la constructia de asezari umane sau localizarea de mari activitati economice. Toate acestea genereaza noi departajari interne, migratia discontinuitatilor, aparitia de noi limite in derularea a doua procese relativ diferite.

Dupa nivelul de complexitate discontinuitatile pot sa fie simple sau complexe, insemnand structuri complexe si origini diversificate. Discontinuitatile simple au la baza un singur element generator, de exemplu o limita morfologica. Aceasta poate fi evidenta in relief, insemnand o ruptura peisagistica. Dar discontinuitatile simple pot fi si mentale, precum o discontinuitate in ceeea ce priveste structura pe grupe de varsta a populatiei. O astfel de discontinuitate nu apare in peisaj, dar aceasta reprezinta o realitate in cazul unor treceri aproape directe de la arii cu ponderi ridicate a persoanelor in varsta la altele cu ponderi similare a populatiei tinere[5]. Discontinuitatile complexe sunt cele in care se suprapun mai multe elemente despartitoare. In aceasta categorie regasim discontinuitati naturale, precum limita dintre Sahel si savana, sau dintre zona temperata si cea mediteraneeana. Aceste limite nu inseamna numai trecerea de la un climat la altul, dar mai ales de la formatiuni vegetale si faunistice diferite. mult mai ridicat. In acelasi timp discontinuitatile antropice au un caracter complex. Limitele dintre un spatiu urban si unul rural sunt tot mai complicate, pentru ca intervin in departajare tot mai multe elemente.