Inchiderea procedurii

Inchiderea procedurii

Procedura insolventei se finalizeaza prin sentinta de inchidere a procedurii. Dupa inchiderea procedurii, atit judecatorul-sindic, cit si administratorul judiciar sau lichidatorul se dezinvestesc de intreaga procedura a insolventei fata de debitorul respectiv, ei nemaiavind nici una dintre competentele si, respectiv, atributiile prevazute de Legea insolventei. Nici unul dintre efectele deschiderii procedurii si nici unul dintre litigiile specifice procedurii insolventei nu supravietuiesc inchiderii procedurii. Actiunea in raspundere contra administratorilor sau contra asociatilor cu raspundere nelimitata ai debitorului persoana juridica nu mai poate fi continuata dupa inchiderea procedurii, intrucit ii va fi lipsind situatia premisa. Acest gen de procese sunt posibile numai datorita existentei procedurii insolventei deschise fata de debitor si numai pe perioada de existenta a acesteia.

Exista, insa, unele efecte ale insolventei care se perpetueaza in timp dincolo de inchiderea procedurii. Este vorba despre decaderile si interdictiile profesionale consecutive inchiderii procedurii, precum si de interdictia debitorului care a fost supus unei procedurii de reorganizare judiciara de a mai cere inca o data reorganizarea in cei 5 ani ulteriori inchiderii procedurii. Pe de alte parte, inchiderea procedurii genereaza si unele efecte patrimoniale specifice, posibile doar pentru ca fata de debitor a fost anterior deschisa procedura insolventei. Este cazul, spre exemplu, al transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor ramase in surplus dupa faliment in patrimoniul asociatilor debitorului societate comerciala (radiata ca efect al inchiderii procedurii) sau al stingerii datoriilor prin disparitia debitorului persoana juridica ori prin descarcarea de datorii a debitorului persoana fizica.

Inchiderea procedurii poate fi pronuntata, conform Legii insolventei, in 5 situatii diferite : (i) insuficienta fondurilor necesare acoperirii cheltuielilor administrative ale procedurii; (ii) executarea cu succes a planului de reorganizare; (iii) terminarea lichidarii si a tuturor distributiilor in caz de faliment; (iv) acoperirea intregii mase credale, chiar inaintea finalizarii lichidarii; (v) neinregistrarea nici unei creante la masa credala, dupa deschiderea procedurii la cererea debitorului (in acest caz, inchizind procedura, judecatorul-sindic revoca hotarirea de deschidere a procedurii).

In cazul in care activele sau fondurile debitorului nu exista sau sunt insuficiente pentru acoperirea "cheltuielilor administrative" (este vorba, in realitate, de cheltuielile procedurii), procedura insolventei se poate inchide in orice stadiu, chiar daca fie nu s-a trecut la faliment inca, fie s-au efectuat unele vinzari si distributii de fonduri, dar cheluileile de procedura ulterioare efectuarii distributiilor nu mai pot fi acoperite din fondurile debitorului[1]. In mod obisnuit, aceasta modalitate de inchidere a procedurii este proprie societatilor fantoma, fata de care de altfel se deschide procedura simplificata de faliment si fata de care exista imperativul eliminarii rapide din mediul de afaceri, pentru ca acesta sa nu fie contaminat de astfel de societati. Dar este util ca procedura sa nu se inchida imediat in aceste cazuri, ci numai daca, prin raportul sau de 60 de zile sau, dupa caz, de 30 de zile, lichidatorul va arata ca debitoruri nu dispune de fonduri urmaribile, daca nu exista externalizari anterioare de active care sa poata fi anulate si nici asociati sau conducatori ai debitorului persoana juridica pasibili de actiunea in raspundere. Pe de alta parte, exista cazuri in care toate activele debitorului au fost vindute, toti banii obtinuti au fost distribuiti catre creditori, care i-au incasat cu buna stiinta, dar procedura continua, din varii motive, inclusiv, spre exemplu, pentru motivul ca debitorul sau alte persoane interesate au formulat una sau mai multe contestatii sau una sau mai multe cai de atac contra uneia dintre hotaririle judecatorului sindic. Chiar daca o astfel de contestatie sau o astfel de cale de atac a fost admisa, procedura poate fi totusi inchisa, intrucit partile si participantii la procedura nu mai pot fi repusi in situatia anterioara, adica, spre exemplu (fostii) creditorii nu mai pot fi obligati sa restituie ceea ce au primit cu buna credinta in cadrul distribuirilor partiale sau finale, ceea ce inseamna ca fondurile debitorului sunt insuficiente, si in aceasta situatie, pentru acoperirea cheltuielilor de procedura. In cazul inchiderii procedurii pentru situatia prevazuta de art. 131, cheltuielile procedurii pot fi acoperite, in masura in care exista disponibil, din fondul de lichidare prevazut de art. 4 din Legea insolventei. Ca urmare a inchiderii procedurii, indiferent daca a fost vorba de o procedura care s-a limitat la perioada de observatie sau care a trecut in faza de faliment, debitorul persoana juridica este radiat, personalitatea sa juridica incetind ca urmare a inchiderii procedurii. A se observa, insa, ca inchiderea procedurii pentru insuficienta fondurilor nu este limitata la persoana juridica, fiind deopotriva aplicabila si persoanei fizice. Daca s-a inchis procedura fata de o persoana fizica pentru acest motiv si nu exista caz de frauda, debitorul va fi descarcat de datoriile anterioare deschiderii procedurii.

Daca o reorganizare judiciara s-a incheiat cu succes, judecatorul sindic va constata indeplinirea tuturor obligatiilor asumate in planul confirmat si va inchide procedura printr-o sentinta. Cu unele exceptii limitate, intreprinderea debitorului redevine o intreprindere normala. Personalitatea juridica a debitorului se pastreaza, intrucit reorganizarea chiar a avut ca scop supravietuirea debitorului. Debitorul, intr-un termen de 5 ani ulterior, nu va mai putea face insa o noua cerere de reorganizare, iar modificarile aduse prin plan creantelor anterioare deschiderii procedurii sunt ireversibile.

Inchiderea procedurii pentru terminarea lichidarii si a distributiilor catre creditori este modalitatea obsinuita de inchidere a procedurii, desi, din punct de vedere cantitativ, este o situatie de exceptie, fiind mult mai rar intilnita in practica decit inchiderea procedurii pentru insuficienta fondurilor debitorului. Formalitatile inchiderii procedurii in acest caz (pentru care trimit la Cap. X, Falimentul) sunt excesiv de complicate si indelungate, ceea ce reprezinta o evident incalcare a principiului celeritatii procedurii. O continuare a procedurii, prin perpetuarea formalitatilor de inchidere, este complet inutila, mai ales pentru faptul ca, dupa terminarea distributiilor, creditorii fata de care s-au efectuat plati totale sau partiale nici nu mai au calitatea de creditori indreptatiti sa participe la procedura. In mod normal, odata cu dovada efectuarii distributiei finale si a intocmirii situatiei financiare finale, procedura ar trebui inchisa. In orice caz, inchiderea procedurii in acest caz presupune ca masa credala nu a fost in totalitate acoperita, deci unii creditori vor fi prejudiciati prin efectul stergerii creantelor lor ramase neacoperite prin distributiile efectuate in cadrul procedurii, ceea ce legitimeaza, totusi, intr-o anumita masura, scrupulozitatea exagerata a legiuitorului in acest caz de inchidere a procedurii. A se observa ca, si in acest caz, prin inchiderea procedurii, debitorul persoana juridica isi pierde personalitatea juridica si, in consecinta, toate creantele contra unui astfel de debitr se sting prin extinctia personalitatii juridice.

Art. 133 din Legea insolventei reglementeaza ipoteza in care creantele contra debitorului au fost complet acoperite prin distributiile efectuate in cursul procedurii. Si in acest caz se poate inchide procedura, dar fara a se mai trece prin formalitatile complicate ale inchiderii procedurii pentru terminarea lichidarii. Legea prevede radierea debitorului si in acest caz, desi debitorul ar putea avea interesul sa isi continue afacerea, mai ales ca, prin acoperirea in totalitate a datoriilor sale, nu isi mai pune in dificultate creditorii si nu mai contamineaza cu insolventa mediul sau de afaceri. Legea prevede radierea chiar si in cazul in care, in urma acoperirii tuturor creantelor debitorului, ar ramine un surplus de bunuri sau creante, acestea din urma intrind in patrimoniul asociatilor sau actionarilor debitorului, in stare de co-proprietate. Practic, ipoteza prevazuta de art. 133 din Legea insolventei este foarte similara ca efecte cu lichidarea voluntara reglementata de Legea societatilor comerciale. Asa cum lichidarea voluntara poate fi reversibila, daca asociatii sau actionarii decid astfel prin hotarire a adunarii generale (si daca legea nu le-o interzice expres), tot astfel ar trebui sa i se permita debitorului sa isi continue afacerea dupa ce se va fi constatat ca si-a achitat toate datoriile.

Daca s-a deschis procedura la cererea unuia sau mai multor creditori, procedura se poate inchide, oricit de avansata ar fi, daca debitorul sau un tert achita toate creantele contra debitorului, inclusiv cele rezultate din procedura (cheltuielile de procedura, inclusiv onorariul administratorului judiciar sau al lichidatorului si creantele rezultate din continuarea procedurii). Un tert care ajunge sa acumuleze, prin cesiuni de creanta, plati subrogatorii sau alte mijloace de dobindire a creantelor contra debitorului, poate sa orchestreze o preluare ostila a debitorului in aceasta maniera, intrucit, in calitate de unic creditor va putea fie sa ceara sa i se atribuie in contul creantei acumulate totalitatea sau o parte a activelor debitorului, inclusiv ca ansamblu in stare de functionare, fie sa se continue procedura, urmind a prelua activele debitorului prin oricare dintre modalitatile de lichidare (negociere directa, licitatie). Un astfel de creditor va avea la indemina toata informatia relativa la debitor, controlul asupra activitatii acestuia si avantajul competitiv al creantei care poate fi depusa ca prêt (creditorului interesat sa participe la licitatie nu ii este necesara garantia de participare la licitatie si, in plus, nu e necesara mobilizarea de fonduri pentru a finanta preluarea decit in masura necesara depasirii pretului sau conditiilor de plata oferite de competitorii acestuia). De altfel, preluarea ostila in acest mod poate fi si la indemina unui creditor care detine doar majoritatea creantelor contra debitorului, ca valoare. Creditorul in cauza poate determina inchiderea procedurii prin simplificarea si scurtarea la maxim a lichidarii. Inclusiv evaluarea, in acest caz, poate deveni inutila, din moment ce totalitatea sau majoritatea creantelor sunt detinute de cel interesat in preluare. 

136. Contestarea hotaririi de inchidere a procedurii este posibila, de lege lata, numai pe calea recursului prevazut de art. 12 din Legea insolventei. In sectiunea 8 (Inchiderea procedurii) din actuala Lege a insolventei nu se mai face vorbire de nici o modalitate speciala de contestare a sentintei de inchidere a procedurii. Fosta Lege nr.64/1995 reglementa atit de o opozitie la inchiderea a procedurii, cit si de un recurs la hotarirea de inchidere a procedurii. In baza art. 12 din Legea insolventei, sentinta de inchidere a procedurii, ca si orice hotarire a judecatorului sindic, este atacabila cu recurs. Sentinta de inchidere a procedurii este executorie si nu poate fi suspendata de instanta de recurs. Daca recursul a fost admis si s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare, judecatorul-sindic care a pronuntat sentinta de inchidere a procedurii este definitiv si irevocabil dezinvestit de cauza, intrucit el este incompatibl, conform art. 12 alin.2 din Legea insolventei, sa rejudece cauza relativa la inchiderea procedurii, precum si orice alte chestiuni ce tin de procedura insolventei astfel redeschisa.

Recursul poate fi introdus de orice persoana interesata, cu exceptia cazului in care procedura s-a inchis in urmarea unei proceduri contencioase, cind recursul poate fi formulat doar de partile sau intervenientii in interes propriu in acea procedura. De regula, creditorii chirografari sau actionarii debitorului sunt persoane interesate sa se opuna prin recurs la inchiderea procedurii considerind, spre exemplu, ca lichidarea s-a efectuat la o valoare mai mica decit cea de piata, ca nu s-au epuizat in procedura toate mijloacele de recuperare a creantelor lor (creditori chirografari) sau a valorii reziduale a actiunilor lor, cum ar fi actiunea in anulare sau actiunea in raspundere contra conducatorilor debitorului persoana juridica, actiunea in raspunderea contra fideiusorilor, debitorilor sau asociatilor cu raspundere nelimitata etc. Intr-adevar, inchiderea procedurii are ca principal efect disparitia debitorului persoana juridica si, corelativ, extinctia creantelor contra acesteia sau, in cazul debitorului persoana fizica, descarcarea de datorii.

Consider ca, in aceleasi conditii ca si cele aplicabile hotariririlor obsinuite propuntate de judecatorul-sindic in procedura insolventei, si sentinta de inchidere a procedurii este pasibila de cai de atac extraodtinare (contestatie in anulare, revizuire), evident, cu observarea conditiilor specific de exercitiu al acestora. 

Sentinta de inchidere a procedurii este definitiva si executorie, fiind supusa recursului. Dupa inchiderea procedurii, organele procedurii, atit judecatorul-sindic, cit si administratorul judiciar sau lichidatorul, sunt dezinvestite.

Cum si aceasta hotarire a judecatorului-sindic este executorie, iar administratorul judiciar/lichidatorului este dezinvestit, se pune problema cine va reprezenta debitorul in recurs, mai ales cind recursul este formulat chiar de catre debitor. Desi problema este lipsita de o reglementare expresa, consider ca sunt aplicabile normele generale si principiile procedurii civile, care impun ca un debitor aflat in procedura insolventei (faptul ca s-a exercitat un recurs si acesta este pe rol demonstreaza ca procedura insolventei nu s-a stins inca in mod irevocabil) sa fie reprezentat de catre administratorul judiciar sau de catre lichidator. Mai delicata este chestiunea supravieturii debitorului in eventuale cai de atac care ar urma sa fie solutionate dupa inchiderea procedurii. Daca efectul inchiderii procedurii este radierea debitorului persoana juridica si hotarirea de inchidere a procedurii este executorie, atunci inseamna ca in recurs (si, cu atit mai mult, intr-o cale de atac extraodinara) debitorul este djà  oficial decedat", pentru ca nu mai are personaliate juridica. Totusi, macar pentru necesitatile procedurii, "ramasite" ale fostei persoane juridice supravietuiesc inchiderii procedurii, din moment ce debitorul va figura ca parte in recurs (sau in calea de atac extraodinara). O solutie la aceasta dilema ar putea fi textul art. 41 alin.2 C.pr.civ., conform caruia oricine poate sta in judecata ca pirit, chiar si o asociatie sau o societate fara personalitate juridica, daca are un organe proprii de conducere. Or, asa cum am spus mai sus, debitorul poate fi reprezentat in recurs de fostul lichidator. De aici concluzia ca unele efecte ale procedurii insolventei supravietuiesc inchiderii acesteia. Este un paradox al procedurii, dar, ca orice paradox, si acest enunt contradictoriu poate fi demonstrat.

Inchiderea procedurii antreneaza, de regula, disparitia personalitatii juridice a debitorului. Numai in cazul inchiderii procedurii ca urmare a neinscrierii in tabelul creantelor a nici unei creante contra debitorului sau ca urmare a succesului unui plan de reorganizare personalitatea juridica a debitorului se pastreaza. Extinctia personalitatii juridice antreneaza si stingerea datoriilor debitorului, precum si a obligatiilor de garantie sau a celor solidare (inclusiv a actiunilor de regres). Efectul extinctiv poate sa duca la o imbogatire fara just temei a asociatilor sau a actionarilor societatii radiate, motiv pentru care fostii creditori au la indemina o actio de in rem verso contra acestora, daca sunt indeplinite conditiile acestei actiuni.

Inchiderea procedurii falimentului fata de debitorul persoana fizica provoaca descarcarea de datoriile anterioare deschiderii procedurii a acestuia. Descarcarea de datorii nu opereaza in cazul in care debitorul persoana fizica s-a facut vinovat de bancruta frauduloasa sau de plati ori de transferuri frauduloase. In ciuda principiului accesorium sequitur principalem, stingerea datoriei principale, prin descarcarea de datorii, nu antreneaza de plin drept si stingerea obligatiei de garantie sau a obligatiei solidare (art.137 alin.3 din Legea insolventei).

Daca, in urma finalizarii lichidarii, dupa plata catre creditorii inscrisi in tabelul definitiv consolidat a totalitatii creantelor acestora, ramine un surplus de fonduri sau de bunuri, iar asociatii sau actionarii debitorului persoana juridica solicita in termen aceasta, atunci opereaza transferul dreptului de proprietate asupra surplusului lichidarii la asociatii sau actionarii debitorului, in conformitate cu art. 133 lit.a) din legea insolventei. Asa cum s-a aratat si in Cap. I, art. 2 din Legea insolventei fixeaza ca scop al procedurii acoperirea pasivului debitorului aflat in insolventa. Dar dezideratul acoperirii creantelor contra debitorului nu este numai un scop al procedurii, ci si o limita a acesteia, astfel ca procedura poate continua exclusiv pina la acoperirea creantelor inscrise in tabelul definitiv consolidat. Creantele respinse ca tardive, precum si creantele sub conditie, daca aceasta nu s-a indeplinit pina la inchiderea procedurii, nu mai participa la procedura. Procedura nu poate fi mentinuta in vigoare doar pentru a astepta consolidarea creantelor conditionate. O lichidare de active din patrimoniul falitului efectuata dupa ce, din lichidarile precedente, s-a acoperit integral valoarea masei credale plus cheltuielile de procedura in sens larg, este si nelegala si lipsita de sens. Lichidarea nu este un scop in sine.

Daca exista surplus de lichidare, acesta va fi repartizat asociatilor sau actionarilor debitorului, in baza art. 133 lit.a) din Legea insolventei. In evolutia sinouasa a fostei Legi nr. 64/95 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului, dispozitii exprese sau principii ale legii au permis actionarilor sa se considere creditori in cadrul procedurii. Legea insolventei nu mai include, insa, actionarii intre creditorii debitorului insolvent, desi acestia se pot considera creditori pentru valoarea reziduala a actiunilor lor. Dar Legea insolventei a ales sa se dizintereseze de aceasta creanta, lasind problema eventualei desocotiri pe seama (fostilor) actionari si prevazind, pentru ipoteza exceptionala a existentei unui surplus dupa lichidare, transferul dreptului de proprietate asupra acestuia la actionari, in baza raportului final de lichidare. Bunurile respective trec la actionari in co-proprietatea acestora. Partajul intre actionari al acestor bunuri ramine o problema nesolutionata in lege, asa cum, de altfel, acest partaj este nesolutionat in Legea societatilor comerciale, pentru cazul in care, in urma lichidarii, ramine un surplus de bunuri sau fonduri care ar urma sa fie repartizate asociatilor. Unele solutii doctrinare si jurisprudentiale aferente lichidarii voluntare sunt aplicabile prin analogie si situatiei prevazute de art. 133 lit.) din Legea insolventei, asa cum am argumentat in Cap. VII. Chiar daca scopul procedurii este acoperirea creantelor, organele procedurii au indatorirea de a nu prejudicia drepturile patrimoniale ale asociatilor/actionarilor debitorului falit prin efectuarea de acte de lichidare. Acesta este unul dintre motivele pentru care actionarii au dreptul de a se opune prin cai de atac inchiderii procedurii, in conditiile in care se considera prejudiciati prin modul in care se va fi derulat procedura. Bunurile, fondurile sau creantele in surplus, existente in patrimoniul debitorului dupa acoperirea intregii mase credale, nu se mai lichideaza, ci vor trece in proprietatea asociatilor/actionarilor, la cererea reprezentantului acestora. In lipsa unei astfel de cereri, procedura de lichidare va continua si sumele rezultate se vor depune intr-un cont, deschis la dispozitia asociatilor/actionarilor (art. 133 lit.b). Legea insolventei, prin ordinea instituita de art. 133, acorda prioritate atribuirii catre asociati/actionari, la cererea acestora, a dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile si imobile, lichidarea completa a activului si atribuirea catre asociati/actionari a sumelor reziduale fiind ultima solutie.

Creantele admise numai provizoriu, precum si creantele nescadente, creantele sub conditie sau creantele contestate, care pot fi trecute pe tabel cu titlu de creante admise provizoriu, beneficiaza de dreptul la provizionarea unor sume rezultate din lichidare. In urma efectuarii actelor de lichidare, conform art.127 pct. 1 si 3 din Legea insolventei, se impune, cu ocazia distribuirii partiale, provizionarea sumelor cuvenite creantelor supuse unei conditii suspensive care nu s-a realizat inca sau creantelor admise provizoriu, pana la lamurirea situatiei acestor creante (de exemplu solutionarea irevocabila a contestatiei impotriva unor creante) sau pina la consolidarea lor. Daca, la momentul raportului final si respectiv distributiei finale, exista creante aflate inca sub conditie, acestea nu vor participa la ultima distributie de fonduri (art. 129 alin.3 din Legea insolventei). Intrucit o creanta constestata si, eventual, trecut pe tabel cu titlu provizoriu este, practic, o creanta aflata sub conditie, inseamna ca urmeaza a i se aplica acelasi regim juridic.

Arhivarea documentelor debitorului (esentiala pentru fostii angajati ai debitorului, intrucit aceste documente stau la baza dosarului de pensionare sau a altor drepturi sociale de securitate sociala) poate fi considerata un efect al inchiderii procedurii si, in acelasi timp, o obligatie a practicianului in insolventa. Asa cum rezulta din unele jurisprudente[2], aceasta obligatie este, insa, dificil sau imposibil de executat, intrucit Arhivele Nationale refuza sa preia astfel de documente, din lipsa de spatiu, iar Casele de Pensii refuza sa le preia din lipsa de spatiu si de dispozitii legale. In astfel de cazuri, singura solutie o reprezinta darea in pastrare a acestor documente catre societatile specializate de arhivare. In aceste cazuri, insa, arhivarea poate sa insemne o cheltuiala de procedura destul de inseamnata, intrucit societatea de arhiva va impune plata anticipata a intregului tarif de arhivare, din moment ce societatea falita va disparea ca urmare a lichidarii iar societatea de arhivare nu va mai avea partener contractual. De aceea, inainte de distributia finala, lichidatorul va trebui sa provizioneze sumele necesare platii operatiunii de arhivare, cu titlu de cheltuiala de procedura. In cazul in care fondurile debitorului sunt insuficiente pentru acoperirea acestor cheltuieli, atunci se va putea apela la fondul de lichidare. In orice caz, este riscant ca procedura sa fie inschisa fara ca documentele societatii falite sa aiba asigurata arhivarea.

In cazul in care nu exista fonduri sau active vandabile ale debitorului sau acestea nu sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor de procedura, atunci acestea urmeaza a fi suportate din fondul de lichidare, constituit conform art. 4 din Legea insolventei si gestionat de UNPIR[3].

Inchiderea procedurii antreneaza interdictii si decaderi in defavoarea debitorului persoana fizica sau a conducatorilor debitorului persoana juridica, dar numai daca acestia se fac vinovati de infractiuni corelative falimentului, de genul bancrutei frauduloase. Cei in cauza, spre exemplu, nu mai pot fi fondatori sau administratori de societati comerciale daca s-au facut vinovati de bancruta frauduloasa sau de gestiune frauduloasa cu ocazia unei proceduri de insolventa. Falitul fraudulos nu poate dobindi calitatea de avocat sau de practician in insolventa, intrucit este nedemn de a exercita o astfel de profesie. De asemenea, daca s-a savirsit o alta infractiune decit cea care poate antrena direct decaderea sau interdictia, dar infractiunea s-a savirsit cu prilejul unei proceduri de insolventa sau infractorul s-a folosit de functia detinut in cadrul structurii functionale a debitorului persoana juridica pentru a savirsi infractiunea respectiva, atunci se poate dispune descalificarea profesionala, ca pedeapsa penala complementara. Pe de alta parte, latura "civila" a falimentului trebuie mentinuta independenta de consecintele penale pe care le pot antrena anumite acte ale debitorului falit.

Restrictiile consecutive inchiderii procedurii falimentului impuse debitorului individual sau administratorilor persoanei juridice falite pot fi stabilite daca falimentul a fost declarat "culpabil". In acest caz, debitorul sau administratorul vor fi supusi masurii restrictive sau descalificarii cu privire la administrarea activelor altei persoane si reprezentarea sau administrarea oricaror altor persoane pe o perioada medie de 5 ani, in functie de gravitatea faptelor si prejudiciului.

Legile privind falimentul impun, de obicei, restrictii, descalificari sau interdictii asupra celor supusi procedurilor de faliment. Majoritatea sistemelor judiciare ale statelor membre ale UE impun anumite restrictii, fie de natura pecuniara, fie de natura penala, debitorilor sau administratorilor ori anumite interdictii de a desfasura anumite activitati sau de a fi numiti in anumite functii. Acest lucru poate crea un stigmat, intrucat aceste restrictii creaza un mediu care impiedica intreprinzatorii sa ia un nou start. Aceste restrictii pot fi justificate atunci cand debitorul sau administratorii individuali au comis o frauda, au actionat impotriva intereselor creditorilor sau au cauzat intentionat falimentul societatii. Cu toate acestea, in cazurile de faliment de buna-credinta (bona fide), anumite restrictii pot fi considerate excesive si impiedica intreprinzatorii sa ia un nou start. Printre Statele Membre ale UE, numai legislatia din Marea Britanie si cea din Grecia includ, in prezent, restrictii, descalificari si interdictii automate. In Grecia, intreprinzatorii faliti isi pierd imediat capacitatea de a face acte de comert si, prin urmare, sunt exclusi din orice profesie comerciala sau industriala. In restul UE, inclusiv in Romania, masurile mai restrictive nu sunt automate, ci sunt impuse de instante.

Distinctia intre falimentul onest si bancruta frauduloasa este esentiala, pentru ca falitii onesti sa nu fie stigmatizati prin asocierea cu cei incorecti. Pentru a permite acel "nou inceput" despre care se vorbeste frecvent in rapoartele exepertilor in insolventa, publicate si in Romania[4], sunt necesare achitarea debitorilor de datoriile ramase neacoperite si limitarea restrictiilor impuse debitorului sau administratorului acestuia in cadrul unui faliment scuzabil.

In Belgia, printr-o lege din septembrie 2002, s-a permis expres tribunalelor sa atribuie  scuzabilitate  falitilor de buna-credinta care au esuat datorita conjuncturilor economice nefaste. Pentru aceasta, este necesar ca instanta sa considere ca un nou inceput  nu pune in primejdie comunitatea generala . In Olanda, falitii pot obtine o scrisoare de referinta de la un administrator judiciar, astfel ca pot solicita o finantare de la banca si pot porni din nou o afacere pe cont propriu.

Codul comercial al SUA prevede descarcarea totala de datorii, cu exceptia cazurilor de frauda, neglijenta grava sau conduita gresita intentionata ce a condus la faliment In general, reglementarea falimentului din SUA nu impune nici o restrictie asupra administratorilor sau intreprinzatorului individual dupa descarcarea de datorii, ceea ce le permite acestora sa reintre, practic, liber in afaceri noi.